Teorie politică feministă

Teoria politică feministă este o arie nouă în aria feministă apărută la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 care susține că statul, politicile și instituțiile au un impact asupra relațiilor de gen.

În perspectiva clasică, teoriile politice s-au concentrat asupra aspectelor normative ale guvernării și statului. Politica reprezintă puterea și practica guvernării iar teoria politică este studiul acestora. A guverna „politic” (fără recurgere la violență), înseamnă a guverna prin intermediul instituțiilor și aranjamentelor publice. O astfel de înțelegere a guvernării este specifică pentru regimurile democratice. În regimurile autoritare nici politicile feministe nu au cadre de desfășurare. Teoria politică poate îmbrăca două aspecte:

• Teorie politică prescriptivă, aceasta ocupându-se cu aspecte normative de tipul „cum ar trebui să”, concentrându-se asupra analizezei conceptelor centrale în teoria politică, de tipul: egalitate, putere, autoriatate, drepturi, libertate, obligație, legitimitatea guvernării, idealul de guvernare.
• Teoria politică descriptivă, aceasta vizând următoarele aspecte: cum se legitimează guvernarea, cum se exercită puterea, legea, autoritatea, decizia și se concentrează pe felul în care funcționează instituțiile legislative, executive, judecătorești, pe partide, facțiuni, grupuri de interese (deci, pe cei ce guvernează sau sunt în competiție pentru guvernare) (Frazer, 1998)

Politica a fost în mare măsură un domeniu-monopol masculin (o afacere masculină) la care femeile nici nu au participat și nici nu au constituit politici (nu au determinat agenda politicii, nici sensurile ei, nici alocarea resurselor publice). Implicit sau explicit, marii teoreticieni ai politicii au produs și teorii ale genului. Aceste teorii au consacrat distincția între polis și gospodărie, între lumea publică și politică, pe de-o parte, cea privată, domestică, pe de altă parte (distincția a fost consacrată de către Aristotel și urmată de către modernitate (Hegel și Rousseau), ea perpetuându-se și la gânditori care au susținut drepturile femeilor, cum ar fi Condorcet și J. Stuart Mill). Indiferent cât au depășit barierele timpului lor, teoreticienii politicului au rămas, în majoritatea lor, conservatori în privința genului, ei s-au înrolat în simțul comun, în prejudecățile clasice despre relațiile de gen (bărbații sunt mai raționali și mai autonomi, deci ei pot fi actori ai sferei publice, femeile au autonomie limitată, sunt mai emoționale și mai legate de natură, familie, sfera privată).

După 1960, odată cu feminismul valului al doilea, această perspectivă teoretică a fost modificată substanțial, în consens cu apariția unor noi provocări teoretice ale noii stângi și ale feminismului. Politica, la fel ca și teoria ei, capătă aspecte multi-centrice. Lozinca introdusă de către feminismul acelei perioade: Ceea ce este personal este politic a produs mutații semnificative care au condus spre conturarea unui nou domeniu, cel al teoriei politice feministe. De altfel, începuturile acestui domeniu sunt mult mai timpurii. Feminismul a fost o trăsătură constantă a gândirii moderne. La sfârșitul secolului XVIII, Mary Wollstonecraft oferă un început substanțial prin A Vindication of the Rights of Woman, iar în secolul următor, Harriet Taylor și John Stuart Mill, sunt ei înșiși teoreticieni feminiști ai politicului.

Teroria politică feministă

Teoria politică feministă s-a dezvoltat în legătură cu mișcarea feministă, argumentând în favoarea revendicărilor solicitate de către femei, adesea fiind chiar teoriile însele avangarda acestor revendicări.

Primele mișcări feministe au vizat schimbări legislative prin campanii pentru: dreptul la vot, la proprietate, legalizarea avorturilor, legislația pentru egalitatea de șanse în angajare și în acces la protecție socială. Politologii canonici au ignorat în genere aceste mișcări, iar istoricii nu le-au consemnat. De aceea drepturile pe care le-au câștigat femeile trec drept „achiziții naturale” ale evoluției democrației și nu drept rezultat al mișcărilor feministe.

