Muzică serială

Pentru teoria viselor și a timpului, vedeți Serialism (filozofie).

Muzica serială (sau Serialism) este un curent în muzica contemporană, care s-a dezvoltat în primii ani după al Doilea Război Mondial.

Istoric

Termenul a fost introdus în anul 1947 de către muzicologul francez René Leibowitz. Muzica serială reprezintă o continuare a dezvoltării dodecafonismului lui Arnold Schönberg și este compusă după reguli stricte. În timp ce la dodecafonism doar succesiunea înălțimii tonurilor este supusă unei reguli precise, în muzica serială tehnica compoziției se bazează pe ordonarea tuturor parametrilor muzicali (înălțime, durată, intensitate, timbru) în succesiuni și proporții stabilite, zise serii, de unde și denumirea acestui curent. Această idee a unei muzici pure rezultă din dorința de a crea o muzică de o mare claritate, lipsită de redundanță, nesiguranță și arbitrajul gustului personal.

În timp ce Schönberg și Alban Berg nu rup în totalitate legăturile cu muzica tradițională, Anton Webern începe să utilizeze fără compromisuri serialitatea dodecafonică. Acest compozitor devine un model și un punct de referință la cursurile estivale organizate la Darmstadt, frecventate de Luigi Nono, Karlheinz Stockhausen, Luciano Berio, György Ligeti și alți compozitori, muzicologi și interpreți. Prima compoziție în care sunt aplicate cu strictețe regulile seriale este piesa pentru pian întutulată Mode de valeur et d'intensié a lui Olivier Messiaens.

Diverse forme

Serialismul s-a extins ulterior sub diferite forme: Serialism integral, Muzică punctuală, Compoziție de grup, Muzică statistică. Un caz extrem prin modificarea materialului instrumental îl reprezintă muzica electronică.

Piese reprezentative pentru muzica serială sunt considerate: Structures pentru două piane de Pierre Boulez și Kontra-Punkte și Gruppen pentru trei orchestre de Karlheinz Stockhausen.

Printre cei mai importanți compozitori de muzică serială se numără:

• Luciano Berio
• Pierre Boulez
• Karlheinz Essl
• Karel Goeyvaerts
• Hanns Jelinek
• Gottfried Michael Koenig
• Luigi Nono
• Claudio Santoro
• Karlheinz Stockhausen

Bibliografie

• Hans Vogt: Neue Musik seit 1945. Stuttgart 1972
• Rudolf Heinemann: Untersuchungen zur Rezeption der seriellen Musik. Regensburg 1967
• Markus Bandur: Aesthetics of Total Serialism. Basel 2001
• Reginald Smith-Brindl: Serial Composition. New York 1966
• Katharina Sykora: Das Phänomen der seriellen Kunst. Würzburg 1983

Legături externe

• de Rudolf Frisius: Serielle Music
• de Aspekte des Seriellen bei Stockhausen
• en Serial and twelve-note works by American composers (archive from 26 July 2012, accessed 23 February 2016).
• fr Initiation au sérialisme

Format:Atonality Format:Avant-garde Format:Modernism (music) Format:Twelve-tone technique