Vinețică sângerie

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Russula sanguinea)

Russula sanguinea (Pierre Bulliard 1781, ex Elias Magnus Fries, 1838), sin. Russula sanguinaria Heinrich Christian Friedrich Schumacher, 1803 ex Stephan Rauschert, 1989), a încrengăturii Basidiomycota, din familia Russulaceae și genul Russula,[1][2] denumită în popor ciuperci roșii[3] sau vinețică sângerie, este o specie de ciuperci necomestibile răspândită și comună, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând solitară sau în grupuri mai mici, neavând pretenții speciale asupra solului. Astfel se dezvoltă atât pe cel uscat, cât și pe cel umed care poate fi brun, neutru până ușor acid, dar și calcaros, alcalin, bine furnizat cu baze și substanțe nutritive. Uneori se ivește chiar și în turbării. Apare de la câmpie la munte, din (iunie) iulie până în octombrie (noiembrie).[4][5]

Russula sanguinea sin.

Russula sanguinaria

Russ.sang.jpg
Ciuperci roșii
Clasificare științifică
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Specie: R. sanguinea
Nume binomial
Russula sanguinea
(Bull.) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus sanguineus Bull. (1781)
  • Agaricus integer Vahl (1790)
  • Agaricus sanguinolentus J.F.Gmel. J.F. Gmel. (1792)
  • Agaricus sanguinarius Schumach. (1803)
  • Russula acris Steinh. (1888)
  • Russula sanguinea f. umbonata Britzelm. (1897)
  • Russula sanguinea f. pseudorosacea Maire (1910)
  • Russula confusa Velen. (1920)
  • Russula sanguinea var. rosacea J.E.Lange (1940)
  • Russula sanguinaria (Schumach.) Rauschert (1989)
  • Russula sanguinea f. bianca Cetto (1991)

Epitetul sanguinea este derivat din adjectivul latin (latină sanguineus, -a, -um=însângerat, sângeros, roșu sângeriu),[6]

TaxonomieModificare

 
Pierre Bulliard

Numele binomial Agaricus sanguineus a fost determinat de savantul francez Pierre Bulliard în volumul 1 al marii sale opere Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume din 1781.[7] . În 1838, renumitul micolog suedez Elias Magnus Fries a transferat specia la genul Russula sub păstrarea epitetului, de verificat în lucrarea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum.[8]

Independent de Bulliard, botanistul și medicul german Heinrich Christian Friedrich Schumacher (1757-1830) a descris specia sub denumirea Agaricus sanguinarius în volumul 2 al lucrării sale Enumeratio Plantarum, in Partibus Sællandiae Septentrionalis et Orientalis Crescentium din 1803 ,[9] apoi mutată de micologul ceh de origine germană Stephan Rauschert (1931-1986) tot la genul Russula, publicat postum în volumul 43 al jurnalului Ceská Mykologie din 1989, [10] o denumire repede acceptată nume curent și parțial chiar văzut ca soi independent. Între timp însă, hotărârea a fost retrasă și denumirea anterioară a savanților Bulliard/Fries restabilită precum acceptată actual (2019) de ambele mari comitete de nomenclatură Mycobank și Index Fungorum,[1][11] de asemenea de GBIF (Global Biodiversity Information Facility).[12]

Mai trebuie menționat, că micologul italian Bruno Cetto a descoperit și descris o formă albă a speciei, denumind-o Russula sanguinea f. bianca.[13] Toate celelalte încercări de redenumire nu au fost folosite niciodată și sunt astfel neglijabile.

DescriereModificare

 
Bres.: Russula sanguinea
  • Pălăria: destul de cărnoasă, care nu se poate decoji, are un diametru de 4-10 cm, este inițial emisferică, mai târziu aplatizată, doar ușor deprimată în centru, și în vârstă adesea ceva denivelată, marginea fiind contondentă, nu sau doar foarte slab canelată. Cuticula este netedă până la ușor aspră, uneori granulată fin, și în stare uscată mată. Umedă, este lipicioasă cu o strălucire mătăsoasă. Coloritul tinde de la viu sângeriu la violet, și, de obicei, se decolorează mai mult sau mai puțin crem până palid ocru la bătrânețe. Există și o formă albă (vezi mai sus).
  • Lamelele: destul de groase și distanțate între ele, sunt arcuite, slab decurente la picior sau, uneori, lat aderente. Inițial sunt palid albicios-gălbuie, apoi se decolorează galben ca paia, devenind la bătrânețe mai mult sau mai puțin ocru. La unele variații sunt albe. Prezintă lamele intercalate precum bifurcate, muchiile fiind netede.
  • Piciorul: are o lungime de 3-7 cm și o grosime de 1-3 cm, este cilindric, compact, câteodată puțin îngroșat la bază, mai întâi plin, apoi împăiat până aproape gol pe dinăuntru. Coaja, deseori cu aspect încrețit, este de un colorit roz până roșiatic pe fund albicios, rar albă cu nuanțe gălbuie care sunt mai pronunțate la bază. Nu poartă un inel.
  • Carnea: este albă, devenind după tăiere sau la bătrânețe gălbuie până slab ocru, foarte compactă, densă și fărâmicioasă, cu un miros fructuos aproape imperceptibil precum un gust amar și extrem de iute.[4][5]
  • Caracteristici microscopice: sunt globuloși până slab ovoidali, hialini (translucizi), cu veruci destul de ascuțiți și reticulați între ei, având o mărime de 7-10 x 6-8 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile clavate cu 4 sterigme fiecare măsoară 35-40 x 7-10 microni. Cheilocistidele (elemente sterile situate pe muchia lamelor) fusiforme precum apendiculare în vârf au 50-70 x 9-12 microni, iar pleurocistidele (elemente sterile situate în himenul de pe fețele lamelor) mai mari, de 65-130 x 11-16 microni. Hifele cuticulei cu pereți mai mult sau mai puțin gelatinoși, sunt de 3-4,5 microni, cilindrice, îngustându-se spre vârf și simplu septate. Între ele se află pileocistide (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) cilindrice până fusiforme sau slab clavate și uneori încorsetate în vârf cu o lățime de 4-7 microni.[14][15]
  • Reacții chimice: carnea și lamelele se decolorează cu acid sulfuric brun-negricios, carnea cu anilină după ore roșu de somon, cu anilină de fenol vinaceu, mai târziu negru-purpuriu, cu fenol brun, carnea și lamelele cu sulfoformol după aproximativ o jumătate de oră albastru indigo, carnea și coaja buretelui cu hidroxid de potasiu palid galben, carnea cu naftolul α albastru, cu sulfat de fier (II) roz carneu și cu sulfovanilină⁠(de), carnea piciorului albastru-negricios, iar cuticula roz.[16][17]

