Constituția României din 1923

Constituția din 1923 a afirmat cadrul constituțional actualizat al Regatului României, după schimbările sociale și economice, date de Marea Unire, dezvoltarea economică și reforma agrară.

Wikisursă
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Constituția României (1923)
Coperta unei ediții oficiale din 1923.

Per total, Constituția din 1923 a fost o versiune mai democratică a celei din 1866, păstrând multe dintre reglementările acesteia, însă în același timp acordând drepturi și libertăți mai largi. Printre altele, noua constituție renunță la sistemul electoral cenzitar, adoptând în schimb votul universal.[1]

În jumătatea de secol trecută de la adoptarea Constituției din 1866 au avut loc multe schimbări sociale și economice. României i se alăturaseră după Primul Război Mondial trei provincii (Basarabia, Bucovina și Transilvania), care depășeau [2] ca suprafață și populație însumată Vechiul Regat. Se dorea participarea noilor cetățeni la elaborarea unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile minorităților etnice și confesionale, în număr mai mare după unire. De asemenea, se dorea protecția legilor reformei agrare din 1920-21, după exproprierea marilor latifundiari din 16 decembrie 1918.

Proiectul de Constituție a fost supus dezbaterii parlamentare după instaurarea la 19 ianuarie 1922 a guvernului Ion I.C. Brătianu. Proiectul a fost adoptat de Adunarea Deputaților la 26 martie 1923 și de Senat la 27 martie 1923. Constituția a fost sancționată și promulgată de regele Ferdinand I la 28 martie 1923 și a intrat în vigoare la 29 martie 1923, odată cu publicarea în în Monitorul Oficial nr. 282. Constituția a contribuit la consolidarea Marii Uniri [3] și a reflectat schimbările sociale și economice ale României, dar a fost abrogată în 1938.

Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923 după evenimentele de la 23 august 1944. Cu multe restricții și încălcări, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea influenței politice a comuniștilor, Constituția din 1923 a fost în vigoare până la lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 când comuniștii au proclamat republica populară, printr-o ședință măsluită [4] a Adunării Deputaților. A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea la 13 aprilie 1948 a primei Constituții a Republicii Populare Române.

Dezvoltarea economică

modificare

Dezvoltarea industrială ridică probleme noi și creează noi categorii sociale, în organizarea minelor [5], a industriei [6], în prevenirea monopolurilor [7], etc.

Legile reformei agrare din 1920-21 în toate provinciile României sunt incluse în Constituție pentru a le acorda o protecție sporită [8]. Proprietatea este garantată [9], dar nu este „sacră și neviolabilă” [10], iar exproprierea se poate face în „interesele generale directe ale Statului” [11].

Schimbările sociale

modificare

Schimbările sociale ale Marii Uniri fac necesară precizarea unei limbi oficiale, româna [12], și se afirmă întâietatea bisericii greco-catolică față de celelate culte, cu excepția bisericii ortodoxe [13].

Votul universal și egal pentru bărbați a fost introdus în 1919, iar Constitutia recunoaște posibilitatea acordării „drepturilor politice” (de vot, de a fi ales, etc.) femeilor [14]. Odată cu creșterea importanței presei cu numărul crescut al celor care puteau să citească și să scrie, drepturile și răspunderile presei sunt dezvoltate în mai mult detaliu [15].

Puterile în stat

modificare

În contrast, atribuțiile celor trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească) și relatiile dintre ele nu sunt substanțial modificate, comparativ cu Constituția din 1866, viabilă pentru peste jumătate de secol. [16]

  • Puterea executivă rămâne încredințată Regelui, care o exercită „în modul regulat prin Constituțiune” (prin intermediul Guvernului format de partidul sau alianța care câștigă alegerile parlamentare), cu aceleași atribuții ca în Constituția din 1866. Expresia acest principiu, larg cunoscută de public, era Regele domnește, nu guvernează.
  • Puterea judecătorească rămâne atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de judecată.

Schimbări sunt făcute în modul de alegere al senatorilor. Un număr de senatori proporțional cu populatia sunt aleși în vot direct [17], alți senatori sunt aleși de grupuri restrânse. De exemplu, câte unul din fiecare județ este ales de consiliile locale [18], de camere de comerț, etc. [19]. De asemenea, sunt senatori aleși de universități [20] și alții care sunt membri de drept.

Durata sesiunii parlamentare este crescută de la trei la cinci luni pe an [21] și se specifică cu mai multe detalii răspunderea ministerială [22] și despre cum se verifică constituționalitatea legilor [23]. Se înființează un Consiliu Legislativ [24], subsecretariate de stat [25], și un Consiliu Superior al Apărării Țării (CSAT) [26].

Independența justitiei este întărită [27], dar se precizează de asemenea că justiția trebuie să aplice legile

„ Puterea judecatorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ. [28]

fără să le interpreteze

„ Interpretațiunea legilor cu drept de autoritate se face numai de puterea legiuitoare.” [29]
  1. ^ Bădescu, p. 42
  2. ^ Spre deosebire de Dobrogea (o mică provincie cu o populație predominat rurală), parte a României din 1878.
  3. ^ Articolele 1, 2.
  4. ^ Camera se afla în vacanță parlamentară, cu deputații plecați în circumscripțiile teritoriale.
  5. ^ Articolul 19.
  6. ^ Articolul 21.
  7. ^ Articolul 112.
  8. ^ Articolul 131.
  9. ^ Articolul 17.
  10. ^ Articolul 19, Constituția din 1866.
  11. ^ Articolul 17.
  12. ^ Articolul 126.
  13. ^ Articolul 22.
  14. ^ Articolul 6.
  15. ^ Articolele 25, 26 .
  16. ^ Din Constituția din 1866 s-au păstrat 78 de articole.
  17. ^ Articolul 68.
  18. ^ Articolul 69.
  19. ^ Articolul 70.
  20. ^ Articolul 71.
  21. ^ Articolul 90.
  22. ^ Articolul 99.
  23. ^ Articolul 103.
  24. ^ Articolul 76.
  25. ^ Articolul 100.
  26. ^ Articolul 122.
  27. ^ Articolul 104.
  28. ^ Articolul 106.
  29. ^ Articolul 36.

Bibliografie

modificare