Istoria evreilor

istoria națiunii, religiei și culturii evreilor

Istoria evreilor este istoria religiei și culturii poporului evreu, cum s-a dezvoltat și a interacționat cu alte popoare, religii și culturi. Istoria evreilor are o vechime de circa 33 de secole (vezi Stela lui Merneptah).

Perioade în istoria evreilor modificare

 Perioade de imigrare masivă pe pământurile IsraeluluiPerioade în care majoritatea evreilor trăiau în exilPerioade în care majoritatea evreilor trăia în țara lui Israel, având independență completă sau parțialăPerioade în care a existat un Templu evreiescIstoria evreilorShoftim (Cartea Judecătorilor)Melakhim (Cărțile Regilor)Primul TempluAl doilea TempluZugotTannaimAmoraimSavoraimGeonimRishonimAcharonimAliyotIsraelHolocaustDiasporaExpulzarea din SpaniaExilul romanExilul asirian (Cele zece triburi pierdute)Captivitatea babilonianăPerioada celui de-al doilea TempluIstoria antică a evreilorCronologia biblicăEra noastră

Istoria veche a evreilor (înainte de 37 î.Hr.) modificare

Conform Bibliei modificare

 
Moise cu Tablele de piatră (pictură din 1659 de Rembrandt)
 
Regatul Israelului și al Iudeii în 926 î. Hr.

Pentru primele două perioade ale istoriei evreilor este în principal legat de Semiluna Fertilă. Acestă istorie începe cu acei oameni, care au ocupat zona situată între râurile Nil, Tigru și Eufrat. Înconjurat de vechi culturi în Egipt și Babilon, prin deșerturile Arabiei, și mărginit de dealurile Asiei Minor, Canaanul (aproximativ corespunzătoare Israelului modern, teritoriilor palestiniene, Iordaniei și Libanului), a fost un punct de întâlnire a civilizațiilor. Terenul a fost traversat de rute comerciale vechi, stabilite și porturi importante în Golful Akaba (Eilat) și coasta Mării Mediterane, acesta din urmă arătând influența altor culturi ale Semilunii Fertile.

Conform Bibliei, evreii sunt descendenții poporului antic al Israelului care s-a stabilit în Canaan, situat între coasta de est a Mării Mediterane și râul Iordan (1451 î.Hr.). Deplasările nomade ale evreilor s-au situat în jurul localității Hebron undeva între 1991 și 1706 î.Hr.

Fii lui Israel împărtășesc filiație, prin strămoșii lor comuni: Abraham, fiul lui, Isaac, și fiul lui Isaac, Iacov (Yaakov). Iacob a primit numele de Israel, iar cei doisprezece fii au fost strămoșii celor douăsprezece triburi cunoscute ca „fiii lui Israel”: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, Gad, Neftali, Așer, Iosif, și Beniamin.

Iacob și cei doisprezece fii în timpul unei foamete mari au părăsit Canaanul și s-a stabilit în Goshen din nordul Egiptului. În Egipt urmașii celor 12 triburi au fost făcuți sclavi de egipteni, conduși de Faraon. După 400 de ani de sclavie, YHWH, Dumnezeul lui Israel, a trimis profetul Moise, un om din seminția lui Levi, să elibereze Fii lui Israel din robia egipteană. Conform Bibliei evreii au scăpat în mod miraculos din Egipt (eveniment cunoscut ca Exodul) și s-au întors în patria lor ancestrală, Canaanul. Acest eveniment marchează formarea Israelului ca națiune politică în Canaan, în 1400 î.Hr.

Conform științei empirice modificare

 
Egiptul în secolul al XV-lea î.e.n., perioada Exodului și a cuceririi Canaanului descrisă în Cartea lui Iosua conform cronologiei biblice. Așa cum arată harta, Canaanul era ocupat de Egipt în acel timp, fapt pe care Biblia a uitat să-l menționeze.

Istoria evreilor, din perioada antică, e descrisă în Biblia evreiască și cunoscută prin ea în toată lumea. Descoperiri arheologice au întărit diverse date care apar în Biblie, dar perioada mai veche, a primului Templu, nu are încă destule dovezi arheologice și sunt istorici care cred că o parte din narațiunea istorică biblică, ar avea mai mult un caracter mitologic. Encyclopaedia Judaica⁠(en)[traduceți] (2007) recunoaște că cel mai probabil Moise nu a existat; Comentariul oficial al Torei pentru iudaismul conservator, publicat în 2001, este și el de acord.[1][2][3][4]

Consensul istoricilor mainstream consideră că sclavia a milioane de evrei în Egipt și exodul a milioane de evrei din Egipt sunt evenimente lipsite de istoricitate.[5][6][7][8] Peter Enns, un cercetător evanghelic, fost profesor la Seminarul Teologic Westminster⁠(en)[traduceți], actualmente titular al catedrei stipendiate⁠(en)[traduceți] de studii biblice de la Eastern University⁠(en)[traduceți], deși credea pe atunci că Biblia este infailibilă, recunoștea următoarele: pentru poziția că relatarea biblică a Exodului s-ar fi petrecut în mod real nu există dovezi, iar pentru poziția că relatarea ar putea fi plauzibilă (nu dovedită) există cărțile unora ca Hoffmeier și Kitchen.[9] Conform lui William Dever, pentru poziția că evreii au provenit din populația canaanită există dovezi copleșitoare, ceea ce „elimină posibilitatea exodului din Egipt sau a unui pelerinaj de patruzeci de ani prin deșert”.[10] Consensul modern al istoricilor este că nu a existat vreun exod de proporțiile descrise în Biblie[11] și că relatarea trebuie privită ca teologie și nu ca istorie, teologie care ilustrează cum Dumnezeul lui Israel a acționat pentru a-și salva și întări propriul popor.[12]

Într-un documentar al BBC dr. Francesca Stavrakopoulou, fostă lector principal la Universitatea din Exeter, actualmente profesor universitar deplin, specializată în studii biblice ebraice declara: „Biblia nu era o sursă de încredere, ea nu ne spune adevărul despre acești oameni din antichitate [evreii — n.n.].”[13] Întrebat în același documentar dacă evreii au fost monoteiști, lucru care i-ar fi distins față de religia canaanită, prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen declara că evreii au fost politeiști din sec. al X-lea î.e.n. până cel puțin în 586, după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârșitor monoteiști începând cu perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.e.n.).[14][15] Un curs de la Universitatea Yale și alte lucrări confirmă acest lucru.[16][17][18][19][20][21][22][23] William Foxwell Albright, liderul unei generații trecute de arheologi biblici, nu a fost, totuși, un literalist biblic, Iahve și zeii din Canaan, de exemplu, susținând opinia că religia israeliților a evoluat de la un politeism originar la un monoteism care l-a văzut pe Dumnezeu acționând în istorie - o viziune pe deplin conformă cu opiniile principale din ultimele două secole de critică biblică dinaintea lui.[24]

Conform lui Shaye J. D. Cohen (profesor la Universitatea Harvard), „Cei mai mulți israeliți erau de origine canaanită; strămoșii lor nu au participat la un Exod din Egipt; Israeliții nu au construit piramidele!!!”[25][26][27][28][29][30]

Regatul Unit modificare

 
Templul mitic al lui Solomon din Ierusalim. Ilustrație bazată pe imaginație și pe detalii biblice

După tradiția evreiască 12 triburi de evrei, formate din descendenții celor 12 fii ai lui Israel (tribul lui Iosif s-a divizat în două triburi, după fiii lui, Menașe și Efraim), au cucerit Țara Israel, au colonizat-o și, după o perioadă în care nu aveau o conducere centrală, au format un regat condus de regele Șaul. Lui Șaul i-a urmat regele David. Acesta a cucerit orașul Salem (în ebraică Șalem), căruia i-a fost schimbat numele în Ierusalim și care a devenit capitala evreilor. Fiul lui David, Solomon, a construit la Ierusalim Templul, care urma să fie unic în religia evreilor. Nu a fost găsită nicio urmă a Templului lui Solomon, de aceea mulți arheologi cred că acesta nu ar fi existat în mod real.[31]

Israel Finkelstein, profesor la Universitatea Tel-Aviv a lansat controversata teorie a decalajului de timp (a paratrăsnetului, în engleză "lightning rod", cum este poreclit Finkelstein) conform căreia, din punct de vedere istoric, această prezentare a regatului unit este o ficțiune, David și Solomon au fost un fel de căpitani de plai, iar regatul iudeu a apărut cu un secol mai târziu.[32]

Din punct de vedere arheologic și istoric, redatarea acestor orașe de la epoca lui Solomon la perioada omridă are implicații enorme. Ea înlătură singura dovadă arheologică după care ar fi existat vreodată o monarhie unită cu capitala în Ierusalim și arată că David și Solomon erau, în termeni politici, nimic altceva decât căpitani ai ținutului deluros, a căror rază administrativă era limitată la nivelul local, adică la ținutul deluros.[32]

— Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

Dar excavările din orașul lui David au oferit descoperiri impresionante din Epoca mijlocie a bronzului și din secolele ulterioare ale Epocii fierului - dar nu din secolul al X-lea î.e.n. Cea mai optimistă evaluare a acestei dovezi negative este că Ierusalimul din secolul a X-lea era limitat ca suprafață, probabil nu mai mare decât un sat tipic pentru ținutul deluros.[33]

— Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

Această teorie a „lightning rod” (paratrăsnet, care este porecla lui Finkelstein) ar fi fost (conform unora) respinsă de majoritatea specialiștilor,[34] lucru negat de o altă sursă.[35] În ediția din iulie-august 2006 a revistei Biblical Archaeology Review, Michael Coogan de la Stonehill College, considera că Finkelstein și Silberman „basculează de la ipotetic, la improbabil și absurd” (în engleză "move from the hypothetical to the improbable to the absurd"). Coogan recunoaște însă că Ierusalimul de pe vremea lui David avea în jur de câteva mii de locuitori, nefiind un oraș, ci doar un sat, conform standardelor de azi (avea o suprafață de 12 acri, sub 5 hectare).[36] În documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată) Amihai Mazar afirmă că Ierusalimul de pe vremea lui David era un oraș foarte mic, dar era un orășel puternic în vacuumul politic din țară.[37]

Ziarista Laura Miller popularizează teoriile lui Herzog, Finkelstein și Silberman pe web site-ul Salon.com:

Herzog a emis și formulat multe din teoriile pe care Finkelstein și Silberman le prezintă în cartea lor: «Israelienii nu au fost niciodată în Egipt, nu au rătăcit prin deșert, nu au cucerit țara [Canaan] într-o campanie militară și nu au lăsat-o moștenire celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Probabil cel mai greu de acceptat este faptul că regatul unit al lui David și Solomon, descris în Biblie ca putere regională, era cel mult un mic regat tribal.» Noile teorii văd acestă modestă căpitănie de plai bazată în Ierusalim drept un oraș de văcari, dar nu drept capitală glorioasă a unui imperiu. Deși, cum susține Herzog, unele din aceste descoperiri au fost acceptate de ani de zile sau chiar de decenii de către majoritatea arheologilor și cercetătorilor Bibliei, ele de-abia acum intră în conștiința publicului israelian, afectându-l puternic.[38][5][6]

— Laura Miller, King David was a nebbish

În disputa care se poartă între taberele minimaliștilor și maximaliștilor, unii negând complet istoricitatea Bibliei, ceilalți afirmând-o complet[39], Finkelstein respinge catalogarea sa ca minimalist, preferând să se considere centrist: el recunoaște că David și Solomon au fost persoane istorice reale și nu respinge în bloc Biblia ebraică, precum minimaliștii, dar nici nu o acceptă în totalitate[39].

Punctul de vedere al lui Amihai Mazar este următorul:

Cu cât ne îndepărtăm de ceea ce Mazar vede drept perioada cheie de scriere a Bibliei, adică secolele VIII-VII î.e.n., cu atât mai imaginativ, mai simbolic, mai distorsionat și mai neclar devine trecutul. În plus, trebuie să avem în vedere impactul unor factori precum deformarea, selectivitatea, pierderea amintirilor, cenzura și lipsa de imparțialitate cu caracter ideologic sau personal asupra compunerii tradițiilor biblice astfel alcătuite.[40]

— Brian B. Schmidt, The quest for the historical Israel: debating archaeology and the history of early Israel : invited lectures delivered at the Sixth Biennial Colloquium of the International Institute for Secular Humanistic Judaism, Detroit, October 2005

Biblia afirmă că Iehoșafat, un contemporan al lui Ahab, a oferit forță de muncă și cai pentru războaiele regatului de nord contra arameilor. El și-a întărit legătura cu regatul de nord prin a aranja o căsătorie diplomatică: prințesa israelită Ataliah, sora sau fiica Regelui Ahab s-a căsătorit cu Iehoram, fiul lui Iehoșafat (Imparati 8:18). Casa lui David din Ierusalim era direct legată (și se pare dominată) de regii israeliți din Samaria. De fapt, am putea sugera că aceasta a reprezentat cucerirea de către nord a Iudei prin căsătorire. Astfel, în secolul al IX-lea î.e.n. - la un secol după presupusa domnie a lui David - putem în sfârșit descrie existența unei mari monarhii unite în Israel, întinzându-se de la Dan în nord până la Beer-șeba în sud, cu teritorii semnificative cucerite în Siria și Transiordania. Dar această monarhie unită - o monarhie unită reală - era condusă de casa lui Omri, nu de casa lui David, iar capitala ei era Samaria nu Ierusalimul.[41]

— Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David and Solomon. In Search of the Bible's Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition.

Conform renumitului istoric Philip Davies, minimaliștii reprezintă știința (arheologia) făcută așa cum trebuie ea făcută, iar maximaliștii sunt apărătorii fundamentaliști ai adevărului literal al Bibliei, care de fapt fac apologetică, nu știință empirică.[42] El afirmă că aproape toți istoricii sunt de fapt minimaliști, cu excepția fundamentaliștilor religioși, stare de fapt care este o consecință a faptului că fundamentaliștii religioși au pierdut controlul asupra arheologiei Levantului antic, lucru care s-a întâmplat în SUA cu 50 de ani mai târziu decât în Europa.[42] El afirmă că minimaliștii nu au inventat dovezile arheologice care contrazic Biblia ebraică, ci doar au dedus din ele concluzia firească, anume că multe din relatările Bibliei sunt fictive.[42] După el, Finkelstein ar fi și el tot un minimalist, deoarece a păstrat ideea că ele sunt în mare parte fictive, deși a conchis că a Bibliei compunere nu s-a întâmplat în Persia, ci în Regatul Iuda, în timpul domniei lui Iozia.[42]

Permiteți-mi să întăresc această susținere referitoare la operele mele. Opinia majoritară a cercetătorilor critici ai Bibliei acceptă faptul că de la Geneză până la Iosua (eventual și în Judecători) ea este lipsită în mod substanțial de istorie de încredere și că grosul literaturii Bibliei ebraice a fost compusă sau și-a dobândit forma canonică în perioada persană. Sunt astfel de părere că încercările de a mă plasa la periferia cercetării sunt ridicole.[43]

