Râs eurasiatic

specie de felide de mărime medie originare din Eurasia

Râsul eurasiatic[3] sau euroasiatic[4] (Lynx lynx) este o felidă de mărime medie răspândită la scară largă prin Europa de Nord, Centrală și de Est până în Asia Centrală și Siberia, Platoul Tibet și Munții Himalaya. Populează păduri temperate și boreale până la altitudinea de 5.500 m. În ciuda răspândirii sale vaste, este amenințat de pierderea și fragmentarea⁠(en) habitatului, braconaj și raritatea prăzilor.[1]

Râs eurasiatic
Lynx Nationalpark Bayerischer Wald 01.jpg
Râs eurasiatic în Parcul național Bayerischer Wald, Germania
Stare de conservare
Status iucn3.1 LC ro.svg
Risc scăzut (LC) (IUCN 3.1)[1]
CITES Appendix II (CITES)[1]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Clasă: Mammalia
Ordin: Carnivora
Subordin: Feliformia
Familie: Felidae
Subfamilie: Felinae
Gen: Lynx
Specie: L. lynx
Nume binomial
Lynx lynx
(Linnaeus, 1758)[2]
Subspecii

Vezi textul

EuropeanLynx distribution2015.jpg
Răspândirea râsului eurasiatic, 2015[1]
Sinonime
  • Felis lynx (Linnaeus, 1758)[2]

TaxonomieModificare

Felis lynx era denumirea științifică folosită în anul 1758 de către Carl Linnaeus în lucrarea sa Systema Naturae.[2] În secolul al XIX-lea și al XX-lea, au fost propuse următoarele subspecii ale râsului eurasiatic:[5][6]

Subspecie Răspândire Imagine
L. l. lynx (Linnaeus, 1758)[7] Fennoscandia, statele baltice, Polonia, Belarus, Rusia europeană, Munții Ural și Siberia de Vest la est de Râul Enisei[1]  
L. l. isabellinus (Blyth, 1847)[6] Asia Centrală incluzând Munții Himalya și Platoul Tibet[6]  
L. l. dinniki (Satunin, 1915)[6] Caucazul și la sud Anatolia, Irak și Iran[6]  
L. l. wrangeli (Ognew, 1928)[6] De la Râul Enisei înspre est până unde începe Oceanul Pacific, iar înspre sud până la Munții Stanovoi[6]  
L. l. balcanicus (Bures, 1941)[6] Sud-vestul Balcanilor, Serbia, vestul Macedoniei de Nord,[8] cu populații mai mici în Albania,[8][9] posibil și în Grecia, Kosovo și Muntenegru[8]  
L. l. carpathicus (Kratochvil & Stollmann, 1963)[6] Europa Centrală și de Est[6]  

Au fost propuși ca subspecii și următorii taxoni, dar aceștia nu sunt considerați a fi taxoni valizi⁠(en):[6]

  • L. l. wardi (Lydekker, 1904)[6]
  • L. l. kozlovi (Fetisov, 1950)[6]
  • L. l. stroganovi (Heptner, 1969)[6]
  • L. l. sardiniae (Mola, 1908)[6]


CaracteristiciModificare

 
Craniu de râs eurasiatic ilustrat de N. N. Kondakov

Râsul eurasiatic are o blană roșcată sau brună, relativ scurtă, ce este marcată cu puncte negre; numărul și modelul lor variază foarte mult. Părțile inferioare și porțiunea gâtului sunt albicioase. Blana este de culoare mai deschisă și cu pete mai numeroase la animalele ce trăiesc la capătul sudic al arealului. Iarna este mai deasă și variază de la argintiu-cenușiu la cenușiu brun. Unele animale au dungi brune închis pe frunte și spate. Are picioare puternice, relativ lungi, cu labe palmate mari și cu blană adaptate la deplasarea pe zăpadă. Are de asemenea o coadă scurtă cu vârful complet negru asemănătoare cu un ciot, ciufuri negre de păr pe urechi și o „freză” lungă de culoare cenușie și albă.[10]

Este cea mai mare dintre cele patru specii de râși, lungimea corpului (fără coadă) variind la 76–106 cm la masculi și la 73–99 cm la femele, iar înălțimea până la greabăn este de 55–75 cm. Lungimea cozii este de 11–24,5 cm, ceea ce înseamnă că lungimea totală poate fi maxim 130 cm la cei mai mari masculi.[11][10] Greutatea ambelor sexe în Rusia variază fiecare la 12–32 kg, dar mai mult de 30 kg se ating foarte rar și înregistrarea lor este posibil să fie exagerată.[11][12] Un râs eurasiatic din Munții Altai cântărea 35 kg.[11][13] Cei ce populează Fennoscandia și zonele dinspre vest sunt considerabil mai mici, greutatea unui râs de acolo fiind de numai 7–26 kg, dar indivizi din Munții Carpați pot întrece în mărime indivizi din Munții Altai.[14]

Răspândire și habitatModificare

Habitate de tip pădure boreală și pădure montană

Râsul eurasiatic populează ținuturi accidentate ce oferă o mulțime de ascunzători și oportunități de pândire. În funcție de zonă, habitatul acesta poate însemna silvostepe, regiuni împădurite, păduri boreale mixte sau de foioase, păduri montane și păduri subalpine. În părțile mai montane ale arealului său, râsul eurasiatic coboară la altitudini mai joase pe timpul iernii, urmând speciile pradă și evitând zăpada adâncă. În ciuda adaptărilor sale de a se deplasa pe zăpadă, găsește zăpada adâncă și afânată dificil de traversat și nu poate supraviețui în zone unde adâncimea zăpezii întrece 1 m.[10] Tinde să fie mai puțin comun acolo unde lupul cenușiu (Canis lupus) este abundent; au fost raportați lupi care au atacat sau chiar mâncat râși.[10]

Conform datelor existente până în 2013, populația de râși eurasiatici din Rusia este estimată la 22.510 de indivizi și este considerată stabilă și abundentă în unele regiuni.[1]

EuropaModificare

Râsul eurasiatic era odinioară răspândit la scară largă pe parcursul majorității Europei continentale. Pe la începutul secolului al XIX-lea, a fost persecutat până la exctincție locală⁠(en) în zonele de joasă altitudine din sudul și vestul Europei și a supraviețuit numai în zone muntoase și păduri scandinave. Prin anii 1950, a devenit extinct în majoritatea Europei Centrale și de Vest, unde în prezent există numai populații izolate și răsfirate.[14]

FennoscandiaModificare

Râsul eurasiatic a fost aproape de extincție în Scandinavia în anii 1930. Începând din anii 1950, populația s-a recuperat lent și formează trei subpopulații în nordul, centrul și sudul Scandinaviei.[15] În Norvegia, se acorda o recompensă⁠(en) oficială celor care ucidea un râs eurasiatic în perioada anilor 1846–1980, râsul putând fi pe atunci vânat fără a deține un permis. În 1994, a fost introdus un sistem de despăgubire pentru animalele din șeptel ucise de râși. În 1996, s-a estimat că populația de râși consta acolo în 410 indivizi, dar a scăzut până la mai puțin de 260 de indivizi în 2004 și din 2005 până în 2008 a crescut până la circa 452 de indivizi maturi.[16]

