Utilizator:Alex F./Teste

FORUM INTERNAȚIONAL DE MEDICINĂ ALOPATĂ ȘI ALTERNATIVĂ

Quo usque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?

Jandarmerie/Securitate

De asemenea, o altă operațiune îndeplinită cu „succes” de către Trupele de Securitate este cea prin care au fost înăbușite revoltele țărănești din județele Vlașca și Ilfov (1950). În cursul luptelor din județul Vlașca au fost ucise 10 persoane și 26 au fost rănite (69 de familii au fost deportate). Peste 200 de familii din aceste județe au fost dislocate în Dobrogea; dislocarea unor cetățeni români de origine sârbă din zona de frontieră cu Iugoslavia din vara anului 1951; deportarea în Bărăgan a „suspecților titoiști”, considerată de istorici ca fiind cea de-a treia mare dislocare în masă din România (prima dislocare a fost cea a etnicilor germani din 1945; cea de-a doua a avut loc în martie 1949, atunci când au fost deportate 7.959 de persoane care se opuseseră exproprierilor de pământ). Pentru această operațiune s-a instituit un comandament unic la Timișoara, CTS întrebuințând un efectiv de 20.271 militari proveniți din centrele de instrucție, școlile de ofițeri și regimentare, regimente și batalioanele de intervenție. La sfârșitul operațiunilor au fost deportați 33.387 de cetățeni.

O altă operațiune de amploare desfășurată de către Trupele de Securitate în colaborare cu Trupele de Miliție a fost dislocarea „elementelor necorespunzătoare” din zona de frontieră cu Iugoslavia (1951). Comandamentul Trupelor MAI, în subordinea căruia se aflau Trupele de Securitate și Miliție, a participat la această operațiune cu 22.000 de militari în termen. Ca să ne facem o idee generală asupra efectivelor Trupelor de Securitate, precizăm că la data de 31 decembrie 1951 acest comandament dispunea de 2.066 de ofițeri (dintr-un necesar de 2.960), 2.990 de subofițeri (dintr-un necesar de 3.822) și de 59.483 de soldați și sergenți în termen (dintr-un necesar de 62.000).

În 1950, ca urmare a procesului de verificare a membrilor de partid declanșat de conducerea superioară PMR cu 2 ani în urmă, generalul Popescu a fost exclus din partid din cauza activității sale antisovietice de pe frontul de Est.

Odată cu separarea MAI de MSS la 1 noiembrie 1952, Comandamentul Trupelor de Securitate a fost desființat și înlocuit cu Direcția Trupelor de Grăniceri și Operative, în fruntea căreia a fost numit un fost ofițer politic: general-maiorul Vincze Ioan. La MAI a fost creată Direcția Pază care a funcționat până în septembrie 1953, atunci când a fost înlocuită cu Direcția Trupelor Operative și de Pază din MAI (1 nov. 1952 – 15 iun. 1954). În fruntea Direcției Pază și a Direcției Trupelor Operative și de Pază din MAI a fost numit generalul Popescu.

General-maiorul Eremia Popescu a reușit să se mențină în această funcție de mare răspundere din nomenclatura MAI timp de 6 ani de zile, deoarece în primii ani de consolidare a regimului comunist nu au existat cadre calificate pentru asemenea posturi. Odată cu trecerea timpului, instituțiile de învățământ militar au început să furnizeze promoții întregi de ofițeri pregătiți în spiritul doctrinei marxist-leniniste și astfel, în vara anului 1954, generalul Popescu a fost scos din funcția de șef al DTOP și retrogradat în cea de comandant al Școlii militare de ofițeri MAI nr. 1 Oradea (15 iun. 1954 – 1958). Această decizie a fost luată după obținerea avizului Secretariatului CC al PMR, care prin Hotărârea nr. 334 din 15 iunie 1954 a aprobat propunerea MAI și Secției administrative a CC al PMR de retrogradare din funcție a generalului Popescu Eremia.

Nu cunoaștem cu exactitate data la care a fost trecut în rezervă, în schimb suntem în posesia unei HCM prin care, la data de 10 februarie 1958, general-maiorului în rezervă Popescu Ion Eremia i s-a acordat o pensie specială de 2.000 de lei lunar și dreptul de a purta uniformă cu ocazia sărbătorilor naționale și a festivităților cu caracter militar. În expunerea de motive care însoțește HCM-ul, general-colonelul Alexandru Drăghici își motiva propunerea prin faptul că Eremia era „un ofițer care s-a atașat regimului nostru democrat popular îndeplinind cu simț de răspundere o serie întreagă de funcții importante, în deosebi în domeniul instruirii și conducerii Trupelor Ministerului Afacerilor Interne”. De asemenea, Drăghici își arăta recunoștința pentru rolul generalului Popescu în opera de consolidare a regimului de democrație populară: „consider că Generalul maior în rezervă Popescu Ion Eremia și-a adus contribuția la instaurarea și întărirea regimului democrat popular din țara noastră și merită să i se acorde aceste drepturi”.

Prin Decretul nr. 500 din 10 august 1964, tovarășului Popescu I. Eremia i s-a conferit Ordinul „23 August”, clasa a V-a, pentru „merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.

Considerăm că Jandarmeria Română actuală, armă componentă a Forțelor Armate ale României, instituție democratică a statului de drept, nu se poate identifica cu o serie de comandanți care au fost implicați în crime împotriva umanității, crime de război ori crime și abuzuri politice.

De asemenea, considerăm că actuala Jandarmerie Română nu poate fi socotită ca fiind continuatoarea unei structuri militare represive, precum Trupele de Securitate (armă represivă a regimului totalitar comunist).

Surse: Colonelul Eremia Popescu, comandant al Regimentului 10 Grăniceri – „Printre camarazii armatei democrate maghiare”, în Glasul Armatei, 14 iunie 1947.

Col. Popescu Eremia – C-dantul Reg. 10 Gr., „Drumul de urmat” în Cuvântul grănicerilor, ziar săptămânal al Trupelor de Grăniceri, 8 noiembrie 1946.

Col. Eremia Popescu, șeful de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, „6 august 1917 – Mărășești” în Cuvântul grănicerilor, ziar săptămânal al Trupelor de Grăniceri, nr. 86, 2 august 1947.

„Fapte care cinstesc numele de grănicer – Ordinul de Zi nr. 45 din 8 august 1947” în Cuvântul grănicerilor, ziar săptămânal al Trupelor de Grăniceri, nr. 89, 21 august 1947.

Col. Eremia Popescu, „O bună comportare în afara cazărmii semnul unei temeinice pregătiri în instrucție și educație” în Cuvântul grănicerilor, ziar săptămânal al Trupelor de Grăniceri, nr. 92, 13 septembrie 1947.

Colonel Popescu Eremia, șeful de Stat Major al Trupelor de Grăniceri, „Primii recruți” în Cuvântul grănicerilor, ziar săptămânal al Trupelor de Grăniceri, nr. 99, 31 octombrie 1947.

Col. Popescu Eremia, șeful de Stat Major al Trupelor de Grăniceri, „Cu ocazia depunerii jurământului” în Cuvântul grănicerilor, ziar săptămânal al Trupelor de Grăniceri, nr. 105, 12 decembrie 1947.

Col. Popescu Eremia, „6 august 1917 – Mărășești” în Grănicerul – publicație lunară pentru educația ofițerilor subofițerilor și ostașilor grăniceri, nr. 6 – 7/1947, iunie – iulie 1947, pp. 14-16.

Referat de cadre din 1954 întocmit pe numele general-maiorului Popescu I. Eremia și semnat de către șeful Direcției cadre din MAI, colonelul Alexandru Demeter. ANIC, Fond CC al PCR – Secția administrativ-politică (dosare anexă), Dosar nr. 74/1954, ff. 69-71.

„Referat privind acțiunile contra-revoluționare chiaburești din județele Bihor și Arad” din 27 august 1949. Documentul este nesemnat fiind elaborat de către structura „I” din cadrul DGSP, ANIC, Fond CC al PCR – Secția administrativ-politică, Dosar nr. 17/1949, ff. 1-6.

Hotărârea Secretariatului CC al PMR nr. 334 din 15 iunie 1954 cu privire la numiri în funcții în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Referatul Secției administrativ-politice a CC al PMR din 26 mai 1954 privind unele scoateri și numiri în funcții la MAI din nomenclatura CC al PMR și Propunerea MAI privind unele numiri și scoateri din funcții din nomenclatura CC al PMR (document semnat în mai 1954 de către general-locotenentul Alexandru Drăghici – ministru al Afacerilor Interne). ANIC, Fond CC al PCR – Secția administrativ-politică, Dosar nr. 12/1954, ff. 11-13.

ANIC, Fond Consiliul de Stat – Decrete, Dosar nr. 14/1948, f. 425.

„Studiu informativ asupra acțiunilor contrarevoluționare chiaburești din județele Bihor și Arad. 12 august 1949”. ANIC, Fond CC al PCR – Secția organizatorică, Dosar nr. 43/1949, ff. 1-26.

Decretul nr. 306 din 21 iulie 1949 pentru colectarea cerealelor. ANIC, Fond Consiliul de Stat – Decrete, Dosar nr. 7/1949, vol. I, ff. 147-151.

Decretul nr. 500 din 10 august 1964 pentru conferirea unor ordine și medalii. Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, nr. 18 din 9 decembrie 1964.

Arhiva Guvernului României, Fond Hotărâri ale Consiliului de Miniștri, HCM nr. 149 din 10 februarie 1958 privind acordarea unei pensii speciale și dreptul de a purta uniformă cu ocazia sărbătorilor naționale și festivităților militare Generalului maior în rezervă Popescu Ion Eremia.

Fotografie preluată de pe site-ul Jandarmeriei Române: http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/resurse/grafica/galeriaComnd/B017.jpg; site accesat în ziua de 8 martie 2011; orele 15:35.

Lucrări de specialitate: Florian Banu, Metode utilizate de securitate pentru lichidarea grupurilor de rezistență din munți (1948 – 1958), în Mișcarea de rezistența anticomunistă din România, 1944 – 1962, București, Ed. Kullusys, 2003, pp. 301-316.

Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Țăranu, Trupele de securitate (1949 – 1989), București, Ed. Nemira, 2004.

General-maior dr. Luigi Martiș, general-maior Constantin Mleșniță, colonel Ion Șerbănescu și colonel Ilie Coman, File din istoria trupelor de securitate, București, Serviciul editorial și cinematografic al Ministerului de Interne, Pentru uz intern, Comandamentul Trupelor de Securitate – Ministerul de Interne, 1980.

Nicoleta Ionescu – Gură, Dimensiunea represiunii din România în regimul comunist. Dislocări de persoane și fixări de domiciliu obligatoriu, București, Ed. Corint, 2010.

Nicoleta Ionescu – Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948 – 1950: transformări instituționale, București, Ed. Bic All, 2005.

Corneliu Cornea, Luptători și martiri ai rezistenței anticomuniste din județul Arad 1945 – 1989, Arad, Ed. Multimedia, 2007.

Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu(editori), Istoria comunismului din România. Documente perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1989), București, Ed. Humanitas, 2009, pp. 67-68 și 194-197.

Dan Cătănuș, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii. Represiunea, vol. I, 1949 – 1953, INST, 2004, pp. 74-108.

Surse

1. Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989. Ediție îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu și Mircea Chirițoiu. În II volume. Ed. „Paideia”, Colecția „Documenta”, /București/, /1998/.

2. Mihai Antonescu, Doi ani de guvernare. 6 septembrie 1940-6 septembrie 1942, București, 1943.

3. Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferințele evreilor din România.1940-1944. Cu o prefață de dr. Al. Șafran, Șef Rabin al Cultului Mozaic din România. Ediția a II-a (prima ediție a apărut în 1946), în III volume, Ed. „Diogene”, /București/, 1996, vol. II.

4. Direcția informații militare între ficțiune și adevăr. Coordonator: colonel Ion Dohotaru ș.a., București, 1994.

5. Al. Duțu, L. Nicolescu, Al. Oșca, Atașații militari transmit... (1938-1944). Ed. „Europa Nova”, București, 2001.

6. Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva F.S.B. Ediție îngrijită și studiu introductiv de Radu Ioanid, traducerea documentelor din limba rusă de Radu Părpăuță, Ed. „POLIROM”, /Iași/, 2006.

7. V. Mitrokhin, Ch. Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa și în Vest. Traducere: Ion Aramă, Ed. „Orizonturi”, Ed. „Sirius”, /București/, /2003/.

8. Procesul Mareșalului Antonescu. Documente. Ediție prefațată și îngrijită de M.-D. Ciucă. Cuvânt înainte de I.C. Drăgan. III vols. Ed. „Saeculum I.O.”, Ed. „Europa Nova”. București, 1997; Vol. III (Ancheta Procesului), Ed. „Saeculum I.O.”. București, 1998.

9. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu. Vol. I: (septembrie-decembrie 1940); Vol. II: (ianuarie-martie 1941); Vol. III: (aprilie-iunie 1941); Vol. IV: (iulie-septembrie 1941); Vol. V: (octombrie 1941-ianuarie 1942). Ediție de documente întocmită de M. D. Ciucă, A. Teodorescu, B. F. Popovici, M. Ignat, București, 1997-2001.

10. Trei ani de guvernare. 6 septembrie 1940-6 septembrie 1943. Imprimeria națională. București, 1943.

11. Cr. Troncotă, A. Spânu, Documente S.S.I. privind spațiul sovietic. 22 august 1939-23 august 1944. Colecția „Documente”. Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004.

12. Cr. Troncotă, A. Spânu, Fl. Pintilie, Documente S.S.I. despre poziția și activitățile politice din România. 6 Septembrie 1940-23 august 1944. Vol. I. Colecția „Documente”. Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005.

Dumnezeu

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/majnun-si-layla-don-quijote-si-dulcineea Majnun și Layla, Don Quijote și Dulcineea

Ierusalim, +

• "History of Jordan, Jordan as Palestine" [1]
• "Jerusalem in International Diplomacy" [2]

BioPredictive

http://www.biopredictive.com. 40 rue du Bac, 75007 Paris, FRANCE, en:FibroTest

Despre evrei, antisemitism și Holocaust

Pe baza unei informări desigur false, prefectul, colonelul Dumitru Captaru, i-a făcut responsabili față de mine - în jurul orei 23.50 a zilei de 30 iunie - pe militarii ... http://www.survivors-romania.org/text_doc/hary_kuller_sr.htm

Vezi si:

Iata ce scria Ministerului Afacerilor Interne prefectul judetului Iasi, colonel Dumitru Captaru, în raportul nr. 1.042 din 29 iunie 1941: "Raportam ca în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de arma din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în mars a unei trupe de infanterie româneasca care trecea prin oras spre front. […] Nu s-a putut prinde nici un individ în flagrant delict. […] Dupa indicatiile obtinute pâna în prezent, se constata ca se cauta de catre anumiti indivizi sa arunce vina asupra evreilor din oras cu scopul de a atâta armata germana si româna, precum si populatia crestina contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masa a acestora".3

Dupa cum au demonstrat istoricii si dupa cum probeaza documentele oficiale si martorii oculari, la Iasi, la sfârsitul lunii iunie 1941, totul a fost o înscenare sinistra. Pretinsele împuscaturi asupra soldatilor români si germani care se îndreptau spre front, precum si semnalele luminoase facute, chipurile, pentru ghidarea avioanelor si parasutistilor sovietici au declansat macelul în care au pierit circa 10.000 de evrei nevinovati. Cu toate acestea, radioul si toate ziarele au reluat cinicul comunicat oficial al Presedintiei Consiliului de Ministri, în care, printre altele, se spunea: "La Iasi au fost executati 500 iudeo-comunisti, care trasesera focuri de arma din case, asupra soldatilor germani si români" (Universul, 2 VII 1941).

--- procesul principalilor vinovați pentru masacrele de la Iași din 1941 (generalii Emanoil Leoveanu, Gheorghe Barozzi și Stamatiu, colonelul Coculescu, fost prefect, și colonelul Captaru, fost primar al Iașiului, proces care s-a încheiat în iunie 1948, după amânări repetate (Hary Kuller, Evreii din România; Ședința cu foștii acuzatori publici, p. 323 n. 8.)

Sursa: Joe J. Heydecker, Johannes Leeb, Le Procès de Nüremberg, Paris, Buchet-Chastel-Correa, 1959.

Paul Goma: Basarabia - Scrisuri, Paris, martie 1999.

Evacuarea administratiei si armatei romane ar fi urmat sa inceapa in ziua de 28 iunie (1940). Insa inca din seara zilei de 27 au trecut frontiera unitati militare sovietice, atat in uniforme, cat si in civil - aceste formatii (cuprinzind peste 50% evrei), prezentindu-se ca "localnici indignati". Daca sovieticii in uniforme nu se atingeau de coloanele refugiatilor, "civilii" (dealtfel inarmati) au instaurat "teroarea de sase zile" pe intreg teritoriul cedat : ostasii in retragere (primisera ordinul sa nu se apere, sa nu riposteze !) erau opriti, dispersati, batuti, jefuiti de bunurile personale, de arme, de uniforme, multi dintre ei au fost zmulsi din coloane si prefacuti in "prizonieri de razboi" (abia peste un an Romania avea sa se afle in razboi cu URSS). Insa daca soldatii simpli aveau sansa sa scape de atacatori, subofiterii si ofiterii nu : acestia erau, cu totii, selectati, li se rupeau epoletii, erau scuipati, batuti - si multi impuscati pe loc. Pierderile provocate de batalioanele de "civili sovietici" ("cei mai civili din lume") armatei romane in retragere (pana la 3 iulie 40) : 356 ofiteri superiori si 42.876 soldati si subofiteri - ucisi si disparuti. http://www.tiuk.reea.net/10/basarabia2.html

Club de l'Horloge

Le prix Lyssenko est un prix parodique, attribué chaque année depuis 1990 par le Club de l'Horloge, cercle de réflexion politique français. Il est décerné « à un auteur ou une personnalité qui, par ses écrits ou par ses actes », a apporté, selon le Club, « une contribution exemplaire à la désinformation en matière scientifique ou historique, avec des méthodes et arguments idéologiques ». Format:Référence nécessaire

*

en Balaci , Dumitru: U.S. Detains Accused Romanian World War II Nazi Guard

Publication: Balkan Reconstruction Report (07/22/2003) (Summary: Romanian media reports that the U.S. Justice Department has apprehended an alleged former Nazi concentration camp guard born in Romania are again raising uncomfortable questions about Romania’s actions in World War II. Keywords: Romania; Romanian media; Nazi concentration camp; World War II; Nazi; Holocaust; Cosmin Dobreanu; Ion Iliescu; Romanian government; Razvan Teodorescu)

***

• Sinca, Florin N.:Din Istoria Poliției Române, Tipografia RCR Print, Bucuresti, 2006, http://www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/din%20istoria%20politiei%20romane.htm

Justin Tambozi

Din [3] (februarie 1999) :

On 26 March 1997 Romania libera reported that Justin Tambozi, a Partidul Unitati Nationale Romanesti (PUNR) senator, had asked the prosecutor-general to initiate legal proceedings for the rehabilitation of Romania's war-time fascist leader Marshal Ion Antonescu, who was executed in 1946. A similar demand was repeatedly made by PUNR deputy Petre Turlea. Tambozie also demanded that the government erect a commemorative statue of Antonescu. Three such statutes have already been erected by private sponsors.

On 7 November 1997, in an interview with a Radio Free Europe/Radio Liberty correspondent in Berlin, President Constantinescu said he realized the prosecutor-general's decision to start proceedings for the rehabilitation of six members of Marshal Ion Antonescu's government had 'delicate international implications'.

Ten days later US Senator Alfonso D'Amato and US Congressman Christopher Smith protested to President Constantinescu about the Romanian prosecutor-general's decision. They said all six officials were 'cabinet members in a government that was responsible for the persecution of the entire Romanian Jewish community and the deportation and murder of at least 250,000 Romanian and Ukrainian Jews'. Their rehabilitation 'would call into question the sincerity of Romania's commitment to the West's most fundamental shared values and is likely to trigger a reassessment of support for Romania's candidacy for membership in our economic and security institutions'.

On 21 November 1997 Prosecutor-General Sorin Moisescu said the six ministers did not share any responsibility for the decisions of that war-time cabinet. He noted that Romania's constitution had been 'suspended' in 1940 and all power transferred to Antonescu, who was designated the country's 'leader'. Consequently, neither collective government nor personal responsibility applied under those circumstances. However, on 22 November, Moisescu announced that his office was halting all the proceedings.

== 1948 : a history of the first Arab-Israeli war / Benny Morris. en Morris, Benny: 1948- a history of the first Arab-Israeli war, New Haven [Conn.] : Yale University Press, 2008, ISBN: 9780300126969-0300126964==

Subjects Haganah (Organization) -- History -- 20th century.

• Israel-Arab War, 1948-1949, Israel -- History -- 1948-1967.
• Palestine -- Politics and government -- 1917-1948
• Palestine -- History -- 1917-1948
• Israel -- History, Military -- 20th century.
• Israel -- Politics and government -- 1948-1967
• Israel -- Foreign relations -- Arab countries
• Arab countries -- Foreign relations -- Israel
• Description: xiv, 524 p., [16] p. of plates : ill., maps ; 24 cm.

Contents: Staking claims: the historical background -- The United Nations steps in: UNSCOP and the partition resolution -- The first stage of the civil war, November 1947--March 1948 -- The second stage of the civil war, April--mid-May 1948 -- The pan-Arab invasion, 15 May--11 June 1948 -- The first truce, 11 June--8 July 1948, and the international community, and the War -- The "ten days" and after -- Operations Yoav and Hiram -- Operation Horev, December 1948--January 1949 -- The armistice agreements, January--July 1949 -- Some conclusions.

Cum nu trebuie apărat Mircea Eliade

• • Iliescu, Adrian-Paul: Cum nu trebuie apărat Mircea Eliade - Cadrilul steriotipurilor defensive, Observator cultural, 208, 17 februarie 2004.

http://www.observatorcultural.ro/Cum-nu-trebuie-aparat-Mircea-Eliade*articleID_10225-articles_details.html

Obiceiul local este ca, prin insasi punerea problemei, sa se induca un sentiment de alarma: simpla intrebare „trebuie oare ars Eliade?“ (cu care incepe prefata cartii recenzate) sugereaza un pericol iminent de excomunicare sau autodafeu. In recenzia lui M. Iorgulescu, acest pericol inspaimintator este evocat numai indirect; umbra sa amenintatoare transpare pe fundalul elogiilor aduse cartii recenzate: aceasta „se situeaza deasupra pasiunilor“, abandoneaza „nefericita“ perspectiva „ulterioara“ ce judeca fapte trecute prin prisma unor reguli atunci inexistente (22, Nr. 722, p. 15); nu extrapoleaza, nu pune „sub lupa“ anumite detalii, nu supradimensioneaza prin „extragere din context“, nu „rescrie“ istoria dupa canoane si interese ulterioare (22, Nr. 724, p. 15) etc.

Aceste sublinieri insistente creeaza impresia ca Eliade sta de mult pe o „banca a acuzatilor“: el infrunta un interminabil proces trucat in care pasiunile mineaza gindirea clara, faptele sint interpretate rauvoitor pe baza „perspectivei ulterioare“, a unor „extrapolari“ si „sustrageri din context“, iar verdictul se da prin „rescrierea istoriei“ si aplicarea unor reguli inadecvate. Impresia e confirmata de faptul ca Iorgulescu vehiculeaza repetat expresii ca „demascatori“, „procurori“, „acuzatii“, „denuntare“, „imagine falsa“ (a lui M. Eliade), „stigmat“ (purtat de acesta) etc. (loc. cit.), formulari ce produc senzatia neta ca valorile culturii nationale sint amenintate. De unde vine insa aceasta presupusa amenintare? Din cite stim, dupa 1989 nimeni nu a cerut excomunicarea lui Mircea Eliade (sau a lui Emil Cioran), nimeni n-a contestat importanta savantului sau a omului de cultura Eliade, nimeni nu revendica excluderea prozatorului Eliade din istoria literaturii romane. Tirajul operelor sale, in continua si stabila crestere, nu este egalat decit (pura intimplare?) de cele ale colegilor (de generatie si nu numai) Cioran sau Noica. Reeditarile interminabile, saturarea sferei publice cu articole si dezbateri despre Eliade (intre care cele critice sau ofensive constituie exceptia, nu regula) sint departe de a sugera un pericol de excomunicare.

Dimpotriva, inserarea acestor articole si dezbateri, evocarea ceremonioasa a autorului lor ca model spiritual sau cultivarea suprematiei culturale a preocuparilor initiate de el fac parte din norma canonica de respectabilitate a majoritatii revistelor sau emisiunilor culturale romanesti. Observatorul calm ramine cu sentimentul ca Eliade face obiectul unui cult, nu al unui proces necrutator. Exista oare o singura zi in care numele sau (alaturi de cele ale lui Cioran si Noica) sa nu apara in presa scrisa sau pe canalele de televiziune? Exista redactor sau realizator care, intr-o serie suficient de lunga de rubrici sau emisiuni de profil, sa nu fi incercat sa-si demonstreze atasamentul la „marea cultura“, aducind in centrul atentiei „directia Nae Ionescu-Eliade-Cioran“? Evident ca nu. Fara nici o intentie de a deplinge aceasta omniprezenta (care totusi spune ceva despre auto-centrarea culturii noastre si merita o discutie aparte), ramin totusi motive de uimire: ce pericol il ameninta pe Eliade?

Cine se opune acestei avalanse in crestere (articole, carti, comentarii asupra operei sale)? Care ar fi fortele obscure ce pun la cale ostracizarea sugerata de zelosii sai aparatori? Exista, desigur, citeva critici deschise ale personalitatii sale si ale „spiritului“ pe care l-a ilustrat, critici cu pondere, de altfel, infima in totalul comentariilor, tezelor de doctorat si studiilor; dar unde sint diabolicii adversari (ai culturii romane) ce pregatesc arderea sa pe rug? Inexistenta acestor forte malefice si a oricarei amenintari efective, dar mai ales contrastul dintre aceasta absenta si senzatia de pericol ce emana din luarile de pozitie ale avocatilor lui Eliade nu pot sa nu trezeasca suspiciuni. Nu cumva strigatul de alarma „Eliade in pericol!“ si campania desfasurata sub auspiciile lui sint menite sa descurajeze orice incercare de raportare critica la Mircea Eliade ca ginditor si comentator politic sau ca fiinta morala?

Figura nr. 2 (sau tehnica ocultarii): „Confuzia de planuri“

Ni se aminteste mereu ca nici personalitatea lui Eliade, nici opera sa nu pot fi reduse la optiunile sale politice (22, Nr. 722) – sugestie clara si alarmanta: cineva, se pare, cultiva din umbra „confuzia de planuri“, urmarind sa eclipseze savantul si scriitorul pentru a expune stigmatului public omul si vederile sale politice. Apelul avocatilor lui Eliade la o presupusa confuzie de planuri constituie, din mai multe puncte de vedere, atingerea unei culmi.

De vreme ce opera literara a lui Eliade nu este contestata si, oricum, nimeni nu cere punerea ei la index, de vreme ce nimeni nu cere expulzarea lui Eliade (omniprezent, atit in librarii cit si in mediul academic) din patrimoniul stiintific si cultural, este uluitoare nervozitatea cu care este taxat drept detractor (si acuzat de „confuzie de planuri“) oricine indrazneste sa evoce falimentul moral si politic al savantului. Ar fi intr-adevar vinovat de toate acestea cel care ar nega valoarea literara a romanelor si nuvelelor lui Eliade pe temei politic (asa cum facea proletcultismul); sau cel ce ar nega valoarea istoricului religiilor pe temei politic. Insa, dupa 1989, nici o voce cit de cit ascultata nu a facut acest lucru. Poate sa existe vreun profesoras uitat, fost activist local al PCR, care respinge literatura eliadesca pe motiv de „legionarism“; sau vreun membru al fantomaticului PMR care neaga opera stiintifica a istoricului religiilor pe acelasi temei; dar nimeni n-a auzit de acestia si, oricum, ei nu sint un pericol pentru reputatia lui Eliade. Luarile semnificative de pozitie l-au vizat pe Eliade-publicistul politic sau personalitatea sa morala, nu pe scriitor si nici pe savant. Ca atare, cine face confuzia de planuri? Raspuns surpriza: singurii comentatori care amesteca planurile sint chiar cei care deplora ostentativ aceasta confuzie!

Indata ce un spirit mai putin pios cuteaza sa spuna ceva despre atasamentele de extrema dreapta ale lui Eliade, aparatorii profesionisti reactioneaza viguros: „Eliade nu poate fi redus la activitatea sa politica“; „Eliade nu a facut mult timp politica“; el a fost „de fapt“ scriitor si savant (22, Nr. 724); „sa nu confundam planurile!“. Cu alte cuvinte: „Eliade a fost un remarcabil scriitor si un mare savant – a discuta atasamentele sale politice inseamna a confunda planurile“. Iorgulescu il felicita pe F. Turcanu pentru ca evita orice „inutile polemici cu diversii demascatori si procurori“ – la fel de bine poate fi felicitat oricine evita discutia rationala, deoarece aceasta presupune confruntarea cu criticii, adica... ceea ce bon ton-ul local numeste „polemici inutile“ cu „diversi demascatori si procurori“. Aducind mereu in discutie opera culturala, ca replica la acuzatii politice, tocmai aparatorii propaga confuzia planurilor – ei sugereaza intelepciunea bigota: „despre un atit de mare om de cultura, numai bine“!

Eliade ca publicist si subiect politic este exonerat in mod indirect pentru ca... e un mare creator – ca si cum valoarea literara si stiintifica ar anula esecul publicistului politic sau responsabilitatea sustinatorului legionar fervent. Contrapunerea performantelor intelectuale opiniilor politice ale scriitorului oculteaza caracterul regretabil al celor din urma. Ni se pune permanent in fata „bilantul final“, care trebuie sa fie pozitiv („10% legionarism, dar 90% cultura inalta!“). De ce, insa, ar trebui sa stam permanent cu „bilantul final“ pe masa? De ce n-am putea analiza separat componenta politica si cea stiintifica a activitatii, respectind performantele carturaresti si deplorindu-le pe cele civice? Nimeni nu ne obliga sa discutam simultan, in mod amestecat, despre toate modurile de manifestare ale unei personalitati, asa cum fac zelosii aparatori. Asadar, cine amesteca planurile? Cine face confuziile?

Figura nr. 3 (sau tehnica victimizarii): „Repunerea in context“

Un laitmotiv al avocatilor lui Eliade este lamentarea privitoare la pretinsa „nedreptate“ care se face prin „sustragerea“ ideilor sale din context. Este, bineinteles, adevarat ca datele problemei s-au schimbat astazi fata de anii ’30 si este sigur ca pe atunci Eliade nu putea prevedea Holocaustul, in detaliile sale „tehnice“ cele mai sinistre. Dar imprevizibilitatea ii disculpa moral doar pe cei ce nu au contribuit cu nimic la crearea atmosferei spirituale si morale care a facut posibil Holocaustul. Cine, in anii ’30, i-ar fi admirat pe Hitler, Salazar sau Zelea Codreanu doar pentru capacitatea de „management politic“, pentru „patriotism“ sau pentru „incoruptibilitate“ si, in plus, s-ar fi disociat explicit de ei, in mod public, indata ce crimele de care erau raspunzatori ar fi devenit cunoscute, ar putea intr-adevar sa se disculpe pe baza imprevizibilitatii acestor crime, a contextului prea timpuriu in care si-a exprimat admiratia (context in care directia extremei drepte si riscurile marsului ei nu erau inca pe deplin clare).

Dar cine a admirat nu doar aceste calitati „neutre“ ale liderilor fascisti, ci: a vinturat, ca si fascistii, sloganul pericolului reprezentat de „cotropirea evreiasca“ si mai ales pe cel al amenintarii reprezentate de „viitoarea ofensiva“ a evreilor; cine a deplins toleranta romaneasca (?!?) fata de minoritati, evocind, pentru contrast, in acelasi pasaj, eficacitatea intolerantei altora („macelarirea“ grecilor din Turcia, „sugrumarea“ germanilor din Cehia etc.); cine a facut apologia „imperialismului spiritual“, a „romanismului“ fanatic, a misiunii „istorice“ a legionarilor, a mortii sau sacrificiului etc.; si, in plus, cine, dupa toate aceste luari de pozitie, nu s-a delimitat ferm niciodata de politica extremei drepte nu poate pretinde sa obtina circumstante atenuante de la „context“ – pentru simplul motiv ca este co-autor al contextului, nu „prizonier“ pasiv al sau. Cine a infestat „contextul“, adica ambianta sociala a vremii, cu idei agresive – chemari la „barbarie“, ca acelea facute de Cioran, sau insinuarea ca padurile vor trebui prefacute in spinzuratori, emisa de Eliade – nu mai poate poza intr-o biata „victima a contextului“. Comentatorii binevoitori, cum se dovedeste si M. Iorgulescu, insista ca antisemitismul din articolele lui Eliade nu „duce“ si nu „indeamna“ la pogrom sau exterminare in masa.

Dar aici problema este pusa gresit: nu este cazul sa ne intrebam daca un articol de revista „duce“ la pogrom – niciodata pogromurile nu se dezlantuie datorita unor articole, si orice autor extremist s-ar putea prevala de scuza ca nu lectura cartilor lui a scos oamenii in strada; ci e cazul sa ne intrebam daca el contribuie la toxicitatea unei atmosfere politice ce conduce, in cele din urma, la pogrom. De asemenea, nu este cazul sa ne intrebam daca articolele lui Eliade indeamna la exterminarea in masa, deoarece nu numai un atare indemn constituie o culpa morala. Simpla idee a necesitatii purificarii etnice, inclusiv prin mijloace administrative, idee avansata explicit de Eliade si cuplata cu „avertismentul“ ca evreii... pregatesc o ofensiva (vezi Pilotii orbi), este o culpa morala si politica suficient de grava. Sigur ca aceasta idee, in sine, n-a ucis pe nimeni, dar oare nu contribuia ea la starea de spirit care ii incuraja si mobiliza pe legionarii ce au ucis efectiv?

Nu contribuia oare la justificarea „eroilor“ legionari si a crimelor lor, sugerind ca acestia nu fac decit sa raspunda unei chemari patriotice urgente, unei misiuni de „salvare“ a tarii si de eliminare a „pericolului evreiesc“? Prin asemenea luari de pozitie, Eliade accentua sentimentul de „pericol national“, de „iminenta prabusire“ („niciodata n-a fost neamul nostru romanesc atit de aproape de pieire“, clama in 1937), sentiment ce justifica sau parea a justifica orice „masuri de salvare“, agravind contextul de exaltare misionara si mobilizare politica urgenta ce facilita violenta. Cum ar putea fi el prezentat ca victima a acestui context? Dar, cum nu sintem decit comentatori post factum ai evenimentelor si cum ni se pot atribui diverse limitari de comprehensiune, sa nu ne arogam un moralism omniscient. Sa presupunem ca nu poate fi exclusa o complicata evolutie interioara prin care Eliade si Cioran, spirite subtile si framintate, cu adincimi „insondabile“, au devenit victime inocente ale unei ambiante brutale, inapte sa valorifice nuantarile subtile care-i defineau.

Prima datorie a acestor „victime“ era sa elucideze aceasta evolutie, sa faca o auto-analiza severa, apta sa explice pe intelesul nostru, muritorii mai putin abisali, cum au putut ajunge sa se alinieze la miscarea (responsabila de crime) a legionarilor si sa fie (in mod eronat, pasamite) confundati cu ei: sa puncteze circumstantele atenuante, sa explice interpretarile gresite, identificarile nelegitime si prezumtiile prin prisma carora „victimele inocente“ au putut fi luate drept complici. Nici unul dintre cei despre care vorbim nu a facut acest lucru, nici unul nu si-a asumat efectiv (autentic, explicit) responsabilitatea pentru entuziasmul cu care a sprijinit extrema dreapta si fascismul, iar Eliade cel mai putin dintre ei. In absenta unei atari analize purificatoare, nu ne ramine decit presupunerea ca circumstantele atenuante pur si simplu nu existau: exaltatii erau intr-adevar complici morali si nu puteau infirma acest lucru. Frazeologia confuza despre context ar trebui abandonata si pentru alte motive.

