Sara Montiel

Date personale
Sara Montiel
Sara Montiel în 1955
Nume la naștere	María Antonia Alejandra Vicenta Elpidia Isidora Abad Fernández
Născută	10 martie 1928^[2]^[3]^[4] Campo de Criptana, Castilia-La Mancha, Spania
Decedată	8 aprilie 2013 (85 de ani)^[2]^[3]^[5]^[4] Madrid, Spania
Înmormântată	cementerio de San Justo[*]
Cauza decesului	sudden cardiac death[*]
Căsătorită cu	Anthony Mann (1957–1963)^[6]
Cetățenie	Spania
Ocupație	actriță de film cântăreață
Limbi vorbite	limba spaniolă
Alte nume	Sarita Montiel
Alte premii
Medalla de Oro al Mérito en el Trabajo[] (2008) Medalla de Oro[] (1997)^[1]
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Sara Montiel, de asemenea Sarita Montiel, (născută María Antonia Alejandra Vicenta Elpidia Isidora Abad Fernández;^[7] n. 10 martie 1928, Campo de Criptana, Castilia-La Mancha, Spania – d. 8 aprilie 2013, Madrid, Spania) a fost o actriță și cântăreață spaniolă. Printre cele mai cunoscute filme ale sale se numără Vera Cruz (1954), Serenada (1956), Carmen de la Ronda (1959), Ultimul meu tangou (1960), Regina cântecelor (1962) și Samba (1965).

Biografie

Fugind de sărăcia din mediul rural, părinții săi s-au stabilit în Orihuela, în provincia Alicante, unde și-au deschis o afacere cu vinuri. În acest oraș, la vârsta de treisprezece ani, a participat la un concurs de canto, al cărui câștigător urma să fie recompensat cu lecții de actorie și canto. Ea câștigă premiul I și se dovedește rapid a fi o elevă foarte talentată.

A debutat în cinema în 1944 sub pseudonimul María Alejandra, dar foarte repede a decis să-și schimbe numele. Ea a ales Sara, prenumele bunicii ei, și Montiel, numele unui oraș din provincia ei natală. Fără să se impună cu adevărat, a realizat câteva filme, dintre care ne vom aminti mai ales Nebunia dragostei unde a jucat un rol secundar dar prin care a atras atenția asupra ei^[7]. Simțind că se blochează în Spania, a plecat în Mexic. A făcut filme cu cele mai mari vedete ale timpului, precum Pedro Infante, comedii populare care au ridicat-o chiar în prim-planul vedetelor mexicane. Din această perioadă, ne putem aminti de o ciudată melodramă polițistă, Piel Canela, și mai ales Le Bagne des filles perdus unde se afirmă ca o mare actriță. Datorită acestui ultim film, a fost remarcată de Hollywood, filmând acolo două capodopere, Vera Cruz de Robert Aldrich, cu Burt Lancaster și Gary Cooper, și Direcția săgeții de Samuel Fuller, cu Rod Steiger^[7]. A filmat acolo și un al treilea film, Serenada alături de Mario Lanza^[8], regizat de Anthony Mann, cu care s-a căsătorit și de care a divorțat șapte ani mai târziu.

Activitatea sa la Hollywood va fi întreruptă pentru scurt timp de un ultim film mexican, Donde el círculo termina (Frumusețea Mexicului, 1956), un excelent film polițist, prototip al filmului noir latino-american.

Datorită filmului spaniol Ultimul cuplet regizat de Juan de Orduña în 1957, Sara Montiel și-a găsit în sfârșit slujba adevărată. În acest film, o producție cu buget redus pe care o acceptă din prietenie pentru regizor, Sara Montiel este o cântăreață alcoolică în declin, a cărei viață este reluată în flashback. Ea trebuie logic dublată pentru piesele de Concha Piquer, cunoscută cântăreață populară. Sara Montiel a înregistrat ea însăși 11 piese din film, cu un ton care nu diferă deloc tradițiilor spaniole, cu o voce caldă și răgușită, total neobișnuită în această țară. Filmul, împotriva tuturor așteptărilor, este un triumf, un record absolut de încasări, care rămâne inegalabil până în zilele noastre. Peste noapte, a devenit un idol al cinematografiei și al cântecului. Încetul cu încetul, se va crea mitul, cu aproximativ zece filme, toate melodrame, în sensul literal al termenului: drame decupate din cântece interpretate de eroină.

Următorul film, La violetera (1958), a făcut-o cunoscută în întreaga lume^[7]. La Paris, este proiectat în cel mai mare cinematograf din lume, Palatul Gaumont. Succesul s-a răspândit în țările din est și America Latină. Coloana sonoră ale filmelor sale (12 cântece de Sara Montiel) sunt distribuite în toată lumea, din Japonia până în Statele Unite1. Au urmat producții cu buget mare, Carmen de la Ronda, Ultimul meu tangou, Păcatul dragostei și nu în ultimul rând La bella Lola.

Primul ei soț, Anthony Mann^[9], a vrut ca ea să joace rolul Ximenei în Cidul alături de Charlton Heston. Ea refuză rolul și o sfătuiește pe Sophia Loren care este angajată. Sara Montiel a dezvoltat de fapt un sistem care s-a dovedit profitabil pentru ea și din care nu vrea să iasă în evidență: un film muzical însoțit de o înregistrare pe disc în fiecare an^[10]. Aceasta a durat până la începutul anilor 1970 când în ciuda încercărilor sale cu regizori cu conotații „intelectuale” precum Mario Camus, Juan Antonio Bardem, Jorge Grau, formula nu a mai funcționat. Apoi a abandonat cinematografia și a jucat în mari spectacole, alături de vedete invitate precum Josephine Baker sau Lola Flores.

Montiel și-a publicat memoriile în care își descrie relațiile cu Ernest Hemingway, câștigătorul Premiului Nobel Severo Ochoa, poetul Miguel Mihura, care a fost prima ei dragoste, Maurice Ronet, și alți câțiva[3]. Pedro Almodóvar îi aduce un omagiu în La mala educación (2004). Adorată în întreaga lume, ea a devenit o legendă în timpul vieții.