Campanii pentru schimbări sociale și politice: intrarea femeilor în Parlament, Guvern, în administrație, admiterea în toate formele de educație și în profesii socotite „tabu”, salarii egale pentru muncă egală, locuri eligibile pe listele electorale ale partidelor.

Organizații și schimbări informale: refugii pentru femei victime ale violenței, rețele de sprijin, edituri, producție de film, cluburi (Frazer, 1998), crearea organizațiilor internaționale de tip rețea electronică (vezi mai ales tendințele feminismului valului III).

Putem vorbi despre o teorie feministă propriu-zisă atunci când are loc tranziția de la argumentarea pentru drepturi egale între femei și bărbați spre o problematică specifică: reconfigurarea și resemnificarea unor distincții de tipul: dependență-autonomie, patriarhat-parteneriat, public-privat, grijă-dreptate, producție și reproducere. Teoriile politice feministe au avut și au ca scop înțelegerea rădăcinilor ideologice ale relațiilor de gen precum și a faptului că legislativul și executivul nu produc politici care influențează direct viața oamenilor, omițând de pe agenda politică problemele cu care se confruntă de obicei femeile (creșterea copiilor, munca domestică, dubla zi de muncă, inegalitatea de șanse, exploatarea sexuală, violența în familie, discriminări de gen în profesii și politică). Teoria politică feministă cercetează empiric și modelează legăturile între guvernarea la nivel de stat (legi, politici), relații și instituții sociale, felul cum ea afectează viața de acasă, de pe stradă, ce înțelesuri politice au cultura populară și practicile cotidiene. În teoriile politice clasice, societatea „ideală” a fost concepută anti-femei și anti feminist. Tentativele spre o societate ideală, mai ales cele contractualiste, au ignorat mereu lipsa de putere contractuală egală a femeilor. Contractualismul în varianta sa modernă a exclus femeile definindu-le altfel decât ca pe subiecții contractului (bărbații capi de familie). Aceștia din urmă erau considerați: raționali, autonomi, actori publici. Femeile apar ca având raționalitate limitată, ca neautonome, ca actori privați. Contractul social se face ca un contract între „capi de familie”, între „cetățeni” . Înainte de a deveni părți ale contractului social, bărbații încheie un „contract sexual“ prin care devin stăpâni asupra unei femei (vezi Carole Pateman)

Încă de la începuturile sale, teoria feministă a argumentat în favoarea ideii că subiectul este construit, iar subiectul „femeie” este construit politic ca alteritate (vezi de Beauvoir și G. Rubin). Tradițional, rolul femeii a fost conceput ca pasiv din punct de vedere politic. Categoriile de feminitateși masculinitate au fost concepute patriarhal iar feminismul își propune să le configureze post-patriarhal. În canonului gândirii de tradiție europeană trupul, reproducerea, îngrijirea copiilor și alte responsabilități pentru familie sunt percepute ca feminine, iar femeile fie nu pot, fie pot deveni actori politici, însă doar în măsura în care pot aceste roluri. De exemplu, în Republica lui Platon, femeile aveau rol politic activ dacă se abolea familia. Abia atunci ele aveau acces la spațiul public al libertății. Doar cei ce se pot ridica deasupra nevoilor directe ale familiei pot deveni cetățeni (Rousseau, Emile sau despre educație). Sexualitatea femeiască a devenit ea însăși un argument pentru aservirea femeilor: în contextul familiei, pornografiei, și prostituției.

Teoreticienele înscrise în contextul „feminismului deferențelor” (valul II) au analizat elevanța conceptului de maternitate și practicile materne pentru teoria politică (Gilligan și Tronto, etica grijii și argumente politice pentru astfel de etică, opoziția față de etica drepturilor și dreptății, practica maternă și pacifismul).

Problematica dreptății a ocupat un loc semnificativ în discuțiile feministe de după 1980:

• Ce semnificație are dreptatea din punctul de vedere al experiențelor femeilor? Este familia un model de socializare pentru dreptate? (Susan Moller Okin). Există o opziție între dreptate și grijă? (Okin, Young)
• Cum arată utopiile dacă sunt produse de către femei (o angajare în politicile posibilului)? (S. Benhabib, 1996)

Conturarea tipoligiei teoriilor și mișcărilor feministe prin concentrare prioritară asupra unei categorii de experiențe ale femeilor (Miroiu, 1999) Abordările politologice feministe sunt supuse atât criticilor extene cât și celor interne. O critică frecventă constă în aceea că profesiile și pozițiile publice cu grad mare de răspundere sunt considerate poveri, nu privilegii, dar, după cum remarcă Frazer (1998), este bizară o asemenea replică. Dacă astfel de poziții sunt poveri, nu și privilegii (bunuri), cum se face că sunt păzite cu strășnicie de către bărbați?. Protestele care îmbracă astfel de forme sunt socotite de rea credință. Ele se înscriu în vasta categorie a teoriilor vulnerabilității și protecției: vulnerabile fiind, femeile trebuie protejate de „mizeria vieții publice” și de stresul profesiilor concurențiale. Formula cadru a teoriei și mișcărilor feministe a valului al II-lea: Ceea ce este personal, este politic, cu numeroasele sale semnificații: diviziunea muncii casnice afectează participarea politică; actele de guvernare afectează viața privată; drepturile omului se opresc la ușa casei are, la rândul său, numeroși critici. Aceștia din urmă se referă la faptul că viața privată este un drept în sine și că nimeni nu își dorește „inspectori guvernamentali” în propriul dormitor. Feministele nu neagă viața privată ca valoare, ci faptul că în numele acestei valori se pot camufla nedreptățile, abuzurile și violențele din familie. Ambele feluri de vieți, și cea publică și cea privată sunt valoroase, trebuiesc menținute, dar operarea cu dreptul la privatitate nu trebuie să însemne abolirea drepturilor persoanei în interiorul familiei.

În feminismul românesc al valului I există numeroase idei critice asupra politicii și politicilor care au afectat viața femeilor (vezi Istoria mișcării feministe românești). În regimul comunist o astfel de reflecție asupra relațiilor politice de gen nu a fost posibil să fie formulată public. Actual, în tranziția post-comunistă est-europeană în general, românească în particular, teoria politică asupra relațiilor de gen este în curs de configurare și vizează: reîntoarcerea modelelor patriarhale ale puterii publice și private, conservatorismul de stânga (egalitarismul), obstacolele în calea parteneriatului de gen în sfera publică și privată, politicile care produc decalaje de venituri și participare, feminizarea sărăciei, marginalizarea femeilor ca actori politici, lipsa problemelor care afectează femeile de pe agenda politică. Una dintre cele mai importante direcții de cercetare o reprezintă configurarea bazelor patriarhatului modern (creșterea dependenței economice și de status) în periada tranziției postcomuniste (vezi patriarhat).

Note

• Benhabib, Seyla, 1996, Critique, Norm and Utopia, New York: Columbia University Press.
• Code, Loraine (ed), 2000, Encyclopedia of Feminist Theories, London: Routledge.
• Frazer, Elisabeth, 1998, „Feminist Political Theory”, în Contemporary Feminist Theories, Jackson, Stevi and Jackie Jones (ed), Edinburgh University Press.
• Miroiu, Mihaela, 1999, Societatea Retro, București: Ed.Trei.
• Okin, Susan Moller, 1995, „Rațiune și sentiment în problema dreptății”, în Adrian Miroiu (ed), Teorii ale dreptății, București: Ed.Alternative.
• Philips, Anne, 1997, Engendering Democracy, Cambridge: Polity Press.
• Tronto, Joan, 1993, Moral Boundaries. A Political Argument for an Ethic of Care, New York: Routledge: New York.
• Young, Iris Marion, 1990, Justice and the Politics of Difference,New Jersey: Princeton University Press.

Bibliografie

Dragomir, O, Miroiu M, Lexicon feminist, Polirom, Iasi, 2002, Mihaela Miroiu

Vezi și

• Contractul social
• Feminismul valului II