François, Duce de Beaufort

François
François de Bourbon Duke of Beaufort by Jean Nocret (Baltimore Museum of Art).jpg
François
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Château de Coucy[*], Franța Modificați la Wikidata
Decedat (53 de ani)[2][1][3] Modificați la Wikidata
Heraklion, Republica Veneția Modificați la Wikidata
PărințiCésar de Bourbon, duce de Vendôme
Françoise de Lorena Modificați la Wikidata
Frați și suroriLouis
Élisabeth de Bourbon Modificați la Wikidata
CetățenieRoyal Standard of the King of France.svg Franța Modificați la Wikidata
Ocupațiegeneral Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
TitluriDuce de Beaufort[*] ()
Familie nobiliarăCasa de Bourbon

François de Vendôme, Duce de Beaufort (n. ,[1] Château de Coucy[*], Franța – d. ,[2][1][3] Heraklion, Republica Veneția) a fost fiul lui César de Vendôme și al Françoise de Lorena. A fost o figură proeminentă a Frondei. A fost vărul regelui Ludovic al XIV-lea, nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii.

BiografieModificare

François s-a născut la Paris. Tatăl lui a fost César de Bourbon, duce de Vendôme, fiul recunoscut al regelui Henric al IV-lea al Franței și a metresei sale, Gabrielle d'Estrées. Mama lui a fost Françoise de Lorena (1592–1669), fiica și moștenitoarea lui Philippe Emmanuel, Duce de Mercœur, un rival al lui Henric al IV-lea. A avut o soră, Élisabeth de Bourbon, și un frate, Louis, Duce de Vendôme.

Beaufort a fost o figură pitorească în istoria Franței din secolul al XVII-lea. Și-a început cariera militară și a servit în prima campanie a Războiului de Treizeci de Ani, însă ambițiile sale și caracterul lipsit de scrupule au găsit curând un domeniu mai favorabil în intrigile de la curte. În anul 1642 s-a alăturat conspirației "Cinq Mars" împotriva Cardinalului Richelieu și a fost obligat să trăiască în exil în Anglia până la moartea lui Richelieu.[4]

Reîntors în Franța, Beaufort a devenit centrul unui grup cunoscut drept "Importanții", grup în care predominau doamnele de la curte, în special Ducesa de Chevreuse și Ducesa de Montbazon. După moartea regelui, Beaufort a fost aproape să devină capul noului guvern însă funcția a fost câștigată de Jules Mazarin, Beaufort a fost acuzat de complot la crimă și închis la Vincennes în septembrie 1643.[4]

Beaufort a evadat din închisoare la 31 mai 1648, chiar la timp pentru a se alătura Frondei, care a început în august 1648. S-a situat alături de prinți și Parlament împotriva lui Mazarin. Aspectul său personal, afectarea lui față de manierele populiste, calitatea sa de nepot (legitimat) al regelui Henric al IV-lea l-au transformat în favoritul parizienilor, care îl aclamau peste tot. Era poreclit Roi des Halles (Regele piețelor). François a sperat că va deveni prim-ministru. Dar printre membrii Parlamentului și ceilalți lideri ai Fronde, el a fost privit ca un simplu instrument. Avea o inteligență mediocră și nu a arătat nici un talent în timpul războiului.[4]

L-a ucis pe soțul surorii sale, Charles-Amédée de Savoia, în duel în 1652.[5]

Odată ce Mazarin a revenit în Paris, l-a exilat pe Beaufort în octombrie 1652; i s-a permis să revină în 1654, când cardinalul nu mai avea motive să se teamă de el. În 1658 a fost numit general superintendent de navigație sau șeful marinei, și și-a servit regele în mod credincios în războaie navale. A fost ucis în timpul Atacului de la Candia, conducând trupe franceze împotriva turcilor. Corpul său nu a fost descoperit pe câmpul de bătălie iar dispariția a stat la baza a numeroase legende, printre care că ar fi fost prizonier al sultanului Mahomed al IV-lea sau identificat ca omul cu masca de fier.[6][7]

NoteModificare

  1. ^ a b c d François de Vendôme, Duke of Beaufort, SNAC, accesat în  
  2. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  3. ^ a b François de Vendôme, Duc de Beaufort, The Peerage, accesat în  
  4. ^ a b c Chisholm 1911, p. 586.
  5. ^ "Born Marie de Savoie-Nemours on 21 iunie 1646; died on 27 decembrie 1683; daughter of Charles Amedee of Savoy (who was killed in a celebrated duel with his brother-in-law, Francois de Vendome, duke of Beaufort)... " (Commire & Klezmer 2001, p. 388).
  6. ^ Michel Vergé-Franceschi, Le Masque de Fer enfin démasqué, Fayard, 2009 p. 219-230
  7. ^ Cette légende a été reprise par l'auteur dramatique Lagrange-Chancel