— Philip Davies, Minimalism, "Ancient Israel," and Anti-Semitism

Jack Cargill remarca în 2001 diversitatea de opinii publicate asupra istoriei Israelului, și că în general manualele de civilizație occidentală redau un punct de vedere literalist, care este „rămas probabil cu douăzeci de ani în urmă din punct de vedere universitar”.[44] Există deci și puncte de vedere maximaliste în această dispută, deși maximalismul în sens literal este destul de rar printre cercetătorii profesioniști ai istoriei.[45] În această privință Lester L. Grabbe afirmă că singura istorie literal maximalistă a Israelului de la Wellhausen încoace este cea publicată de Provan, Long și Longman în 2003, nici măcar John Bright nefiind pe de-a-ntregul maximalist, în sensul de a accepta veridicitatea textului Bibliei până la dovada contrarie.[45] Tot Grabbe afirma în 2007 că pe vremea când studia pentru doctorat (cu mai bine de trei decenii înaintea afirmației), „istoricitatea substanțială” a povestirilor Bibliei despre patriarhi și despre cucerirea Canaanului era acceptată pe larg, dar în zilele noastre cu greu se mai poate găsi un istoric care să mai creadă în ea.[45]

În documentarul BBC „Secretele îngropate ale Bibliei” din 2011, Francesca Stavrakopoulou afirma, după ce se consultase cu Baruch Halpern, Yosef Garfinkel și Doron Spielman (ultimii doi fiind șefi de excavații ale unor situri pretinse davidico-solomonice), că deși unele descoperiri recente ar putea pune la îndoială teoriile lui Finkelstein, teza imperiului unit sub domnia lui David rămâne nesusținută de dovezi arheologice, fie și pe motivul menționării doar în treacăt de către Biblie a realizărilor politice ale regelui Omri, asupra existenței și puterii căruia există dovezi arheologice de netăgăduit.[46] După ea, acest lucru indică resentimentele față de regatul Israel ale autorilor din regatul Iuda.[46]

Conform acestui documentar BBC:

  • Finkelstein afirmă că un secol și jumătate de escavări în orașul lui David n-au descoperit lucruri demne de un imperiu, vorbind de perioada lui David și Solomon;
  • Nu există dovezi despre un regat din orașele pe care Biblia afirmă că Solomon le-ar fi reclădit în secolul al X-lea î.e.n.;
  • Războaiele de cucerire ale lui David sunt extrem de improbabile, dată fiind populația redusă din Regatul Iuda în sec. al X-lea î.e.n.;
  • Fortăreața din Khirbet Qeiyafa (valea Elah) este într-adevăr impresionantă, ar fi putut fi eventual locuită de evrei și ar fi putut apăra un centru administrativ, dar nu au fost găsite dovezi că Ierusalimul ar fi fost centrul unui imperiu în secolul al X-lea î.e.n.;
  • Descoperirea din parcul arheologic numit orașul lui David nu a fost datată corespunzător, deoarece olăria a fost amestecată din neglijență, iar o datare la secolul al IX-lea este mai probabilă;
  • Regatul Iuda și Israelul n-au fost unite, ci se aflau în rivalitate, aceasta explică menționarea în treacăt a lui Omri și defăimarea regilor Israelului de către autorii Bibliei;
  • Stela de la Tel-Dan: scrisă la un secol și jumătate după David, ceea ce ar putea indica faptul că existența lui David era o legendă, iar casa lui David s-ar fi putut revendica de la un erou imaginar; în orice caz acest lucru rămâne controversat, sunt destui istorici care consideră ca David a existat în mod real; în cel mai bun caz stela ne poate spune că David a existat în mod real, dar nu dovedește existența imperiului său;
  • Baruch Halpern afirmă că David a existat în mod real, căci dacă ar fi fost un erou imaginar cei care i-ar fi compus legenda n-ar fi inventat alibiuri pentru omorurile sale; el consideră însă că David cel istoric era foarte diferit de imaginea despre el pe care o are publicul larg.

Sigur, Garfinkel și Spielman erau de părere că siturile ale căror excavații le conduc ei demonstrează existența regatului lui David și Solomon,[46] dar ei reprezintă o opinie minoritară în lumea academică.[47] Conform unui articol din National Geographic, Eilat Mazar pretinde că ar fi descoperit vestigiile palatului lui David, dar un fost student al ei care este ghid turistic le explică celor care vizitează locul că Mazar n-a descoperit palatul lui David.[48] David Ilan, de la Hebrew Union College este de acord cu ghidul, considerând depășită metoda d-nei Mazar de a lucra „cu mistria într-o mână și Biblia în cealaltă”, cum făceau precedentele generații de arheologi biblici.[48] Amihai Mazar, o somitate a arheologiei israeliene și vărul descoperitoarei, consideră că ar fi probabil vorba de fortăreața Sionului, cucerită de David, dar ar putea fi orice altceva.[49]

După ce Eilat Mazar a descoperit palatul lui David în 2005, Garfinkel l-ar fi descoperit în 2013, în alt loc, la o distanță de 25 km în linie dreaptă — la fel de nesigur.[50]

Existența regatului evreu unit este o ipoteză care trebuie abandonată, conform lui Oded Lipschits în Jewish Study Bible, ediția a doua, de la Oxford University Press[51] (Aren Maeir a confirmat în aceeași carte lipsa de dovezi arheologice pentru Monarhia Unită[52]). Amihai Mazar confirmă diversitatea de opinii ale specialiștilor pe subiectul Monarhiei Unite.[53]

Conform lui William G. Dever, un arheolog mainstream dar foarte conservator,[54] în secolul al X-lea î.Hr. Regatul Iuda era „un stat aflat într-un stadiu timpuriu și rudimentar”, care „nu a fost bine consolidat până în secolul al IX-lea î.Hr.”, iar Regatul Israel a avut o dezvoltare separată în secolul al IX-lea î.Hr.[55]

Captivitatea babiloniană modificare

În anul 605 î.Hr. regatul lui Iuda, care ocupa sudul Palestinei având capitala la Ierusalim, cade sub dominația regatului Babilonului. Pentru că evreii nu vor să plătească tributurile cerute de cuceritori, Nabucodonosor, suveranul din Babilon, se îndreaptă cu armata sa spre Palestina și obligă Ierusalimul să capituleze după un scurt asediu. Ca să-i pedepsească pe supușii rebeli, Nabucodonosor îi duce în Babilon pe suveranul învins, pe familia acestuia, pe ofițeri, soldați, oameni bogați și cunoscătorii unor tehnici rare în metal. Mai mult de 10.000 de oameni au părăsit atunci Ierusalimul. Nabucodonosor instalează pe tronul lui Iuda un membru al familiei regale evreiești, Sedecias, care revoltându-se și el după câțiva ani, face ca Ierusalimul să fie din nou asediat de babilonieni. În 587, după un asediu de mai bine de un an de zile, Ierusalimul se predă. Conform Bibliei, șeful trupelor babiloniene a ars casa Domnului (Templul din Ierusalim), casa regelui și alte case ale locuitorilor de vază. Regatul lui Iuda a încetat să existe. O mare parte din populație era în exil. Pentru prima dată în istoria lor, evreii nu mai au țară. Evreii din antichitate consideră că acest dezastru care s-a abătut peste ei este consecința neascultării lor față de legea dictată de Dumnezeu, față de recomandările legate de cultul și de țelul său. Conform Bibliei, Dumnezeu i-a avertizat prin profeți, mesagerii Săi, dar ei i-au luat în râs. Abia acum când sunt puși la grea încercare ascultă de trimișii lui Dumnezeu și află că suferințele lor vor lua sfârșit, dacă vor respecta poruncile Domnului. De acum înainte vor respecta practica sabatului, zi de odihnă și consacrată Domnului, vor organiza cu regularitate posturi comemorând pierderea Templului și a regatului lor, sperând să se împace cu Dumnezeu.

În 539 î.Hr., Cirus, suveranul persan, cucerește imperiul babilonian. Acesta, printr-un edict legendar (închipuit, nu real)[56], autorizează pe evrei să se întoarcă în țara lor și să-și reconstruiască Templul cu ajutorul visteriei persane. În 515, Templul este terminat și se reia cultul în mod firesc.

Dar abia după un secol și jumătate, după intervențiile babilonienilor, urmele materiale ale dramei se estompează o dată cu reconstrucția treptată a Ierusalimului și cu repopularea lui[57]

Contribuții recente la istoria Levantului antic pun la îndoială realitatea exilului babilonian și/sau acuratețea relatării biblice asupra acestuia.[8]

Perioada post-exilică modificare

A fost o ruptură abruptă între religia străveche a israeliților și iudaismul celui de-al Doilea Templu.[58] Israelul pre-exilic era politeist;[59] Așera era probabil adorată drept soția lui Yahweh, în templele sale din Ierusalim, Bethel și Samaria, iar o zeiță numită Regina Cerului, probabil o fuziune a Astarteei cu zeița mesopotamiană Iștar, era de asemenea adorată.[60] Baal și Yahweh au coexistat în perioada timpurie, dar au fost considerați ireconciliabili după secolul al IX-lea.[61] Adorarea doar a lui Yahweh, care era preocuparea unui mic partid în perioada monarhică, s-a extins în perioada exilică și post-exilică,[59] și abia atunci existența altor zei a fost negată.[62]

În Prolegomena zur Geschichte Israels, Julius Wellhausen a susținut că iudaismul ca religie bazată pe respectarea pe scară largă a legii Torei a apărut pentru prima dată în anul 444 î.e.n. când, conform relatării biblice furnizate în Cartea lui Neemia (capitolul 8), un scrib preot pe nume Ezra a citit o copie a Torei mozaice înaintea populației din Iudeea adunate în piața centrală a Ierusalimului.[63] Wellhausen credea că această narațiune ar trebui acceptată ca istorică pentru că sună plauzibil, notând: „Credibilitatea narațiunii reiese în mod fățiș.”[64] După Wellhausen, majoritatea cercetătorilor de-a lungul secolului XX și începutul secolului XXI au acceptat că respectarea Torei pe scară largă a început undeva la mijlocul secolului al V-lea î.Hr.

Perioada elenistă modificare

Regatul Hasmonean modificare

Mai recent, Yonatan Adler a susținut că, de fapt, nu există nicio dovadă care să supraviețuiască care să susțină ideea că Tora a fost cunoscută pe scară largă, considerată autoritară și pusă în practică, în orice moment înainte de mijlocul secolului al II-lea î.Hr.[65] Adler a explorat probabilitatea ca iudaismul, ca practică larg răspândită a legii Torei de către societatea evreiască în general, să fi apărut pentru prima dată în Iudeea în timpul domniei dinastiei Hasmoneene, cu secole după timpul presupus al lui Ezra.[66]

Cucerirea romană a Israelului (63 î.Hr. - 324 d.Hr.) modificare

Diaspora modificare

Perioada romană târzie în Israel modificare

Epoca Medievală modificare

Perioada bizantină în Israel (324 - 638) modificare

Perioada islamică în Israel (638 - 1099) modificare

Perioada cruciaților în Israel (1099 - 1260) modificare

Perioada mamelucilor în Israel (1260 - 1517) modificare

Spania, Africa de Nord, și Orientul Mijlociu modificare

Europa modificare

Primii evrei sosiți în Europa în număr mare sunt cei din Alexandria, Egipt, aceștia s-au stabilit în Grecia în secolul al III-lea î.Hr. În Europa, evreii au migrat sau au fost deportați începând cu secolul I î.Hr. ca urmare a Războaielor Iudaico-Romane. În 27 î.Hr., la Roma se aflau cca. 7000 de evrei și mulți alții răspândiți în tot bazinul Mării Mediterane. Iosephus Flavius afirmă că în Europa romană se aflau numeroase comunități de evrei (cei mai mulți din triburile lui Iuda și Beniamin).[67] În Evul Mediu trăiau în număr mare în comunități distincte, aceștia prosperau din activități ca medicina, comerțul și finanțele. În anul 1000 erau peste 1,5 milioane evrei în Europa, inițial cei mai mulți se aflau în statele germanice. Evreii locuiau cu precădere în cele mai puternice țări : Anglia, Sfântul Imperiu Roman de neam Germanic, Franța, Spania. Au avut loc numeroase masacre ale evreilor în Europa occidentală dar și în Imperiul Rus, acestea au avut ca scop principal jaful deși autoritățile politice și creștine ale vremii au încercat să dea o nuanță religioasă acestor atrocități acuzând evreii de uciderea lui Iisus Hristos. În 1096 la Worms, Germania au fost măcelăriți 800 de evrei și la Mainz încă 1000 de către cruciații contelui Emicho.[68][69] În timpul Cruciadei regilor (1189–1192) au avut loc masacre ale evreilor la Londra[70] și York.[71]

Perioada modernă timpurie modificare

Peninsula Iberică modificare

Imperiul Otoman modificare

Polonia și Lituania modificare

Iluminarea Europeană și Haskalah (sec. al 18-lea) modificare

Iudaismul Hasidic modificare

Secolul al 19-lea modificare

Secolul al 20-lea modificare

Sionismul modern modificare

Holocaustul modificare

Înființarea statului Israel modificare

Secolul 21 modificare

Istoria evreilor după țară sau regiune modificare

Pentru a vedea împărțirea populației evreiești pe țări în istorie și în contemporaneitate, vezi Evrei după țări. Pentru a vedea populațiile evreiești istorice și contemporane pe țări, vezi Evrei după țări.

Note modificare

  1. ^ „Moses? Not in the new Encyclopaedia Judaica”. ynetnews. Associated Press. . Accesat în . 
  2. ^ Greenberg, Moshe; Sperling, S. David (). „Exodus, Book of.”. În Skolnik, Fred; Berenbaum, Michael; Thomson Gale (Firm). Encyclopaedia Judaica. 14 (ed. Second). p. 530. ISBN 978-0-02-866097-4. OCLC 123527471. Accesat în . Had no founder of the worship of YHWH and the covenant institutions that characterized Israel from its beginnings been recorded in tradition, analogy would have required postulating him; and that is probably what happened. 
  3. ^ Garfinkel, Stephen (). „Moses: Man of Israel, Man of God”. În Lieber, David L.; Dorff, Elliot N.; Harlow, Jules; Dorff, R.P.P.E.N.; Fishbane, Michael A.; Jewish Publication Society; United Synagogue of Conservative Judaism; Rabbinical Assembly; Grossman, Susan; Kushner, Harold S.; Potok, Chaim. עץ חיים: Torah and Commentary. The JPS Bible Commentary Series (în ebraică). Jewish Publication Society. p. 1414. ISBN 978-0-8276-0712-5. Accesat în . So the question to ask in understanding the Torah on its own terms is not when, or even if, Moses lived, but what his life conveys in Israel’s saga. [...] Typical of the folkloristic, national hero, Moses succesfully withstands [...] 
  4. ^ Massing, Michael (). „New Torah For Modern Minds”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în . 
  5. ^ a b Herzog, Ze'ev (). „Deconstructing the walls of Jericho”. Ha'aretz. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ a b Herzog, Ze'ev (). „Deconstructing the walls of Jericho”. lib1.library.cornell.edu. Ha'aretz. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ Greenberg, Moshe; Sperling, S. David (). „Exodus, Book of.”. În Skolnik, Fred; Berenbaum, Michael; Thomson Gale (Firm). Encyclopaedia Judaica. 6 (ed. Second). pp. 612–623. ISBN 978-0-02-866097-4. OCLC 123527471. Accesat în . Current scholarly consensus based on archaeology holds the enslavement and exodus traditions to be unhistorical. 
  8. ^ a b Pfoh, Emanuel (). „UNA DECONSTRUCCIÓN DEL PASADO DE ISRAEL EN EL ANTIGUO ORIENTE: HACIA UNA NUEVA HISTORIA DE LA ANTIGUA PALESTINA”. Estudios de Asia y África (în spaniolă). Ciudad de México: El Colegio De Mexico. 45 (3 (143)): 669–697. doi:10.24201/eaa.v45i3.1995. ISSN 0185-0164. JSTOR i25822397. Históricamente, no podemos hablar más de un periodo de los Patriarcas, del Éxodo de los israelitas de Egipto, de la conquista de Canaán, de un periodo de los Jueces en Palestina, ni de una Monarquía Unida dominando desde el Éufrates hasta el Arco de Egipto.31 Incluso la historicidad del Exilio de los israelitas de Palestina hacia Babilonia como un evento único ha sido puesta en seria duda recientemente.32

    31 Cf. Th. L. Thompson, Early History of the Israelite People: From the Written and Archaeological Sources, Studies in the History of the Ancient Near East, 4, Leiden, E. J. Brill, 1992, pp. 10-116, 146-158, 215-300, 401412; N. P. Lemche, "Early Israel Revisited", Currents in Research: Biblical Studies, vol. 4, 1996, pp. 9-34, y The Israelites in History and Tradition, Library of Ancient Israel, Louisville, wjk, 1998, pp. 35 85; I. Finkelstein y N. A. Silberman, The Bible Unearthed: Archaeology's New Vision on Ancient Israel and the Origin of Its Sacred Texts, Nueva York, Free Press, 2001, pp. 27-96, 123-145. Vease tambien Liverani, Oltre la Bibbia. Storia antica di Israele, Roma-Bari, Laterza, 2003, y Recenti tendenze nella ricostruzione della storia antica d'Israele, Roma, Accademia Nazionale dei Lincei, 2005.

    32 L. L. Grabbe (ed.), Leading Captivity Captive: "The Exile" as History and Ideology, Journal for the Study of the Old Testament - Supplement Series, 278/European Seminar in Historical Methodology, 2, Sheffield, Sheffield Academic Press, 1998.

    Din punct de vedere istoric, nu se mai poate vorbi de o perioadă a Patriarhilor, de Ieșirea israeliților din Egipt, de cucerirea Canaanului, de o perioadă a Judecătorilor în Palestina și nici de o Monarhie Unită care domină de la Eufrat la Arcul Egiptului.31 Chiar și istoricitatea Exilului israeliților din Palestina în Babilon ca eveniment unic a fost recent serios pusă la îndoială.32
     
