Constituția României din 1923

Constituția 1923

Constituția României din 29 martie 1923 a fost constituția României adoptată după Marea Unire. A fost în vigoare până la adoptarea Constituției din 1938 și apoi (cu restricții) în perioada 19441947. Elaborat în 1923, proiectul pactului fundamental a fost supus dezbaterii parlamentare. După ce a fost adoptată de Parlament, constituția a fost sancționată și promulgată de regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923, dată la care a intrat în vigoare.

ContextModificare

Contextul de după Primul Război Mondial. Vechiului Regat i se alăturaseră trei provincii (Basarabia, Bucovina și Transilvania) care depășeau ca suprafață și populație însumată Vechiul Regat. Astfel nu putea fi utilizat precedentul aplicării constituției actuale asupra noi provincii prin legi speciale, cum se făcuse în 1878 în cazul Dobrogei (o mică provincie cu o populație predominat rurală), ci se dorea participarea tuturor cetățenilor la elaborarea unui nou pact fundamental.[1] În noul context crescuse simțitor numărul minorităților etnice și confesionale, fiind necesară garantarea drepturilor lor. Noua situație agrară – creată prin exproprierea marilor latifundiari (din 16 decembrie 1918) și prin împroprietărirea țăranilor (din 2 aprilie 1920) – se dorea de asemenea reflectată în Constituție, la fel ca și dezvoltarea industrială.[2]

În privința amplitudinii schimbării s-au cristalizat două curente de opinie: unul care favoriza un pact fundamental cu totul nou, iar celălalt care favoriza doar o reformă amplă a Constituție din 1866, care se dovedise viabilă pentru peste jumătate de secol. Contextul politic favorabil a fost dat de instaurarea la 19 ianuarie 1922 a guvernului Ionel Brătianu, după o serie de 6 guvernări de scurtă durată.[3]

Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti a găzduit între 1921 și 1922 o serie de 23 de prelegeri, printre vorbitori fiind N. Iorga, I. Nistor, Romul Boilă, Grigore Iunian, Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu, Mircea Djuvara, Constantin Dissescu și Vintilă Brătianu.[4][5]

PrincipiiModificare

Potrivit Constituției din 1923, România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește realizarea României Mari și are la bază constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866. Regele reprezenta elementul cheie al vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.

Această constituție legifera principiul separării puterilor statului:

  • puterea legislativă - exercitată colectiv de adunările legislative (Senat și Adunarea Deputaților) și regele României;
  • puterea executivă - încredințată Regelui, care o exercita „în modul regulat prin Constituțiune” (prin intermediul Guvernului format de partidul sau alianța care câștigă alegerile parlamentare). Formula sintetică care exprima acest principiu, larg cunoscut de public, era Regele domnește, nu guvernează.
  • puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de judecată.

EfectModificare

Această constituție a contribuit la consolidarea Marii Uniri și a creat cadrul democratic al vieții politice din România până în anul 1938, când s-a adoptat prin plebiscit Constituția României din 1938.

Întrucât Constituția din 1938 avea un caracter autoritar (fiind elaborată sub presiunea politică a creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23 august 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923. Din punct de vedere juridic, ea a fost în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. În aceeași seară, printr-o ședință măsluită a Adunării Deputaților,[6] comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, desființând nu doar instituția monarhiei, ci și constituția în vigoare. A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea Consituției a Republicii Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948.[7]

NoteModificare

  1. ^ Focșeneanu 1992: 55
  2. ^ Focșeneanu 1992: 56
  3. ^ Focșeneanu 1992: 56-57
  4. ^ Institutul Social Român, Noua constituție a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, 1923, Tipografia Cultura Națională
  5. ^ Focșeneanu 1992: 56
  6. ^ Camera se afla în vacanță parlamentară, aleșii nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale.
  7. ^ Eleodor Focșeneanu - Istoria constituțională a României (1859-2003), ediția a III-a, pag. 154-183 și edițiile anterioare.

BibliografieModificare

  • Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României (1859 – 2003), Editura Humanitas, București, 1992, ISBN 973-28-0369-X
  • Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României (1859 – 2003), Editura Humanitas, București, 1998, Ediția a II-a
  • Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României (1859 – 2003), Editată de autor, București, 2009, Ediția a III-a
  • Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României (1859 – 2003), Editura Eikon, București, 2018
  • Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Humanitas, București, 1999, ISBN 973-28-0192-1
La Wikisursă există texte originale legate de Constituția României (1923)

Legături externeModificare