Istoria Spaniei (1977-1981)

Oameni așteptând să voteze la alegerile generale din 1977. Alegerile din 1977 au fost primele alegeri după 1936.

Tranziția Spaniei la democrație (în spaniolă Transición española a la democracia), cunoscută în Spania și ca Tranziția (spaniolă: La Transición) sau Tranziția spaniolă (spaniolă: Transición española) a fost o perioadă din istoria modernă a Spaniei care a început pe 20 noiembrie 1975, data morții lui Francisco Franco, care a instaurat o dictatură după victoria naționaliștilor în Războiul Civil Spaniol. În orice caz, istoricii contrazic că ar fi existat exact o dată la care s-a făcut tranziția: mulți spun că s-a terminat după alegerile generale din 1977, în timp ce alții plasează mai târziu, când a fost aprobată Constituția din 1978. Alții sugerează că s-ar fi terminat odată cu lovitura de stat eșuată din 1981 a neo-franchiștilor. Într-un final, Tranziția s-a încheiat cu primul transfer pașnic al puterii executive, după victoria Partidului Socialist al Muncii din Spania (PSOE) la alegerile generale din 1982.[1]

Rolul politic al lui Juan Carlos IModificare

Francisco Franco a preluat puterea după Războiul Civil Spaniol (1936-1939), și a condus ca dictator până la moartea sa în 1975. În 1969, l-a desemnat pe Prințul Juan Carlos, nepotul celui mai recent rege Alfonso XIII ca succesor oficial. Pentru următorii șașe ani, Prințul Juan Carlos v-a rămâne în fundal în timpul aparițiilor publice și părea gata să-l urmeze pe Franco la putere. Odată ajuns la putere ca Rege al Spaniei,cu toate acestea, el a facilitat dezvoltarea unei monarhii constituționale așa cum tatăl său, Don Juan de Borbón, susținea din 1946.[2]

Tranziția a fost un plan ambițios, care a contat pe un sprijin amplu atât în ​​Spania, cât și în afara acesteia. Guvernele vestice, în frunte cu Statele Unite, a susținut acum o monarhie constituțională spaniolă, așa cum au făcut-o mulți capitaliști liberali spanioli și internaționali. Partidul Prim Ministrului Adolfo Suárez, UCD, a cerut pluralism, dar nu o majoritate absolută, în timpul alegerilor din Iunie 1977 și Martie 1979. Pentru a exercita puterea, UCD a format o coaliție parlamentară cu alte partide politice.Guvernul a petrecut o mare parte a timpului său din 1979 lucrând pentru a reuni numeroasele facțiuni din cadrul partidului însuși, precum și coalițiile lor. În 1980, guvernul Suárez în cea mai mare parte și-a îndeplinit obiectivele sale de tranziție la democrație și nu avea o agendă clară. Mulți membrii UCD au fost foarte conservatori și nu au dorit schimbarea lucrurilor. Spre exemplu, o lege pentru legalizarea divorțului a provocat multă disensiune în interiorul UCD, în ciuda faptului că a fost susținut de majoritatea populației. Coaliția UCD s-a destrămat.[3]

Ciocnirile dintre mai multe facțiuni din interiorul partidului au slăbit autoritatea lui Suárez și rolul său de lider. Tensiunile au escaladat în 1981: Suárez a demisionat ca șef al guvernului, și Leopoldo Calvo Sotelo, a fost pus pentru a conduce noul cabinet și mai târziu președinția UCD; social-democrații conduși de Francisco Fernández Ordóñez s-au rupt de coaliție, mai târziu alăturându-se socialiștilor (PSOE), în timp ce democrații creștini au plecat pentru a forma Partidul Democrat Popular.

În timp ce nominalizarea democratică reușise să convingă ETA (pm), facțiunea „politico-militară” a ETA, să abandoneze armele și să intre în politica parlamentară, aceasta nu a oprit continuarea atacurilor teroriste de către ETA (m) („ETA militară”; mai târziu pur și simplu „ETA”) sau într-o măsură mai mică, GRAPO. Între timp, tensiunile din diferite secțiuni ale armatei spaniole au creat teama de o iminentă lovitură de stat militară. Încercarea unei asemenea lovituri cunoscută ca 23-F, în care locotenent-colonelul Antonio Tejero a condus o ocupație de către Guardia Civil a Congresului Deputaților în ziua de 23 febuarie 1981 care a eșuat, dar existența unor elemnte de insurecție în cadrul armatei.[4]

Primul guvern al lui Felipe González (1982–1986)Modificare

Calvo Sotelo a dizolvat parlamentul și a făcut chemarea pentru noi alegeri în octombrie 1982. În timpul alegerilor din 1979 UCD și-a asigurat majoritatea, dar în 1982 a suferit o înfrângere spectaculoasă având acum doar 11 locuri în parlament. Alegerile din 1982 au dat majoritate absolută Partidului Socialist al Muncii din Spania (PSOE), care deja petrecuse mulți ani pregătindu-și imaginea unei alternative pentru guvernare.

