Alegerea imperială a reprezentat alegerea unui rege romano-german (numit în istorie și Rege al Romanilor) în Sfântul Imperiu Roman.

Alegerea lui Matia I ca împărat romano-german de către principii electori în 1612 (gravură contemporană)

Alegerea regelui era procedura prin care un consiliu ridica un candidat la rangul de rege.

Această alegere a existat ca procedură în unele state germanice succesoare ale Imperiului Roman antic în timpul Marii Migrații a popoarelor, respectiv în Evul Mediu Timpuriu, în Sfântul Imperiu Roman și în Regatul Poloniei din 1573 până în 1795 (vezi Istoria Poloniei). În mod tradițional stările generale din Regatul Ungariei și din Regatul Boemiei pretindeau dreptul de a alege regele, dar pe care Habsburgii îl negau cu intenția de a încorpora aceste regate în teritoriile lor ereditare.

Dreptul de a alege un rege în Sfântul Imperiu Roman a fost rezervat încă din secolul al XIII-lea doar unui număr limitat de prinți imperiali: principii electori. Există diverse teorii despre evoluția dreptului lor exclusiv de vot.[1]

Titlul de rege, respectiv împărat, era acordat pe viață însă a existat și procedura destituirii (regele Venceslau al IV-lea a fost destituit în 1400, iar în locul său a fost ales rege romano-german Rupert al Palatinatului).

În Sfântul Imperiu Roman au existat mai multe dinastii conducătoare, adică familii care au deținut cea mai înaltă funcție laică în stat pentru o perioadă lungă de timp. Continuitatea dinastiilor s-a datorat, pe de o parte, succesiunii la tron prin moștenire și, pe de altă parte, alegerii imperiale. Cele cinci mari familii conducătoare în Evul Mediu au fost: dinastia Merovingiană, dinastia Carolingiană, dinastia Ottoniană, dinastia Saliană și dinastia Staufer.

Papa era autoritatea care îl putea încorona pe regele ales ca împărat în Bazilica Sf. Petru din Roma. De obicei treceau câțiva ani între alegerea regelui și încoronarea sa ca împărat datorită dificultăților ridicate de călătoria la Roma.[2]

În cazul în care succesiunea nu era posibilă pe calea moștenirii tronului, era ales un nou rege. La alegeri participau principi laici și principi ecleziastici. O lungă perioadă de timp nu a fost stabilit exact care principi aveau drept de vot ceea ce a generat numeroase conflicte între cei care se considerau îndreptățiți să participe la alegerea imperială.

În 1356 a fost stabilit pentru prima dată un consiliu care urma să participe la viitoarele alegeri și care a rămas valabil până în 1806 la sfârșitul Sfântului Imperiu Roman. Enumerarea exactă a celor care aveau dreptul de a alege regele a fost consemnată în Bula de Aur emisă de Carol al IV-lea în 1356. Această Bulă de Aur a devenit legea fundamentală în virtutea căreia toți viitorii regi și împărați au fost aleși.

Împăratul și cei opt electori (de Trier, Köln, Mainz, Boemia, Bavaria, Saxonia, Brandenburg și de Palatinat; gravură în aramă de Abraham Aubry, Nürnberg 1663/1664)

În total au fost stabiliți șapte electori, astfel:

– trei principi electori ecleziastici:

– trei principi electori laici:

Schimbări ulterioare modificare

Mai târziu au fost adăugați consiliului electoral:

Note modificare

  1. ^ „Kurfürsten (Principi electori) – Historisches Lexikon Bayerns” (în germană). www.historisches-lexikon-bayerns.de. Accesat în . 
  2. ^ Alegerile regale care au însemnat și schimbarea familiei nobiliare conducătoare, au fost: alegerea lui Henric I (Liudolfingi), a lui Conrad al II-lea (Salian), a lui Lothar al III-lea (Supplinburg) și a lui Frederic I Barbarossa (Staufer).

Bibliografie modificare

  • Heinrich Mitteis: Die deutsche Königswahl. Ihre Rechtsgrundlagen bis zur Goldenen Bulle., Editura Rohrer, Brno 1944.
  • Eduard Hlawitschka: Königswahl und Thronfolge in fränkisch-karolingischer Zeit, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1975, ISBN 3-534-04685-4.
  • Ulrich Schmidt: Königswahl und Thronfolge im 12. Jahrhundert., Editura Böhlau, Köln 1987, ISBN 3-412-04087-8.
  • Gerhard Baaken, Roderich Schmidt: Königtum, Burgen und Königsfreie. Königsumritt und Huldigungen in ottonisch-salischer Zeit., Editura Thorbecke, Sigmaringen 1981, ISBN 3-799-56606-6.
  • Klaus-Frédéric Johannes: Bemerkungen zur Goldenen Bulle Kaiser Karls IV. und der Praxis der Königswahl 1356–1410. În: FS Jürgen Keddigkeit, 2012, pp. 105–120.
  • Klaus-Frédéric Johannes: Die Goldene Bulle und die Praxis der Königswahl 1356–1410. În: Archiv für mittelalterliche Philosophie und Kultur., vol. 14, 2008, pp. 179–199.
  • Uwe Tresp: Gewalt bei böhmischen Königswahlen im späten Mittelalter, În: Gewalt und Widerstand in der politischen Kultur des späten Mittelalters de Martin Kintzinger, Frank Rexroth și Jörg Rogge (ed.): Vorträge und Forschungen des Konstanzer Arbeitskreises für mittelalterliche Geschichte, vol. 80, Editura Jan Thorbecke, Ostfildern 2015, pp. 115–143.