  9. ^ Enns, Peter, Exodus, Historiography, and Some Theological Reflections* (PDF), arhivat din original (PDF) la , accesat în  
  10. ^ Dever 2001, p. 99.
  11. ^ Walton 2003, p. 258.
  12. ^ Redmount 2001, p. 64.
  13. ^ Bible's Buried Secrets, Did God have A Wife, BBC, 2011. Citat: „The Bible was an unreliable source, it's not telling us the truth about these ancient people.”
  14. ^ „BBC Two - Bible's Buried Secrets, Did God Have a Wife?”. BBC. . Arhivat din original la . Accesat în .  Quote from the BBC documentary (prof. Herbert Niehr): "Between the 10th century and the beginning of their exile in 586 there was polytheism as normal religion all throughout Israel; only afterwards things begin to change and very slowly they begin to change. I would say it [the sentence "Jews were monotheists" - n.n.] is only correct for the last centuries, maybe only from the period of the Maccabees, that means the second century BC, so in the time of Jesus of Nazareth it is true, but for the time before it, it is not true."
  15. ^ Nu e o opinie prea nouă, cf. Toynbee, Arnold; Royal Institute of International Affairs (). A Study of History. 12. Oxford University Press, H. Milford. p. 425.  și Hermann Gunkel în 1901, conform Lyons, William John (). Canon and Exegesis: Canonical Praxis and the Sodom Narrative. A&C Black. p. 140. ISBN 978-0-567-40343-8. Because of his view of the history of religions as an evolutionary process, the latter is his preferred option. Polytheism is seen as older than monotheism and so as the more likely background for the original version of the legend, the visit of three gods to test an individual who proves through his hospitality his worthiness to be given the gift of a son. 
  16. ^ Barton, John (). The Theology of the Book of Amos. Old Testament Theology. Cambridge University Press. p. 56. ISBN 978-1-107-37715-8. Accesat în . There can be little doubt that polytheism was the normal religion of Israel in practice. [...] On popular religion in Israel see Francesca Stavrakopoulou , “‘Popular’ Religion and ‘Official’ Religion: Practice, Perception, Portrayal,” in Religious Diversity in Ancient Israel and Judah (eds. F. Stavrakopoulou and J. Barton ; London: T & T Clark, 2010), 37–58. This essay problematizes the distinction between popular and official religion, a distinction that was not necessarily obvious at the time to everyone, even though the Old Testament gives the impression that it was. 
  17. ^ Winn Leith, Mary Joan (). „New Perspectives on the Return from Exile and Persian-Period Yehud”. În Kelle, Brad E.; Strawn, Brent A. The Oxford Handbook of the Historical Books of the Hebrew Bible. Oxford University Press. p. 148. ISBN 978-0-19-026116-0. New data from archaeological surveys, excavations, and, sadly, from looted artifacts purchased on the antiquities market have advanced knowledge of the Persian period in its local and international aspects (Stern 2001; Grabbe 2004; Betlyon 2005; Pearce and Wunsch 2014; Lemaire 2015). Archaeological discoveries since the 1970s have demonstrated that preexilic Israelite religion was not yet monotheistic and that strictly monotheistic Yahwism gained adherents in the Persian period (Gnuse 1997; Smith 2002; Albertz and Becking 2003). Not surprisingly then, the last few decades have witnessed reassessments of old certainties and new questions about the history, religion, and culture of the people who worshiped Yhwh in the sixth through late fourth centuries BCE. 
  18. ^ Edelman, Diana V. (). The Triumph of Elohim: From Yahwisms to Judaisms. Contributions to biblical exegesis and theology. Kok Pharos. p. 19. ISBN 978-90-390-0124-0. Accesat în . 
  19. ^ Gnuse, Robert Karl (). Trajectories of Justice: What the Bible Says about Slaves, Women, and Homosexuality. Lutterworth Press. p. 5. ISBN 978-0-7188-4456-1. Accesat în . 
  20. ^ Carraway, George (). Christ is God Over All: Romans 9:5 in the context of Romans 9-11. The Library of New Testament Studies. Bloomsbury Publishing. p. 66. ISBN 978-0-567-26701-6. Accesat în . Second, it was probably not until the exile that monotheism proper was clearly formulated. 
  21. ^ Hayes, Christine (). „Moses and the Beginning of Yahwism: (Genesis 37- Exodus 4), Christine Hayes, Open Yale Courses (Transcription), 2006”. Center for Online Judaic Studies. Accesat în . Only later would a Yahweh-only party polemicize against and seek to suppress certain… what came to be seen as undesirable elements of Israelite-Judean religion, and these elements would be labeled Canaanite, as a part of a process of Israelite differentiation. But what appears in the Bible as a battle between Israelites, pure Yahwists, and Canaanites, pure polytheists, is indeed better understood as a civil war between Yahweh-only Israelites, and Israelites who are participating in the cult of their ancestors. 
  22. ^ Finkelstein & Silberman 2002, p. 234. : The idolatry of the people of Judah was not a departure from their earlier monotheism. It was, instead, the way the people of Judah had worshiped for hundreds of years.
  23. ^ Sommer 2009, p. 145. It is a commonplace of modern biblical scholarship that Israelite religion prior to the Babylonian exile was basically polytheistic. [...] Many scholars argue that ancient Israelites worshipped a plethora of gods and goddesses [...].
  24. ^ Sanders, Seth (). „Review of Mark S. Smith, The Early History of God: Yahweh and the Other Deities in Ancient Israel, Foreword by Patrick D. Miller”. The Journal of Hebrew Scriptures. University of Alberta Libraries. 4. doi:10.5508/jhs5866. ISSN 1203-1542. 
  25. ^ "Most Israelites were actually of Canaanite stock; their ancestors did not participate in an Exodus from Egypt; Israelites did not build the pyramids!!!" http://ruml.com/thehebrewbible/notes/09-Notes.pdf https://courses.biblicalarchaeology.org/hebrewbible/notes/09-Notes.pdf
  26. ^ Hamilton, Adam (). Words of Life: Jesus and the Promise of the Ten Commandments Today. Crown Publishing Group. p. 17. ISBN 978-1-5247-6055-7. 
  27. ^ Wylen, Stephen M. (). „Chapter Ten: Passover”. Settings of Silver: An Introduction to Judaism. Paulist Press. p. nota 6. ISBN 978-1-61643-498-4. 
  28. ^ Siskinson, Chris (). „5. Meet the natives Egypt in the Bible”. Time Travel to the Old Testament. InterVarsity Press. p. PT93. ISBN 978-1-78359-010-0. 
  29. ^ Tugend, Tom (). „Furor over L.A. rabbi's reading of Exodus”. Jewish Telegraphic Agency (în engleză). Accesat în . 
  30. ^ Watanabe, Teresa (). „Doubting the Story of Exodus”. Los Angeles Times. Accesat în . 
  31. ^ Golden, Jonathan Michael (). Ancient Canaan and Israel: new perspectives (în engleză). Santa Barbara: ABC-CLIO, Inc. p. 274. ISBN 978-1-57607-897-6. Accesat în . 
  32. ^ a b Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher () [2001]. „8. In the Shadow of Empire (842-720 BCE)”. The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts (în engleză) (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. pp. 189–190. ISBN 978-0-684-86913-1. Archaeologically and historically, the redating of these cities from Solomon's era to the time of Omrides has enormous implication. It removes the only archeological evidence that there was ever a united monarchy based in Jerusalem and suggests that David and Solomon were, in political terms, little more than hill country chieftains, whose administrative reach remained on a fairy local level, restricted to the hill country. 
  33. ^ Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher () [2001]. „5. Memories of a Golden Age?”. The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts (în engleză) (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. p. 133. ISBN 978-0-684-86913-1. Yet excavations in the city of David revealed impressive finds from the Middle Bronze Age and from later centuries of the Iron Age—just not from the tenth century BCE. The most optimistic assessment of this negative evidence is that tenth century Jerusalem was rather limited in extent, perhaps not more than a typical hill country village. 
  34. ^ Ostling, Richard N. (). „Was King David legend or fiction?”. PE.com - Southern California News - News for Inland Southern California. Arhivat din original la . Accesat în . 
  35. ^ Vezi și Archaeological Debate about a Proposed "Low Chronology" for Iron I-IIA [1] (sursa înregistrează articole pro și contra).
  36. ^ Coogan, Michael (octombrie 2010). „4. Thou Shalt Not: Forbidden Sexual Relationships in the Bible”. God and Sex. What the Bible Really Says (în engleză) (ed. 1st). New York, Boston: Twelve. Hachette Book Group. p. 105. ISBN 978-0-446-54525-9. Accesat în . Jerusalem was no exception, except that it was barely a city—by our standards, just a village. In David's time, its population was only a few thousand, who lived on about a dozen acres, roughly equal to two blocks in Midtown Manhattan. 
  37. ^ Cf. „Background on Scholars”. icarusfilms.com. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  38. ^ Miller, Laura (). „King David was a nebbish”. Salon. Accesat în . Herzog laid out many of the theories Finkelstein and Silberman present in their book: "the Israelites were never in Egypt, did not wander in the desert, did not conquer the land [of Canaan] in a military campaign and did not pass it on to the twelve tribes of Israel. Perhaps even harder to swallow is the fact that the united kingdom of David and Solomon, described in the Bible as a regional power, was at most a small tribal kingdom." The new theories envision this modest chiefdom as based in a Jerusalem that was essentially a cow town, not the glorious capital of an empire. Although, as Herzog notes, some of these findings have been accepted by the majority of biblical scholars and archaeologists for years and even decades, they are just now making a dent in the awareness of the Israeli public—a very painful dent. 
  39. ^ a b „The Devil Is Not So Black as He Is Painted - Bible History Articles”. Biblical Archaeology Review. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  40. ^ Finkelstein, Israel; Mazar, Amihay; Schmidt, Brian B. (). „A Summary Assessment for Part 1”. The quest for the historical Israel: debating archaeology and the history of early Israel : invited lectures delivered at the Sixth Biennial Colloquium of the International Institute for Secular Humanistic Judaism, Detroit, October 2005. Atlanta, GA: Society of Biblical Literature. p. 8. ISBN 9-781589-832770. Accesat în . The farther one goes from what Mazar views as the pivotal period of biblical composition, that is, the eighth to seventh centuries B.C.E., the more imaginative, symbolic, distorted, and "foggier" that past becomes. In addition, one must take into account the impact that such factors as distortion, selectivity, memory loss, censorship, and ideological or personal bias might have brought to bear on the composition of the resultant biblical traditions. 
  41. ^ Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (). „3. Murder, Lust, and Betrayal”. David and Solomon. In Search of the Bible's Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition (în engleză). New York: Free Press. p. 103. ISBN 978-0-7432-4363-6. Accesat în . The Bible reports that Jehoshaphat, a contemporary of Ahab, offered manpower and horses for the northern kingdom's wars against the Arameans. He strengthened his relationship with the northern kingdom by arranging a diplomatic marriage: the Israelite princess Athaliah, sister or daughter of King Ahab, married Jehoram, the son of Jehoshaphat (2 Kings 8:18). The house of David in Jerusalem was now directly linked to (and apparently dominated by) the Israelite royalty of Samaria. In fact, we might suggest that this represented the north's takeover by marriage of Judah. Thus in the ninth century BCE—nearly a century after the presumed time of David—we can finally point to the historical existence of a great united monarchy of Israel, stretching from Dan in the north to Beer-sheba in the south, with significant conquered territories in Syria and Transjordan. But this united monarchy—a real united monarchy—was ruled by the Omrides, not the Davidides, and its capital was Samaria, not Jerusalem. 
  42. ^ a b c d Philip Davies The Bible and Interpretation Beyond Labels: What Comes Next?
  43. ^ Philip Davies Minimalism, "Ancient Israel," and Anti-Semitism. Citat: „Let me reinforce this claim in respect to my own work. The mainstream view of critical biblical scholarship accepts that Genesis-Joshua (perhaps Judges) is substantially devoid of reliable history and that it was in the Persian period that the bulk of Hebrew Bible literature was either composed or achieved its canonical shape. I thus find attempts to push me out onto the margin of scholarship laughable.”
  44. ^ Cargill, Jack (mai 2001). „Ancient Israel in Western Civ Textbooks”. Jack Cargill. Arhivat din original la . Accesat în . 
  45. ^ a b c Grabbe, Lester L. (). „Some Recent Issues in the Study of the History of Israel”. Understanding the History of Ancient Israel. British Academy. pp. 57–58. doi:10.5871/bacad/9780197264010.003.0005. ISBN 978-0-19-726401-0. 
  46. ^ a b c Bible's Buried Secrets, Did King's David Empire Exist, BBC, 2011.
  47. ^ Selig, Abe (). 'J'lem city wall dates back to King Solomon'. The Jerusalem Post | JPost.com. Accesat în . Nonetheless, other archeologists posit that the biblical narrative reflecting the existence of a powerful monarchy in Jerusalem is largely mythical and that there was no strong government to speak of in that era.

    Aren Maeir, an archeology professor at Bar Ilan University, said he has yet to see evidence that the fortifications are as old as Mazar claims. There are remains from the 10th century in Jerusalem, he said, but proof of a strong, centralized kingdom at that time remains "tenuous."
     
  48. ^ a b Draper, Robert (). „Kings of Controversy”. National Geographic Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  49. ^ Erlanger, Steven (). „King David's Palace IsFound, Archaeologist Says”. The New York Times. Accesat în . Amihai Mazar, a professor of archaeology at Hebrew University, calls the find "something of a miracle." He says he believes that the building may be the Fortress of Zion that David is said to have conquered, which he renamed the City of David. "What she found is fascinating, whatever it is," he said. 
  50. ^ Schultz, Colin (). „Archaeologists Just Found the Biblical King David's Palace. Maybe”. Smithsonian Institution. Arhivat din original la . Accesat în . 
  51. ^ Lipschits, Oded (). „The history of Israel in the biblical period”. În Berlin, Adele; Brettler, Marc Zvi. The Jewish Study Bible (în engleză) (ed. 2nd). Oxford University Press. ISBN 978-0-19-997846-5. As this essay will show, however, the premonarchic period long ago became a literary description of the mythological roots, the early beginnings of the nation and the way to describe the right of Israel on its land. The archeological evidence also does not support the existence of a united monarchy under David and Solomon as described in the Bible, so the rubric of “united monarchy” is best abandoned, although it remains useful for discussing how the Bible views the Israelite past. 
  52. ^ Maeir, Aren M. (). „Archeology and the Hebrew Bible”. În Berlin, Adele; Brettler, Marc Zvi. The Jewish Study Bible (în engleză) (ed. 2nd). Oxford University Press. p. 2125. ISBN 978-0-19-997846-5. Archeological evidence for the early stages of the monarchy is minimal at best. [...] In any case, the lack of substantive epigraphic materials from this early stage of the Iron Age II (after 1000 BCE), and other extensive archeological evidence, indicate that even if an early united monarchy existed, its level of political and bureaucratic complexity was not as developed as the biblical text suggests. The mention of the “House of David” in the Tel Dan inscription, which dates to the mid/late 9th c. BCE, does not prove the existence of an extensive Davidic kingdom in the early 10th c. BCE, but does indicate a Judean polity during the 9th c. that even then associated its origin with David. [...] Although there is archeological and historical evidence (from extra biblical documents) supporting various events of the monarchical period (esp. the later period) recorded in the Bible, there is little, if any evidence corroborating the biblical depiction of early Israelite or Judean history. 
  53. ^ Mazar, Amihai (). „Archaeology and the Biblical Narrative: The Case of the United Monarchy”. Archaeological and Biblical Perspectives. For conservative approaches defining the United Monarchy as a state “from Dan to Beer Sheba” including “conquered kingdoms” (Ammon, Moab, Edom) and “spheres of influence” in Geshur and Hamath cf. e.g. Ahlström (1993), 455–542; Meyers (1998); Lemaire (1999); Masters (2001); Stager (2003); Rainey (2006), 159–168; Kitchen (1997); Millard (1997; 2008). For a total denial of the historicity of the United Monarchy cf. e.g. Davies (1992), 67–68; others suggested a ‘chiefdom’ comprising a small region around Jerusalem, cf. Knauf (1997), 81–85; Niemann (1997), 252–299 and Finkelstein (1999). For a ‘middle of the road’ approach suggesting a United Monarchy of larger territorial scope though smaller than the biblical description cf.e.g. Miller (1997); Halpern (2001), 229–262; Liverani (2005), 92–101. The latter re-cently suggested a state comprising the territories of Judah and Ephraim during thetime of David, that was subsequently enlarged to include areas of northern Samaria and influence areas in the Galilee and Transjordan. Na’aman (1992; 1996) once accepted the basic biography of David as authentic and later rejected the United Monarchy as a state, cf. id. (2007), 401–402. 
  54. ^ Collins, John J. (). „Old Testament in a New Climate”. Reflections. Yale Divinity School: 4–7. ISSN 0362-0611. Accesat în . 
  55. ^ Dever, William (). „Solomon, Scripture, and Science: The Rise of the Judahite State in the 10th Century BCE” (PDF). Jerusalem Journal of Archaeology. Institute of Archaeology, the Hebrew University of Jerusalem. 1: 102–125. doi:10.52486/01.00001.4. ISSN 2788-8819. 
  56. ^ Grabbe, Lester L. (). A History of the Jews and Judaism in the Second Temple Period (vol. 1): The Persian Period (539-331BCE). Bloomsbury Publishing. p. 355. ISBN 978-0-567-21617-5. The alleged decree of Cyrus permitting—even commanding—the Jews to rebuild the temple and permitting them to return cannot be considered authentic. 
  57. ^ Larousse, Istoria lumii de la origini până în anul 2000, ed. Olimp, București, 2000, p. 91
  58. ^ Moore & Kelle 2011, p. 449.
  59. ^ a b Albertz 1994a, p. 61.
  60. ^ Ackerman 2003, p. 395.
  61. ^ Smith 2002, p. 47.
  62. ^ Betz 2000, p. 917.
  63. ^ Wellhausen 1885, p. 405– 410.
  64. ^ Wellhausen 1885, p. 408 n. 1.
  65. ^ Adler 2022.
  66. ^ Adler 2022, p. 223–234.
  67. ^ Cosmin Pătrașcu Zamfirache - De ce au fost măcelăriți evreii secole la rând în Europa, Adevărul.ro, 12 mai 2017
  68. ^ Runciman, Steven (). The First Crusade. Cambridge University Press. p. 65. ISBN 9780521611480. 
  69. ^ „Worms”. Jewish Encyclopedia. Accesat în . 
  70. ^ Roger of Hoveden. „The Persecution of Jews, 1189”. Medieval Sourcebook. Fordham University. Arhivat din original la . Accesat în . 
  71. ^ York 1190: Jews and Others in the Wake of Massacre. martie 2010. Arhivat din original la . Accesat în . 