În Suedia, populația de râși a fost estimată la circa 1.400 de indivizi în 2006 și la 1.250 în 2011. Vânarea sa este controlată de agenții guvernamentale.[17] În Finlanda erau prezenți vreo 2.200–2.300 de indivizi potrivit unei estimări din 2009.[18] Populația de râși din Finlanda crește de la an la an începând din 1991 și se estimează că în prezent este mai mare decât oricând altcândva. Vânarea limitată este permisă. În 2009, Suomen maa- ja metsätalousministeriö⁠(en) („Ministerul Agriculturii și Silviculturii” din Finlanda) a acordat permisiunea vânării a 340 de râși.[19]

Europa de VestModificare

În Marea Britanie, niște rămășițe subfosile⁠(en) de râs eurasiatic au fost datate ca fiind din Evul Mediu Timpuriu,[20] deși până cel târziu în 1760 a fost semnalată o populație reproducătoare în Southern Uplands⁠(en) din Scoția.[21] Prin urmare, este posibil ca câteva referiri medievale și timpuriu-moderne⁠(en) la „pisici sălbatice” și „pisici ale muntelui” să se refere de fapt la râși eurasiatici și nu la pisici sălbatice scoțiene, după cum se presupune în mod frecvent.[21] A fost propusă reintroducerea râsului⁠(en) în Scottish Highlands⁠(en)[22][23] și Pădurea Kielder⁠(en) din Northumberland.[24]

Un râs mare ce a vânat cerbi și animale din șeptel, uneori numit „tigru” sau „lupul cerbului” (llobu/lobo cerval), a fost raportat și în España Verde⁠(en) până în secolul al XIX-lea.[25][26] Acele relatări erau original privite ca fiind referi la râsul iberic (Lynx pardinus), o specie mai mică endemică în Peninsula Iberică. Cu toate acestea, testarea genetică a unor rămășițe a indicat că în vremuri recente, râșii eurasiatici și cei iberici au coexistat cu puțină suprapunere⁠(en) în Peninsula Iberică, râsul eurasiatic fiind prezent în păduri temperate mixte sau de foioase⁠(en), iar cel iberic în păduri și zone arbustive mediteraneene⁠(en).[27] Râsul eurasiatic al Spaniei a fost o descendență extinctă unică, cel mai strâns înrudită cu subspeciile L. l. balcanicus și L. l. carpathicus. A fost sărăcit genetic⁠(en) încă din vremurile preromane, posibil din cauza efectului de fondator, care l-a făcut să fie vulnerabil și mai mult la vătămarea sa cauzată de oamenii.[28] Guvernul Asturiei a studiat fezabilitatea reintroducerii râsului eurasiatic în 2019.[29] În Pirineii din Catalonia, ultimul râs eurasiatic a fost ucis în anii 1930, deși observări neconfirmate au continuat până în anii 1990. Síndic d'Aran⁠(en) a plănuit o reintroducere în 2016, dar a anulat-o din cauza opoziției din partea vânătorilor și a fermierilor cu șeptel.[30]

A fost exterminat din Germania în 1850. A fost reintrodus în Pădurea Bavariei și Harz în anii 1990; alte zone fuseseră populate de râși ce migrau din Franța și Cehia. În 2002, a fost anunțată prima naștere a unui râs sălbatic pe teritoriul Germaniei, urmând un rând de pui de la o pereche de râși din Parcul Național Harz⁠(en). Populații mici există și în Sächsische Schweiz, Pfälzerwald și Fichtelgebirge. Râși eurasiatici a migrat și în Austria, de unde au fost de asemenea exterminați. Un episod al seriei de televiziune Nature⁠(en) de la PBS⁠(en) a prezentat întoarcerea râsului în Parcul Național Alpii Calcaroși din Austria după o absență de 150 de ani.[31] O proporție mai mare este ucisă de oameni decât de boli infecțioase.[32]

Râsul eurasiatic a fost exterminat din Alpii Francezi⁠(en) la începutul secolului al XX-lea. În urma reintroducerii⁠(en) râsului în Munții Jura suedezi în anii 1970, râsul a fost înregistrat din nou în Alpii și Jura francezi începând de la sfârșitul anilor 1970 încoace.[33] A recolonizat Alpii Italieni din 1980 încoace, de asemenea din populațiile reintroduse în Elveția, Austria și Slovenia.[34] În 2010, populația alpină de râși cuprindea aproximativ 120–150 de indivizi răspândiți în șase subzone pe o suprafață de peste 27.800 km².[35]

În Țările de Jos, râsul a fost observat sporadic în partea sudică a țării începând din 1985.[36] În 2020, prezența râsului în regiunea Ardeni în sudul Belgiei a fost confirmată de o cameră foto capcană⁠(en), ceea ce a dovedit prezența speciei după mai mult de 25 de ani de observări neconfirmate în regiune.[37]

Europa Centrală și de EstModificare

  • Munții Carpați: În jur de 2.800 de râși eurasiatic trăiesc în acest lanț montan, aceștia fiind răspândiți prin Cehia, Polonia, România, Slovacia, Ucraina și Ungaria.[38]
  • Polonia: În secțiunea sa despre mediu și protejarea mediului, raportul din 2011 al Główny Urząd Statystyczny⁠(en) („Biroul Statistic Central” din Polonia) precizează numărul de râși eurasiatici observați în sălbăticie în Polonia până în 2010 ca fiind aproximativ 285.[39]
  • Slovacia: Râsul eurasiatic populează păduri de foioase, de conifere și mixte la altitudini de 180–1592 m, în principal în parcuri naționale și alte arii protejate; prezența sa a fost confirmată pozitivă în mai mult de jumătate din teritoriul slovac (2012).[40] Sondaje din perioada anilor 2011–2014 au dezvăluit că în Munții Štiavnica și Parcul Național Veľká Fatra⁠(en) se găseau pe atunci mai puțin de 30 de indivizi în aceste arii protejate, iar perturbările antropice, braconajul și metodele insuficiente de numărare a indivizilor utilizate de silvicultură au fost citate ca cauze principale ale estimărilor nedemne de încredere ale numărului de indivizi.[41]
  • Estonia: Există 900 de indivizi în Estonia conform unei estimări din 2001.[42] Cu toate că în Estonia în 2010 au fost vânați legal 180 de râși, țara încă are în Europa cea mai mare densitate cunoscută a speciei.[43]
  • Letonia: Conform unei estimări din 2005, în jur de 700 de râși eurasiatici populează zone din Curlanda și Vidzeme⁠(en).[44]
  • Lituania: Populația este estimată la 80–100 de râși eurasiatici.[45]
  • Peninsula Balcanică: Subspecia L. l. balcanicus este găsită în Serbia și vestul Macedoniei de Nord,[8] populații mai mici fiind în Albania[8][9] și posibil și în Grecia, Kosovo și Muntenegru.[46] L. l. balcanicus este considerată a fi un simbol național al Macedoniei de Nord[47] și este reprezentată pe spatele monedei nord-macedonene de 5 denari, apărută în 1993.[48] Numele Lynkestis⁠(en) al unui trib macedonean este tradus ca „Tărâmul râsului”. Această subspecie este de 100 de ani în pragul extincției. Numărul total de indivizi este estimat la circa 100, iar scăderea sa este cauzată de braconajul ilegal.[49][50]
  • Alpii Dinarici și Alpii Iulieni: Slovenia, Croația și Bosnia și Herțegovina găzduiesc aproximativ 130–200 de râși.[38][51] Râsul eurasiatic a fost considerat dispărut din aceste țări încă de la începutul secolului al XX-lea. Totuși, un proiect de reintroducere ce s-a încheiat cu succes a fost desfășurat în Slovenia în 1973, când trei femele și trei masculi de râs din Slovacia au fost eliberați în pădurea Kočevski Rog⁠(en).[52] Astăzi, râsul este prezent în pădurile Dinarice din părțile sudice și sud-estice ale Sloveniei și în regiunile croate ale Gorski Kotar⁠(en) și Velebit, extinzându-se în Alpii Dinarici și prin Munții Dinara până în Bosnia și Herțegovina. Râsul a fost observat și în Alpi Iulieni și altundeva în vestul Sloveniei, dar autostrada A1⁠(en) reprezintă un impediment semnificativ pentru dezvoltarea populației acolo.[53]
  • România: Peste 2.000 de râși trăiesc în România, aceștia incluzând majoritatea populației carpatice. Totuși, unii experți consideră ca acest număr declarat oficial este supraestimat.[54]
  • Bulgaria: S-a presupus că râsul eurasiatic era extinct în Bulgaria, dar ulterior a fost înregistrat din nou în țară.[55]
  • Ucraina: Râsul eurasiatic este originar în zonele împădurite ale țării. Înainte de secolul al XIX-lea, era comun și în zona de silvostepă. Astăzi, cele mai semnificative populații rămân în Munții Carpați și de-a lungul pădurilor din Polesia. Populația este stimată la 80–90 de animale pentru regiunea Polesia și la 350–400 pentru pădurile Carpaților.[56]

AsiaModificare

Anatolia și CaucazulModificare

În regiunea Anatolia a Turciei, râsul eurasiatic este present în Caucazul Mic, Munții Kaçkar⁠(en) și Provincia Artvin.[57][58] În Rezervația Naturală Çığlıkara⁠(en) aflată în Munții Taurus au fost identificați 15 indivizi.[59] Mai mult de 50 de indivizi au fost identificați și monitorizați cu camere foto capcane, material genetic și radiotelemetrie în perioada anilor 2009–2019 într-un ecosistem de tip silvostepă din nord-vestul Anatoliei.[60][61] În Parcul Național Munții Sarıkamıș-Allahuekber⁠(en) din Provincia Kars se găsește o populație ce se înmulțește.[62] Râsul eurasiatic și lupul cenușiu pot fi simpatrici⁠(en), căci ocupă nișe trofice diferite.[63][64]

Asia CentralăModificare

În Asia Centrală este originar în Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Afganistan și provinciile chineze Xinjiang, Gansu, Qinghai, Sichuan, Shaanxi, dar și pe versanți nordici ai Munțiilor Elburz din Iran și în Mongolia.[1]

În nordul Pakistanului, râsul eurasiatic a fost înregistrat la altitudini de 1.067–5.000 m în Districtul Chitral⁠(en).[65][66] Se găsește și în India.[1]

În Nepal, un râs eurasiatic a fost văzut în 1975 în vestul masivului Dhaulagiri.[67] Este de asemenea prezent la altitudini de peste 3.800 m în districtele Humia⁠(en), Mustang⁠(en) și Dolpa⁠(en).[68]

Asia de EstModificare

În variate locații ale Arhipelagului japonez au fost excavate fosile ce datează din era Pleistocenului târziu și după acesta de râs eurasiatic sau de altă specie din genul Lynx cu care este acesta strâns înrudit. Din moment ce după Perioada Yayoi nu a fost găsită nicio dovadă arheologică, râsul eurasiatic probabil a dispărut la nivel local în Perioada Jōmon.[69]

Comportament și ecologieModificare

 
Râs eurasiatic

Cu toate că poate vâna în timpul zilei când hrana este rară, râsul eurasiatic este în principal nocturn sau crepuscular⁠(en), petrecându-și ziua dormind în desișuri dense sau alte locuri în care se poate ascunde. Ca adult trăiește solitar. Suprafața pe care vânează un râs eurasiatic poate fi de oricât în intervalul 20–450 km², în funcție de disponibilitatea locală a prăzilor. Masculii tind să vâneze pe suprafețe mai întinse decât femelele, care tind să ocupe arii de vânătoare exclusive, în loc de unele ce se suprapun cu altele. Râsul eurasiatic poate călători până la 20 km într-o singură noapte, dar circa jumătate din această distanță este mai frecvent traversată. Patrulează regulat de-a lungul tuturor părților ariei sale de vânătoare, folosind marcaje de miros pentru a le indica altor indivizi prezența sa. La fel ca la alte felide, marcajele sale de miros pot consta în fecale și urină. Marcajele pot fi în schimb și scrijelituri făcute cu gheara,[70] acestea fiind adesea lăsate în locații proeminente de-a lungul graniței teritoriului de vânătoare. Râsul eurasiatic produce cu vocea o gamă de sunete, dar în general este tăcut în afara sezonului de împerechere. Au fost observați mieunând, sâsâind, mârâind și torcând și la fel ca pisicile domestice, „clănțăne” la prada care le este inaccesibilă. Sunetele produse pentru atragerea unui partener⁠(en) sunt mult mai puternice, constând în mârâituri profunde la masculi și în sunete similare cu niște mieunături la femele. Râsul eurasiatic este discret și pentru că sunetele pe care le emite sunt foarte slabe și rareori auzite, prezența sa dintr-o zonă poate trece neobservată cu anii. Rămășițele prăzilor sau urmele de labe din zăpadă sunt de obicei observate cu mult înainte ca animalul să fie văzut.[10]

Dietă și vânarea prăziiModificare

Dieta în EuropaModificare

În Europa, râsul eurasiatic vânează în mare parte păsări și mamifere de dimensiune mică până la destul de mare. Printre animalele pe care le vânează această specie se numără iepuri, marmote, alte sciuride, pârși, alte rozătoare, mustelide (precum jderi), păsări din tribul Tetraonini⁠(en), vulpi roșii, mistreți, capre negre, elani tineri, căprioare, cerbi roșii, reni și alte copitate. În conformitate cu dimensiunea sa mai mare, râsul eurasiatic este singura specie de râs care vânează preferențial copitate (râsul iberic și râsul canadian fiind specializați pe vânarea de lagomorfe, în timp ce râsul roșu este un vânător generalizat oportunist). Cu toate că vânarea de prăzi mai mari reprezintă un risc pentru râs, hrana asigurată prin uciderea lor poate face ca riscul să merite. Râsul eurasiatic preferă prin urmare prăzi copitate destul de mari, mai ales în timpul iernii, când prăzile mai mici sunt mai puțin abundente. Unde este comună, căprioara pare a fi specia pradă preferată a râsului.[71][72] În Estonia, un râs adult obișnuit ucide în jur de 60 de căprioare pe an; în anii în care numărul de indivizi al populației de căprioare scade vertiginos, râsul trece la castori, iepuri propriu-ziși, vulpi, enoți și păsări.[73] Chiar și acolo unde căprioara este destul de infrecventă, căprioara încă este cantitativ specia pradă favorită, deși vara râsul mănâncă mai regulat prăzi mici și oi domestice.[74] În unele părți din Finlanda mănâncă regulat cerbi cu coadă albă⁠(en). În unele zone din Polonia și Austria preferă cerbul roșu, iar în Elveția preferă la nivel local capra neagră.[72] Râsul eurasiatic se hrănește și cu hoituri când acestea sunt disponibile. Un râs adult are nevoie de 1.1–2 kg de carne pe zi și îi poate lua câteva zile să consume în totalitate unele dintre prăzile sale mai mari.[10]

Dieta în AsiaModificare

În silvostepele mediteraneene și ecosistemele subalpine din Anatolia, prada principală și favorită a râsului eurasiatic este iepurele de câmp, ce alcătuiește 79 % până la 99 % din biomasa consumată de râs. Cu toate că în aceste ecosisteme râsul este simpatric cu copitate sălbatice precum capre sălbatice, capre negre, cerbi roșii și mistreți, biomasa de copitate din dieta râsului nu depășește 10 % din biomasa totală a dietei.[63] În alte zece locuri studiate din regiunea Mării Negre din Anatolia nordică unde căprioara se poate găsi în densități mari, existența râsului eurasiatic este corelată pozitiv cu existența iepurelui de câmp, nu cu cea a căprioarei.[75] În Anatolia, râsul are și necesități fiziologice și ajustări morfologice similare cu cele ale altor vânători specializați pe lagomorfe, cu necesitatea de a consuma zilnic 900 g de carne.[63] Este prin urmare clasificat ca vânător specializat pe lagomorfe. Studii asupra dietei din Asia Centrală[76] și Asia de Nord indică de asemenea o dietă alcătuită în principal din lagomorfe și faptul că prăzile copitate contribuie în cantități mici la dieta râsului.[77] Fecale de râși eurasiatici găsite în Districtul Dolpa din Munții Himalaya nepalezi conțineau rămășițe de iepuri din specia Lepus oiostolus, iepuri fluierători, rozătoare din genul Alticola⁠(en), marmote din specia Marmota himalayana⁠(en) și capre domestice (Capra hircus).[78]

Vânarea prăziiModificare

Metoda principală de vânare a prăzii este pândirea, furișarea și sărirea pe pradă, dar râșii eurasiatici pot fi și prădători care recurg la ambuscade atunci când condițiile sunt propice. Iarna, anumite condiții ale zăpezii face asta mai dificil, iar animalul poate fi forțat în Europa să treacă la prăzi mai mari. Râsul eurasiatic vânează folosindu-și și văzul, și auzul, și adeseori se cațără pe stânci înalte sau copaci căzuți pentru a cerceta împrejurimile. Fiind niște prădători foarte puternici, acești râși au vânat cu succes cervide adulte ce cântăreau cel puțin 150 kg.[79]

ReproducereModificare

 
Pui de râs eurasiatic

Sezonul de împerechere al râsului eurasiatic durează din ianuarie până în aprilie. De obicei, femela intră în estru numai o singură dată în această perioadă, estrul durând patru până la șapte zile. În cazul în care primul rând de pui piere, o a doua perioadă de estru este comună. Nu pare a fi capabilă să își controleze comportamentul reproducător în funcție de disponibilitatea prăzilor. Gestația durează 67–74 de zile. Femelele gestante construiesc vizuini în locații retrase, adesea protejându-le agățând deasupra crengi sau rădăcini de copaci. Vizuina este căptușită cu pene, păr de cervide și iarbă uscată pe care le oferă juvenililor drept așternut. La naștere, un pui de râs eurasiatic cântărește 240–430 g și își deschide ochii la vârsta de zece până la douăsprezece zile. Inițial are blana simplă, cenușie-brună, căpătând coloritul de adult complet pe la vârsta de unsprezece săptămâni. Puii încep să consume hrană solidă pe la șase până la șapte săptămâni, când încep să părăsească vizuina, dar nu sunt complet înțărcați⁠(en) timp de cinci, maxim șase luni. Vizuina este abandonată la două până la trei luni după de sunt născuți puii, dar juvenili rămân de obicei cu mama lor până pe la vârsta de zece luni. Râsul eurasiatic atinge maturitatea sexuală la vârsta de doi până la trei ani. În captivitate, s-a întâmplat ca râsul eurasiatic să trăiască până la 21 de ani.[10]

Femelele au de obicei doi pui; rândurile de pui ce constă în mai mult de trei pui sunt rare.[80][81][82]

Prădători și relații interspecifice cu alți prădătoriModificare

Prădătorii primari ai râsului eurasiatic sunt lupul cenușiu și glutonul. În pădurile rusești, lupii cenușii ucid și mănâncă râși ce nu reușesc să scape în copaci, după cum este dovedit prin examinarea traiectoriilor urmelor labelor de lup și de râs din rezervația Tsentralno-Lesnoi⁠(en) și prin examinarea părului și oaselor de râs găsite în conținutul găsit în stomac de lup din Pădurea Białowieża. Râsul se salvează de dușmanii săi cățărându-se iute într-un copac sau pe o stâncă; de obicei viețuiește lângă un loc „fortificat” și își mănâncă hrana în copaci sau stânci înalte. Populațiile de râși scad atunci când apar lupii într-o anumită regiune, așa cum a fost observat în regiunea Pritelsk din Munții Altai, și este mai probabil ca râsul să vâneze prăzi mai mici atunci când lupii sunt activi.[13] În estul Slovaciei, după o creștere a numărului de lupi după al Doilea Război Mondial, râșii au fost observați mutându-se altundeva.[10]