Mai intii, este de notat ca „repunerea ideilor in context“ este deseori irelevanta, deoarece in general contextul explica, dar nu justifica. Se poate desigur resitua in context apologia facuta legionarismului si „jertfei legionare“, evocindu-se profunda cutremurare traita de Eliade la moartea „eroilor“ legionari, dar, desi aceste trairi explica exaltarea scriitorului, ele nu justifica sustinerea pe care o acorda unei miscari politice extremiste. Tot asa cum revolta legitima fata de o crima odioasa explica, dar nu justifica linsajul, revolta (la fel de legitima) fata de mizeria morala din politica romaneasca explica, dar nu justifica adeziunea spirituala la o miscare criminala. Practicantii ritualului evocarii (vagi) a contextului ar trebui sa constientizeze faptul ca, asa cum observa Karl Popper, cunoscutul critic al totalitarismului, exista si o „mitologie al contextului“: uneori, „contextul“ este invocat samanic pentru escamotarea unor adevaruri clare, dar neconvenabile.

Mai important este insa un al doilea motiv: reconstituirea contextului este de natura sa agraveze, si nu sa atenueze culpa morala a unor spirite exaltate ca Eliade. Acest lucru reiese limpede indata ce iesim din apele tulburi ale frazeologiei literaturizante si intram in sfera distinctiilor conceptuale nete, bine stabilite inca de liberalii clasici: exista o diferenta neta intre denuntarea unui negustor drept speculant, intr-o ambianta de ordine si normalitate sociala in care acuza respectiva, oricit de virulenta, ramine doar o manifestare a libertatii de expresie, si acelasi act acuzator facut in fata unei gloate furibunde adunate la casa celui denuntat, context in care denuntarea devine instigare, sau cel putin incurajare iresponsabila a violentei multimii dezlantuite (J.S. Mill).

Ei bine, contextul articolelor pro-legionare ale lui Eliade seamana mult mai mult cu cel de-al doilea tip de context decit cu primul: discursul exaltat al scriitorului nu avea loc intr-o ambianta calma, plina de umor si toleranta; dimpotriva, el se desfasura (metaforic vorbind) „in fata gloatei dezlantuite“, adica intr-un mediu social agitat de nationalisti extremisti, de legionari, de admiratori ai regimurilor fasciste, toti foarte activi in anii ’30 si toti hotariti sa rezolve „o data pentru totdeauna“ problemele care-i obsedau: „cotropirea evreiasca“, „falimentul regimului politic din Romania“ (interpretat ca faliment al democratiei si ca argument pentru autoritarism), „degenerarea morala“ (interpretata ca semnal al nevoii imperative de impunere a ortodoxiei ca factor purificator si mobilizator al energiilor nationale) etc. Intr-un asemenea context, nu numai formularile precise, ci chiar si cele mai nebuloase apeluri la „misiunea istorica“ a romanilor (care abunda la Eliade) devin instigari, si nu simple declaratii personale de credinta, deoarece sint receptate ca atare de „gloata dezlantuita“ (indiferent de ce a gindit sau dorit in fapt autorul apelurilor).

Cine peroreaza despre „cotropirea evreiasca“ si despre viitoarea „ofensiva a evreilor“ contra romanilor, intr-o atmosfera precum cea din 1937, nu se poate prezenta drept exponent al omeniei si tolerantei, in virtutea unor amicitii cu unul sau doi evrei, a unu-doua articole omagiale la adresa unor carturari evrei sau a unei ocazionale condamnari a violentei. Si nu este citusi de putin plauzibila presupunerea ca scriitorul nu ar fi prevazut receptarea articolelor sale ca adeziune la miscarea legionara si ca pledoarie pentru ea: cine exalta revolutia spirituala si omul nou in fata legionarilor, care prin revolutie intelegeau lupta armata si chiar exterminare a Dusmanului, iar prin om nou intelegeau rrromanul ortodox, militant necrutator contra „jidanirii“, putea si trebuia sa prevada felul cum va fi receptat mesajul sau. Cei care spera ca, prin „repunere in context“, Eliade isi va recapata inocenta morala si statutul de „victima“ a istoriei sint ei insisi victime – victimele unei iluzii.

O subtila si pernicioasa metoda de a disculpa consta in situarea derutanta a problemei responsabilitatii morale intr-un mediu pseudo-metafizic: In realitate, nu se pune problema de a scinda fiecare personalitate normala intr-o componenta „adevarata“ si una „falsa“, in „adevaratul ...escu“ si „falsul ...escu“, eludind astfel responsabilitatea individuala pentru orice manifestare izvorita din cea de-a doua. Numai cazurile de schizoidie fac atari scindari relevante. Omul sanatos ramine un singur om si este raspunzator pentru toate actele sale, indiferent din ce sector al personalitatii lui deriva. Naivii vor fi poate convinsi prin acest tertip, insa cititorul mai putin increzator va observa sofismul: deosebirea dintre cele doua sfere de manifestare nu este una intre un „adevarat“ si un „fals“ personaj; opiniile politice ale lui Mircea Eliade sint opiniile lui autentice si-i apartin lui cu adevarat, nicidecum unui alt (si fals) Eliade; ele ii apartin la fel de mult ca si ideile stiintifice, numai ca tin de o alta sfera a personalitatii sale, nu de cea carturareasca. Ca atare, nu pot fi bagatelizate. Nu are nici un sens ca optiunile politice ale scriitorului sa fie taxate drept minore, neautentice sau nerelevante, doar pentru ca au fost sustinute public pe o perioada scurta de timp: la urma urmei, se poate face ipoteza ca, dupa 1945, Eliade nu si-a mai etalat convingerile politice exclusiv datorita inactualitatii lor. Personal, nu sustin aceasta ipoteza, dar ea nu este absurda: caci carturarul nu s-a obosit niciodata sa manifeste alte optiuni politice, mai putin regretabile, sau sa se disocieze de cele timpurii. Daca ar fi facut-o, ar fi existat poate temeiuri pentru a decreta ideile interbelice drept „rataciri juvenile“, necaracteristice „adevaratului“ Eliade; cum nu a catadixit sa faca acest lucru, nimic nu ne poate determina sa-l absolvim printr-un atare decret.

Deosebiri de gindire si evaluare intre anii ’30 si acest inceput de mileniu exista, desigur: bunaoara, nationalismul era considerat pe atunci o valoare in sine, ceea ce nu mai este cazul azi. Dar Eliade nu este „acuzat“ pur si simplu pentru nationalismul sau, dupa cum nu este acuzat nici pentru atasamentul fata de ortodoxie ori spiritualism. Lasindu-i la o parte pe comunisti (obligatoriu internationalisti si atei!), aproape toti politicienii vremii erau nationalisti (de o nuanta sau alta) si plini de respect pentru ortodoxie, fara ca aceste optiuni, luate in sine, sa constituie azi cap de acuzare impotriva lor.

