Deschide meniul principal

Trigonometrie

domeniu al matematicii care studiază triunghiurile și relațiile dintre laturile și unghiurile acestora

Trigonometria (din limba greacă τρίγωνος trígonos = triunghiular și μέτρον métron = măsură) este o ramură a matematicii care studiază unghiuri, triunghiuri și funcții trigonometrice precum sinusul, cosinusul, tangenta și cotangenta. Unii matematicieni consideră că trigonometria este o subdiviziune a geometriei iar alții un domeniu distinct al matematicii.

IstorieModificare

Originea trigonometriei se consideră a fi în cultura antică din Egipt, Babilon și Valea Indului, acum mai mult de 3000 de ani. Matematicienii indieni au fost pionerii calculului algebric, cu aplicații în astronomie și în trigonometrie. Lagadha e unicul matematician cunoscut care a utilizat geometria și trigonometria pentru astronomie în cartea sa Vedanga Jyotisha, cu toate că multe din lucrările sale au fost distruse de către invadatorii Indiei.

Matematicianul grec Hipparchus a compilat un tabel trigonometric cu valori pentru coarde geometrice asociate unghiurilor din triunghiuri in jurul anului 150 î.Hr. Un alt matematician grec, Ptolemeu (circa 100 î.Hr.) a continuat să dezvolte calculul trigonometric.[1]

Savantul Shia Musulman Nasir al-Din Tusi a fost probabil primul care a considerat trigonometria ca o disciplină matematică distinctă și a fost primul care a descris șase cazuri ale unui triunghi dreptunghic în trigonometria sferică.

Matematicianul de origină silesă Bartholemaeus Pitiscus a publicat o lucrare importantă în trigonometrie în anul 1595 și a introdus cuvântul în limbile franceză și engleză.

În prezentModificare

Există un număr enorm de aplicații pentru trigonometrie. O importanță specială deține tehnica de triangulație care este utilizată în astronomie pentru a măsura distanța până la stelele apropiate, în geografie pentru a măsura distanțele între repere terestre și în sisteme de satelit pentru navigație (maritimă, în aviație și în spațiul extraterestru). Alte domenii care utilizează trigonometria sunt: muzica, acustica, optica, statistica, biologia, farmaceutica, chimia, oceanografia, ingineria și multe altele.

Funcții trigonometriceModificare

Definiția funcțiilor trigonometrice se bazează pe rapoarte între laturi ale unui triunghi dreptunghic plan. Într-un astfel de triunghi, latura cea mai lungă, opusă unghiului drept, se numește ipotenuză, iar laturile care formează unghiul drept se numesc catete.

În triunghiul dreptunghic, sinusul unui unghi ascuțit este definit ca raportul dintre lungimea catetei opuse și lungimea ipotenuzei. Similar, cosinusul unui unghi ascuțit este raportul dintre lungimea catetei alăturate și lungimea ipotenuzei:

 

Valorile unghiurilor cu sinusul/cosinusul rezultat se pot gasi in tabelul valorilor funcțiilor sinus și cosinus.

Acestea sunt cele mai importante funcții trigonometrice; alte funcții pot fi definite ca diferite rapoarte ale laturilor unui triunghi dreptunghic, dar pot fi exprimate în termeni de sinus și cosinus. Acestea sunt tangenta, cotangenta, secanta, și cosecanta:

 

 

Definițiile anterioare se aplică doar la unghiuri între 0 și 90 grade (0 și π/2 radiani). Utilizând cercul unitate (un cerc cu raza de lungime 1) ele pot fi extinse la toate argumentele, pozitive și negative.

Relații trigonometriceModificare

Există o serie de alte relații între elementele (laturi, unghiuri) triunghiurilor oarecare, relații care, folosind funcții trigonometrice, permit calculul unui element necunoscut atunci când se cunosc altele. Astfel de relații sunt de exemplu teorema sinusurilor și teorema cosinusului.

 

 

        

 

 

 

 

 

 

Teorema sinusurilorModificare

Dacă laturile unui triunghi oarecare sunt a, b și c și unghiurile opuse acestor laturi sunt A, B și C, atunci teorema sinusurilor enunță:

 

echivalentă cu:

 

unde "R" este raza cercului circumscris triunghiului.

Teorema cosinusuluiModificare

Cu aceleași notații ca mai sus (laturile unui triunghi oarecare: a, b și c, iar unghiurile opuse acestor laturi: A, B și C):

 

 

 

Vezi șiModificare

NoteModificare

  1. ^ Nicolae Mihaileanu, op. cit., vol I, p. 86-87

BibliografieModificare

  • Nicolae N. Mihăileanu, Istoria matematicii. Antichitatea și evul mediu, vol I-II, Editura Enciclopedică Română, 1974, 1981