Alegeri generale în Argentina, 1954

Alegerile generale argentiniene din 1954 au avut loc pe 25 aprilie. Alegătorii au ales atât legislatorii, cât și vicepreședintele Argentinei, cu o prezență la vot de 85%.

Alegeri generale în Argentina, 1954

Moartea soției și celei mai apropiate consiliere a sa, Eva Perón, a pus președintele Juan Perón în fața unor dificultăți serioase. O secetă severă în 1952, combinată cu anii de pesimism din sectorul agrar al Argentinei, a epuizat rezervele valutare și l-a forțat pe Perón să restrângă împrumuturile publice și programele de cheltuieli. Totuși, recesiunea, alături de o recoltă bogată, a permis rezervelor Băncii Centrale să se recupereze și a dus inflația (care atinsese 50% în 1951) la un nivel de o singură cifră.[1]

Controversele legate de socrii lui Perón și violența politică, atât din partea mișcării peroniste⁠(d), cât și împotriva acesteia, l-au urmărit pe președinte în prima jumătate a anului 1953. El a profitat de ocazia alegerilor legislative viitoare pentru a-și testa popularitatea. Constituția Argentinei nu prevedea în mod explicit convocarea unor alegeri speciale în astfel de circumstanțe, dar Perón a anunțat o alegere specială pentru a-l înlocui pe vicepreședintele decedat, Hortensio Quijano⁠(d). Dr. Quijano a murit pe 3 aprilie 1952, cu două luni și o zi înainte ca mandatul său să se fi încheiat pe 4 iunie 1952. Perón l-a nominalizat pe senatorul Alberto Teisaire⁠(d) ca fiind candidatul Partidului Peronist.

Teisaire îi era familiar lui Perón din perioada loviturii de stat din 1943; fostul contraamiral ajutase la menținerea sprijinului Marinei, de obicei neliniștite, pentru liderul populist înainte și după alegerea lui Perón din 1946. După opt ani în Senat, Teisaire a rămas apropiat de armată, ceea ce era o considerație deosebit de importantă.[2]

În opoziție, Uniunea Civică Radicală (UCR), care fusese centristă cu 15 ani înainte ca Perón să preia funcția, a fost împovărată de cenzură și diverse forme de hărțuire încă din 1930. Anul 1953 a fost marcat de încarcerarea majorității liderilor lor. Printre puținele figuri proeminente din partid disponibile pentru a candida la vicepreședinție se număra Crisólogo Larralde⁠(d), care s-a opus alianței UCR cu conservatorii și socialiștii din 1945 împotriva lui Perón. Era o figură bine cunoscută în grupul disident pro-Perón „Grupul de Reînnoire”. Cu toate acestea, acest lucru nu a ușurat restricțiile UCR privind accesul la majoritatea mass-media, iar partidul a fost învins cu rezultate similare cu cele din alegerile din 1951.[3]

Rezultate

modificare
 
Partid Voturi % Deputați Delegați fără drept de vot
Câștigat Total Câștigat Total
Partidul Peronist (PP) 4,977,586 64.28 74 143 9 14
Uniunea Civică Radicală (UCR) 2,502,109 32.31 5 12
Partidul Național Democrat (PDN) 104,006 1.34
Partidul Comunist (APC) 88,007 1.14
Partidul Progresist Democrat (PDP) 46,077 0.60
Partidul Socialist al Revoluției Naționale (PS RN) 22,516 0.29
Partidul De Adunare A Muncii (CO) 3,183 0.04
Total 7,743,484 100 79 155 9 14
Voturi pozitive 7,743,484 97.93
Voturi nevalide/goale 163,374 2.07
Voturi totale 7,906,858 100
Votanți înregistrați/participare 9,194,157 85.99
Sursa:[4]
Partid Voturi % Locuri câștigate Total locuri
Partidul Peronist (PP) 18 34
Uniunea Civică Radicală (UCR)
Partidul Național Democrat (PDN)
Partidul Comunist (APC)
Partidul Progresist Democrat (PDP)
Partidul Socialist al Revoluției Naționale (PS RN)
Total 18 34
Voturi pozitive
Voturi nevalide/goale
Voturi totale 100
Votanți înregistrați/participare
  1. ^ Todo Argentina: 1953
  2. ^ Potash, Robert. The Army and Politics in Argentina. Stanford University Press, 1996.
  3. ^ Todo Argentina: 1954
  4. ^ Nohlen, Dieter (). Elections in the Americas: A Data Handbook. II: South America. Nueva York: Oxford University Press. ISBN 0-19-928358-3.