ConfuziiModificare

Vinețica sângerie se poate confunda cu alte soiuri otrăvitoare ca de exemplu cu Russula betularum,[18] Russula grisescens,[19] Russula silvicola sin. Russula silvestris[20] și în special cu Russula emetica[21] și Russula nobilis (vinețica nobilă) sau cu necomestibilele Russula luteotacta,[22] Russula persicina,[23] Russula pseudointegra,[24] Russula rhodopus[25] respectiv Russula rubra.[26] De asemenea, ciuperca seamănă cu specii comestibile cum sunt Russula aurea, Russula decipiens,[27] Russula decolorans,[28] Russula paludosa,[29] Russula rosea sin. Russula lepida[30] sau Russula xerampelina.[31]

Ciuperci asemănătoareModificare

ValorificareModificare

Deși de miros plăcut, acești bureți roșii nu sunt comestibili din cauza iuțimii și amărăciunii a cărnii, mai ales a lamelelor, pe care nu o pierde nici după fierbere. Deși pare ingrată în de exemplu Tailanda,[32] nu faceți probe de curaj pentru că consecințele vor fi tare neplăcute cu greață, vomă și probleme respiratoare.

Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați. Totuși, dacă proba făcută este iute, nu o înghițiți, ci scuipați-o![33][34]

NoteModificare

  1. ^ a b Index Fungorum
  2. ^ Mycobank 1
  3. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 524, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 400-401 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  5. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 74-75, ISBN 978-3-440-13447-4
  6. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 1067
  7. ^ Pierre Bulliard: „Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume etc..”, vol. 1, Editura Didot, Debure, Belin, Paris 1781, tab. 42
  8. ^ Elias Fries: „'Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”', Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 351 [1]
  9. ^ Christ. Frieder. Schumacher: „Enumeratio Plantarum, in Partibus Sællandiae Septentrionalis et Orientalis Crescentium”, vol. 2, Editura Friedrich Brummer, Hafniae (Kopenhaga) 1803, p. 244 [2]
  10. ^ Stephan Rauschert: „Russula sanguinaria”, în: „Ceská Mykologie”, vol. 43, nr. 4, 1989, p. 204
  11. ^ Mycobank 2
  12. ^ GBIF
  13. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 446-447, ISBN 88-85013-46-5
  14. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. IX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929, p. + tab. 408
  15. ^ Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 238, ISBN 3-85604-060-9
  16. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 518, ISBN 3-85502-0450
  17. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 445
  18. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 414-415, ISBN 88-85013-25-2
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 352-353, ISBN 3-405-12124-8
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 390-391, ISBN 3-405-11774-7
  21. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 194-196, ISBN 3-426-00312-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 352-353, ISBN 3-405-12124-8
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 340-341, ISBN 3-405-12124-8
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 360-361, ISBN 3-405-12124-8
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 358-359, ISBN 3-405-12124-8
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 364-365, ISBN 3-405-12124-8
  27. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 398-399, ISBN 88-85013-25-2
  28. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 376-377, ISBN 3-405-11774-7
  29. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 378-379, ISBN 3-405-11774-7
  30. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 396-397, ISBN 3-405-11774-7
  31. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 412-413, ISBN 3-405-12081-0
  32. ^ Fao.org
  33. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  34. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 194-196, ISBN 3-426-00312-0

BibliografieModificare

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Heinrich Dörfelt, Gottfried Jetschke (ed.): „Wörterbuch der Mykologie”, Editura Spektrum, Heidelberg 2001, ISBN 3-8274-0920-9
  • Ernst Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 1926
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 226, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare