Agaricus arvensis

specie de ciupercă

Agaricus arvensis (Jacob Christian Schäffer, 1774), sin. Psalliota arvensis (Jacob Christian Schäffer, 1774 ex Paul Kummer, 1871), din încrengătura Basidiomycota, în familia Agaricaceae și de genul Agaricus[1][2] numit în popor ciupercă de câmp [3], șampinionul oilor,[4] ciupercă de braniște[5] sau ciuperca calului[6] (câteodată confundat cu Agaricus campestris=ciupercă de bălegar), este o specie saprofită de ciuperci comestibile. Buretele se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord la marginea de păduri, în zone cu iarbă unde de obicei pasc ierbivori, dar de asemenea prin poieni de conifere, mai rar în păduri pe lângă pini, brazi și molizi, crescând solitar sau în grupuri mici, de la câmpie până la munte, din (mai) iunie până în octombrie.[7][8]

Agaricus arvensis
Ciupercă de câmp
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Agaricus
Specie: A. arvensis
Nume binomial
Agaricus arvensis
Schaeff. (1774)
Sinonime

Selecție

  • Agaricus exquisitus Vittad. (1832)
  • Psalliota arvensis (Schaeff.) P.Kumm. (1871)
  • Pratella arvensis (Schaeff.) Gillet (1878)
  • Fungus arvensis (Schaeff.) O.Kuntze (1898)
  • Psalliota campestris var. arvensis (Schaeff.) Cheel (1913)
  • Agaricus fissuratus F.H.Møller (1952)
  • Agaricus leucotrichus F.H.Møller (1952)
  • Psalliota fissurata F.H.Møller (1952)

Taxonomie

modificare
 
J. Chr. Schäffer

Genul Agaricus este de diversificare foarte veche (între 178 și 139 milioane de ani), începând din timpul perioadei geologice în Jurasic în diferență de exemplu cu genul Boletus (între 44 și 34 milioane de ani).[9]

Primul micolog care a descris buretele a fost Jacob Christian Schäffer în volumele 3/4 al lucrării sale Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur icones, nativis coloribus expressae (1774), denumire valabilă din nou și astăzi.[10]

Agaricus arvensis este citat adeseori sub denumirea Schaeff. ex. Fr. care este incorectă, pentru că Elias Magnus Fries a considerat-o variație a lui Agaricus campestris, de aceea nu este nume sancționat. Toate denumirile referitoare la Fries sunt așadar de neglijat.[11]

După ce micologul german Paul Kummer a creat genul Psalliota în loc de Agaricus pentru anumite feluri de ciuperci, a redenumit și această specie sub păstrarea epitetului, de verificat în marea sa operă Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen din 1871,[12] jucând un rol important în anii 80 și 90 al secolului a XX-lea, când mulți micologi au schimbat numele Agaricus în Psalliota, printre ei și micologul italian Bruno Cetto.[13] Între timp, soiul duce din nou vechia însemnare a lui Schaeffer. Toate celelalte denumiri sunt acceptate ca sinonim.

Descriere

modificare
 
Bres.: Psalliota arvensis

Această specie este nu prea rar confundată și astfel parțial incorect descrisă in cărți și articole.

  • Pălăria: are un diametru de 6-12 (15) cm și este amenajată central peste picior, fiind inițial convexă, semisferică, cu margine răsfrântă către interior prezentând uneori niște solzi, scuame plate, pe pălărie, rămășițe ale vălului parțial. Pălăria se aplatizează destul de repede, devenind la bătrânețe aproape plană. Cuticula este uscată, albă dar trece odată cu vârsta sau pe vreme uscată ușor în culoarea crem-gălbuie. Se îngălbenește încetișor la atingere sau leziune.
  • Lamelele: sunt lungi, aglomerate, strâmte și libere, fiind acoperite în tinerețe de o cortină groasă și albuie, parte al vălului parțial. Sunt inițial de culoare albicioasă, schimbând coloritul apoi în gri-roz și la bătrânețe în maroniu, chiar în maroniu-negricios.
  • Piciorul: are o înălțime de 6-12 (15) cm, o lățime de 2-3,5 cm și este aproape cilindric, ușor umflat, la maturitate cu un canal medular, sfârșind într-un bulb fără volvă. El prezintă o manșetă caracteristică ca o roată dințată, albă, membranoasă, care se răsfrânge în jos peste picior. Deasupra, inelul este neted, dedesubt către bază, adesea scămos, mătăsos-solzos. Tija este de culoare albă care uneori se îngălbenește încetișor.
  • Carnea: este compactă, pe măsura avansării în vârstă moale, în pălărie albă și în picior gălbuie. Buretele este de gust dulceag, având un miros intensiv de anason, mai ales în stadiul de tinerețe, care se pierde în timpul preparării.
  • Caracteristici microscopice: Sporii sunt netezi și elipsoidali cu o dimensiune cuprinsă între 6–8 × 4,5–5,5 microni. Culoarea lor este de un maroniu închis, aproape maro-negricios.[7][8]
  • Reacții chimice: Cuticula se colorează cu acid sulfuric precum Hidroxid de potasiu galben, carnea cu anilină brun-violet, lamelele cu naftolul α roșu, carnea și cuticula cu lactofenol gri-violet și coaja bazei cu tinctură de Guaiacum în 2 minute gri-albăstrui.[14]

Confuzii

modificare

În mod general șampinionul oilor poate fi doar confundat cu alte specii Agaricus care au miros de anason și/sau de migdale cum sunt gemenul său mai mare Agaricus macrosporus[15] sau Agaricus abruptibulbus,[16] Agaricus albolutescens[17] și Agaricus macrosporus.[18] sau Agaricus silvicola.[19] Confundarea cu alte soiuri albuie ale genului Agaricus ca de exemplu Agaricus bitorquis,[20] Agaricus campestris,[21] cu mai micul Agaricus comtulus,[22] sau, de asemenea, cu Amanita Eliae,[23] Calocybe gambosa[24] ori Volvariella speciosa sin. Volvariella gloiocephala[25] sunt posibile dar inofensive, cu excepția otrăvitorului Agaricus xanthodermus, cărui carne de bază este colorată mereu galben, mirosind a iod, fenol sau cerneală.[26] Altfel se ivește situația, dacă un începător ar confunda soiul cu specii letale cum sunt Amanita phalloides, Amanita verna, Amanita virosa sau Inocybe erubescens care este în tinerețe alb.

Specii otrăvitoare de confundat

modificare

Specii comestibile de confundat

modificare

Valorificare

modificare
 
Filet de Boef Stroganoff cu Agaricus

Cu toate că această specie conține deseori o acumulare ridicată de metale grele, cum ar fi cadmiul și cuprul, ea este o ciupercă mult căutată și consumată, pentru că este gustoasă și de calitate bună. Mirosul de anason dispare în timpul preparării. Ciuperca de câmp poate fi pregătită ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci sau adăugată la un sos de carne.[27] Gustos este de asemenea cu jumări de ou, prăjit în unt cu verdețuri, ca umplutură a unei plăcinte de foaie sau în mod ardelean (seu de porc, ceapă, ciuperci tăiate, morcov, păstârnac, boia ardei, smântână).[28] Buretele firește poate fi conservat și în ulei, oțet sau saramură după ce a fost fript sau fiert.[29]

Acest burete poate fi cultivat pe bălegar de cal compostat. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al acestor culturi este comercial scăzută.

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Mycobank
  3. ^ Denumire RO 1
  4. ^ Denumire RO 2
  5. ^ „Denumire RO 3”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ Denumire RO 4
  7. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 162-163, ISBN 3-405-11774-7
  8. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 120-122, ISBN 3-426-00312-0
  9. ^ Bryn Dentinger: „Molecular phylogenetics of porcini mushrooms (Boletus section Boletus)”, în: Molecular Phylogenetics and Evolution, vol. 57, nr. 3,‎ Londra 2010, p. 1276–1292
  10. ^ Jacob Christian Schäffer: „Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur icones, nativis coloribus expressae”, Editura J.J. Palmium, Erlangen 1800 vol. 3/4, p. 71 (vol. 3), tabl. 310 (vol. 4)
  11. ^ H. Gams
  12. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 74
  13. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 684, ISBN 88-85013-25-2
  14. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 304, ISBN 3-85502-0450
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 70-71, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 168-169, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ S. M. Zeller: „New or Noteworthy Agarics from the Pacific Coast States”, în: „Mycologia”, vol. 30, 1938, p. 468-474
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 70-71, ISBN 3-405-12081-0
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 68-69, ISBN 3-405-12124-8
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 172-173, ISBN 3-405-11774-7
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 160-161, ISBN 3-405-11774-7
  22. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 56-57, ISBN 88-85013-25-2
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 20-21, ISBN 3-405-12081-0
  24. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 128-130
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 32-33, ISBN 3-405-12081-0
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 170-171, ISBN 3-405-11774-7
  27. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 112-113, ISBN 3-453-40334-7
  28. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 54-55
  29. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108

Bibliografie

modificare
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, volumele 1-4 (vezi la note).
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe

modificare