Cu toate acestea, a fost raportat de asemenea un caz din Belarus în care un râs adult a alungat printr-o luptă un lup adult mascul ce era aparent sănătos. După incident, lupul a dispărut și nu a mai fost văzut, fapt ce sugerează că s-ar putea ca acesta să fi cedat în urma rănilor suferite în timpul luptei. Mai mult, modificările recente ale numărului de indivizi al populației și rata crescută a mortalității puilor de lupi din Pădurea Naliboki⁠(en) ar putea fi corelată de o populație de râși a cărei număr de indivizi crește. Toate aceste fapte sugerează că râșii pot domina lupii cel puțin la nivel local, din moment ce acolo nu a fost identificat niciun semn care să indice vânarea râșilor de către lupi.[83] În rezervația Pechoro-Ilychsky zapovednik⁠(en) din Rusia a fost înregistrată vânarea și consumarea unui gluton de către un râs, iar în Munții Altai râsul evită glutonii.[13]

Lupii cenușii, glutonii, vulpile roșii și bufnițele din genul Bubo concurează cu toții pentru hrană alături de râșii eurasiatici în regiunile de taigă ale Rusiei. În anii în care populațiile de iepuri din genul Lepus constă în puțini indivizi, concurența devine deosebit de intensă, iar râsul este în dezavantaj deoarece concurenții săi sunt capabili să protejeze mai eficient celelalte prăzi. Această concurență poate fi severă mai ales în părțile nordice ale arealului râsului, când indivizii din populațiile de râși sunt depășiți numeric cu mult de vulpi roșii și chiar de glutoni. Prezența altor carnivore mari este unul dintre factorii ce le limitează populația.[13]

În două ecosisteme din Anatolia, canibalismul era comun și s-a descoperit că râsul alcătuia 5 % până la 8 % din biomasa prăzii ce face parte din dieta râsului. Ghearele și oasele analizate au dezvăluit că râși subadulți au fost victime ale canibalismului în timpul sezoanelor de împerechere și ale primăverilor.[63] În Anatolia, râșii nu au fost identificați în dieta lupilor, cu care râșii sunt simpatrici acolo,[64] dar cu toate acestea, râșii înșiși au fost identificați drept vânători de vulpi roși, jderi și câini și pisici domestici, iar rămășițe de șacali aurii au fost găsite în mostre de fecale de râs.[63] Uneori, tigri siberieni au vânat și mâncat râși, după cum s-a dovedit prin examinarea de conținut găsit în stomac de tigru.[13][84] În Suedia, din 33 decese dintr-o populație de râși ce a fost monitorizată, una a fost probabil cauzată de un gluton.[85][86] Râsul concurează pentru hrană cu prădătorii de dinainte, dar și cu acvile de munte și mistreți (care se hrănesc cu hoiturile râșilor uciși de alte animale), iar în partea sudică a arealului său și cu leoparzi ai zăpezilor și leoparzi.[13] Urși brunii, deși nu sunt (din câte se știe) prădători ai râsului eurasiatic, sunt în unele zone uzurpatori semi-obișnuiți ai copitatelor ucise de râși, nu infrecvent înainte ca felida însăși să fi avut șansa să mănânce prada.[87][72]

ConservareModificare

Un râs eurasiatic pe blazonul regiunii Kanta-Häme din Finlanda

Râsul eurasiatic este inclus în Anexa II a CITES și este listat ca specie protejată în Anexa III a Convenției Berne⁠(en). Vânarea râsului este ilegală în multe țări cuprinse în arealul său, printre excepții numărându-se Estonia, Letonia, Rusia, Armenia și Irakul.[1] Începând din anul 2005, guvernul norvegian stabilește obiective naționale pentru populație, în timp ce un comitet de reprezentanți ai adunărilor județene decide asupra cotelor de vânătoare.[16] Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii a clasificat râsul eurasiatic drept specie neamenințată cu dispariția.[1]

