Deschide meniul principal

Burete melcesc

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Hygrophorus eburneus)

Hygrophorus eburneus (Pierre Bulliard, 1780 ex Paul Kummer, 1871),[1] din încrengătura Basidiomycota, în familia Hygrophoraceae și de genul Hygrophorus este o ciupercă comestibilă al cărui nume generic este derivat din cuvântul latin (latină eburneus=ca fildeșul, de culoarea fildeșului). Ea este denumită în popor burete melcesc[2] și coabitează, fiind un simbiont micoriza care formează micorize pe rădăcinile arborilor. Buretele se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord preferat pe sol moderat umed, argilos și calcaros în păduri de foioase sau în cele mixte mai ales sub fagi, crescând mereu în grupuri foarte mari precum cercuri de vrăjitoare, din august până în noiembrie. Acest burete este tip de specie al soiului Hygrophorus.[3][4]

Hygrophorus eburneus
Elfenbeinschn (1).jpg
Burete melcesc
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Hygrophoraceae
Gen: Hygrophorus
Specie: H. eburneus
Nume binomial
Hygrophorus eburneus
(Bull.) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus eburneus Bull. (1780)
  • Gymnopus eburneus (Bull.) Gray (1821)
  • Limacium eburneum (Bull.) P.Kumm. (1871)

DescriereModificare

 
Bres.: H. eburneus
  • Pălăria: are un diametru între 3 și 10 cm, este la început boltită semisferic cu marginea răsucită spre interior, dar devine în scurt timp convexă și apoi plată. Cuticula este de culoare albă, în tinerețe acoperită cu firicele scurte, la bătrânețe crem pal, în mod normal cu o suprafață lipicioasă, tare mucilaginoasă, dar după o perioadă de timp uscat netedă și lucioasă.
  • Lamelele: sunt clar distanțate, destul de groase, arcuite precum ușor decurente la picior și de același colorit cu pălăria. Gratiile nezimțate sunt albe, gălbenind pal cu vârsta sau în stare uscată.
  • Sporii: sunt elipsoidali și netezi cu o mărime de 6-8 x 3,5-5 microni. Pulberea lor este albă.
  • Piciorul: este albicios, cilindric, uneori curbat, subțiat la bază, fiind albicios, fin granulat spre pălărie, acolo devenind gri murdar la vârstă, în rest slab lipicios-mucegăios, dedesubt mătăsos. El are o lungime de 5 la 10 (12) cm și o lățime 0,5 până la 1,5 cm.
  • Carnea: este destul de moale, de culoare albă, mai groasă în mijloc și subțiată la margine. Mirosul este foarte particular, dulceag-amărui, se spune ca omida lui Cossa cossa (o specie de molie), gustul fiind plăcut.[3][4]
  • Reacții chimice: se decolorează în carne cu Hidroxid de potasiu de la roșu ca carnea până la portocaliu viu.[5]

ConfuziiModificare

În mod general, Hygrophorus eburneus poate fi confundat cu ciuperci comestibile și mai mult sau mai puțin savuroase aceleiași specii cum ar fi: Hygrophorus agathostnus (comestibil, se dezvoltă în păduri de conifere sub molizi și pini, miros de migdale amărui),[6] Hygrophorus chrysodon (comestibil, comestibil, se dezvoltă în păduri de foioase și de conifere, 4, cu fulgi aurii saü galben de lămâie pe pălărie, fără miros sau gust specific),[7] Hygrophorus cossus (comestibilitate foarte limitată, se dezvoltă în păduri de foioase, cu miros extrem puternic de Cossa cossa care se ține și după preparare dar gust nu neplăcut),[8] Hygrophorus discoxanthus (comestibilitate tare limitată, se dezvoltă tot sub fagi pe sol calcaros, dar cu miros puternic și nu prea plăcut, lamelele se decolorează galben-maroniu),[9] Hygrophorus gliocyclus (comestibil, se dezvoltă în păduri de conifere sub pini, rar),[10] Hygrophorus hedrychii (comestibil, se dezvoltă sub mesteceni, fără miros și gust specific),[11] Hygrophorus ligatus (comestibil, se dezvoltă sub molizi, fără miros sau gust specific)[12] Hygrophorus nemoreus (comestibil, se dezvoltă în păduri de foioase, pălărie mai închisă, cuticula uscând repede, fără miros sau gust specific),[13] Hygrophorus penarius comestibil, se dezvoltă tot sub fagi dar și sub stejari, mai gălbui)[14] Hygrophorus piceae (comestibil, se dezvoltă în păduri de molizi pe mușchi, fără miros, cu gust plăcut),[15] Hygrophorus penarioides (comestibil, se dezvoltă tot sub fagi dar și sub stejari, fiind mai mare cu cuticulă uscată și mătăsoasă precum ușor pătat pe picior, rar)[16] sau Hygrophorus poetarum (comestibil, se dezvoltă tot sub fagi, dar cu miros fructuos și roz sub cuticulă, destul de rar),[17] Hygrocybe virginea sin. Cuphophyllus virgineus ((comestibil, se dezvoltă preferat prin pășuni)[18] sau chiar și cu Oudemansiella mucida (comestibil, saprofit)[19]

Din păcate se culeg și consumă pe vreme uscată câteodată de asemenea bureți extrem de otrăvitori cu consecințe fatale, în primul rând Amanita verna,[20] Amanita virosa [21] ori Clitocybe dealbata[22] și Clitocybe rivulosa.[23]

Specii asemănătoareModificare

ValorificareModificare

Buretele melcesc este comestibil însă de valoare culinară mai scăzută din cauza mucegaiului pe cuticulă. Dar datorită faptului că este o specie des întâlnită precum apărând în cantități mari, se potrivește ca hrană în timpuri mai grele, dar nu pentru uscat sau ciulama de ciuperci. Buretele firește poate fi conservat în ulei, oțet sau saramură după ce a fost spălat bine sub apă curgătoare, uscat bine cu un prosop și prăjit.[24][25]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ a b Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 410-411, ISBN 88-85013-37-6
  4. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 103-104, ISBN 3-426-00312-0
  5. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 89, ISBN 3-85502-0450
  6. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 226-227, ISBN 3-405-12116-7
  7. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 378-379, ISBN 3-405-12124-8
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 430-431, ISBN 3-405-12081-0
  9. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 100-101, ISBN 978-3-440-14530-2
  10. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 90, ISBN 3-85502-0450
  11. ^ Der Tintling
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 440-441, ISBN 3-405-12081-0
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 443-443, ISBN 3-405-12081-0
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 436-437, ISBN 3-405-12081-0
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 378-379, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 114-115, ISBN 978-3-440-13447-4
  17. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 94, ISBN 3-85502-0450
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 390-391, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 270-271, ISBN 3-405-12116-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 90-91, ISBN 3-405-11774-7
  21. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 107, 109-110, ISBN 3-426-00312-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 326-327, ISBN 3-405-11774-7
  23. ^ Bruno Cetto: I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 308-309, ISBN 88-85013-37-6
  24. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 43, ISBN 3-453-40334-7
  25. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108

BibiliografieModificare

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1-3, 5, 6, vezi sub "Note"
  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare