Deschide meniul principal

Princepele este un roman din 1969 scris de Eugen Barbu.

PRINCEPELEModificare

  •  Aparut in 1969, romanul prezinta atmosfera epocii fanariote, pictura exceptionala a unei lumi colorate, crepusculare, dandu-ne, privitor la epoca, o sugestie de maretie a viciului, de rafinament si decadenta, de murdarie acoperita de catifele grele.
  •  Considerat un roman istoric cu “cheie”, opera are o filozofie sau incearca a avea una meditand in jurul ideii de putere” ; autorul nu voieste sa faca o reconstituire istorica, sa descrie o epoca fixata intre doua puncte precise, istoria reprezantand doar punctul de pornire pentru naratiuni cu intelesuri amare, ci cauta in istorie o filozofie a existentei alegand o cale indirecta – parabola.
  •  Modelul stilistic ramane Craii de Curtea Veche, idea despre confruntarea a doua culturi pare a fi inspirata din Zodia Cancerului;
  •  Princepele ar putea fi indentificat dupa unele amanunte cu domnitori fanarioti precum: Constantin Hangerly, Nicolaie Mavrogheni, Alexandru Sutu – Pricepele seaman cu acestia, dar nu se identifica pana la urma cu nici unul, el reprezentand o sinteza, ideea de domnitor in Principatele aservite, o meditatie asupre puterii trecatoare;
  •  Este un roman despre exercitiul puterii si despre sensul pe care il are aceasta in ordinea socialului, politicului si omenescului; puterea=tema, epoca fanariota (o epoca aberanta, cruda si somptuoasa in sitoria noastra)=pretextul;
  •  “In ordinea formulei epice, Princepele, ca si Groapa, este o succesiune de episoade, multe mai bine legate insa, formand ceea ce se numeste o structura romanesca; prozatorul foloseste aici indici specifici realismului (indepartandu-se, prin aceasta, de basm), dar intr-o modalitate narativa ale carei mize sunt fantastical si fantasmagoricul. Romanul incepe cu sfarsitul sau (moartea lui Ottaviano); timpul si spatial se recunosc prin “atmosfera” si “culoarea” lor: acestea sunt alte procedee ale romanului de analiza care structureaza universal epic, ii confera profunzime si forta.”
  •  In ceea ce priveste limba si limbajul Pricepelui, se utilizeaza aici numai modelul (fonetic, sintactic, lexical) al limbii romane vechi, schema arhaica in care sunt turnate elemente moderne; limbajul este colorat, cu multe vocabule de epoca, autorul foloseste constructii sintactice de tipul: ”mult l-au maniat”, “zidurile trebuiesc a stire sa imbatraneasca”, ori suceste fraza in stilul caturaresc vechi spre ai da mai multa solemnitate, insa ”intre matasurile unui stil incarcat, solemn, elaborate cu pedanterie de scotocitor in documente, isi face loc expresia incisive, voit licentioasa, pitoreasca pana la violent” .
  • Cadrul general al parabolei ne prezinta:” namaitii si scursii de la Curtea Veche, invertitii de “La Norocul Cailor”, talanitele din carciumile sordid ori femeile din lumea buna, care, sub sapaima de ciuma, isi pierd orice pudoare si devin catele. Fiicele traiesc cu tatii, mamele cu fiii, boieroaicele batrane inghesuie prin locuri obscure slugile mai tinere, o femeie teribila, Paunita Cantacuzen, e rastignita pe iarba de patru caldarari, o Ruxandra Florescu se tine cu cainii, o alta, baraoneasa Buller, se dragosteste cu baiesitele. Catrina Moruzi, verisoara de mare postelnic, pune tiganii robi sa-I frece sanii cu zapada spre a-I mentine intr-o buna conditie, la hanuri deocheat barbatii cu vicii se musca de urechi si initiaza pe tineri in practice sexuale scandaloase. Traim, din plin, la portile Orientului, intr-o atmosfera de lux si spurcaciune, de fanariotism fascinant in amoralitatea lui fundamental, real si imaginar totodata. E la mijloc, desigur, o documentatie(cam specioasa, abuziva), dar si contributia unei fantezii aprinse” .
  1.  Cartea se deschide cu un avertisment = definitia data de autor romanului sau:“Romanul acesta este o sinteză, un basm și o operă lirică in același timp,cine vrea s-o ia in alt fel nu o face decat pe răspundere proprie.”

“Segmentul de deschidere a textului defineste exact calitatea unui timp istoric a cărui „imprecizie” a putut produce „impresia” basmului, multi cititori ai romanului confundînd absenta deliberată a unor indici de cronologie cu atemporalitatea povestirii în care fantasticul constituie marca sa specifică; lipsa numelui Principelui, ca si aceea a datelor istorice, scoate textul din sfera „romanului istoric”, dar, pe de altă parte, prezenta unor informatii „verificabile” (locuri, case, străzi, palate, modul de a se îmbrăca, de a petrece, organizarea curtii domnesti etc.) nu permite plasarea cărtii în zona basmului: si lirismul, dar si apelul la procedeele povestirii fantastice fac parte din recuzita stilistică a prozatorului…”

  1.  Primle pagini contin o serie de avertizori (nuntirea fluturilor, care devoră lacom pomii, chitcăitul de soarece, aparitia fluturilor cu cap de mort, semnul pe care îl dă „buha ciumei”) care proiecteaza intriga textului intr-un “regim al anormalitatii” : peste Bucuresci, pluteste umbra amenintătoare a lui Malamos, nuntirea fluturilor cu cap de mort si molima pe care o anuntă „umbrind” definitiv o ordine pentru a lumina o alta, aceea a haosului si întunericului: neamul ticălos care „spurcase totul” si figura starostelui lumii din catacombele si ruinele orasului reprezintă primele semne, incontestabile, ale instalării regimului anormalitătii. De aici, totul este posibil pentru că totul scapă criteriilor de organizare ale normei realului; tăcerea si desfrîul oamenilor, care urmează „proorocirii” lui Malamos, nu sînt decît ipostazierile – primele două – ale existentei personajelor ce nu s-au arătat în¬că.
  2.  Cele trei personaje ale cartii formeaza o triada plina de semnificatii: primul si cel mai important element al parabolei este Princepele,fanariotul care sufera de melanholie, om subtire, cult, neichipuit de crud, al doilea este Ottaviano, chiromant si cabalist, alchimist si cunoscator de stiinte ermetice, venit in Valahia dupa ce trecuse pe la marile curti europene, cel de-al treilea element este Ioan Valahul, astrolog, cititor in zapisie si alcatuitor de folete. In cadrul acestei triade se traduce o tensiune, o drama a cuceririi puterii, o viziune asupra lumii si o meditatie asupra puterii. Ioan Valahul si messer Ottaviano sunt personaje antinomice ca principii, ca filozofie-Ottaviano reprezinta o “filozofie a puterii bazata pe abilitate, pe stiinta, adica de a fi, in complicate arta a guvernarii, vulpe si leu in acelasi timp” , iar Ioan Valahul ilustreaza intelepciunea pamantului, filozofia si demnitatea unui poppor si a unei istorii, “este insasi puterea stapanirii de sine in accord cu lumea” . De la ei monarhul vrea sa invete secretele cuceririi immediate a puterii.
  3.  Relatiile Princepe-messer constituie un amestec greu de deslusit de idei fascinate (tentatia puterii absolute) si seductie fizica perversa. Contrar ratiunii, fanariotul va cadea in mrejele frumosului “secretar” si se va pierde. Ottaviano e spiritul malefic absolut, artizanul din umbra al blestematiilor. Daca Princepele exprima tirania oprita la un anumit prag, messerul o impinge pana la ultimele consecinte imaginabile.
  4.  Princepele e un tiran ce sufera de boala sufletelor alese, melacolia, este ostenit de putere, capabil, totusi, de a trece la atitudini energice cand puterea este primejduita.”Cainii melanholiei sfaisie insa sufletul acestui despot pe care puterea nu l-a facut mai fericit. Mintea lui urmareste ceva perfect, ceva desavarsit, dar nu afla calea spre desavarsire si perfectiune”. Messer Ottaviano, devenit sfatuitorul si exaporitul Princepelui, vrea sa-l vindece de aceasta tristete si sa faca din el un despot absolute si primul safat pe care i-l da este sa foloseasca forta ca frica este legea guvernarii. Ottaviano viseaza la o tiranie care sa umileasca pe om prin neputinta lui, sa-l ofenseze pentru a-l scuti pe cel ce domneste de razbunare. Razbunarea trebuie insa folosita pentru ca este o dovada a fortei, iar cand este folosita sa fie atat de severa incat sa nu mai fie necesar a o repeta.
  5.  Messerul este omul fatal, a carei forta sta in atributele feminitatii; gratia sa “feminine” constituie termenul complementar al “masculinitatii” Princepelui, al celui investit cu semnele puterii. Prezenta feminina a messerului prinde contur prin insistent cu care naratorul descopera indicia acesteia: gura frageda, pofticioasa, mana fierbinte, ochii din care “cadea un cantec mut, pervers”, buzele umede “ca inaintea unei nunti de taina”, parul galben “ca gutuia”, frumusetea, preferinta pentru travesti-ul feminine care il fac sa semene cu “o frumoasa femeie cu ochii albastri”- toate acestea “constituie in jurul messerului un spatiu ale feminitatii, agresiv, caruia ii cad prada, pe rand, Princepele, Evanghelina, medelnicierul Sotir, si tinerii boieri amatori de perversiuni”
  6.  Ottaviano gandeste etapa cu etapa o putere absoluta pe care numai modelul, conceptia, ideea o pot instala;messerul da un spectacol al inteligentei, al subtilitatii, jocul sau neacceptand prezenta figurantilor, pentru ca ceea ce inchipuie el nu poate fin indeplinit decat de cel ales, de insul capabil sa inteleaga sis a manevreze mecanismul puterii.
  7.  Finalul cartii ni-l prezinta pe Princepe cazut in alienare, melancholic, contemplativ, constient de limitele puterii sale, insuficienta in acest colt de lume. Spre sfarsitul naratiunii Ottaviano este pedepsit de Princepe, cu moartea, pentru infidelitate, iar Princepelui i se taie capul de catre trimisul sultanului; ambele morti sunt simbolice: moartea messerului e moartea ideiii de initiat in tainele monstruoase ale ale universului negru, e moartea ideii ordinare, brutale, in ultima esenta, despre putere.
  8.  Fraza finala, rezultanta a ideilor din roman, mentioneaza ca, dupa serbarile de instaurare a noului principe, un alt messer patrunde prin bariera Delea Veche in capital valaha. Cercul se inchide si se deschide, iar peste aceste destine istoria se repeta, chiar daca mecanismul ei teribil face sa apara de fiecare data alte forme.
BIBLIOGRAFIE
  1. Eugen Simion, Scriitori romani de azi, vol.I, Litera
  2. Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, CR, 1987