NoteModificare

  1. ^ a b c d e f g h i j Breitenmoser, U., Breitenmoser-Würsten, C., Lanz, T., von Arx, M., Antonevich, A., Bao, W. & Avgan, B. Lynx lynx. Lista roșie a speciilor periclitate IUCN. Versiunea 3.1. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii. .  Accessed on 26 March 2022.
  2. ^ a b c Linnaeus, C. (). Felis lynx. Caroli Linnæi Systema naturæ per regna tria naturæ, secundum classes, ordines, genera, species, cum characteribus, differentiis, synonymis, locis (în latină). Tomus I (ed. decima, reformata). Holmiae: Laurentius Salvius. p. 43. 
  3. ^ Universitatea din București - Centrul de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact: Popescu, Viorel; Rozylowicz, Laurențiu; Pop, Mihai; Artelle, Kyle (). „Încorporarea surselor de incertitudine în managementul și protecția carnivorelor mari în Romania” (PDF). București. Accesat în . 
  4. ^ Sandu, Radu Mihai (). „Capitolul III”. Mic ghid de identificare și interpretare a urmelor, marcajelor și semnelor carnivorelor mari (PDF). Focșani. p. 32. ISBN 978-973-0-13490-2. 
  5. ^ von Arx, M.; Breitenmoser-Würsten, C.; Zimmermann, F.; Breitenmoser, U., ed. (iunie 2004). Status and conservation of the Eurasian lynx (Lynx lynx) in Europe in 2001 (PDF). Eurasian Lynx Online Information System ELOIS. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  6. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Kitchener, A. C.; Breitenmoser-Würsten, C.; Eizirik, E.; Gentry, A.; Werdelin, L.; Wilting, A.; Yamaguchi, N.; Abramov, A. V.; Christiansen, P.; Driscoll, C.; Duckworth, J. W.; Johnson, W.; Luo, S.-J.; Meijaard, E.; O’Donoghue, P.; Sanderson, J.; Seymour, K.; Bruford, M.; Groves, C.; Hoffmann, M.; Nowell, K.; Timmons, Z.; Tobe, S. (). „A revised taxonomy of the Felidae: The final report of the Cat Classification Task Force of the IUCN Cat Specialist Group” (PDF). Cat News (Special Issue 11): 42−45. 
  7. ^ Wozencraft, W. C. (). „Subspecies Lynx lynx lynx. În Wilson, D. E.; Reeder, D. M. Mammal Species of the World (ed. 3rd). Johns Hopkins University Press. p. 541. ISBN 978-0-8018-8221-0. OCLC 62265494. 
  8. ^ a b c d e Melovski, D., Breitenmoser, U., von Arx, M., Breitenmoser-Würsten, C. & Lanz, T. Lynx lynx balcanicus. Lista roșie a speciilor periclitate IUCN. Versiunea 3.1. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii. .  Accessed on 26 March 2022.
  9. ^ a b „sociation for the Protection and Preservation of Natural Environment in Albania” (PDF). Accesat în . Recent expert based estimates indicate that the lynx population in Albania is no more than 15 - 20 remaining individuals. 
  10. ^ a b c d e f g h Sunquist, M.; Sunquist, F. (). „Eurasian Lynx Lynx lynx (Linnaeus, 1758)”. Wild Cats of the World. Chicago: University of Chicago Press. pp. 164–176. ISBN 978-0-226-77999-7. 
  11. ^ a b c Nowak, R.M. (). Walker's Mammals of the World. 2. JHU Press. p. 806. ISBN 0-8018-5789-9. 
  12. ^ Nowell, K.; Jackson, P. (). „Eurasian lynx Lynx lynx (Linnaeus, 1758)”. Wild cats: Status survey and Conservation Action Plan. Gland: IUCN Cat Specialist Group. pp. 101–106. Arhivat din original la . 
  13. ^ a b c d e f Heptner, V. G.; Sludskij, A. A. () [1972]. „Lynx”. Mlekopitajuščie Sovetskogo Soiuza. Moskva: Vysšaia Škola [Mammals of the Soviet Union. Volume II, Part 2. Carnivora (Hyaenas and Cats)]. Washington DC: Smithsonian Institution and the National Science Foundation. pp. 524–636. 
  14. ^ a b Breitenmoser, U.; Breitenmoser-Würsten, C.; Okarma, H.; Kaphegyi, T. (). Action plan for the conservation of the Eurasian lynx in Europe (Lynx lynx) (PDF). Nature and Environment. 112. Council of Europe. 
  15. ^ Rueness, E. K.; Jorde, P. E.; Hellborg, L.; Stenseth, N. C.; Ellegren, H.; Jakobsen, K. S. (). „Cryptic population structure in a large, mobile mammalian predator: the Scandinavian lynx” (PDF). Molecular Ecology. 12 (10): 2623–2633. doi:10.1046/j.1365-294X.2003.01952.x. PMID 12969466. 
  16. ^ a b Linnell, J. D.; Broseth, H.; Odden, J.; Nilsen, E. B. (). „Sustainably harvesting a large carnivore? Development of Eurasian lynx populations in Norway during 160 years of shifting policy”. Environmental Management. 45 (5): 1142–1154. Bibcode:2010EnMan..45.1142L. doi:10.1007/s00267-010-9455-9. PMID 20213233. 
  17. ^ „Swedish Environmental Protection Agency & Council For Predator Issues”. [nefuncțională]
  18. ^ „RKTL – Ilves”. Rktl.fi. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  19. ^ „Metsästäjäliitto on tyytyväinen ilveksen pyyntilupien lisäämiseen | Suomen Metsästäjäliitto – Finlands Jägarförbund r.y”. Metsastajaliitto.fi. Arhivat din original la . Accesat în . 
  20. ^ Hetherington, D. A.; Lord, T. C.; Jacobi, R. M. (). „New evidence for the occurrence of Eurasian lynx (Lynx lynx) in medieval Britain”. Journal of Quaternary Science. Quaternary Research Association. 21 (1): 3–8. Bibcode:2006JQS....21....3H. doi:10.1002/jqs.960. 
  21. ^ a b Raye, L. (). „An 18th century reference to a Eurasian lynx (Lynx lynx) in Scotland”. Mammal Communications. 7. 
  22. ^ Hetherington, D.; Gorman, M. (). „Using prey densities to estimate the potential size of reintroduced populations of Eurasian lynx” (PDF). Biological Conservation. 137 (1): 37–44. doi:10.1016/j.biocon.2007.01.009. 
  23. ^ Hetherington, D. A.; Miller, D. R.; Macleod, C. D.; Gorman, M. L. (). „A potential habitat network for the Eurasian lynx Lynx lynx in Scotland” (PDF). Mammal Review. 38 (4): 285–303. doi:10.1111/j.1365-2907.2008.00117.x. 
  24. ^ „Why second bid to bring lynx to Kielder Forest could succeed, according to campaigners”. Chronicle Live. . Accesat în . 
  25. ^ Clavero, Miguel; Delibes, Miguel (). „Using historical accounts to set conservation baselines: The case of Lynx species in Spain”. Biodiversity and Conservation. 22 (8): 1691–1702. doi:10.1007/s10531-013-0506-4. hdl:10261/80444. 
  26. ^ Jiménez, J.; Clavero, M.; Reig-Ferrer, A. (). „New old news on the "Lobo cerval" (Lynx lynx?) in NE Spain”. Galemys, Spanish Journal of Mammalogy. 30: 31–36. doi:10.7325/Galemys.2018.A3. hdl:10045/84707. 
  27. ^ Rodríguez‐Varela, R.; García, N.; Nores, C.; Álvarez‐Lao, D.; Barnett, R.; Arsuaga, J. L.; Valdiosera, C. (). „AncientDNAreveals past existence of Eurasian lynx in Spain. Journal of Zoology. 298 (2): 94–102. doi:10.1111/jzo.12289. 
