Civilizația de pe Valea Indului

civilizația din Epoca de Bronz în subcontinentul indian
(Redirecționat de la India antică)

Civilizația de pe Valea Indului (CVI) a fost o civilizație a Epocii Bronzului din regiunile nord-vestice ale Asiei de Sud, care a trăit între 3300 î.Hr. și 1300 î.Hr. și în forma sa matură între 2600 î.Hr. și 1900 î.Hr..[1][a] Împreună cu Egiptul Antic și Mesopotamia, a fost una dintre cele trei civilizații timpurii din Orientul Apropiat și Asia de Sud, iar dintre cele trei, cea mai răspândită, siturile sale acoperind o zonă care se întinde din nord-estul Afganistanului, prin o mare parte din Pakistan, și până în vestul și nord-vestul Indiei.[2][b] A înflorit în bazinele fluviului Ind, care curge prin Pakistan și de-a lungul unui sistem de râuri perene, în mare parte hrănite cu musoni, care în trecut curgeau în vecinătatea râului sezonier Ghaggar-Hakra din nord-vestul Indiei și estul Pakistanului.[1][3]

Civilizația de pe Valea Indului
Situri majore ale CVI
Zonă geograficăBazinele fluviilor Ind și Ghaggar-Hakra, nord-vestul India și estul Pakistanului
PerioadăAsia de Sud în Epoca Bronzului
Perioadăc.3300 – c.1300 î.Hr.
Situl tipHarappa
Situri importanteHarappa, Mohenjo-daro (27°19′45″N 68°08′20″E / 27.32917°N 68.13889°E), Dholavira, Ganeriwala, și Rakhigarhi
Precedat deMehrgarh
Urmat deCultura ceramicii pictate gri
Cultura cimitirului H
Ruine excavate ale Mohenjo-daro (provincia Sindh, Pakistan), arătând Marea Baie în fundal. Mohenjo-daro, pe malul drept al Indului, e un sit de patrimoniu UNESCO, primul sit din Asia de Sud care să fie declarat
Reprezentări miniaturale votive sau jucării de la Harappa, circa 2500 î.Hr.. Figurinele de teracotă modelate cu mâna indică jugarea boilor zebu pentru tragerea unui car și prezența găinilor, o pasăre de junglă domesticită

Orașele civilizației au fost remarcate pentru planificarea urbană, casele de cărămidă coaptă, sistemele de desecare elaborate, sistemele de alimentare cu apă, grupurile de clădiri mari nerezidențiale și noile tehnici în artizanat (produse de carneol, sculptarea sigiliilor) și metalurgia (cupru, bronz, plumb, și staniu).[4] E foarte probabil ca marile orașe Mohenjo-daro și Harappa să fi avut populații între 30.000 și 60.000 de indivizi,[5][c] iar civilizația însăși în timpul înfloririi sale să fi cuprins între unu și cinci milioane de indivizi.[6][d]

Uscarea treptată a solului regiunii în mileniul 3 î.Hr. ar fi putut să fie impulsul inițial pentru urbanizarea asociată civilizației, dar, în cele din urmă, musonii mai slabi și reducerea aprovizionării cu apă au dus la dispariția civilizației, și la împrăștierea populația spre est și sud.[7][e]

Civilizația de pe Valea Indului este, de asemenea, cunoscută și ca civilizația harappa sau civilizația harappă, după unul dintre siturile sale principale, Harappa, primul dintre siturile care a fost excavat la începutul secolului 20 în ceea ce era atunci provincia Punjab a Indiei Britanice și care acum e Pakistanul.[8][f] Descoperirea Harappei și la scurt timp după aceea a Mohenjo-daro-ului a fost punctul culminant al lucrărilor începute în 1861 odată cu fondarea Studiului Arheologic din India în timpul Indiei Britanice.[9] Cu toate acestea, au existat culturi anterioare și ulterioare numite adesea harappa timpuriu și harappa târziu în aceeași zonă; din acest motiv, civilizația harappa este uneori numită harappa matur pentru a o deosebi de aceste alte culturi.

Până în 2002, au fost raportate peste 1.000 de orașe și așezări harappe mature, dintre care puțin sub 100 fuseseră excavate.[10][g][12][13] Totuși există doar cinci situri urbane majore:[14][h] Harappa, Mohenjo-daro (parte a Patrimoniului Mondial UNESCO), Dholavira, Ganeriwala și Rakhigarhi.[15][i] Culturile harappe timpurii au fost precedate de sate agricole neolitice locale, din care au fost populate câmpiile râurilor.[16][17]

Limba harappă nu este atestată direct, iar apartenența sa este necunoscută, deoarece scrierea harappă a rămas nedescifrată.[18] O relație cu familia dravidiană sau cu cea elamo-dravidiană este favorizată de o partea a cercetătorilor.[19][20]

NumeModificare

Civilizația de pe Valea Indului este numită după sistemul fluvial al Indului în ale cărui câmpii aluviale au fost identificate și excavate siturile timpurii ale civilizației.[21][j] Urmând o tradiție în arheologie, civilizația este denumită uneori civilizația harappa sau civilizația harappă, după Harappa, primul sit care a fost excavat în anii 1920; acest lucru este valabil mai ales pentru utilizarea folosită de Studiul Arheologic din India după independența Indiei în 1947.[22][k]

Termenul „Ghaggar-Hakra” figurează în mod evident în denumirile moderne aplicate civilizației de pe Valea Indului datorită unui număr bun de situri găsite de-a lungul râului Ghaggar-Hakra în nord-vestul Indiei și estul Pakistanului.[23] Termenii „Civilizația Ind-Sarasvati” și „Civilizația Sindhu-Saraswati” au fost, de asemenea, folosiți în literatură după o identificare presupusă a Ghaggar-Hakra-ului cu râul Saraswati descris în primele capitole din Rig Veda, o colecție de imnuri scrise în sanscrita arhaică în mileniul 2 î.Hr..[24][25] Cercetări geofizice recente sugerează că spre deosebire de Sarasvati, ale cărui descrieri în Rig Veda sunt cele ale unui râu hrănit cu zăpadă, Ghaggar-Hakra a fost un sistem de râuri perene hrănite cu musoni, care au devenit sezoniere în perioada în care civilizația s-a diminuat, aproximativ acum 4.000 de ani.[3][l]

ZonaModificare

 
Siturile majore și zona pe care o ocupa Civilizația de pe Valea Indului

Civilizația de pe Valea Indului a fost aproximativ contemporană cu celelalte civilizații fluviale ale lumii antice: Egiptul de-a lungul Nilului, Mesopotamia în ținuturile prin care trec Eufratul și Tigru, și China în bazinul Fluviului Galben și al lui Yangtze. Până la faza sa matură, civilizația se răspândise pe o zonă mai mare decât celelalte, care includea un nucleu de 1.500 de kilometri până în câmpia aluvială a Indului și a afluenților săi. În plus, a existat o regiune cu floră, faună și habitate foarte diferite, de până la zece ori mai mare, care a fost modelată cultural și economic de Ind.[26][m]

În jurul anului 6500 î.Hr., agricultura a apărut în Baluchistan.[5][n][27][o] În mileniile următoare, viața stabilită a făcut incursiuni în câmpiile Indului, stabilind scena pentru creșterea așezările umane rurale și urbane.[28][p] Viața sedentară mai organizată, la rândul său, a dus la o creștere netă a natalității."[5] Marile centre urbane din Mohenjo-daro și Harappa au crescut foarte probabil până la între 30.000 și 60.000 de indivizi și în timpul înfloririi civilizației, populația subcontinentului crescâmd la 4-6 milioane de oameni.[5][q] În această perioadă, rata mortalității a crescut, din cauza faptului că oamenii stăteau aproape de animalele lor domestice și astfel s-au dezvoltat boli contagioase.[27][r] Conform unei estimări, populația harappă la vârf ar fi putut să fie cuprinsă între unu și cinci milioane.[29][s]

Civilizația s-a extins din Balochistanul Pakistanului în vest, până în Uttar Pradesh în est (vestul Indiei), de la nord-estul Afganistanului la nord, până la statul Gujarat al Indiei, la sud.[24] Cel mai mare număr de situri se află în statele Gujarat, Haryana, Punjab, Rajasthan, Uttar Pradesh, Jammu și Cașmir din India,[24] și provinciile Sindh, Punjab și Balochistan din Pakistan.[24] Așezările de coastă s-au extins de la Sutkagan Dor[30] în Balucistanul de Vest până la Lothal[31] în Gujarat. Un sit al civilizației a fost găsit pe râul Oxus la Shortugai în nordul Afganistanului,[32] în valea râului Gomal din nord-vestul Pakistanului,[33] la Manda pe râul Beas lângă Jammu,[34] și la Alamgirpur pe râul Hindon, la doar 28 km de Delhi.[35] Cel mai sudic sit al civilizației este Daimabad, în Maharashtra. Siturile din Valea Indului au fost găsite cel mai adesea pe râuri, dar și pe litoralul antic,[36] de exemplu, Balakot,[37] și pe insule, ca Dholavira.[38]

Descoperirea și istoria excavărilorModificare

 
Alexander Cunningham, primul director general al Studiului Arheologic din India (SAI în română, ASI în engleză), a interpretat un sigiuliu ștampilă harapp în 1875
 
R. D. Banerji, un ofițer al SAI-ului, a vizitat Mohenjo-daro-ul în 1919–1920, și din nou în 1922–1923, și postulat antichitatea îndepărtată a sitului
 
John Marshall, directorul-general al SAI-ului între 1902 și 1928, care a supravegheat săpăturile de la Harappa și Mohenjo-daro, prezentate într-o fotografie din 1906

„Alți trei cărturari ale căror nume nu pot să le trec în tăcere, sunt regretatul domn R. D. Banerji, căruia îi aparține meritul de a fi descoperit, dacă nu chiar Mohenjo-daro-ul, în orice caz înalta sa vechime și succesorii săi imediați în sarcina excavării, domnii M.S. Vats și K.N. Dikshit. ... probabil că nimeni, cu excepția mea, nu poate să aprecieze pe deplin dificultățile și greutățile cu care au trebuit să se confrunte în primele trei sezoane/anotimpuri de la Mohenjo-daro”

 — Din, John Marshall (ed), Mohenjo-daro and the Indus Civilization (Mohenjo-daro și Civilizația Indului), Londra: Arthur Probsthain, 1931.[39]

Primele relatări moderne despre ruinele civilizației harappe sunt cele ale lui Charles Masson, un dezertor din armata Companiei Indiilor de Est.[40] În 1829, Masson a călătorit prin statul princiar Punjab, adunând informații utile companiei în schimbul unei promisiuni de clemență.[40] Un aspect al acestui aranjament a fost cerința suplimentară de a preda companiei orice artefact istoric dobândit în timpul călătoriilor sale. Masson, care se pricepuse la studiile clasice, în special la campaniile militare ale lui Alexandru cel Mare, a ales pentru drumeția sa câteva dintre aceleași orașe care au fost prezente în campaniile lui Alexandru și ale căror situri arheologice fuseseră remarcate de către cronicarii campaniei.[40] Descoperirea arheologică majoră a lui Masson în Punjab a fost Harappa, o metropolă a civilizației din valea afluentului Indului, râul Ravi. Masson a făcut numeroase note și ilustrații ale bogatelor artefacte istorice ale Harappei, multe zăcând pe jumătate îngropate. În 1842, Masson a inclus observațiile sale despre Harappa în cartea Narrative of Various Journeys in Baluchistan, Afghanistan, and the Punjab (Narațiune a Diverselor Călătorii în Baluchistan, Afganistan și Punjab). El încadrează ruinele Harappa într-o perioadă de istorie înregistrată, crezând în mod eronat că ar fi fost descrise mai devreme în timpul campaniei lui Alexandru.[40] Masson a fost impresionat de dimensiunea extraordinară a sitului și de mai multe movile mari formate din eroziunea existentă de multă vreme.[40][t]

Doi ani mai târziu, Compania l-a contractat pe Alexander Burnes ca să navigheze pe Ind pentru a evalua fezabilitatea călătoriei pe apă pentru armata sa.[40] Burnes, care s-a oprit și în Harappa, a remarcat cărămizile coapte folosite la zidăria veche a sitului, dar a remarcat și luarea întâmplătoare a acestor cărămizi de către populația locală.[40]

În ciuda acestor rapoarte, Harappa a fost atacată și mai periculos pentru cărămizi după anexarea britanică a Punjabului în 1848–1849. Un număr considerabil a fost transportat ca pietriș de cale ferată pentru liniile care erau în Punjab.[42] Aproape 160 km de cale ferată între Multan și Lahore, așezată la mijlocul anilor 1850, a fost susținută de cărămizi harappe.[42]

În 1861, la trei ani după dizolvarea Companiei Indiilor de Est și stabilirea Indiei Britanice, arheologia din subcontinent a devenit organizată mai formal odată cu înființarea Studiului Arheologic al Indiei (SAI).[43] Alexander Cunningham, primul director general al Studiului, care a vizitat Harappa în 1853 și a remarcat zidurile impunătoare din cărămidă, a revenit ca să efectueze un studiu, dar de data asta al unui sit al cărui strat superior a fost înlăturat între timp.[43][44] Chiar dacă obiectivul său inițial de a demonstra că Harappa a fost un oraș budist pierdut menționat în secolul 7 d.Hr., călătoriile vizitatorului chinez, Xuanzang, s-au dovedit evazive,[44] Cunningham publicându-și descoperirile în 1875.[45] Pentru prima dată, a interpretat un sigiliu ștampilă harapp, cu scrierea necunoscută, care a concluzionat că ar fi de origine străină Indiei.[45][46]

Lucrările arheologice de la Harappa au rămas după aceea până când un nou vicerege al Indiei, Lord Curzon, a promovat Legea de Conservare a Monumentelor Antice din 1904 și l-a numit pe John Marshall să conducă SAI.[47] Câțiva ani mai târziu, Hiranand Sastri, care fusese însărcinat de Marshall să cerceteze Harappa, a raportat că așezarea e de origine nonbudistă și, implicit, mai veche.[47] Exproprind Harappa pentru SAI conform legii, Marshall a îndrumat arheologul de la ASI Daya Ram Sahni să excaveze cele două movile ale sitului.[47]

Mai la sud, de-a lungul Indusului în provincia Sindh, situl în mare parte netulburat al Mohenjo-daro-ului a atras atenție.[47] Marshall a desemnat o succesiune de ofițeri SAI ca să cerceteze situl. Printre ei se numărau D. R. Bhandarkar (1911), R. D. Banerji (1919, 1922-1923) și M. S. Vats (1924).[48] În 1923, la a doua sa vizită la Mohenjo-daro, Baneriji i-a scris lui Marshall despre situl ăsta, postulând o origine în „antichitate îndepărtată” și notând o asemănare a unora dintre artefactele sale cu cele din Harappa.[49] Mai târziu, în 1923, Vats, de asemenea, în corespondență cu Marshall, a remarcat același lucru mai precis despre sigiliile și scrierea găsite în ambele situri.[49] În ceea ce privește ponderea acestor opinii, Marshall a ordonat aducerea datelor cruciale de pe cele două situri într-o singură locație și i-a invitat pe Banerji și Sahni la o discuție comună.[50] Până în 1924, Marshall a devenit convins de semnificația descoperirilor și, la 24 septembrie 1924, a făcut o tentativă publică, dar vizibilă, în Illustrated London News:[21]

„Nu de multe ori a fost dat arheologilor, așa cum i-a fost dat lui Schliemann la Tirint și Micene, sau lui Stein în deșerturile din Turkistan, pentru a lumina rămășițele unei civilizații de mult uitate. Se pare, totuși, că în acest moment, parcă am fi fost în pragul unei astfel de descoperiri în câmpiile Indului.”

Săpături sistematice au început la Mohenjo-daro în 1924–1925 cu cea a lui K. N. Dikshit, continuând cu cele ale lui H. Hargreaves (1925–1926) și ale lui Ernest J. H. Mackay (1927–1931).[48] Până în 1931, o mare parte din Mohenjo-daro fusese excavată, dar săpăturile ocazionale au continuat, ca cea condusă de Mortimer Wheeler, un nou director general al SAI-ului numit în 1944.

După împărțirea Indiei în 1947, când majoritatea siturilor excavate ale Civilizației de pe Valea Indului se aflau pe teritoriul acordat Pakistanului, Studiul Arheologic al Indiei, zona sa de autoritate redusă, a efectuat un număr mare de cercetări și săpături de-a lungul sistemului Ghaggar-Hakra din India.[51][u] Unii au speculat că sistemul Ghaggar-Hakra ar putea să producă mai multe situri decât bazinul râului Ind.[52] Până în 2002, au fost raportate peste 1.000 de orașe și așezări mature harappe, dintre care puțin sub 100 au fost excavate,[11][12][13][53] în principal în regiunea generală a râurilor Ind și Ghaggar-Hakra și a afluenților lor; totuși, există doar cinci mari situri urbane: Harappa, Mohenjo-daro, Dholavira, Ganeriwala și Rakhigarhi.[53] Conform unui istoric, aproximativ 616 de situri au fost raportate în India,[24] în timp ce 406 de situri au fost raportate în Pakistan.[24] Cu toate acestea, conform arheologului Shereen Ratnagar, multe situri Ghaggar-Hakra din India sunt de fapt cele ale culturilor locale; unele situri prezintă contactul cu civilizația harappă, dar doar câteva sunt cele harappe complet dezvoltate.[54]

Spre deosebire de India, în care după 1947, SAI a încercat să „indianizeze” lucrările arheologice în concordanță cu obiectivele noii națiuni de unitate națională și continuitate istorică, în Pakistan imperativul național era promovarea patrimoniului islamic și, în consecință, munca arheologică pe siturile timpurii a fost lăsată în seama arheologilor străini.[55] După despărțire, Mortimer Wheeler, directorul al SAI-ului din 1944, a supravegheat înființarea instituțiilor arheologice în Pakistan, aderându-se ulterior la efortul UNESCO însărcinat cu conservarea sitului de la Mohenjo-daro.[56] Alte eforturi internaționale de la Mohenjo-daro și Harappa au inclus Proiectul de Cercetare Aachen Mohenjo-daro, Misiunea Italiană la Mohenjo-daro și Proiectul American de Cercetare Arheologică Harappa (HARP în engleză) fondat de George F. Dales.[57] În urma unei inundații întâmplătoare care a expus o porțiune a unui sit arheologic la poalele Pasului Bolan din Baluchistan, au fost efectuate săpături în Mehrgarh de arheologul francez Jean-François Jarrige și echipa sa.[58]

CronologieModificare

Orașele civilizației de pe Valea Indului aveau „ierarhii sociale, sistemul lor de scriere, marile lor orașe planificate și comerțul lor pe distanțe lungi [care] le marchează pentru arheologi ca o civilizație deplină.”[59] Faza matură a civilizației harappe a durat din circa 2600 până în circa 1900 î.Hr.. Odată cu includerea culturilor predecesoare și succesoare - cele harappe timpurii și, respectiv, cele harappe târzii - se poate considera că întreaga civilizație a Văii Indului a trăit între secolele 33 și 14 î.Hr.. Face parte din tradiția Văii Indului, care include, de asemenea, ocuparea preharappă a Mehrgarh-ului, cel mai vechi sit agricol din Valea Indului.[17][60]

Pentru CVI (numele civilizației abreviat) sunt folosite mai multe periodizări.[17][60] Clasificarea folosită cel mai frecvent încadrează civilizația harappă în trei faze, cea timpurie, cea matură și cea târzie.[61] O abordare alternativă a lui Shaffer împarte tradiția mai largă a Văii Indului în patru ere, epoca preharappă „Early Food Producing Era” (Era Timpurie a Producerii Mâncării) și perioadele de Regionalizare, Integrare și Localizare, care corespund aproximativ cu fazele timpurie, matură și târzie.[16][62]

Date (î.Hr.) Faza Principală Fazele Mehrgarh Fazele harappe Fazele postharappe Era
7000–5500 Preharappă Mehrgarh I și Bhirrana
(neolitic aceramic)
Era Timpurie a Producerii Mâncării
5500–3300 Preharappă/harappă timpurie[63] Mehrgarh II–VI
(neolitic ceramic)
Era Regionalizării
c. 4000–2500/2300 (Shaffer)[64]
c. 5000–3200 (Coningham & Young)[65]
3300–2800 Harappă timpurie[63]
c. 3300–2800 (Mughal)[66][63][67]
c. 5000–2800 (Kenoyer)
[63]
Harappă 1
(Faza Ravi; Cultura Hakra)
2800–2600 Mehrgarh VII Harappă 2
(Faza Kot Diji,
Nausharo I)
2600–2450 Harappă matură
(Civilizația de pe Valea Indului)
Harappă 3A (Nausharo II) Era Integrării
2450–2200 Harappă 3B
2200–1900 Harappă 3C
1900–1700 Harappă târzie Harappă 4 Cimitirul H[68]
Cultura ceramicii colorate ocru[68]
Era Localizării
1700–1300 Harappă 5
1300–600 Postharappă
India Epocii de Fier
Cultura ceramicii pictate gri (1200–600)
Perioada vedică (c. 1500–500)
Era Regionalizării
c. 1200–300 (Kenoyer)[63]
c. 1500[69]–600 (Coningham & Young)[70]
600–300 Cultura ceramicii negre lucioase (Epoca de Fier) (700–200)
A doua urbanizare (c. 500–200)
Era Integrării [70]

Era preharappă: MehrgarhModificare

Format:Vezi și: Revoluția neolitică Mehrgarh este un sit montan neolitic (7000 î.Hr. spre 2500 î.Hr.) din provincia Baluchistan a Pakistanului,[71] care a dat noi informații despre apariția Civilizației de pe Valea Indului.[59][v] Mehrgarh e unul dintre cele mai vechi situri cu dovezi ale agriculturii și creșterii creșterii animalelor în Asia de Sud.[72][73] Mehrgarh a fost influențat de neoliticul din Orientul Apropiat,[74] cu asemănări între „soiurile de grâu domesticite, fazele timpurii ale agriculturii, ceramica, alte artefacte arheologice, unele plante domestice și animale de turmă”.[75][w]

Jean-François Jarrige susține o origine independentă a Mehrgarh-ului. Jarrige notează „presupunerea că economia agricolă a fost introdusă cu drepturi depline din Orientul Apropiat în Asia de Sud” [76][w][x][y] și asemănările dintre siturile neolitice din estul Mesopotamiei și valea vestică a Indului, care sunt dovezi ale unui „continuum cultural” între siteurile astea. Dar având în vedere originalitatea Mehrgarh-ului, Jarrige ajunge la concluzia că Mehrgarh are un fundal local mai timpuriu, „și nu este „un backwater al culturii neolitice din Orientul Apropiat.”[76]

Lukacs și Hemphill sugerează o dezvoltare locală inițială a Mehrgarh-ului, cu o continuitate în dezvoltarea culturală, dar o schimbare a populației. Conform lui Lukacs și lui Hemphill, în timp ce există o continuitate puternică între culturile neolitice și calcolitice (Epoca de Cupru) din Mehrgarh, dovezile dentare arată că populația calcolitică nu a coborât din populația neolitică din Mehrgarh,[90] ceea ce „sugerează niveluri moderate de flux de gene.”[90][z] Mascarenhas și colab. (2015) remarcă faptul că „noi tipuri de corpuri, posibil din Asia de Vest, sunt raportate din mormintele din Mehrgarh începând cu faza Togau (3800 î.Hr.).”[91]

Gallego Romero și colab. (2011) afirmă că cercetările lor privind toleranța la lactoză în India sugerează că „contribuția genetică vestică eurasiatică identificată de Reich și colab. (2009) reflectă în principal fluxul de gene din Iran și Orientul Mijlociu.”[92] În plus, observă că „primele dovezi ale păstoririi bovinelor în Asia de Sud provin din situl Mehrgarh din valea râului Ind și este datată la 7.000 ÎP.”[92][aa]

Perioada harappă timpurieModificare

 
Perioada harappă timpurie, circa 3300–2600 î.Hr.
 
