Magnus de Saxonia

Magnus (n. cca. 104523 august 1106), ultimul reprezentant al dinastiei Billungilor, a fost duce de Saxonia de la anul 1072 până la moarte.

Magnus a fost fiul mai mare și succesorul ducelui Ordulf de Saxonia cu Wulfhilda, prințesă din Norvegia.

RăscoalaModificare

În 1070, înainte de a deveni duce de Saxonia, Magnus s-a alăturat ducelui de Bavaria, Otto de Nordheim, în revolta acestuia împotriva împăratului Henric al IV-lea din dinastia Saliană. Otto era acuzat de a fi plănuit un complot de asasinare a regelui, drept pentru care s-a decis ca el să se supună încercării de a se lupta cu acuzatorul său. Ducele de Bavaria a solicitat liberă trecere către și dinspre locul stabilit pentru întâlnire. Când aceasta i-a fost refuzată, el a refuzat să se mai înfățișeze, drept pentru care a fost privat de posesiunea asupra Bavariei, în vreme ce stăpânirile sale din Saxonia auf sot devastate. Revolta a slăbit în intensitate în 1071, iar Magnus a fost capturat. El a fost închis în castelul din Harzburg, impunătoarea fortăreață imperială, nemaifiind eliberat decât odată cu alegerea sa ca duce de Saxonia.

Prima bătălie de la LangensalzaModificare

În 1073, castelul Harzburg a fost distrus de către saxoni, drept pentru care împăratul Henric a jurat să se răzbune pe aceștia. În bătălia de la Langensalza din 1075, Magnus a fost din nou luat prizonier. Eliberat, el s-a raliat cauzei ducelui Rudolf de Rheinfeld de Suabia, proclamat anti-rege, și a fost prezent la bătălia de la Mellrichstadt din 7 august 1078, unde i-a salvat viața lui Rudolf. Cu toate acestea, el și cu saxonii săi nu l-au susținut pe Rudolf până la capăt și s-au reconciliat cu Henric, chiar luptând alături de armata regală împotriva slavilor.

Magnus a fost un neîmpăcat dușman al arhiepiscopului de Bremen, Adalbert, al cărui sediu el l-a atacat și devastat în mai multe rânduri.

UrmașiModificare

Magnus a murit în același an ca și Henric al IV-lea, 1106. Ducatul său a fost acordat lui Lothar de Supplinburg, viitorul împărat Lothar al III-lea, iar pământurile au fost împărțite între cele două fiice ale sale avute cu Sofia (cu care s-a căsătorit în 1071), fiica regelui Béla I al Ungariei, trecând astfel în mâinile familiilor Welfilor și Ascanienilor, pentru Wulfhilda (n. 1075 – d. 1126) (căsătorită cu ducele Henric al IX-lea de Bavaria) și Eilika (n. 1080 – d. 16 ianuarie 1142) (soția contelui Otto de Ballenstedt).