La al 28 lea congres al PSOE (Mai 1979), secretarul general Felipe González și-a dat demisia argumentând că nu vrea să fie aliat cu elementele revoluționare care dominau partidul. Un congres special a fost făcut în septembrie, care a repus partidul pe linia partidelor moderate, renunțând la marxism și l-au propus pe González să preia din nou puterea încă o dată.

De-a lungul anului 1982, PSOE și-a confirmat orientarea moderată și a adus social-democrații care tocmai se despărțiseră de UCD.

Câștigând o majoritate absolută în parlament în două alegeri consecutive (1982 și 1986), și exact jumătate din locurile din parlament în 1989, au asigurat socialiștilor legiferarea și guvernarea fără a face vreo înțelegere cu alte forțe politice din parlament. Prin această cale, PSOE a făcut legi pentru a-și atinge obiectivele din programul politic "el cambio" (schimbarea). În același timp, PSOE a condus multe administrații locale și regionale. Această majoritate politică confortabilă a permis PSOE să ofere țării o lungă perioadă de liniște și stabilitate, după anii intenși ai tranziției.[5]

NoteModificare

  1. ^ The Spanish transition to democracy (Spanish: Transición española a la democracia, IPA: [tɾansiˈθjon espaˈɲola a la ðemoˈkɾaθja]), known in Spain as the Transition (Spanish: La Transición, IPA: [la tɾansiˈθjon]) or the Spanish transition (Spanish: Transición española, IPA: [tɾansiˈθjon espaˈɲola]), is a period of modern Spanish history that started on 20 November 1975, the date of death of Francisco Franco, who had established a dictatorship after the victory of the Nationalists in the Spanish Civil War. However, historians disagree on the exact date the transition was completed: some say it ended after the 1977 general election, while others place it later, when the 1978 Constitution was approved. Others suggest it ended with the failure of the 1981 attempted coup d'état. At its latest, the Transition is said to have ended with the first peaceful transfer of executive power, after the victory of the Spanish Socialist Workers' Party (PSOE) in the 1982 general election.
  2. ^ Francisco Franco came to power in 1939, following the Spanish Civil War (1936–1939), and ruled as a dictator until his death in 1975. In 1969, he designated Prince Juan Carlos, grandson of Spain's most recent king, Alfonso XIII, as his official successor. For the next six years, Prince Juan Carlos initially remained in the background during public appearances and seemed ready to follow in Franco's footsteps. Once in power as King of Spain, however, he facilitated the development of a constitutional monarchy as his father, Don Juan de Borbón, had advocated since 1946.
  3. ^ The transition was an ambitious plan that counted on ample support both within and outside of Spain. Western governments, headed by the United States, now favoured a Spanish constitutional monarchy, as did many Spanish and international liberal capitalists. Prime Minister Adolfo Suárez's party, the UCD, received a plurality, but not an absolute majority, in both the June 1977 and March 1979 elections. To exercise power, the UCD had to form parliamentary coalitions with other political parties. The government spent much of its time from 1979 working to hold together the many factions within the party itself, as well as their coalitions. In 1980, the Suárez government had for the most part accomplished its goals of transition to democracy and lacked a further clear agenda. Many UCD members were fairly conservative and did not want further change. For example, a bill to legalize divorce caused much dissension inside the UCD, in spite of being supported by the majority of the populace. The UCD coalition fell apart.
  4. ^ The clashes among the several factions inside the party eroded Suárez's authority and his role as leader. The tension exploded in 1981: Suárez resigned as the head of government, and Leopoldo Calvo Sotelo was appointed, first to lead the new cabinet and later to the presidency of the UCD; social democrats led by Francisco Fernández Ordóñez defected from the coalition, later joining the PSOE, while Christian democrats left to form the People's Democratic Party. While the democratic normalization had succeeded in convincing ETA (pm), the "political-military" faction of ETA, to abandon arms and enter parliamentary politics, it did not stop the continuation of terrorist attacks by ETA (m) ("ETA Military"; later simply "ETA") or to a lesser extent, GRAPO. Meanwhile, restlessness in various sections of the armed forces created fear of an impending military coup. The attempted coup known as 23-F, in which Lieutenant Colonel Antonio Tejero led an occupation by a group of Guardia Civil of the Congress of Deputies on the afternoon of 23 February 1981 failed, but demonstrated the existence of insurrectionary elements within the army.
  5. ^ Winning an absolute majority in parliament in two consecutive elections (1982 and 1986), and exactly half the seats in 1989, allowed the PSOE to legislate and govern without establishing pacts with the other parliamentary political forces. In this way, the PSOE could make laws to achieve the goals of its political program, "el cambio" ("the change"). At the same time, the PSOE led many local and regional administrations. This comfortable political majority allowed the PSOE to give the country a long period of tranquility and stability, after the intense years of the transition.