Barcă de teracotă în formă de taur, cu figurine feminine. Perioada Kot Diji (circa 2800–2600 î.Hr.)

Faza harappă timpurie Ravi, numită după râul Ravi din apropiere, a durat din c. 3300 î.Hr. până în 2800 î.Hr.. A început când fermierii din munți s-au mutat treptat între casele lor de munte și văile râurilor de jos,[94] și e legată de faza Hakra, identificată în valea râului Ghaggar-Hakra la vest, și precedă faza Kot Diji (2800-2600 î.Hr., harrap 2), numit după un sit din nordul Sindhului (Pakistan), lângă Mohenjo-daro. Cele mai vechi exemple ale scrierii harappe datează din mileniul 3 î.Hr..[95][96]

Faza matură a culturilor de sate anterioare e reprezentată de Rehman Dheri și Amri în Pakistan.[97] Kot Diji reprezintă faza care duce la perioada harrapă matură, citadela reprezentând autoritatea centralizată și o calitate a vieții din ce în ce mai urbană. Un alt oraș din această etapă a fost găsit la Kalibangan, în India, pe râul Hakra.[98]

Rețelele comerciale au legat această cultură de culturile regionale și de sursele îndepărtate de materii prime, inclusiv lapis lazuli și alte materiale pentru fabricarea mărgelelor. În acest timp, sătenii domesticiseră numeroase culturi, inclusiv mazăre, semințe de susan, finic și bumbac, precum și animale, inclusiv bivolul de apă. Primele comunități harappe s-au îndreptat spre marile centre urbane până în 2600 î.Hr., de unde a început faza harappă matură. Cele mai recente cercetări arată că oamenii din Valea Indului au migrat din sate în orașe.[99][100]

Etapele finale ale perioadei timpurii harappe se caracterizează prin construirea de așezări cu ziduri mari, extinderea rețelelor comerciale și integrarea crescândă a comunităților regionale într-o cultură materială „relativ uniformă” în ceea ce privesc stilurile de ceramică, ornamente și sigilii ștampilă cu scriere harappă, care duce la tranziția către faza harappă matură.[101]

Perioada harrapă maturăModificare

Perioada harrapă matură
Perioada harrapă matură, c. 2600–1900 î.Hr.
Priveliște a Grânarului și a Marii Săli de pe Movila F din Harappa
Rămășițele arheologice ale sistemului de drenaj al toaletelor din Lothal
Dholavira din Gujarat (India), e unul dintre cele mai mari orașe ale Civilizației de pe Valea Indului, cu un baoli care putea să atingă nivelul apei în rezervoare construite artificial[102]
 
Craniul unui harapp în Muzeul Indian

Potrivit lui Giosan și colab. (2012), migrația lentă spre sud a musonilor în Asia a permis inițial dezvoltarea satelor din Valea Indului prin îmblânzirea inundațiilor Indulii și a afluenților săi. Agricultura susținută de inundații a dus la surplusuri agricole mari, care la rândul lor au sprijinit dezvoltarea orașelor. Rezidenții CVI-ului nu au dezvoltat capacități de irigare, bazându-se în principal pe musonii sezonieri care duc la inundații de vară.[3] Brooke mai observă că dezvoltarea orașelor avansate coincide cu o reducere a precipitațiilor, care ar fi putut să declanșeze o reorganizare în centre urbane mai mari.[103][e]

Conform lui J.G. Shaffer și lui D.A. Lichtenstein,[104] civilizația harappă matură a fost „o fuziune a tradițiilor Bagor, Hakra și Kot Diji sau a grupurilor etnice în valea Ghaggar-Hakra, la granițele Indiei și Pakistanului”.[105]

Până în 2600 î.Hr., comunitățile timpurii harappe s-au transformat în mari centre urbane. Astfel de centre urbane includ Harappa, Ganeriwala, Mohenjo-daro în Pakistanul modern și Dholavira, Kalibangan, Rakhigarhi, Rupar și Lothal în India modernă.[106] În total, au fost găsite peste 1.000 de orașe și așezări, în principal în regiunea generală a râurilor Ind și Ghaggar-Hakra și a afluenților acestora.[11]

OrașeleModificare

O cultură urbană sofisticată și tehnologic avansată este evidentă în Civilizația de pe Valea Indului, devenind astfel primul centru urban din regiune. Calitatea planificării municipale sugerează cunoașterea planificării urbane și a guvernelor municipale eficiente, care au acordat o mare prioritate igienei sau, alternativ, accesibilității la mijloacele ritualurilor religioase.[107]

Așa cum s-a văzut în Harappa, Mohenjo-daro și în situl recent parțial excavat Rakhigarhi, acest plan urban a inclus primele sisteme de asanare urbană cunoscute din lume: a se vedea ingineria hidraulică a Civilizației de pe Valea Indului. În oraș, casele individuale sau grupurile de case obțineau apă din Puț de apă. Dintr-o cameră care pare să fi fost pusă deoparte pentru scăldat, apa uzată era direcționată către canalele de scurgere acoperite, care erau pe străzile principale. Casele se deschideau doar către curți interioare și alei mai mici. Construirea caselor din unele sate din regiune încă seamănă în unele aspecte cu construirea celor harappe.[ab]

Sistemele de canalizare și drenaj harappe antice care au fost dezvoltate și folosite în orașele din întreaga regiune a Indului au fost mult mai avansate decât oricare din zonele urbane contemporane din Orientul Mijlociu și chiar mai eficiente decât cele din multe zone din Pakistan și India de azi. Arhitectura avansată a harappilor e arătată de șantierele navale impresionante, grânarele, depozitele, platformele de cărămidă și pereții de protecție. Zidurile masive ale orașelor i-au protejat cel mai probabil pe harappi de inundații și ar fi putut să descurajeze conflictele militare.[109]

Scopul cetăților rămâne dezbătut. În contrast puternic cu contemporanii acestei civilizații, Mesopotamia și Egiptul Antic, nu au fost construite structuri monumentale mari. Nu există dovezi concludente despre palate sau temple.[110] Se crede că unele structuri au fost grânare. Într-un oraș se găsește o baie imensă bine construită („Marea Baie”), care ar fi putut să fie o baie publică. Chiar dacă cetățile erau zidite, e departe de a fi clar că aceste structuri erau defensive.

Majoritatea locuitorilor orașelor par să fi fost comercianți sau meșteșugari, care locuiau cu alții care urmăreau aceeași ocupație în cartiere bine definite. Materiale din regiuni îndepărtate au fost folosite în orașe pentru confecționarea sigiliilor, mărgelelor și a altor obiecte. Printre artefactele descoperite se numără frumoase mărgele de faianță glazurate. Sigiliile de steatit au pe ele gravate animale, oameni (poate zei) și alte tipuri de inscripții, inclusiv sistemul de scriere încă nedescifrat al Civilizației de pe Valea Indului. Unele dintre sigilii au fost folosite ca să fie ștampilată argilă pe mărfurile comerciale.

Chiar dacă unele case erau mai mari decât altele, orașele Civilizației de pe Valea Indului erau remarcabile pentru egalitarismul lor aparent, chiar dacă relativ. Toate casele aveau acces la instalații de apă și canalizare. Acest lucru dă impresia unei societăți cu o concentrare relativ redusă a bogăției.[111]

Autoritatea și guvernareaModificare

Consemnările arheologice nu oferă răspunsuri imediate pentru un centru de putere sau pentru reprezentări ale oamenilor la putere din societatea harappă. Dar, există indicii privind luarea și implementarea deciziilor complexe. De exemplu, majoritatea orașelor au fost construite într-un model de rețea foarte uniform și bine planificat, sugerând că au fost planificate de o autoritate centrală; o extraordinară uniformitate a artefactelor harappe, evidentă în ceramică, sigilii, greutăți și cărămizi; prezența facilităților publice și a arhitecturii monumentale; eterogenitate în simbolistica mortuară și în bunuri funerare (elemente incluse în înmormântări).

Acestea sunt câteva teorii majore:

  • Ar fi existat o singură stare, având în vedere similaritatea dintre artefacte, dovezile pentru așezările planificate, raportul standardizat al mărimii cărămizilor și stabilirea așezărilor în apropierea surselor de materie primă.
  • Nu ar fi existat un singur conducător, dar mai multe orașe ca Mohenjo-daro aveau un conducător separat, Harappa altul și așa mai departe.
  • Societatea harappă nu avea conducători și toată lumea se bucura de un statut egal.[112]

TehnologiaModificare

Harappii au obținut o mare acuratețe în măsurarea lungimilor, maselor și a timpului. Au fost printre primii care au dezvoltat un sistem de greutăți și măsuri uniforme. Cea mai mică diviziune a acestora, care este marcată pe o scară de fildeș găsită în Lothal, a fost de aproximativ 1,704 mm, cea mai mică diviziune înregistrată vreodată pe o scară din timpul Epocii Bronzului. Inginerii harappi urmăreau scopuri, inclusiv măsurarea masei, așa cum e revelată de greutățile lor hexaedre.

 
Greutăți harappe găsite în Valea Indului[113]

Aceste greutăți de chert au avut un raport de 5:2:1 cu greutăți de 0,05, 0,1, 0,2, 0,5, 1, 2, 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 de unități, fiecare unitate cântărind aproximativ 28 grame, similar cu uncia imperială engleză sau uncia greacă, iar obiectele mai mici au fost cântărite în proporții asemănătoare cu unitățile de 0,871. Cu toate astea, la fel ca în alte culturi, greutățile efective nu au fost uniforme în toată zona. Greutățile și măsurile folosite ulterior în Arthashastra lui Chanakya (secolul 4 î.Hr.) sunt aceleași cu cele folosite în Lothal.[114]

Harappii au dezvoltat câteva noi tehnici în metalurgie și au produs cupru, bronz, plumb și staniu.

O piatră de atingere care avea dungi de aur a fost găsită în Banawali, care a fost probabil folosită pentru testarea purității aurului (o astfel de tehnică e încă folosită în unele părți ale Indiei).[105]

Artele și meșteșugurileModificare

Diverse sculpturi, sigilii, ceramică, vase de bronz, bijuterii din aur și figurine detaliate anatomic din teracotă, bronz și steatit au fost găsite la locurile excavate.[115] Harappii au realizat, de asemenea, diverse jucării și jocuri, printre care zaruri cubice (cu una până la șase găuri pe fețe), care au fost găsite în situri ca Mohenjo-daro.[116]

O serie de figurine de aur, teracotă și piatră ale unor fete în poziții de dans dezvăluie prezența unei forme de dans. Alte figurine din teracotă includeau vaci, urși, maimuțe și câini. Animalul reprezentat pe majoritatea sigiliilor din siturile perioadei mature nu a fost identificat în mod clar. Parte taur, parte zebră, cu un corn maiestuos, a fost o sursă de speculații. Până în prezent, nu există dovezi suficiente care să susțină afirmațiile cum că reprezentările au o semnificație religioasă sau cultă, dar prevalența reprezentării ridică întrebarea dacă animalele din arta harappa sunt sau nu simboluri religioase.[117]

Au fost practicate multe meșteșuguri, inclusiv „prelucrarea scoicilor, olăritul și confectionarea mărgelelor de steatit glazurat și agat”, fiind folosite la confecționarea de coliere, brățări și alte ornamente din toate fazele culturii harappe. Unele dintre aceste meșteșuguri sunt practicate și astăzi în subcontinent.[118] Unele articole de machiaj și articole de toaletă (un tip special de piepteni (kakai), folosirea colirului și a unui obiect special de toaletă trei în unu) care au fost găsite în contexte harappe au încă omologi asemănători în India modernă.[119] Au fost găsite figurine feminine din teracotă (circa 2800–2600 î.Hr.) care au avut roșul aplicat pe „manga” (linia de partiție a părului).[119]

Descoperirile de la Mohenjo-daro au fost depuse inițial în Muzeul din Lahorel dar mai târziu s-au mutat la sediul SAI din New Delhi, unde era planificat un nou „Muzeul Imperial Central” pentru noua capitală a Rajului Britanic, în care cel puțin o selecție o să fie expusă. A devenit evident că se apropia independența indiană, dar împărțirea Indiei nu a fost anticipată până târziu în proces. Noile autorități pakistaneze au solicitat returnarea pieselor de la Mohenjo-daro excavate pe teritoriul lor, dar autoritățile indiene au refuzat. În cele din urmă s-a ajuns la un acord prin care descoperirile, însumând aproximativ 12.000 de obiecte (cele mai multe bucăți de ceramică), au fost împărțite în mod egal între țări; în unele cazuri, acest lucru a fost luat foarte la propriu, cu niște coliere și brâuri având mărgelele separate în două grămezi. În cazul „celor mai celebre două figuri sculptate”, Pakistanul a cerut și a primit așa-numita figură Regele-Preot, în timp ce India a păstrat-o pe Dansatoarea de la Mohenjo-daro mult mai mică.[120]

Statuetele antropomorfeModificare

Statuete realiste au fost găsite în siturile Civilizației din Valea Indului. Una dintre ele este celebra statuetă de bronz a unei fete dansatoare cu membre subțiri, împodobită cu bretele, găsită în Mohenjo-daro. Alte două statuete realiste au fost găsite în Harappa în săpături stratificate corespunzătoare, care prezintă un tratament aproape clasic al formei umane: statueta unui dansator care pare să fie bărbat, și un tors mascul de jasp roșu, ambele acum în Muzeul Național din New Delhi. Arheologul Sir John Marshall a reacționat cu surprindere când a văzut aceste două statuete de la Harappa:[121]

„Când le-am văzut prima dată, mi-a fost greu să cred că erau preistorice; păreau să supere complet toate ideile consacrate despre arta și cultura timpurii. Modelarea de genul acesta era necunoscută în lumea antică până în epoca elenistică a Greciei și, prin urmare, credeam că trebuie să fi fost făcută o greșeală; că aceste cifre și-au găsit drumul la niveluri cu vreo 3000 de ani mai vechi decât cele cărora le aparțineau în mod corespunzător...[121]

Aceste statuete rămân controversate, datorită tehnicilor lor avansate. În ceea ce privește torsul de jasp roșu, descoperitorul, Madho Sarup Vats, revendică o dată harappă, dar Marshall a considerat că această statuetă este probabil istorică, datând din perioada Gupta, comparând-o cu mult mai târziul Tors Lohanipur.[122][123] O a doua statuetă destul de asemănătoare din piatră gri a unui bărbat care dansează a fost de asemenea găsită. În general, antropologul Gregory Possehl tinde să considere că statuele astea formează probabil culmea artei harappe din perioada harappă matură.[122]

SigiliileModificare

 
Sigilii ștampilă și (în dreapta) impresiile lor, unele dintre ele cu text harapp; probabil făcute din steatit; British Museum (Londra)

Mii de sigilii de steatit au fost descoperite, iar caracterul lor fizic e destul de consistent. În dimensiune, ele variază de la pătrate laterale de 2 până la 4 cm. În cele mai multe cazuri, nu au o gaură străpunsă în spate prin care să poată să fie băgată o ață pentru a fi folosite ca accesorii.

La Mohenjo-daro au fost găsite sigilii înfățișând o figură care stătea pe cap, iar o altă șezând cu picioarele încrucișate în ceea ce unii numesc o poziție de tip yoga, precum așa-numitul Sigiliu Pashupati. Această figură a fost identificată în mod diferit. Sir John Marshall a identificat o asemănare cu zeul hindus Shiva.[124] Dacă acest lucru poate să fie verificat, ar fi o dovadă că unele aspecte ale hinduismului sunt anterioare celor mai vechi texte, Veda.

Un instrument asemănător unei harpe descris pe un sigiliu harapp și două obiecte scoici găsite la Lothal indică folosirea instrumentelor muzicale cu coarde.

O divinitate umană cu coarnele, copitele și coada unui taur apare, de asemenea, pe sigilii, în special într-o scenă de luptă cu o fiară asemănătoare unui tigru cu coarne. Această zeitate a fost comparată cu omul taur mesopotamian Enkidu.[125][126][127] Mai multe sigilii arată, de asemenea, un bărbat care se luptă cu doi lei sau tigri, un motiv de tipul „stăpânul animalelor” comun civilizațiilor din Asia de Vest și de Sud.[127][128]

Comerțul și transporturileModificare

Pentru informații suplimentare, vezi Lothal și Meluhha
 
Descoperiri arheologice sugerează că rute comerciale între Mesopotamia și Ind erau active în timpul mileniului 3 î.Hr., ducând la dezvoltarea relațiilor Ind-Mesopotamia[129]
 
Barcă cu păsări.[130] Modelul unui sigiliu de la Mohenjo-daro, 2500–1750 î.Hr.

Economia Civilizației de pe Valea Indului pare să fi depins în mod semnificativ de comerț, care a fost facilitat de progresele majore în tehnologia transportului. CVI ar putea să fie prima civilizație care a folosit transportul pe roți.[131] E posibil ca aceste progrese să includă căruri de vițe identice cu cele văzute astăzi în Asia de Sud, precum și bărci. Majoritatea acestor bărci erau probabil ambarcațiuni mici, cu fund plat, poate conduse cu pânze, asemănătoare cu cele pe care putem să le vedem azi pe râul Ind; cu toate acestea, există dovezi secundare ale ambarcațiunilor maritime. Arheologii au descoperit un canal masiv, dragat și ceea ce consideră a fi o unitate de andocare în orașul de coastă Lothal din vestul Indiei (statul Gujarat). O rețea extinsă de canale, folosită pentru irigații, a fost totuși descoperită și de H.-P. Francfort.[132]

Între 4300 și 3200 î.Hr. în perioada calcolitică (Epoca Cuprului), zona Civilizației de pe Valea Indului prezintă asemănări ceramice cu sudul Turkmenistanului și nordul Iranului, care sugerează o mobilitate și un comerț considerabil. În perioada harappă timpurie (aproximativ 3200-2600 î.Hr.), asemănările în ceramică, sigilii, figurine, ornamente etc documentează un comerț intensiv cu caravane cu Asia Centrală și Platoul Iranian.[133]

Judecând după dispersarea artefactelor harappe, rețelele comerciale au integrat economic o zonă imensă, inclusiv porțiuni din Afganistan, regiunile de coastă din Persia, nordul și vestul Indiei și Mesopotamia, ducând la dezvoltarea relațiilor Ind-Mesopotamia. Studiile privind smalțul dinților de la indivizi îngropați la Harappa sugerează că unii locuitori au migrat la oraș de dincolo de Valea Indusului.[134] Există unele dovezi că contactele comerciale s-au extins la Creta și, posibil, și la Egipt.[135]

A existat o vastă rețea de comerț maritim care funcționa între civilizația harappă și cea mesopotamiană încă din faza harappă mijlocie, multe comerțuri fiind gestionate de „negustorii intermediari din Dilmun” (Bahrainul modern, Arabia de Est și Failaka situate în Golful Persic).[136] Un astfel de comerț maritim pe distanțe lungi a devenit fezabil odată cu dezvoltarea ambarcațiunilor nautice construite cu scânduri, echipate cu un singur catarg central care susține o pânză de papură țesută sau pânză.[137]

În general, se presupune că majoritatea comerțului dintre Valea Indului (Meluhha antică?) și vecinii occidentali se desfășura în Golful Persic, mai degrabă decât pe uscat. Chiar dacă nu există dovezi incontestabile că acest lucru a fost într-adevăr așa, distribuția artefactelor de tip harapp pe peninsula Oman, Bahrain și sudul Mesopotamiei face plauzibil faptul că o serie de etape maritime au legat Valea Indului și regiunea Golfului.[138]

În anii 1980, s-au făcut importante descoperiri arheologice la Ras al-Jinz (Oman), demonstrând conexiunile maritime ale Văii Indului cu Peninsula Arabică.[137][139][140]

AgriculturaModificare

Potrivit lui Gangal și colab. (2014), există dovezi arheologice și geografice puternice că agricultura neolitică s-a răspândit din Orientul Apropiat în nord-vestul Indiei, dar există, de asemenea, „dovezi bune pentru domesticirea locală a orzului și a bovinelor zebu la Mehrgarh.”[74][ac]

Conform lui Jean-Francois Jarrige, agricultura avea o origine independentă la Mehrgarh, în ciuda asemănărilor pe care le observă între siturile neolitice din estul Mesopotamiei și valea vestică a Indului, care sunt dovezi ale unui „continuum cultural” între aceste situri. Cu toate astea, Jarrige concluzionează că Mehrgarh are un fundal local mai timpuriu, „și nu este un backwater al culturii neolitice din Orientul Apropiat.”[76] Arheologul Jim G. Shaffer scrie că situl Mehrgarh „demonstrează că producerea mâncării a fost un fenomen indigen din Asia de Sud” și că datele susțin interpretarea „urbanizării preistorice și a organizării sociale complexe din Asia de Sud, bazată pe dezvoltări culturale indigene, dar nu izolate”.[141]

MâncareaModificare

Conform lui Akshyeta Suryanarayan și colab. în timp ce o proporție mare de date rămâne ambiguă, fiind construirea unor referințe izotopice locale fiabile pentru grăsimi și uleiuri încă indisponibile și niveluri mai scăzute de lipide în vasele CVI conservate, dovezile disponibile indică faptul că folosirea (alimentelor) vaselor a fost multifuncțională, iar în așezările rurale și urbane folosirea a fost similară; și gătitul în vase harappe a constituit produse lactate, carne din carcase de rumegătoare și fie grăsimi adipoase care nu sunt rumegătoare, plante, fie amestecuri ale acestor produse.[142]

LimbaModificare

S-a sugerat adesea că harappi corespundeau protodravidienilor din punct de vedere lingvistic, despărțirea protodravidiană corespunzând cu destrămarea culturii harappe târzii.[143] Indologul finlandez Asko Parpola concluzionează că uniformitatea inscripțiilor harappe exclude orice posibilitate de folosire a unor limbi foarte diferite și că o formă timpurie a limbii dravidiene trebuie să fi fost limba poporului harapp.[144] Azi, familia lingvistică dravidiană este concentrată în cea mai mare parte în sudul Indiei, și în nordul și estul Sri Lankăi, dar mici zone ale acesteia rămân în continuare în restul Indiei și Pakistanului (limba brahui), ceea ce dă credință teoriei.

Conform lui Heggarty și lui Renfrew, limbile dravidiene s-ar fi putut răspândi în subcontinentul indian odată cu răspândirea agriculturii.[145] Potrivit lui David McAlpin, limbile dravidiene au fost aduse în India prin imigrația în India din Elam.[ad] În publicațiile anterioare, Renfrew a afirmat, de asemenea, că limba protodravidiană a fost adus în India de fermieri din partea iraniană a Semilunei Fertile,[146][147][148][ae] dar mai recent Heggarty și Renfrew observă că „rămân multe de făcut în elucidarea preistoriei dravidiene”. De asemenea, observă că „analiza lui McAlpin a datelor lingvistice și, prin urmare, afirmațiile sale, rămân departe de ortodoxie.”[145] Heggarty și Renfrew concluzionează că mai multe scenarii sunt compatibile cu datele și că „juriul lingvistic e încă foarte în afară”.[145][ag]

Posibilul sistem de scriereModificare

 
Zece caractere harappe de la poarta nordică din Dholavira, una dintre cele mai lungi secvențe cunoscute de caractere harappe

Între 400 și până la 600 de simboluri harappe distincte[153] au fost găsite pe sigilii ștampilă, tăblițe mici, vase ceramice și mai mult de o duzină de alte materiale, inclusiv un „panou” care se pare că odată atârna deasupra porții cetății interioare a orașul harapp Dholavira. Inscripțiile tipice harappe nu au mai mult de patru sau cinci caractere în lungime, dintre care cele mai multe (în afară de „panoul” Dholavira) sunt minuscule; cea mai lungă inscripție pe o singură suprafață, care este mai mică de 2,5 cm pătrat, are 17 semne; cea mai lungă de pe orice obiect (găsită pe trei fețe diferite ale unui obiect produs în masă) are o lungime de 26 de simboluri.

În timp ce Civilizația de pe Valea Indului este în general caracterizată ca o societate alfabetizată pe baza dovezilor acestor inscripții, această descriere a fost contestată de Farmer, Sproat și Witzel (2004)[154] care susțin că sistemul de scriere harapp nu codifica limbajul, ci era în schimb, asemănător cu o varietate de sisteme de semne nonlingvistice folosite pe scară largă în Orientul Apropiat și alte societăți, pentru a simboliza familiile, clanurile, zeii și conceptele religioase. Alții au susținut ocazional că simbolurile au fost folosite doar pentru tranzacții economice, dar afirmația asta lasă inexplicabilă apariția simbolurilor harappe pe multe obiecte ritualice, dintre care multe au fost produse în masă în matrițe. Nicio paralelă cu aceste inscripții produse în masă nu se cunoaște în alte civilizații antice timpurii.[155]

Într-un studiu realizat în 2009 de P.N. Rao și colab. publicat în Science, informaticieni, comparând modelul simbolurilor cu diferite scrieri lingvistice și sisteme nonlingvistice, inclusiv ADNul și un limbaj de programare pentru calculator, au constatat că modelul scrierii harappe e mai apropiat de cel al cuvintelor vorbite, susținând ipoteza că ele codifică o limbă încă necunoscută.[156][157]

Farmer, Sproat și Witzel au contestat această constatare, evidențiind că Rao și colab. nu au comparat de fapt semnele harappe cu „sistemele nelingvistice din lumea reală”, ci mai degrabă cu „două sisteme complet artificiale inventate de autori, unul constând din 200.000 de semne ordonate aleatoriu și altul din 200.000 de semne complet ordonate, pe care le pretind fals că ar reprezinta structurile tuturor sistemelor de semne nelingvistice din lumea reală”.[158] Farmer și colab. au demonstrat, de asemenea, că o comparație a unui sistem nelingvistic, cum ar fi semnele heraldice medievale cu limbile naturale, produce rezultate similare cu cele pe care Rao și colab. le-au obținut cu semnele harappe. Ei concluzionează că metoda folosită de Rao și colab. nu poate să distingă sistemele lingvistice de cele nonlingvistice.[159]

Mesajele de pe sigilii s-au dovedit a fi prea scurte pentru a fi decodate de un calculator. Fiecare sigiliu are o combinație distinctă de simboluri și există prea puține exemple ale fiecărei secvențe încât să ofere suficient context. Simbolurile care însoțesc reprezentările artistice variază de la sigiliu la sigiliu, ceea ce face imposibilă obținerea unei semnificații pentru simboluri din imagini. Cu toate acestea, au existat o serie de interpretări oferite pentru semnificația sigiliilor. Aceste interpretări au fost marcate de ambiguitate și subiectivitate.[159]:69

Pozele cu multe dintre miile de inscripții existente sunt publicate în Corpus of Indus Seals and Inscriptions (Corpusul Sigiliilor și Snscripțiilor de la Ind) (1987, 1991, 2010), editat de Asko Parpola și colegii săi. Cel mai recent volum republicat de poze realizate în anii 1920 și 1930 cu sute de inscripții pierdute sau furate, împreună cu multe descoperite în ultimele decenii; anterior, cercetătorii trebuiau să completeze materialele din Corpus prin studiul minusculelor fotografii din rapoartele de săpături ale lui Marshall (1931), MacKay (1938, 1943), Wheeler (1947) sau reproduceri în surse mai recente împrăștiate.

Peșterile Edakkal din districtul Wayanad din Kerala conțin desene care variază pe perioade cuprinse între 5000 și 1000 și î.Hr.. Cel mai recent grup de picturi a fost în știri pentru o posibilă legătură cu Civilizația de pe Valea Indului.[160]

ReligiaModificare

 
Sigiliul Pashupati, înfățișând o figură care stă și care e înconjurată de animale
 
Sigilii cu svastici în British Museum (Londra)

Sistemul de religie și credință al harappilor a primit o atenție considerabilă, în special din perspectiva identificării precursorilor zeităților și practicilor religioase ale cultelor indiene care s-au dezvoltat ulterior în zonă. Cu toate astea, datorită rarității probelor, care sunt deschise interpretărilor variate, și a faptului că scrierea harappă rămâne nedescifrată, concluziile sunt parțial speculative și se bazează în mare parte pe o viziune retrospectivă dintr-o perspectivă hindusă mult mai târzie.[161]

O lucrare timpurie și influentă în zonă care a stabilit tendința pentru interpretările hinduse ale dovezilor arheologice din siturile harappe[162] a fost cea a lui John Marshall, care în 1931 a identificat următoarele ca trăsături proeminente ale religiei harappe: un mare bărbat Dumnezeu și o zeiță mamă; îndumnezeire sau venerație a animalelor și plantelor; reprezentarea simbolică a falusului (linga) și a vulvei (yoni); și, folosirea băilor și a apei în practica religioasă. Interpretările lui Marshall au fost mult dezbătute și uneori contestate în deceniile următoare.[163][164]

Un sigiliu din Valea Indului prezintă o figură așezată, cu coarne, posibil tricefalică și posibil itifalică, înconjurată de animale. Marshall a identificat figura ca o formă timpurie a zeului hindus Shiva (sau Rudra), care este asociat cu asceză, yoga și linga; considerat un stăpân al animalelor; și adesea descris ca având trei ochi. Prin urmare, sigiliul a devenit cunoscut ca Sigiliul Pashupati, după Pashupati (stăpânul tuturor animalelor), un epitet al lui Shiva.[163][165] În timp ce opera lui Marshall a câștigat un anumit sprijin, mulți critici și chiar susținători au ridicat mai multe obiecții. Doris Srinivasan a susținut că figura nu are trei fețe sau o postură yoghină și că, în literatura vedică, Rudra nu era un protector al animalelor sălbatice.[166][167] Herbert Sullivan și Alf Hiltebeitel au respins, de asemenea, concluziile lui Marshall, primul susținând că figura este feminină, în timp ce al doilea a asociat figura cu Mahisha, Zeul Bivol și animalele din jur cu vahana-uri (vehicule) de zeități pentru cele patru direcții cardinale.[168][169] Scriind în 2002, Gregory L. Possehl a concluzionat că, chiar dacă ar fi adecvat să recunoaștem figura ca o zeitate, asocierea ei cu bivolul de apă și postura ei ca una a disciplinei rituale, considerând-o un proto-Shiva ar merge prea departe.[165] În ciuda criticilor legate de asocierea lui Marshall a sigiliului cu o icoană proto-Shiva, a fost interpretat ca Tirthankara Rishabhanatha de jainiști și de Vilas Adinath Sangave.[170] Istorici ca Heinrich Zimmer și Thomas McEvilley cred că există o legătură între primul Tirthankara Rishabhanatha jainist și Civilizația de pe Valea Indului.[171][172]

Marshall a emis ipoteza existenței unui cult al închinării la Zeița Mamă bazat pe excavarea mai multor figurine feminine și a crezut că ele ar fi un precursor al sectei hinduse a shaktismului. Cu toate astea, funcția figurinelor feminine în viața oamenilor din Valea Indului rămâne neclară, iar Possehl nu consideră că dovezile ipotezei lui Marshall sunt „teribil de robuste”.[173]

NoteModificare

  1. ^ Wright: "Mesopotamia and Egypt ... co-existed with the Indus civilization during its florescence between 2600 and 1900 BC."[1]
  2. ^ Wright: "The Indus civilisation is one of three in the 'Ancient East' that, along with Mesopotamia and Pharaonic Egypt, was a cradle of early civilisation in the Old World (Childe, 1950). Mesopotamia and Egypt were longer-lived, but coexisted with Indus civilisation during its florescence between 2600 and 1900 B.C. Of the three, the Indus was the most expansive, extending from today's northeast Afghanistan to Pakistan and India."[2]
  3. ^ Dyson: "Mohenjo-daro and Harappa may each have contained between 30,000 and 60,000 people (perhaps more in the former case). Water transport was crucial for the provisioning of these and other cities. That said, the vast majority of people lived in rural areas. At the height of the Indus valley civilization the subcontinent may have contained 4-6 million people."[5]
  4. ^ McIntosh: "The enormous potential of the greater Indus region offered scope for huge population increase; by the end of the Mature Harappan period, the Harappans are estimated to have numbered somewhere between 1 and 5 million, probably well below the region's carrying capacity."[6]
  5. ^ a b Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite Note-Brooke
  6. ^ Habib: "Harappa, in Sahiwal district of west Punjab, Pakistan, had long been known to archaeologists as an extensive site on the Ravi river, but its true significance as a major city of an early great civilization remained unrecognized until the discovery of Mohenjo-daro near the banks of the Indus, in the Larkana district of Sindh, by Rakhaldas Banerji in 1922. Sir John Marshall, then Director General of the Archaeological Survey of India, used the term 'Indus civilization' for the culture discovered at Harappa and Mohenjo-daro, a term doubly apt because of the geographical context implied in the name 'Indus' and the presence of cities implied in the word 'civilization'. Others, notably the Archaeological Survey of India after Independence, have preferred to call it `Harappan', or 'Mature Harappan', taking Harappa to be its type-site."[8]
  7. ^ Possehl: "There are 1,056 Mature Harappan sites that have been reported of which 96 have been excavated."[11]
  8. ^ Coningham and Young: "More than 1,000 settlements belonging to the Integrated Era have been identified (Singh, 2008: 137), but there are only five significant urban sites at the peak of the settlement hierarchy (Smith, 2.006a: 110) (Figure 6.2).These are: Mohenjo-daro in the lower Indus plain; Harappa in the western Punjab; Ganweriwala in Cholistan; Dholavira in western Gujarat; and Rakhigarhi in Haryana. Mohenjo-daro covered an area of more than 250 hectares, Harappa exceeded 150 hectares, Dholavira 100 hectares and Ganweriwala and Rakhigarhi around 80 hectares each."[14]
  9. ^ Wright: "Five major Indus cities are discussed in this chapter. During the Urban period, the early town of Harappa expanded in size and population and became a major center in the Upper Indus. Other cities emerging during the Urban period include Mohenjo-daro in the Lower Indus, Dholavira to the south on the western edge of peninsular India in Kutch, Ganweriwala in Cholistan, and a fifth city, Rakhigarhi, on the Ghaggar-Hakra. Rakhigarhi will be discussed briefly in view of the limited published material."[15]
  10. ^ Wright: "Unable to state the age of the civilization, he went on to observe that the Indus (which he (John Marshall) named after the river system) artifacts differed from any known other civilizations in the region, ..."[21]
  11. ^ Habib: "Sir John Marshall, then Director General of the Archaeological Survey of India, used the term 'Indus civilization' for the culture discovered at Harappa and Mohenjo-daro, a term doubly apt because of the geographical context implied in the name 'Indus' and the presence of cities implied in the word 'civilization'. Others, notably the Archaeological Survey of India after Independence, have preferred to call it 'Harappan', or 'Mature Harappan', taking Harappa to be its type-site."[22]
  12. ^ Giosan (2012): "Numerous speculations have advanced the idea that the Ghaggar-Hakra fluvial system, at times identified with the lost mythical river of Sarasvati (e.g., 4, 5, 7, 19), was a large glacier fed Himalayan river. Potential sources for this river include the Yamuna River, the Sutlej River, or both rivers. However, the lack of large-scale incision on the interfluve demonstrates that large, glacier-fed rivers did not flow across the Ghaggar-Hakra region during the Holocene. ... The present Ghaggar-Hakra valley and its tributary rivers are currently dry or have seasonal flows. Yet rivers were undoubtedly active in this region during the Urban Harappan Phase. We recovered sandy fluvial deposits approximately 5,400 y old at Fort Abbas in Pakistan (SI Text), and recent work (33) on the upper Ghaggar-Hakra interfluve in India also documented Holocene channel sands that are approximately 4,300 y old. On the upper interfluve, fine-grained floodplain deposition continued until the end of the Late Harappan Phase, as recent as 2,900 y ago (33) (Fig. 2B). This widespread fluvial redistribution of sediment suggests that reliable monsoon rains were able to sustain perennial rivers earlier during the Holocene and explains why Harappan settlements flourished along the entire Ghaggar-Hakra system without access to a glacier-fed river."[3]
  13. ^ Fisher: "This was the same broad period that saw the rise of the civilizations of Mesopotamia (between the Tigris and Euphrates Rivers), Egypt (along the Nile), and northeast China (in the Yellow River basin). At its peak, the Indus was the most extensive of these ancient civilizations, extending 1.500 km (900 mi) up the Indus plain, with a core area of 30.000 la 100.000 km2 (12.000 la 39.000 mi2) and with more ecologically diverse peripheral spheres of economic and cultural influence extending out to ten times that area. The cultural and technological uniformity of the Indus cities is especially striking in light of the relatively great distances among them, with separations of about 280 km (170 mi) whereas the Mesopotamian cities, for example, only averaged about 20 la 25 km (12 la 16 mi) apart.[26]
  14. ^ Dyson: "The subcontinent's people were hunter-gatherers for many millennia. There were very few of them. Indeed, 10,000 years ago there may only have been a couple of hundred thousand people, living in small, often isolated groups, the descendants of various 'modern' human incomers. Then, perhaps linked to events in Mesopotamia, about 8,500 years ago agriculture emerged in Baluchistan."[5]
  15. ^ Fisher: "The earliest discovered instance in India of well-established, settled agricultural society is at Mehrgarh in the hills between the Bolan Pass and the Indus plain (today in Pakistan) (see Map 3.1). From as early as 7000 BCE, communities there started investing increased labor in preparing the land and selecting, planting, tending, and harvesting particular grain-producing plants. They also domesticated animals, including sheep, goats, pigs, and oxen (both humped zebu [Bos indicus] and unhumped [Bos taurus]). Castrating oxen, for instance, turned them from mainly meat sources into domesticated draft-animals as well.[27]
  16. ^ Coningham and Young: "Mehrgarh remains one of the key sites in South Asia because it has provided the earliest known undisputed evidence for farming and pastoral communities in the region, and its plant and animal material provide clear evidence for the ongoing manipulation, and domestication, of certain species. Perhaps most importantly in a South Asian context, the role played by zebu makes this a distinctive, localised development, with a character completely different to other parts of the world. Finally, the longevity of the site, and its articulation with the neighbouring site of Nausharo (c. 2800–2000 BCE), provides a very clear continuity from South Asia's first farming villages to the emergence of its first cities (Jarrige, 1984)."[28]
  17. ^ Dyson: "Mohenjo-daro and Harappa may each have contained between 30,000 and 60,000 people (perhaps more in the former case). Water transport was crucial for the provisioning of these and other cities. That said, the vast majority of people lived in rural areas. At the height of the Indus valley civilization the subcontinent may have contained 4-6 million people."[5]
  18. ^ Fisher: "Such an "agricultural revolution" enabled food surpluses that supported growing populations. Their, largely cereal diet did not necessarily make people healthier, however, since conditions like caries and protein deficiencies can increase. Further, infectious diseases spread faster with denser living conditions of both humans and domesticated animals (which can spread measles, influenza, and other diseases to humans)."[27]
  19. ^ McIntosh: "Population Growth and Distribution: "The prehistory of the Indo-Iranian borderlands shows a steady increase over time in the number and density of settlements based on farming and pastoralism. In contrast, the population of the Indus plains and adjacent regions lived mainly by hunting and gathering; the limited traces suggest their settlements were far fewer in number, and were small and widely scattered, though to some extent this apparent situation must reflect the difficulty of locating hunter-gatherer settlements. The presence of domestic animals in some hunter-gatherer settlements attests to contact with the people of the border-lands, probably in the context of pastoralists' seasonal movement from the hills into the plains. The potential for population expansion in the hills was severely limited, and so, from the fourth millennium into the third, settlers moved out from the borderlands into the plains and beyond into Gujarat, the first being pastoralists, followed later by farmers. The enormous potential of the greater Indus region offered scope for huge population increase; by the end of the Mature Harappan period, the Harappans are estimated to have numbered somewhere between 1 and 5 million, probably well below the region's carrying capacity."[29]
  20. ^ Masson: "A long march preceded our arrival at Haripah, through jangal of the closest description ... When I joined the camp I found it in front of the village and ruinous brick castle. Behind us was a large circular mound, or eminence, and to the west was an irregular rocky height, crowned with the remains of buildings, in fragments of walls, with niches, after the eastern manner ... Tradition affirms the existence here of a city, so considerable that it extended to Chicha Watni, thirteen cosses distant, and that it was destroyed by a particular visitation of Providence, brought down by the lust and crimes of the sovereign."[41]
  21. ^ Guha: "The intense explorations to locate sites related to the Indus Civilisation along the Ghaggar-Hakra, mostly by the Archaeological Survey of India immediately after Indian independence (from the 1950s through the ‘70s), although ostensibly following Sir Aurel Stein’s explorations in 1942, were to a large extent initiated by a patriotic zeal to compensate for the loss of this more ancient civilisation by the newly freed nation; as apart from Rangpur (Gujarat) and Kotla Nihang Khan (Punjab), the sites remained in Pakistan."[51]
  22. ^ According to Ahmad Hasan Dani, professor emeritus at Quaid-e-Azam University, Islamabad, the discovery of Mehrgarh "changed the entire concept of the Indus civilisation ... There we have the whole sequence, right from the beginning of settled village life."[59]
  23. ^ a b According to Gangal et al. (2014), there is strong archeological and geographical evidence that neolithic farming spread from the Near East into north-west India.[74][75] Gangal et al. (2014):[74] "There are several lines of evidence that support the idea of a connection between the Neolithic in the Near East and in the Indian subcontinent. The prehistoric site of Mehrgarh in Baluchistan (modern Pakistan) is the earliest Neolithic site in the north-west Indian subcontinent, dated as early as 8500 BCE."[77]
  24. ^ Neolithic domesticated crops in Mehrgarh include more than 90% barley and a small amount of wheat. There is good evidence for the local domestication of barley and the zebu cattle at Mehrgarh,[76][78] but the wheat varieties are suggested to be of Near-Eastern origin, as the modern distribution of wild varieties of wheat is limited to Northern Levant and Southern Turkey.[79] A detailed satellite map study of a few archaeological sites in the Baluchistan and Khybar Pakhtunkhwa regions also suggests similarities in early phases of farming with sites in Western Asia.[80] Pottery prepared by sequential slab construction, circular fire pits filled with burnt pebbles, and large granaries are common to both Mehrgarh and many Mesopotamian sites.[81] The postures of the skeletal remains in graves at Mehrgarh bear strong resemblance to those at Ali Kosh in the Zagros Mountains of southern Iran [19].[76] Clay figurines found in Mehrgarh resemble those discovered at Teppe Zagheh on the Qazvin plain south of the Elburz range in Iran (the 7th millennium BCE) and Jeitun in Turkmenistan (the 6th millennium BCE).[82] Strong arguments have been made for the Near-Eastern origin of some domesticated plants and herd animals at Jeitun in Turkmenistan (pp. 225–227).[83]
  25. ^ The Near East is separated from the Indus Valley by the arid plateaus, ridges and deserts of Iran and Afghanistan, where rainfall agriculture is possible only in the foothills and cul-de-sac valleys.[84] Nevertheless, this area was not an insurmountable obstacle for the dispersal of the Neolithic. The route south of the Caspian sea is a part of the Silk Road, some sections of which were in use from at least 3,000 BCE, connecting Badakhshan (north-eastern Afghanistan and south-eastern Tajikistan) with Western Asia, Egypt and India.[85] Similarly, the section from Badakhshan to the Mesopotamian plains (the Great Khorasan Road) was apparently functioning by 4,000 BCE and numerous prehistoric sites are located along it, whose assemblages are dominated by the Cheshmeh-Ali (Tehran Plain) ceramic technology, forms and designs.[84] Striking similarities in figurines and pottery styles, and mud-brick shapes, between widely separated early Neolithic sites in the Zagros Mountains of north-western Iran (Jarmo and Sarab), the Deh Luran Plain in southwestern Iran (Tappeh Ali Kosh and Chogha Sefid), Susiana (Chogha Bonut and Chogha Mish), the Iranian Central Plateau (Tappeh-Sang-e Chakhmaq), and Turkmenistan (Jeitun) suggest a common incipient culture.[86] The Neolithic dispersal across South Asia plausibly involved migration of the population.[87][83] This possibility is also supported by Y-chromosome and mtDNA analyses,[88][89]
  26. ^ They further noted that "the direct lineal descendents of the Neolithic inhabitants of Mehrgarh are to be found to the south and the east of Mehrgarh, in northwestern India and the western edge of the Deccan plateau," with neolithic Mehrgarh showing greater affinity with chalocolithic Inamgaon, south of Mehrgarh, than with chalcolithic Mehrgarh.[90]
  27. ^ Gallego romero et al. (2011) refer to (Meadow 1993):[92] Meadow RH. 1993. Animal domestication in the Middle East: a revised view from the eastern margin. In: Possehl G, editor. Harappan civilization. New Delhi: Oxford University Press and India Book House. pp. 295–320.[93]
  28. ^ It has been noted that the courtyard pattern and techniques of flooring of Harappan houses has similarities to the way house-building is still done in some villages of the region.[108]
  29. ^ Gangal refers to Jarrige (2008a) and Costantini (2008)
  30. ^ See:
    • David McAlpin, "Toward Proto-Elamo-Dravidian", Language vol. 50 no. 1 (1974);
    • David McAlpin: "Elamite and Dravidian, Further Evidence of Relationships", Current Anthropology vol. 16 no. 1 (1975);
    • David McAlpin: "Linguistic prehistory: the Dravidian situation", in Madhav M. Deshpande and Peter Edwin Hook: Aryan and Non-Aryan in India, Center for South and Southeast Asian Studies, University of Michigan, Ann Arbor (1979);
    • David McAlpin, "Proto-Elamo-Dravidian: The Evidence and its Implications", Transactions of the American Philosophical Society vol. 71 pt. 3, (1981)
  31. ^ See also:
    • Mukherjee et al. (2001): "More recently, about 15,000–10,000 years before present (ybp), when agriculture developed in the Fertile Crescent region that extends from Israel through northern Syria to western Iran, there was another eastward wave of human migration (Cavalli-Sforza et al., 1994; Renfrew 1987), a part of which also appears to have entered India. This wave has been postulated to have brought the Dravidian languages into India (Renfrew 1987). Subsequently, the Indo-European (Aryan) language family was introduced into India about 4,000 ybp."
    • Derenko (2013): "The spread of these new technologies has been associated with the dispersal of Dravidian and Indo-European languages in southern Asia. It is hypothesized that the proto-Elamo-Dravidian language, most likely originated in the Elam province in southwestern Iran, spread eastwards with the movement of farmers to the Indus Valley and the Indian sub-continent."

      Derenko refers to:
      * Renfrew (1987), Archaeology and Language: The Puzzle of Indo-European Origins
      * Renfrew (1996), Language families and the spread of farming. In: Harris DR, editor, The origins and spread of Agriculture and Pastoralism in Eurasia, pp. 70–92
      * Cavalli-Sforza, Menozzi & Piazza (1994).
  32. ^ Kumar: "The analysis of two Y chromosome variants, Hgr9 and Hgr3 provides interesting data (Quintan-Murci et al., 2001). Microsatellite variation of Hgr9 among Iranians, Pakistanis and Indians indicate an expansion of populations to around 9000 YBP in Iran and then to 6,000 YBP in India. This migration originated in what was historically termed Elam in south-west Iran to the Indus valley, and may have been associated with the spread of Dravidian languages from south-west Iran (Quintan-Murci et al., 2001)."[151]
  33. ^ Nevertheless, Kivisild et al. (1999) note that "a small fraction of the West Eurasian mtDNA lineages found in Indian populations can be ascribed to a relatively recent admixture."[149] at c. 9,300±3,000 years before present,[150] which coincides with "the arrival to India of cereals domesticated in the Fertile Crescent" and "lends credence to the suggested linguistic connection between the Elamite and Dravidic populations."[150] According to Kumar (2004), referring to Quintan-Murci et al. (2001), "microsatellite variation of Hgr9 among Iranians, Pakistanis and Indians indicate an expansion of populations to around 9000 YBP in Iran and then to 6,000 YBP in India. This migration originated in what was historically termed Elam in south-west Iran to the Indus valley, and may have been associated with the spread of Dravidian languages from south-west Iran."[151][af] According to Palanichamy et al. (2015), "The presence of mtDNA haplogroups (HV14 and U1a) and Y-chromosome haplogroup (L1) in Dravidian populations indicates the spread of the Dravidian language into India from west Asia."[152]