  28. ^ Lucena-Perez, M.; Bazzicalupo, E.; Paijmans, J.; Kleinman-Ruiz, D.; Dalén, L.; Hofreiter, M.; Delibes, Miguel; Clavero, Miguel; Godoy, J. A. (). „Ancient genome provides insights into the history of Eurasian lynx in Iberia and Western Europe”. Quaternary Science Reviews. 285: 107518. Bibcode:2022QSRv..28507518L. doi:10.1016/j.quascirev.2022.107518. 
  29. ^ „¿Volveremos a ver este animal en los montes asturianos?”. . 
  30. ^ Maltas, Mar Rocabert (). „Nace el primer lince boreal en el Pirineo catalán desde hace un siglo”. El País (în spaniolă). 
  31. ^ Robinson, J. (). „Nature: Forest of the Lynx”. KPBS. Accesat în . 
  32. ^ Schmidt-Posthaus, H.; Breitenmoser-Würsten, C.; Posthaus, H.; Bacciarini, L.; Breitenmoser, U. (). „Causes of mortality in reintroduced Eurasian Lynx in Switzerland”. Journal of Wildlife Diseases. 38 (1): 84–92. doi:10.7589/0090-3558-38.1.84 . PMID 11838233. 
  33. ^ Stahl, P.; Vandel, J.-M. (). „Distribution of the lynx in the French Alps” (PDF). Hystrix. 10 (1): 3–15. doi:10.4404/hystrix-10.1-4117. 
  34. ^ Molinari, P.; Rotelli, L.; Catello, M.; Bassano, B. (). „Present status and distribution of the Eurasian lynx (Lynx lynx) in the Italian Alps” (PDF). Hystrix. 12 (2): 3−9. 
  35. ^ Molinari-Jobin, A.; Marboutin, E.; Wölfl, S.; Wölfl, M.; Molinari, P.; Fasel, M.; Kos, I.; Blažič, M.; Breitenmoser, C.; Fuxjäger, C.; Huber, T.; Koren, I.; Breitenmoser, U. (). „Recovery of the Alpine lynx Lynx lynx metapopulation” (PDF). Oryx. 44 (2): 267–275. doi:10.1017/S0030605309991013. 
  36. ^ Trouwborst, A. (). „Managing the carnivore comeback: international and EU species protection law and the return of lynx, wolf and bear to Western Europe”. Journal of Environmental Law. 22 (3): 347–372. doi:10.1093/jel/eqq013. 
  37. ^ Times, The Brussels. „New photo gives 'indisputable proof' that the lynx has returned to Belgium”. www.brusselstimes.com (în engleză). Accesat în . 
  38. ^ a b „Large Carnivore Initiative for Europe Species fact sheet – Lynx lynx”. Large Carnivore Initiative for Europe. Accesat în . 
  39. ^ „Concise Statistical Yearbook of Poland” (PDF). . Accesat în . 
  40. ^ Krištofík, J.; Danko, Š.; Hell, J.; Bučko, J.; Hanzelová, V.; Špakulová, M. (). „Rys ostrovid - Lynx lynx”. Cicavce Slovenska, rozšírenie, bionómia a ochrana [Mammals of Slovakia, Distribution, Bionomy and Protection]. Veda, Bratislava. ISBN 978-80-224-1264-3. 
  41. ^ Kubala, J.; Smolko, P.; Zimmermann, F.; Rigg, R.; Tám, B.; Iľko, T.; Foresti, D.; Breitenmoser-Würsten, C.; Kropil, R.; Breitenmoser, U. (). „Robust monitoring of the Eurasian lynx Lynx lynx in the Slovak Carpathians reveals lower numbers than officially reported” (PDF). Oryx. 53 (3): 548–556. doi:10.1017/S003060531700076X. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  42. ^ Valdmann, Harri. „Estonia – 3. Size & trend”. Eurasian Lynx Online Information System for Europe. Arhivat din original la . Accesat în . 
  43. ^ „Eestist asustatakse Poola metsadesse ümber kuni 40 ilvest”. Eesti Päevaleht (în estonă). . [nefuncțională]
  44. ^ „Latvia”. Eurasian Lynx Online Information System for Europe. Accesat în . 
  45. ^ „Lūšis – vienintelė kačių šeimos rūšis Lietuvoje”. Ministry of Environment of the Republic of Lithuania. Accesat în . 
  46. ^ „ELOIS – Populations – Balkan population”. Kora.ch. Accesat în . 
  47. ^ Testorides, Konstantin (). „Macedonia Wildcats Fight for Survival”. The Washington Post. Associated Press. Accesat în . 
  48. ^ „Coins in circulation”. National Bank of the Republic of Macedonia. Arhivat din original la . 
  49. ^ „Poachers put Balkan lynx on brink of extinction”. Terra Daily. AFP. . Accesat în . 
  50. ^ „Action urged to save Balkan lynx”. BBC. . Accesat în . 
  51. ^ „World of Animals at Plitvice Lakes”. Plitvice Lakes National Park World of Animals. Arhivat din original la . 
  52. ^ „Ris v Sloveniji” [The Lynx in Slovenia] (PDF). Strategija ohranjanja in trajnostnega upravljanja navadnega risa (Lynx lynx) v Sloveniji 2016–2026 [The Strategy for Preserving and Sustainably Managing the Common Lynx (Lynx lynx) in Slovenia 2016–2026]. Ministry of Environment and Spatial Planning, Government of the Republic of Slovenia. . p. 7. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  53. ^ „Risom v Sloveniji in na Hrvaškem se obeta svetlejša prihodnost” [Brighter Future Expected for the Lynx of Slovenia and Croatia]. Delo.si (în slovenă). . 
  54. ^ „Status and conservation of the Eurasian lynx (Lynx lynx) in Europe in 2001” (PDF). Coordinated research projects for the conservation and management of carnivores in Switzerland KORA. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  55. ^ NIKOLAI SPASSOV*, VLADIMIR PEYKOV**, PAVEL SIMEONOV*** (). „Evidences for the Lynx recovery in Bulgaria: the Lynx discovered in Western Rhodopes” (PDF). ZooNotes. 73: 1–4. ISSN 1313-9916. Accesat în . 
  56. ^ Shkvyria, M. G.; Shevchenko, L.S. (). „Lynx”. În Akimova, I.A.; Global Consulting. Red book of Ukraine. Kiev: Wildlife Disease Association. p. 546. Accesat în . 
  57. ^ Ambarli, H.; Mengüllüoglu, D.; Bilgin, C. (). „First camera trap pictures of Eurasian lynx from Turkey”. Cat News (52): 32. 
  58. ^ Albayrak, I. (). „New record of Lynx lynx (L., 1758) in Turkey (Mammalia: Carnivora)” (PDF). Turkish Journal of Zoology. 36 (6): 814–819. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  59. ^ Avgan, B.; Zimmermann, F.; Güntert, M.; Arıkan, F.; Breitenmoser, U. (). „The first density estimation of an isolated Eurasian lynx population in Southwest Asia”. Wildlife Biology. 20 (4): 217–221. doi:10.2981/wlb.00025 . 
  60. ^ Mengüllüoğlu, D. (). An inventory of medium and large mammal fauna in Pine forests of Beypzari through camera trapping (MSc thesis). Ankara: Middle East Technical University. doi:10.13140/RG.2.2.18368.84486. 
  61. ^ Mengüllüoğlu, D.; Fickel, J.; Hofer, H.; Förster, D. W. (). „Non-invasive faecal sampling reveals spatial organization and improves measures of genetic diversity for the conservation assessment of territorial species: Caucasian lynx as a case species”. PLOS ONE. 14 (5): e0216549. Bibcode:2019PLoSO..1416549M. doi:10.1371/journal.pone.0216549 . PMC 6510455 . PMID 31075125. 