Extremismul politic, violenta, intoleranta si crimele (tipice pentru legionari) sint oare contrare doar „canoanelor“ din 2004? Nu erau ele la fel de condamnabile si in epoca interbelica, prin prisma gindirii si a normelor acelei perioade? Chiar purificarea etnica (termenul este, desigur, mai nou) aparea, in statele democratice, ca inacceptabila in anii ’30, desi era recomandata energic de cel de-al treilea Reich – nici ea nu poate fi considerata o chestiune foarte relativa (in raport cu cele doua perioade in discutie). Care sint, asadar, acele manifestari politice legionare care, desi condamnabile azi, erau pe deplin acceptabile moral in anii ’30? Care sint optiunile de extrema dreapta care-i puteau aparea pe atunci lui Eliade drept imaculate, ele devenind regretabile numai prin prisma „canoanelor“ de azi?

In this context, the main effort to document and expose the Antonescu-era massacres came from Jewish Romanians. This began in 1945, when Jewish journalists Marius Mircu and Maier Rudrich contributed first-hand testimonies. In 1946-1948, the Jewish community leader Matatias Carp published Cartea neagră ("The Black Book"), a voluminous and detailed account of all stages of the Holocaust. After forming a secondary element in Antonescu's indictment, the deportation of Romani people was largely ignored in official discourse.

Eliminarea Israelului de pe hărți

Le site du Mouvement Ouvrier Chrétien (MOC - Belgia) Cela valait une rectification, pas une polémique ! Encore moins des propos injurieux et haineux... Lundi, 19 Décembre 2011 09:36 (accesat la 4 ian. 2012), http://www.moc-site.be/ „À juste titre, M. Rubinfeld nous a fait remarquer que la carte publiée sur notre site internet ne mentionnait pas l’État d’Israël. Il s’agit bien évidemment d’une erreur totalement involontaire. Raison pour laquelle une fois prévenus de cette malencontreuse erreur, nous avons retiré dans l’heure la carte incriminée...”

„...Enfin, pour lever toute ambiguïté nous voulons rappeler ici la position politique du Mouvement Ouvrier Chrétien face au conflit israélo-palestinien. Elle se base en particulier sur la résolution 242 du Conseil de sécurité de l'ONU, votée le 22 novembre 1967 à la majorité de ses membres.[1]

Le Conseil de sécurité, Exprimant l'inquiétude que continue de lui causer la grave situation au Moyen-Orient,

Soulignant l'inadmissibilité de l'acquisition de territoire par la guerre et la nécessité d'œuvrer pour une paix juste et durable permettant à chaque État de la région de vivre en sécurité,

Soulignant en outre que tous les États Membres, en acceptant la Charte des Nations unies, ont contracté l'engagement d'agir conformément à l'Article 2 de la Charte,

1. Affirme que l'accomplissement des principes de la Charte exige l'instauration d'une paix juste et durable au Moyen-Orient qui devrait comprendre l'application des deux principes suivants :

a. Retrait des forces armées israéliennes des territoires occupés lors du récent conflit ;

b. Cessation de toutes assertions de belligérance ou de tous états de belligérance et respect et reconnaissance de la souveraineté, de l'intégrité territoriale et de l'indépendance politique de chaque État de la région et de leur droit de vivre en paix à l'intérieur de frontières sûres et reconnues, à l'abri de menaces ou d'actes de force ;

2. Affirme en outre la nécessité

a. De garantir la liberté de navigation sur les voies d'eau internationales de la région ;

b. De réaliser un juste règlement du problème des réfugiés ;

c. De garantir l'inviolabilité territoriale et l'indépendance politique de chaque État de la région, par des mesures comprenant la création de zones démilitarisées ;

3. Prie le Secrétaire général de désigner un représentant spécial pour se rendre au Proche-Orient afin d'y établir et d'y maintenir des rapports avec les États concernés en vue de favoriser un accord et de seconder les efforts tendant à aboutir à un règlement pacifique et accepté, conformément aux dispositions et aux principes de la présente résolution ;

4. Prie le Secrétaire général de présenter aussitôt que possible au Conseil de sécurité un rapport d'activité sur les efforts du représentant spécial. (http://www.un.org/documents/sc/res/1967/scres67.htm)

Le Soir

Principalul ziar valon (Belgia francifină) cuprinde o hartă a Orientului Mijlociu în care în locul Israelului apare inscripția: Palestina.

La carte illustre un article de Baudouin Loos: Quand l’islam politique triomphe..., p. 10, Lundi 26 décembre 2011 (accesat 4 ian. 2012) Série (1/5) Printemps arabe, Noël islamiste [4]

###

• Infoboxuri și cutii: [5]
  • Imagini de dimensiune variabilă în „Cutie”, modificarea formatului, produce dereglarea cutiilor în articolele existente.

    Format:Im

• Ajutor:Comenzi rapide: A:CR
• Găsirea presei inaccesibile: inaccesibile: Pentru paginile anterioare lui 2007 si partial 2008, exista Wayback Machine
• Sine ira et studio („fără ură și părtinire”). istoricul roman Tacit în prefața lucrării sale Anale.

== 24 [6]

Wikipedia:Formate utile

Wikipedia:Formate utile

Literatură medicală

• The Cochrane Library on Wiley Online
• Abstracts and summaries of Cochrane Reviews, free access
• The evolution of The Cochrane Library, 1988-2003
• The Centre for Reviews and Dissemination

Malaria

L'etimologia di "malaria" deriva da un termine medievale italiano "mal aria" ovvero cattiva aria mentre il termine "paludismo" deriva dalla convinzione che la malattia fosse provocata dai miasmi provenienti dalle zone paludose. Questo termine venne utilizzato nel settecento anche fuori dall'Italia per descrivere una febbre che compariva solo d'estate e che era spesso mortale.

Generația spontanee

Olga Lepeșinskaia, membră a Academiei de Științe a URSS, Jean Rostand (1894-1977): La genèse de la vie, histoire des idées sur la génération spontanée , 1943 Vasile Mârza membru titular al Academiei Române din anul 1948.