Deschide meniul principal

Adunarea Parlamentară a NATO

Adunarea Parlamentară a NATO (NATO Parliamentary Assembly, NATO PA / Assemblée parlementaire de l'OTAN, AP OTAN) a fost înființată în anul 1955 sub denumirea de North Atlantic Assembly (Adunarea Atlanticului de Nord) este un organism consultativ interparlamentar format din membri ai parlamentelor naționale ale statelor membre, numărul reprezentanților naționali fiind proporțional cu numărul populației statelor membre și reprezintă distribuția politică a parlamentelor naționale. Președintele în funcție al AP OTAN este Madeleine Moon din Marea Britanie, aleasa in 2018.[1]

RolModificare

Reunind legiuitorii din toate statele membre ale Alianței Atlantice, AP NATO asigură o legătură între NATO și parlamentele națiunilor sale membre.

În același timp, aceasta facilitează conștientizarea parlamentară și înțelegerea problemelor esențiale de securitate și contribuie la o mai mare transparență a politicilor NATO. Este esențial să mențină și să consolideze relația transatlantică, care stă la baza Alianței Atlantice.

De la sfârșitul Războiului Rece, Adunarea și-a asumat un nou rol prin integrarea în activitatea sa a parlamentarilor din acele țări din Europa Centrală și de Est și dincolo de acestea care caută o asociere mai strânsă cu NATO. Această integrare a oferit asistență atât politică, cât și practică și a căutat să contribuie la consolidarea democrației parlamentare în întreaga regiune euro-atlantică și să completeze și să consolideze programul propriu de parteneriat și cooperare al NATO.

Adunarea sa implicat direct în asistarea în procesul de ratificare a protocoalelor de aderare semnat la sfârșitul anului 1997, care a culminat cu aderarea Republicii Cehe, Ungariei și Poloniei la Alianță în martie 1999. A jucat același rol cu privind procesul de ratificare care a dus la aderarea Bulgariei, a Estoniei, a Letoniei, a Lituaniei, a României, a Slovaciei și a Sloveniei, în martie 2004.

Numărul de reprezentanțiModificare

State membreModificare

Numărul de reprezentanți ai fiecărui stat membru[1]

Stat Membru Organism Legislativ Național Număr Reprezentanți
Albania Assembly of the Republic
4
Belgia La Chambre, Senate
7
Bulgaria Narodno Sobranie
6
Canada Senate and House of Commons
12
Croația House of Representatives
5
Republica Cehă Poslanecka Snemovna, Senat, Delegation
7
Danemarca Folketinget
5
Estonia Riigikogu
3
Franța Assemblée Nationale, Sénate
18
Germania Bundestag, Bundesrat
18
Grecia Parliament
7
Islanda Althingi
3
Italia Camera, Senato
18
Letonia Saeima
3
Lituania Seimas
4
Luxemburg Chambre des Députés
3
Norvegia Stortinget
5
Olanda Eerste Kamer, Tweede Kamer
7
Polonia Sejm, Senat
12
Portugalia Parlamento
7
Regatul Unit House of Commons, House of Lords
18
România Camera Deputatilor, Senat
10
Slovacia Národna rada Slovenskej republiky
5
Slovenia Drzavni Zbor
3
Spania Congreso, Senado
12
Statele Unite House of Representatives, Senate
36
Turcia Turkish Grand National Assembly
12
Ungaria Orszaggyules
7
Număr total de reprezentanți
257

State asociateModificare

Numărul de reprezentanți ai fiecărui stat asociat[2]

Stat Asociat Organism Legislativ Național Număr Reprezentanți
Armenia Azgayin Zhoghov
3
Austria Parlament
5
Azerbaijan Milli Mejlis
5
Bosnia și Herțegovina Parlament
3
Elveția Assemblée Fédéral Bundesversammlung
5
Federația Rusă Soviet Federatsii, Gossoudarstvennaya Duma
10
Finlanda Eduskunta - Riksdagen
4
Georgia Parliament of Georgia
4
Moldova Parlamentul Republicii Moldova
3
Muntenegru Skupštine Crne Gore
3
Republica Macedonia Sobranie
3
Serbia National Assembly of the Republic of Serbia
5
Suedia Riksdag
5
Ucraina Verkhovna Rada
8
Număr total de reprezentanți
66

PreședințiModificare

  •   Wishart McLea Robertson (1955–1956)
  •   Wayne Hays (1956–1957)
  •   Johannes Josephus Fens (1957–1959)
  •   Antoine Béthouart (1959–1960)
  •   Nils Langhelle (1960–1961)
  •   Pietro Micara (1961–1962)
  •   Lord Crathorne (1962–1963)
  •   Georg Kliesing (1963–1964)
  •   Henri Moreau de Melen (1964–1965)
  •   José Soares da Fonseca (1965–1966)
  •   Jean-Eudes Dubé (1966–1967)
  •   Matthías Árni Mathiesen (1967–1968)
  •   Kasım Gülek (1968–1969)
  •   Wayne Hays (1969–1970)
  •   Romain Fandel (1970–1971)
  •   Terrence Murphy (1971–1972)
  •   John Peel (1972–1973)
  •   Knud Damgaard (1973–1975)
  •   Wayne Hays (1975–1977)
  •   Sir Geoffrey de Freitas (1977–1979)
  •   Paul Thyness (1979–1980)
  •   Jack Brooks (1980–1982)
  •   Peter Corterier (1982–1983)
  •   Sir Patrick Wall (1983–1985)
  •   Charles McCurdy Mathias, Jr. (1985–1986)
  •   Ton Frinking (1986–1988)
  •   Sir Patrick Duffy (1988–1990)
  •   Charles Rose (1990–1992)
  •   Loïc Bouvard (1992–1994)
  •   Karsten Voigt (1994–1996)
  •   William V. Roth, Jr. (1996–1998)
  •   Javier Ruperez (1998–2000)
  •   Rafael Estrella (2000–2002)
  •   Doug Bereuter (2002–2004)
  •   Pierre Lellouche (2004–2006)
  •   Bert Koenders (2006–2007)
  •   José Lello (2007–2008)
  •   John S. Tanner (2008–2010)
  •   Karl A. Lamers (2010–2012)
  •   Sir Hugh Bayley (2012–2014)
  •   Mike Turner (2014–2016)
  •   Paolo Alli (2016–2018)
  •   Rasa Jukneviciene (2018)
  •   Madeleine Moon (2018-present)[3]

NoteModificare

  1. ^ a b http://www.nato-pa.int/default.asp?SHORTCUT=199
  2. ^ http://www.nato-pa.int/default.asp?SHORTCUT=200
  3. ^ NATO Parliamentary Assemblee. „NATO PA - PRESIDENTS FROM 1955 TO 2014”. www.nato-pa.int. Arhivat din original la . Accesat în . 

Legături externeModificare