Bibliografie modificare

Ackerman, Susan (). „Goddesses”. În Richard, Suzanne. Near Eastern Archaeology:A Reader. Eisenbrauns. ISBN 9781575060835. 
Adler, Yonatan (). The Origins of Judaism: An Archaeological-Historical Reappraisal. Yale University Press. ISBN 9780300254907. 
Adler, Yonatan (). „When Did Jews Start Observing Torah? - TheTorah.com”. www.thetorah.com. Accesat în . 
Aharoni, Yohanan (). The Archaeology of the Land of Israel. Westminster Press. ISBN 978-0-664-21384-8. 
Albertz, Rainer (). A History of Israelite Religion, Volume I: From the Beginnings to the End of the Monarchy. Westminster John Knox. ISBN 9780664227197. 
Assman, Jan (). Moses the Egyptian. First Harvard University Press. ISBN 978-0-664-21384-8. 
Beitzel, Barry (). „Exodus 3:14 and the divine Name: A Case of Biblical Paronomasia”. Trinity Journal (Trinity Divinity School). 1: 5–20. 
Betz, Arnold Gottfried (). „Monotheism”. În Freedman, David Noel; Myer, Allen C. Eerdmans Dictionary of the Bible. Eerdmans. ISBN 978-9053565032. 
Bimson, John J. (). Redating the Exodus. Sheffield Academic Press. ISBN 978-0-907459-04-0. 
Butzer, Karl W. (). „Demographics”. În Bard, Kathryn A.; Shubert, Steven. Encyclopedia of the archaeology of ancient Egypt. Routledge. ISBN 978-0-907459-04-0. 
Cline, Eric H. (). From Eden to Exile. National Geographic Society. ISBN 9781426200847. 
De Moor, Johannes C. (). „Egypt, Ugarit and Exodus”. În Wyatt, N.; Watson, W. G. E. Ugarit, Religion and Culture. ISBN 978-3-927120-37-2. 
Davies, Graham (). „Introduction to the Pentateuch”. În Barton, John. Oxford Bible Commentary. Oxford University Press. p. 37. ISBN 9780198755005. 
Davies, Graham (). „Was There an Exodus?”. În Day, John. In search of pre-exilic Israel: proceedings of the Oxford Old Testament Seminar. Continuum. ISBN 9780567082060. 
Davies, Philip (). Scribes and Schools: The Canonization of the Hebrew Scriptures. Westminster John Knox. ISBN 9780664227289. 
Dever, William (). What Did the Biblical Writers Know, and When Did They Know It?. Eerdmans. ISBN 978-3-927120-37-2. 
Dever, William (). Who Were the Early Israelites and Where Did They Come From?. Eerdmans. ISBN 978-3-927120-37-2. 
Droge, Arthur J. (). „Josephus Between Greeks and Barbarians”. În Feldman, L.H.; Levison, J.R. Josephus' Contra Apion. Brill. ISBN 9004103252. 
Frerichs, Ernest S.; Lesko, Leonard H.; Dever, William G.; Malamat, Abraham; Brown University Staff, ed. (). Exodus: The Egyptian Evidence. Eisenbrauns. ISBN 978-1-57506-025-5. 
Feldman, Louis H. (). Josephus's interpretation of the Bible. University of California Press. ISBN 9780520208537. 
Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (). The Bible Unearthed. Free Press. ISBN 978-0-684-86912-4. 
Gmirkin, Russell E. (). Berossus and Genesis, Manetho and Exodus: Hellenistic Histories and The Date of the Pentateuch. T & T Clark International. ISBN 9780567025920. 
Grisanti, Michael A. (). „The Book of Numbers”. În Merrill, Eugene H.; Rooker, Mark; Grisanti, Michael A. The World and the Word. B&H Publishing. ISBN 9780805440317. 
Guillaume, Philippe. „Tracing the Origin of the Sabbatical Calendar in the Priestly Narrative, Genesis 1 to Joshua 5”. Journal of Hebrew Scriptures. Vol.5, article 13, Spring 1980. 
Hayes, John Haralson; Miller, James Maxwell (). A History of Ancient Israel and Judah. Westminster John Knox. ISBN 9780664212629. 
Hoffmeier, James K (). Israel in Egypt. Oxford University Press. ISBN 9780195130881. 
Hoffmeier, James K (). Ancient Israel in Sinai. Oxford University Press. ISBN 9780195155464. 
Kantor, Mattis (). Codex Judaica. Zichron Press. ISBN 9780967037837. 
Killebrew, Anne E. (). Biblical Peoples and Ethnicity. Society of Biblical Literature. ISBN 9781589830974. 
Kitchen, Kenneth (). „Egyptology and the traditions of early Hebrew antiquity (Genesis and Exodus)”. În Rogerson, John William; Lieu, Judith. The Oxford handbook of biblical studies. Oxford University Press. ISBN 9780199254255. 
Lemche, Niels Peter (). Early Israel: anthropological and historical studies. Brill. ISBN 978-9004078536. 
Levinson, Bernard Malcolm (). Deuteronomy and the hermeneutics of legal innovation. OUP. ISBN 9780195354577. 
McDermott, John (). Reading the Pentateuch. Paulist Press. ISBN 9780809140824. 
McEntire, Mark (). Struggling with God: An Introduction to the Pentateuch. Mercer University Press. ISBN 9780881461015. 
Meyers, Carol (). Exodus. Cambridge University Press. ISBN 9780521002912. 
Moore, Megan Bishop; Kelle, Brad E. (). Biblical History and Israel's Past: The Changing Study of the Bible and History. Eerdmans. ISBN 9780802862600. 
Noll, K.L. (). Canaan and Israel in Antiquity: An Introduction. Sheffield Academic Press. ISBN 9781841273181. 
Practico, Gary D. (). „Nelson Glueck's 1938-1940 Excavations at Tell el-Kheleifeh: A Reappraisal”. Bulletin of the American Schools of Oriental Research (BASOR). No. 259: 1–32. 
Redmount, Carol A. () [1998]. „Bitter Lives: Israel In And Out of Egypt”. În Coogan, Michael D. The Oxford History of the Biblical World. OUP. ISBN 9780195139372. 
Russell, Stephen C. (). Images of Egypt in early biblical literature. Walter de Gruyter. ISBN 9783110221718. 
Shaw, Ian (). „Israel, Israelites”. În Jameson, Robert; Shaw, Ian. A dictionary of archaeology. Wiley Blackwell. ISBN 9780631235835. 
Smith, Mark S. (). The Early History of God: Yahweh and the Other Deities in Ancient Israel. Eerdmans. ISBN 9780802839725. 
Soggin, John (1998 [tr.1999]). An Introduction to the History of Israel and Judah. SCM Press. ISBN 9780334027881.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
Sommer, Benjamin D. (). The Bodies of God and the World of Ancient Israel. Cambridge University Press. ISBN 978-1139477789. 
Tigay, Jeffrey H. (). „Exodus”. În Berlin, Adele; Brettler, Marc Zvi. The Jewish study Bible. Oxford University Press. ISBN 9780195297515. 
Van Seters, John (). „The Geography of the Exodus”. În Silberman, Neil Ash. The land that I will show you. Sheffield Academic Press. ISBN 978-1850756507. 
Walton, John W. (). „Exodus, date of”. În Alexander, T.D.; Baker, David W. Dictionary of the Old Testament: Pentateuch. InterVarsity Press. ISBN 9780830817818. 
Wellhausen, Julius (). Prolegomena to the History of Israel. Black. ISBN 9781606202050. 
Whitelam, Keith W. (). „General problems of studying the text of the bible...”. În Rogerson, John William; Lieu, Judith. The Oxford handbook of biblical studies. Oxford University Press. ISBN 9780199254255. 
Younger, K. Lawson, Jr. (). „Early Israel in recent biblical studies”. În Arnold, Bill T.; Baker, David W. The face of Old Testament studies. Baker Academic. ISBN 9780801028717. 

Vezi și modificare


Legături externe modificare