Wikipedia

Pezizales

Pezizales (Joseph Schröter, 1894) din încrengătura Ascomycota în subdivizia Pezizomycotina și clasa Pezizomycetes[1] este un ordin de ciuperci mare, împărțit în 16 familii, 199 de genuri și 1683 de specii, fiind răspândit în toată lumea.[2] O parte a soiurilor coabitează cu rădăcinile de arbori, formând micorize, dar altele sunt saprofite sau/și parazitare. Unii zbârciogi au însușiri micorizante și saprofite. Apotecile (corpurile fructifere) se dezvoltă suprateran sau subteran. Nu puține specii sunt de folos mare economic, ca de exemplu cele ale ultim numitului gen sau trufele.[3][4][5]

Pezizales
Tuber magnatum (trufă albă de Piemont)
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Ascomycota
Subdiviziune: Pezizomycotina
Clasă: Pezizomycetes
Ordin: Pezizales
J.Schröt. (1894)
Diversitate
16 familii
Modifică text Consultați documentația formatului

Istoric modificare

Acest ordin de ciuperci a fost determinat de omul de știință german Joseph Schröter sub denumirea Ordnung Pezizinae, publicat post mortem în volumul 1 al lucrării Die natürlichen Pflanzenfamilien nebst ihren Gattungen und wichtigeren Arten insbesondere den Nutzpflanzen din 1897.[6] Acest taxon este valabil până în prezent (2019), fiind doar modificat în Pezizales. Alte încercări de redenumire nu au fost făcute.[7]

Descriere modificare

Acest ordin cuprinde specii care au corp fructifer apotecial sau cleistotecial cu asce care se deschid printr-un opercul excentric situat apical sau se rup. Apotecile care pot să fie trunchiate sau sesile au dimensiuni de la mai puțin de un milimetru până la aproximativ 15 cm și variază în consistență și culori. În apoteciu se găsesc parafize și asce alungite, persistente, care conțin ascospori unicelulari, bipolar simetrici, și, de obicei, bilateral simetrici, rotunjori până elipsoidali, hialini până la pigmentați puternic, adesea ornamentați. Deși majoritatea speciilor sunt cunoscute numai în starea teleomorfă, sunt cunoscute de asemenea diverse specii anamorfice. Stadiul anamorfic (conidian) este de diferite tipuri și se dezvoltă hipogeu. În general, ciupercile Pezizales au miceliul primar de lungă durată, iar cel secundar de scurtă durată. Înmulțirea acestora se realizează pe cale asexuată și sexuată.[3][4][8]

Sistematică modificare

Familii în ordinul Pezizales modificare

Genuri cu sediu incert de familie modificare

Există câteva genuri aparținătoare ordinului Pezizales, fiind însă incertae sedis referitor la familie:[25]

Familii ale ordinului în imagini (selecție) modificare

Delimitatre modificare

Deși de formă asemănătoare, diverse genuri aparțin altor familii, fiind astfel neînrudite cu acest ordin, ca de exemplu:

Note modificare

  1. ^ Mycobank
  2. ^ P. M. Kirk, P. F. Cannon, D. W. Minter, J. A. Stalpers: „Dictionary of the Fungi”, editia a 10-ea, Wallingford 2008, p. 512, ISBN 0-85199-826-7
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 53-55, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 222-223, ISBN 978-3-8427-0483-1
  5. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 622-691, ISBN 978-3-440-14530-2
  6. ^ Joseph Schröter: „Die Ordnung Pezizinae”, în: Adolf Engler, Karl Anton Eugen Prantl: „Die natürlichen Pflanzenfamilien nebst ihren Gattungen und wichtigeren Arten insbesondere den Nutzpflanzen”, vol. 1, Editura Engelmann, Leipzig 1897, p. 173
  7. ^ Index Fungorum
  8. ^ K. Hansen, D. H. Pfister: „Systematics of the Pezizomycetes - the operculate discomycetes”, în: „Mycologia”, vol. 98 . nr. 6, 2006, p. 1029-1040
  9. ^ P. A. Saccardo: „Conspectus generum discomycetum hucusque congitorum”, în: „Botanisches Centralblatt”, nr. 18, Kassel 1884, p. 213-256 (219)
  10. ^ Joseph Schröter: „Ascodesmidaceae”, în: Ferdinand Kohn: „Kryptogamen-Flora von Schlesien”, vol. 3/2, Breslau 1893, p. 31
  11. ^ Harri Harmaja: „Caloscyphaceae”, în: „Karstenia”, nr. 42/1, Helsinki 2002, p. 27
  12. ^ James M. Trappe: „A Synosis of Carbomycetaceae”, în: Transactions of the British Mycological Society”, nr. 57, 1971, p. 85-92 (87)
  13. ^ Donald H. Pfister: „Chorioactidaceae”, în: „Mycological Research”, vol. 112, nr. 5, 2008, p. 518
  14. ^ E. H. Bendix: „Discinaceae”, în: „Zeitschrift für Pilzkunde”, nr. 27, Editura Deutsche Gesellschaft für Pilzkunde, Berlin 1962, p. 100
  15. ^ J. L. Gibson: „Glaziellaceae”, în: „ Mycologia”, vol. 78, nr. 6, p. 953
  16. ^ Elias Fries: „Systema mycologicum, vol. 2, Editura Ernest Mauritius, Greifswald 1822, p. 1
  17. ^ Harri Harmaja: „Karstenellaceae”, în: „Karstenia”, nr. 14, Helsinki 1974, p. 110
  18. ^ Ludwig Reichenbach: „Das Pflanzenreich in seinen natürlichen Classen und Familien”, Editura Verlag der Expedition des Naturfreundes, Leipzig1834, p. 2
  19. ^ B.C. Dumortier: „Analyse des familles des plantes, avec l'indication des principaux genres qui s'y rattachent, Editura J. Casterman Ainé, Tournay 1829, p. 72 [1]
  20. ^ A. K. J. Corda: „Anleitung zum Studium der Mykologie…”, Editura Ehrlich, Praga 1842, p. 149
  21. ^ H. F. Bonorden: „Handbuch der allgemeinen Mykologie”, Editura E. Schweizerbart’sche Verlagshandlung und Druckerei, Stuttgart 1851, p. 200 [2]
  22. ^ F. E. Eckblad: „Sarcoscyphaceae”, în: „Nytt Magasin for Botanik”, vol. 15, nr. 1-2, Oslo 1968, p. 103
  23. ^ Yosio Kobayasi: „Sarcosomaceae”, în: „ Botanical Magazine”, vol. 13, Tokio 1937, p. 516
  24. ^ B.C. Dumortier: „Commentationes botanicae – Observations botaniques”, Editura Ch. Casterman-Dieu, Tournay 1822, p. 69, 79 [3]
  25. ^ H. T. Lumbsch, S. M. Huhndorf: „Outline of Ascomycota”, în: „Myconet” vol. 13, 31 decembrie 2007, p. 1-58

Bibiliografie modificare

Legături externe modificare

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pezizales&oldid=13450152