ReferințeModificare

  1. ^ a b c Wright 2009, p. 1.
  2. ^ a b Wright 2009.
  3. ^ a b c d Giosan et al. 2012.
  4. ^ Wright 2009, pp. 115–125.
  5. ^ a b c d e f g Dyson 2018, p. 29.
  6. ^ a b McIntosh 2008, p. 187.
  7. ^ Malik, Nishant (). „Uncovering transitions in paleoclimate time series and the climate driven demise of an ancient civilization”. Chaos: An Interdisciplinary Journal of Nonlinear Science. Nishant Malik, Chaos (2020). 30 (8): 083108. Bibcode:2020Chaos..30h3108M. doi:10.1063/5.0012059. PMID 32872795 Verificați valoarea |pmid= (ajutor). 
  8. ^ a b Habib 2015, p. 13.
  9. ^ Wright 2009, p. 2.
  10. ^ Possehl 2002a.
  11. ^ a b c Possehl 2002a. . "There are 1,056 Mature Harappan sites that have been reported of which 96 have been excavated."
  12. ^ a b Possehl 2002, p. 20.
  13. ^ a b Singh, Upinder 2008, p. 137. . "Today, the count of Harappan sites has risen to about 1,022, of which 406 are in Pakistan and 616 in India. Of these, only 97 have so far been excavated."
  14. ^ a b Coningham & Young 2015, p. 192.
  15. ^ a b Wright 2009, p. 107.
  16. ^ a b Shaffer 1992, I:441–464, II:425–446..
  17. ^ a b c Kenoyer 1991.
  18. ^ „We are all Harappans”. Outlook India. 
  19. ^ Ratnagar 2006a, p. 25.
  20. ^ Lockard, Craig (). Societies, Networks, and Transitions. Volume 1: To 1500 (ed. 2nd). India: Cengage Learning. p. 40. ISBN 978-1-4390-8535-6. 
  21. ^ a b c Wright 2009, p. 10.
  22. ^ a b Habib 2002, pp. 13–14.
  23. ^ Possehl 2002, pp. 8–11.
  24. ^ a b c d e f Singh, Upinder 2008, p. 137. .
  25. ^ Habib 2002, p. 44.
  26. ^ a b Fisher 2018, p. 35.
  27. ^ a b c d Fisher 2018, p. 33.
  28. ^ a b Coningham & Young 2015, p. 138.
  29. ^ a b McIntosh 2008, pp. 186–187.
  30. ^ Dales, George F. (). „Harappan Outposts on the Makran Coast”. Antiquity. 36 (142): 86–92. doi:10.1017/S0003598X00029689. 
  31. ^ Rao, Shikaripura Ranganatha (). Lothal and the Indus civilization. London: Asia Publishing House. ISBN 978-0-210-22278-2. 
  32. ^ Kenoyer 1998, p. 96.
  33. ^ Dani, Ahmad Hassan (). „Excavations in the Gomal Valley”. Ancient Pakistan (5): 1–177. 
  34. ^ Joshi, J.P.; Bala, M. (). „Manda: A Harappan site in Jammu and Kashmir”. În Possehl, Gregory L. Harappan Civilization: A recent perspective. New Delhi: Oxford University Press. pp. 185–195. 
  35. ^ A. Ghosh (ed.). „Excavations at Alamgirpur”. Indian Archaeology, A Review (1958–1959). Delhi: Archaeol. Surv. India. pp. 51–52. 
  36. ^ Ray, Himanshu Prabha (). The Archaeology of Seafaring in Ancient South Asia. Cambridge University Press. p. 95. ISBN 978-0-521-01109-9. 
  37. ^ Dales, George F. (). „The Balakot Project: Summary of four years excavations in Pakistan”. În Maurizio Taddei. South Asian Archaeology 1977. Naples: Seminario di Studi Asiatici Series Minor 6. Instituto Universitario Orientate. pp. 241–274. 
  38. ^ Bisht, R.S. (). „A new model of the Harappan town planning as revealed at Dholavira in Kutch: A surface study of its plan and architecture”. În Chatterjee Bhaskar. History and Archaeology. New Delhi: Ramanand Vidya Bhawan. pp. 379–408. ISBN 978-81-85205-46-5. 
  39. ^ Marshall 1931, p. x.
  40. ^ a b c d e f g Wright 2009, pp. 5–6.
  41. ^ Masson 1842, pp. 452–453.
  42. ^ a b Wright 2009, p. 6.
  43. ^ a b Wright 2009, pp. 6–7.
  44. ^ a b Coningham & Young 2015, p. 180.
  45. ^ a b Wright 2009, p. 7.
  46. ^ Cunningham 1875, pp. 105–108 and pl. 32–33.
  47. ^ a b c d Wright 2009, p. 8.
  48. ^ a b Wright 2009, pp. 8–9.
  49. ^ a b Wright 2009, p. 9.
  50. ^ Wright 2009, pp. 9–10.
  51. ^ a b Guha, Sudeshna (). „Negotiating Evidence: History, Archaeology and the Indus Civilisation” (PDF). Modern Asian Studies. Cambridge University Press. 39 (2): 399–426, 419. doi:10.1017/S0026749X04001611. 
  52. ^ Gilbert, Marc Jason (). South Asia in World History. Oxford University Press. p. 6. ISBN 978-0-19-976034-3. Immediately after the discovery of Harappan cities on the Indian side of the border, some nationalist-minded Indians began to speculate that the Ghaggar-Hakra riverbed may have more sites than neighboring Pakistan's Indus Valley. ... Such claims may prove to be valid, but modern nationalist arguments complicate the task of South Asian archaeologists who must deal with the poor condition of Harappan sites. The high water table means the oldest sites are under water or waterlogged and difficult to access. 
  53. ^ a b Coningham & Young 2015, p. 192. . "More than 1,000 settlements belonging to the Integrated Era have been identified (Singh, 2008: 137), but there are only five significant urban sites at the peak of the settlement hierarchy (Smith, 2.006a: 110) (Figure 6.2). These are Mohenjo-daro in the lower Indus plain, Harappa in the western Punjab, Ganweriwala in Cholistan, Dholavira in western Gujarat and Rakhigarhi in Haryana. Mohenjo-daro covered an area of more than 250 hectares, Harappa exceeded 150 hectares, Dholavira 100 hectares and Ganweriwala and Rakhigarhi around 80 hectares each."
  54. ^ Ratnagar 2006b, pp. 7–8. , "If in an ancient mound we find only one pot and two bead necklaces similar to those of Harappa and Mohenjo-daro, with the bulk of pottery, tools and ornaments of a different type altogether, we cannot call that site Harappan. It is instead a site with Harappan contacts. ... Where the Sarasvati valley sites are concerned, we find that many of them are sites of local culture (with distinctive pottery, clay bangles, terracotta beads, and grinding stones), some of them showing Harappan contact, and comparatively few are full-fledged Mature Harappan sites."
  55. ^ Michon 2015, pp. 44ff. : Quote: "After Partition, the archaeological work on the early historic period in India and Pakistan developed differently. In India, while the colonial administrative structure remained intact, the ASI made a concerted effort to Indianise' the field. The early historic period was understood as an important chapter in the long, unified history of the Indian subcontinent, and this understanding supported Indian goals of national unity. In Pakistan, however, the project of nation building was focused more on promoting the rich Islamic archaeological heritage within its borders, and most early historic sites, therefore, were left to the spades of foreign missions."
  56. ^ Coningham & Young 2015, p. 85. : Quote: "At the same time he continued to spend part of the years 1949 and 1950 in Pakistan as an adviser to the Government, overseeing the establishment of the government’s Department of Archaeology in Pakistan and the National Museum of Pakistan in Karachi ... He returned to Pakistan in 1958 to carry out excavations at Charsadda and then joined the UNESCO team concerned with the preservation and conservation of Mohenjo-daro during the 1960s. Mohenjo-daro was eventually inscribed as a UNESCO World Heritage site in 1980."
  57. ^ Wright 2009, p. 14.
  58. ^ Coningham & Young 2015, p. 109. : Quote: "This model of population movement and agricultural diffusion, built on the evidence from Kili Gul Muhammad, was completely revised with the discovery of Mehrgarh at the entrance of the Bolan Pass in Baluchistan in the early 1970s by Jean-Francois Jarrige and his team (Jarrige, 1979). Noting an archaeological section exposed by flash flooding, they found a site covering two square kilometres which was occupied between circa 6500 and 2500 BCE."
  59. ^ a b c Chandler, Graham (). „Traders of the Plain”. Saudi Aramco World: 34–42. Arhivat din original la . Accesat în . 
  60. ^ a b Coningham & Young 2015, p. 27.
  61. ^ Coningham & Young 2015, p. 25.
  62. ^ Manuel 2010, p. 148.
  63. ^ a b c d e Kenoyer 1997, p. 53.
  64. ^ Manuel 2010, p. 149.
  65. ^ Coningham & Young 2015, p. 145.
  66. ^ Kenoyer 1991, p. 335.
  67. ^ Parpola 2015, p. 17.
  68. ^ a b Kenoyer 1991, p. 333.
  69. ^ Kenoyer 1991, p. 336.
  70. ^ a b Coningham & Young 2015, p. 28.
  71. ^ „Stone age man used dentist drill”. 
  72. ^ „Archaeological Site of Mehrgarh”. UNESCO World Heritage Centre. . 
  73. ^ Hirst, K. Kris () [Updated May 30, 2019]. „Mehrgarh, Pakistan and Life in the Indus Valley Before Harappa”. ThoughtCo. 
  74. ^ a b c d Gangal, Sarson & Shukurov 2014.
  75. ^ a b Singh, Sakshi 2016.
  76. ^ a b c d e Jarrige 2008a.
  77. ^ Possehl GL (1999). Indus Age: The Beginnings. Philadelphia: Univ. Pennsylvania Press.
  78. ^ Costantini 2008.
  79. ^ Fuller 2006.
  80. ^ Petrie, C.A.; Thomas, K.D. (). „The topographic and environmental context of the earliest village sites in western South Asia”. Antiquity. 86 (334): 1055–1067. doi:10.1017/s0003598x00048249. 
  81. ^ Goring-Morris, A.N.; Belfer-Cohen, A. (). „Neolithization processes in the Levant: The outer envelope”. Curr. Anthropol. 52: S195–S208. doi:10.1086/658860. 
  82. ^ Jarrige 2008b.
  83. ^ a b Harris D.R. (2010). Origins of Agriculture in Western Central Asia: An Environmental-Archaeological Study. Philadelphia: Univ. Pennsylvania Press.
  84. ^ a b Hiebert, FT; Dyson, RH (). „Prehistoric Nishapur and frontier between Central Asia and Iran”. Iranica Antiqua. XXXVII: 113–149. doi:10.2143/ia.37.0.120. 
  85. ^ Kuzmina EE, Mair V.H. (2008). The Prehistory of the Silk Road. Philadelphia: Univ. Pennsylvania Press
  86. ^ Alizadeh A (2003). "Excavations at the prehistoric mound of Chogha Bonut, Khuzestan, Iran. Technical report", University of Chicago, Illinois.
  87. ^ Dolukhanov P. (1994). Environment and Ethnicity in the Ancient Middle East. Aldershot: Ashgate.
  88. ^ Quintana-Murci L, Krausz C, Zerjal T, Sayar SH, et al. (). „Y-chromosome lineages trace diffusion of people and languages in Southwestern Asia”. Am J Hum Genet. 68 (2): 537–542. doi:10.1086/318200. PMC 1235289 . PMID 11133362. 
  89. ^ Quintana-Murci L, Chaix R, Wells RS, Behar DM, et al. (). „Where West meets East: The complex mtDNA landscape of the Southwest and Central Asian corridor”. Am J Hum Genet. 74 (5): 827–845. doi:10.1086/383236. PMC 1181978 . PMID 15077202. 
  90. ^ a b c Coningham & Young 2015, p. 114.
  91. ^ Mascarenhas et al. 2015, p. 9.
  92. ^ a b c Gallego Romero 2011, p. 9.
  93. ^ Gallego Romero 2011, p. 12.
  94. ^ Possehl, G.L. (). „The Early Harappan Phase”. Bulletin of the Deccan College Research Institute. 60/61: 227–241. ISSN 0045-9801. JSTOR 42936617. 
  95. ^ Peter T. Daniels. The World's Writing Systems. Oxford University. p. 372. 
  96. ^ Parpola, Asko (). Deciphering the Indus Script. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-43079-1. 
  97. ^ Durrani, F.A. (). „Some Early Harappan sites in Gomal and Bannu Valleys”. În Lal, B.B.; Gupta, S.P. Frontiers of Indus Civilisation. Delhi: Books & Books. pp. 505–510. 
  98. ^ Thapar, B.K. (). „Kalibangan: A Harappan metropolis beyond the Indus Valley”. Expedition. 17 (2): 19–32. 
  99. ^ Valentine, Benjamin (). „Evidence for Patterns of Selective Urban Migration in the Greater Indus Valley (2600–1900 BC): A Lead and Strontium Isotope Mortuary Analysis”. PLOS ONE. 10 (4): e0123103. Bibcode:2015PLoSO..1023103V. doi:10.1371/journal.pone.0123103. PMC 4414352 . PMID 25923705. 
  100. ^ „Indus Valley people migrated from villages to cities: New study”. Times of India. 
  101. ^ Kenoyer 2006.
  102. ^ Takezawa, Suichi. Stepwells – Cosmology of Subterranean Architecture as seen in Adalaj (PDF). The Diverse Architectural World of The Indian Sub-Continent. III. Accesat în . 
  103. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite brooke-2014
  104. ^ Shaffer, Jim G.; Lichtenstein, Diane A. (). „Ethnicity and Change in the Indus Valley Cultural Tradition”. Old Problems and New Perspectives in the Archaeology of South Asia. Wisconsin Archaeological Reports. 2. pp. 117–126. 
  105. ^ a b Bisht, R.S. (). „Excavations at Banawali: 1974–77”. În Possehl Gregory L. Harappan Civilization: A Contemporary Perspective. New Delhi: Oxford and IBH Publishing Co. pp. 113–124. 
  106. ^ „Indus re-enters India after two centuries, feeds Little Rann, Nal Sarovar”. India Today. . Accesat în . 
  107. ^ Possehl 2002, pp. 193ff.
  108. ^ Lal 2002, pp. 93–95.
  109. ^ Morris 1994, p. 31.
  110. ^ Kenoyer, Jonathan Mark (). „Indus Civilization” (PDF). Encyclopedia of Archaeology. 1. p. 719. 
  111. ^ Green, Adam S. (). „Killing the Priest-King: Addressing Egalitarianism in the Indus Civilization”. Journal of Archaeological Research. 29 (2): 153–202. doi:10.1007/s10814-020-09147-9 . ISSN 1573-7756. 
  112. ^ Gelderloos, Peter (). Worshiping Power: An Anarchist View of Early State Formation. Oakland: AK Press. p. 142. 
  113. ^ Art of the First Cities: The Third Millennium B.C. from the Mediterranean to the Indus . Metropolitan Museum of Art. . pp. 401–402. ISBN 9781588390431. 
  114. ^ Sergent, Bernard (). Genèse de l'Inde (în franceză). Paris: Payot. p. 113. ISBN 978-2-228-89116-5. 
  115. ^ McIntosh 2008, p. 248.
  116. ^ Lal 2002, p. 89.
  117. ^ Keay, John, India, a History. New York: Grove Press, 2000.
  118. ^ Kenoyer 1997.
  119. ^ a b Lal 2002, p. 82.
  120. ^ Singh (2015), 111-112 (112 citat)
  121. ^ a b Marshall, John (). Mohenjo Daro and the Indus Civilization Vol-i (1931). p. 45. 
  122. ^ a b Gregory L. Possehl (). The Indus Civilization: A Contemporary Perspective. p. 111. ISBN 9780759101722. 
  123. ^ Possehl, Gregory L. (). The Indus Civilization: A Contemporary Perspective (în engleză). Rowman Altamira. pp. 111–112. ISBN 9780759101722. 
  124. ^ Marshall, Sir John. Mohenjo-Daro and the Indus Civilisation, 3 vols, London: Arthur Probsthain, 1931
  125. ^ Littleton, C. Scott (). Gods, Goddesses, and Mythology. Marshall Cavendish. p. 732. ISBN 9780761475651. 
  126. ^ Marshall 1996, p. 389.
  127. ^ a b Singh, Vipul (). The Pearson Indian History Manual for the UPSC Civil Services Preliminary Examination. Pearson Education India. p. 35. ISBN 9788131717530. 
  128. ^ The Indus Script. Text, Concordance And Tables Iravathan Mahadevan. p. 76. 
  129. ^ During-Caspers, GS Elisabeth; Reade, Julian E. (). The Indus-Mesopotamia relationship reconsidered. Archaeopress. pp. 12–14. ISBN 978-1-4073-0312-3. 
  130. ^ Mathew 2017, p. 32.
  131. ^ Hasenpflug, Rainer (). The Inscriptions of the Indus civilisation Norderstedt. Germany. 
  132. ^ Singh, Upinder 2008, p. 157.
  133. ^ Parpola 2005, pp. 2–3.
  134. ^ Watson, Traci (). „Surprising Discoveries From the Indus Civilization”. National Geographic. 
  135. ^ Doniger, Wendy (). The Hindus: an alternative history. Oxford University Press. p. 67. ISBN 978-0-19-959334-7. 
  136. ^ Neyland, R.S. (). „The seagoing vessels on Dilmun seals”. În Keith, D.H.; Carrell T.L. Underwater archaeology proceedings of the Society for Historical Archaeology Conference at Kingston, Jamaica 1992. Tucson, AZ: Society for Historical Archaeology. pp. 68–74. 
  137. ^ a b Maurizio Tosi, "Black Boats of Magan. Some Thoughts on Bronze Age Water Transport in Oman and beyond from the Impressed Bitumen Slabs of Ra's al-Junayz", in A. Parpola (ed), South Asian Archaeology 1993, Helsinki, 1995, pp. 745–761 (in collaboration with Serge Cleuziou)
  138. ^ Daniel T. Potts (2009), Maritime Trade: Pre-Islamic Period iranicaonline.org
  139. ^ Maurizio Tosi: Die Indus-Zivilisation jenseits des indischen Subkontinents, in: Vergessene Städte am Indus, Mainz am Rhein 1987, ISBN: 3-8053-0957-0, S. 132–133
  140. ^ „Ras Al Jinz” (PDF). Ras Al Jinz Visitor Center. Arhivat din original (PDF) la . 
  141. ^ Shaffer 1999, p. 245.
  142. ^ Suryanarayan, Akshyeta; Cubas, Miriam; Craig, Oliver E.; Heron, Carl P.; et al. (ianuarie 2021). „Lipid residues in pottery from the Indus Civilisation in northwest India”. Journal of Archaeological Science. 125. 105291. doi:10.1016/j.jas.2020.105291 . ISSN 0305-4403. PMC 7829615  Verificați valoarea |pmc= (ajutor). PMID 33519031 Verificați valoarea |pmid= (ajutor). 
  143. ^ „Indus Writing Analysis by Asko Parpola”. 
  144. ^ „Sanskrit has also contributed to Indus Civilization”. Deccan Herald. . 
  145. ^ a b c Heggarty & Renfrew 2014.
  146. ^ Cavalli-Sforza, Menozzi & Piazza 1994, pp. 221–222.
  147. ^ Mukherjee et al. 2001.
  148. ^ Derenko 2013.
  149. ^ Kivisild et al. 1999, p. 1331.
  150. ^ a b Kivisild et al. 1999, p. 1333.
  151. ^ a b Kumar 2004.
  152. ^ Palanichamy 2015, p. 645.
  153. ^ Wells, B. (). An Introduction to Indus Writing. Early Sites Research Society (West) Monograph Series. 2. Independence, MO. 
  154. ^ Farmer, Steve; Sproat, Richard; Witzel, Michael (). „The Collapse of the Indus-Script Thesis: The Myth of a Literate Harappan Civilization” (PDF). Electronic Journal of Vedic Studies: 19–57. ISSN 1084-7561. 
  155. ^ Aceste și alte probleme sunt abordate în Parpola (2005)
  156. ^ Rao, Rajesh P.N.; Yadav, Nisha; Vahia, Mayank N.; Joglekar, Hrishikesh; et al. (mai 2009). „Entropic Evidence for Linguistic Structure in the Indus Script”. Science. 324 (5931): 1165. Bibcode:2009Sci...324.1165R. doi:10.1126/science.1170391. PMID 19389998. 
  157. ^ „Indus Script Encodes Language, Reveals New Study of Ancient Symbols”. Newswise. Accesat în . 
  158. ^ A Refutation of the Claimed Refutation of the Non-linguistic Nature of Indus Symbols: Invented Data Sets in the Statistical Paper of Rao et al. (Science, 2009) Retrieved on 19 September 2009.Format:Full citation needed
  159. ^ a b 'Conditional Entropy' Cannot Distinguish Linguistic from Non-linguistic Systems Retrieved on 19 September 2009.Format:Full citation needed
  160. ^ „This 360 tour of Kerala's Edakkal caves will mesmerise you”. Indian Express. . 
  161. ^ Wright 2009, pp. 281–282.
  162. ^ Ratnagar 2004.
  163. ^ a b Marshall 1931, pp. 48–78.
  164. ^ Possehl 2002, pp. 141–156.
  165. ^ a b Possehl 2002, pp. 141–144.
  166. ^ Srinivasan 1975.
  167. ^ Srinivasan 1997, pp. 180–181.
  168. ^ Sullivan 1964.
  169. ^ Hiltebeitel 2011, pp. 399–432.
  170. ^ Vilas Sangave (). Facets of Jainology: Selected Research Papers on Jain Society, Religion, and Culture. Mumbai: Popular Prakashan. ISBN 978-81-7154-839-2. 
  171. ^ Zimmer, Heinrich (). Campbell, Joseph, ed. Philosophies of India. NY: Princeton University Press. pp. 60, 208–209. ISBN 978-0-691-01758-7. 
  172. ^ Thomas McEvilley (2002) The Shape of Ancient Thought: Comparative Studies in Greek and Indian Philosophies. Allworth Communications, Inc. 816 pages; ISBN: 1-58115-203-5
  173. ^ Possehl 2002, pp. 141–145.

BibliografieModificare

Lectură suplimentarăModificare

Legături externeModificare

External linksModificare

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Civilizația de pe Valea Indului