Vot cenzitar
Votul cenzitar este sistemul electoral practicat pe scară largă înainte de instituirea votului universal, care consta în recunoașterea calității de alegător și implicit a dreptului de vot cetățenilor care aveau un anumit venit anual evaluabil în titluri de proprietate imobiliară (terenuri, clădiri) sau stabilit în funcție de cuantumul impozitelor plătite anual asupra veniturilor încasate[1].
Sistemul de vot cenzitar s-a aplicat în special în perioada dintre sfârșitul sec XIX - începutul sec.XX. În acea epocă, averile importante și cu precădere proprietățile funciare erau concentrate la o parte relativ restrânsă a populației, care avea rol determinant în procesul de conducere socială și era sursa principală de venituri a statului.
Votul cenzitar în România modificare
În România, votul cenzitar a fost introdus prin Legea electorală din 1864, care împărțea electoratul în două categorii:
- electoratul rural - cei care plăteau o dare către stat de 48 de lei;
- electoratul urban - cei care plăteau o dare către stat de 110 lei.
Aveau dreptul de a fi scutiți de censul de avere alegătorii care aveau calitatea de preoți ai parohiilor, profesorii academiilor și ai colegiilor, doctorii și licențiații diferitelor facultăți, inginerii și arhitecții ș.a.[2].
Sistemul de vot cenzitar s-a păstrat până în anul 1917.