  62. ^ Chynoweth, M.; Coban, E.; Șekercioğlu, Ç. (). „Conservation of a new breeding population of Caucasian lynx (Lynx lynx dinniki) in eastern Turkey”. Turkish Journal of Zoology. 39 (3): 541–543. doi:10.3906/zoo-1405-10 . 
  63. ^ a b c d e Mengüllüoğlu, D.; Ambarlı, H.; Berger, A.; Hofer, H. (). „Foraging ecology of Eurasian lynx populations in southwest Asia: Conservation implications for a diet specialist”. Ecology and Evolution. 8 (18): 9451–9463. doi:10.1002/ece3.4439. PMC 6194280 . PMID 30377514. 
  64. ^ a b Mengüllüoğlu, D.; İlaslan, E.; Emir, H.; Berger, A. (). „Diet and wild ungulate preferences of wolves in northwestern Anatolia during winter”. PeerJ. 7: e7446. doi:10.7717/peerj.7446. PMC 6708370 . PMID 31497386. 
  65. ^ Din, J. U.; Nawaz, M. A. (). „Status of the Himalayan Lynx in District Chitral, NWFP, Pakistan”. The Journal of Animal and Plant Sciences. 20 (1): 17–22. 
  66. ^ Din, J. U.; Zimmermann, F.; Ali, M.; Shah, K. A.; Ayub, M.; Nawaz, M. A. (). „Population assessment of Himalayan lynx (Lynx lynx isabellinus) and conflict with humans in the Hindu Kush mountain range of District Chitral, Pakistan”. Journal of Biodiversity and Environmental Sciences. 6 (2): 32–39. 
  67. ^ Fox, J. L. (). „An observation of lynx in Nepal”. Journal of Bombay Natural History Museum. 82 (2): 394–395. 
  68. ^ Kusi, N.; Manandhar, P.; Subba, S. A.; Thapa, K.; Thapa, K.; Shrestha, B.; Pradhan, N. M. B.; Dhakal, M.; Aryal, N.; Werhahn, G. (). „Shadowed by the ghost: the Eurasian lynx in Nepal”. Cat News (68): 16–19. 
  69. ^ Hasegawa, Y.; Kaneko, H.; Tachibana, M.; Tanaka, G. (). „日本における後期更新世~前期完新世産のオオヤマネコLynxについて” [A study of the extinct Japanese Lynx from the Late Pleistocene to the Early Holocene] (PDF). Bulletin of Gunma Museum of Natural History (în japoneză). 15: 43−80. 
  70. ^ Mengüllüoğlu, D.; Berger, A.; Förster, D. W.; Hofer, H. (). „Faecal marking behaviour in Eurasian lynx, Lynx lynx”. doi:10.13140/RG.2.1.4339.8163. 
  71. ^ Molinari-Jobin, A.; Zimmermann, F.; Ryser, A.; Breitenmoser-Würsten, C.; Capt, S.; Breitenmoser, U.; Molinari, P.; Haller, H.; Eyholzer, R. (). „Variation in diet, prey selectivity and home-range size of Eurasian lynx Lynx lynx in Switzerland” (PDF). Wildlife Biology. 13 (4): 393. doi:10.2981/0909-6396(2007)13[393:VIDPSA]2.0.CO;2. 
  72. ^ a b c Krofel, M.; Huber, D.; Kos, I. (). „Diet of Eurasian lynx Lynx lynx in the northern Dinaric Mountains (Slovenia and Croatia)”. Acta Theriologica. 56 (4): 315–322. doi:10.1007/s13364-011-0032-2. 
  73. ^ Kuresoo, Rein (). „Stressis ilvesed ei sigi vajalikul määral”. Postimees. 
  74. ^ Odden, J.; Linnell, J. D. C.; Andersen, R. (). „Diet of Eurasian lynx, Lynx lynx, in the boreal forest of southeastern Norway: The relative importance of livestock and hares at low roe deer density”. European Journal of Wildlife Research. 52 (4): 237. doi:10.1007/s10344-006-0052-4. 
  75. ^ Soyumert, A.; Ertürk, A.; Tavșanoğlu, Ç. (). „The importance of lagomorphs for the Eurasian lynx in Western Asia: Results from a large scale camera-trapping survey in Turkey”. Mammalian Biology. 95: 18–25. doi:10.1016/j.mambio.2019.01.003. 
  76. ^ Werhahn, G.; Kusi, N.; Karmacharya, D.; Man Sherchan, A.; Manandhar, P.; Manandhar, S.; Bhatta, T. R.; Joshi, J.; Bhattarai, S.; Sharma, A.N.; Kaden, J. (). „Eurasian lynx and Pallas's cat in Dolpa district of Nepal: genetics, distribution and diet”. Cat News (67): 34–36. 
  77. ^ Sedalischev, V. T.; Odnokurtsev, V. A.; Ohlopkov, I. M. (). „Материалы по экологии рыси (Lynx lynx L., 1758) Якутии” [Materials on ecology of the lynx (Lynx lynx, 1758) in Yakutia]. News of Samara Scientific Center Russian Academy of Sciences (în rusă) (16): 175–182. 
  78. ^ Werhahn, G.; Kusi, N.; Karmacharya, D.; Man Sherchan, A.; Manandhar, P.; Manandhar, S.; Bhatta, T.R.; Joshi, J.; Bhattarai, S.; Sharma, A.N.; Kaden, J. (). „Eurasian lynx and Pallas's cat in Dolpa district of Nepal: genetics, distribution and diet” (PDF). Cat News (67). 
  79. ^ Hunter, L. (). Carnivores of the World. Princeton: Princeton University Press. ISBN 978-0-691-15228-8. 
  80. ^ Henriksen, H. B.; Andersen, R.; Hewison, A. J. M.; Gaillard, J. M.; Bronndal, M.; Jonsson, S.; Linnell, J. D.; Odden, J. (). „Reproductive biology of captive female Eurasian lynx, Lynx lynx. European Journal of Wildlife Research. 51 (3): 151–156. doi:10.1007/s10344-005-0104-1. 
  81. ^ Breitenmoser‐Würsten, C.; Vandel, J. M.; Zimmermann, F.; Breitenmoser, U. (). „Demography of lynx Lynx lynx in the Jura Mountains” (PDF). Wildlife Biology. 13 (4): 381–392. doi:10.2981/0909-6396(2007)13[381:DOLLLI]2.0.CO;2. 
  82. ^ Gaillard, J. M.; Nilsen, E. B.; Odden, J.; Andrén, H.; Linnell, J. D. (). „One size fits all: Eurasian lynx females share a common optimal litter size”. Journal of Animal Ecology. 83 (1): 107–115. doi:10.1111/1365-2656.12110. PMID 23859302. 
  83. ^ Gouwy, Author Jan (). „Interference competition between lynx and wolf”. Lynx in Belarus (în engleză). Accesat în . 
  84. ^ Boitani, L. (). Wolves: Behavior, Ecology, and Conservation. University of Chicago Press. pp. 265–. ISBN 978-0-226-51696-7. 
  85. ^ Andrén, H.; Linnell, J. D. C.; Liberg, O.; Andersen, R.; Danell, A.; Karlsson, J.; Odden, J.; Moa, P. F.; Ahlqvist, P.; Kvam, T.; Franzén, R.; Segerström, P. (). „Survival rates and causes of mortality in Eurasian lynx (Lynx lynx) in multi-use landscapes”. Biological Conservation. 131 (1): 23–32. doi:10.1016/j.biocon.2006.01.025. 
  86. ^ Andren, H.; Persson, J.; Mattisson, J.; Danell, A. C. (). „Modelling the combined effect of an obligate predator and a facultative predator on a common prey: lynx Lynx lynx and wolverine Gulo gulo predation on reindeer Rangifer tarandus”. Wildlife Biology. 17 (1): 33–43. doi:10.2981/10-065. 
  87. ^ Krofel, M.; Kos, I.; Jerina, K. (). „The noble cats and the big bad scavengers: Effects of dominant scavengers on solitary predators”. Behavioral Ecology and Sociobiology. 66 (9): 1297. doi:10.1007/s00265-012-1384-6. 

Lectură suplimentarăModificare

Vezi șiModificare

Legături externeModificare