Alegeri generale în Argentina, 1954

Alegerile generale argentiniene din 1954 au avut loc pe 25 aprilie. Alegătorii au ales atât legislatorii, cât și vicepreședintele Argentinei, cu o prezență la vot de 85%.

Alegeri generale în Argentina, 1954

Context

Moartea soției și celei mai apropiate consiliere a sa, Eva Perón, a pus președintele Juan Perón în fața unor dificultăți serioase. O secetă severă în 1952, combinată cu anii de pesimism din sectorul agrar al Argentinei, a epuizat rezervele valutare și l-a forțat pe Perón să restrângă împrumuturile publice și programele de cheltuieli. Totuși, recesiunea, alături de o recoltă bogată, a permis rezervelor Băncii Centrale să se recupereze și a dus inflația (care atinsese 50% în 1951) la un nivel de o singură cifră.

Controversele legate de socrii lui Perón și violența politică, atât din partea mișcării peroniste^⁠(d), cât și împotriva acesteia, l-au urmărit pe președinte în prima jumătate a anului 1953. El a profitat de ocazia alegerilor legislative viitoare pentru a-și testa popularitatea. Constituția Argentinei nu prevedea în mod explicit convocarea unor alegeri speciale în astfel de circumstanțe, dar Perón a anunțat o alegere specială pentru a-l înlocui pe vicepreședintele decedat, Hortensio Quijano^⁠(d). Dr. Quijano a murit pe 3 aprilie 1952, cu două luni și o zi înainte ca mandatul său să se fi încheiat pe 4 iunie 1952. Perón l-a nominalizat pe senatorul Alberto Teisaire^⁠(d) ca fiind candidatul Partidului Peronist.

Teisaire îi era familiar lui Perón din perioada loviturii de stat din 1943; fostul contraamiral ajutase la menținerea sprijinului Marinei, de obicei neliniștite, pentru liderul populist înainte și după alegerea lui Perón din 1946. După opt ani în Senat, Teisaire a rămas apropiat de armată, ceea ce era o considerație deosebit de importantă.

În opoziție, Uniunea Civică Radicală (UCR), care fusese centristă cu 15 ani înainte ca Perón să preia funcția, a fost împovărată de cenzură și diverse forme de hărțuire încă din 1930. Anul 1953 a fost marcat de încarcerarea majorității liderilor lor. Printre puținele figuri proeminente din partid disponibile pentru a candida la vicepreședinție se număra Crisólogo Larralde^⁠(d), care s-a opus alianței UCR cu conservatorii și socialiștii din 1945 împotriva lui Perón. Era o figură bine cunoscută în grupul disident pro-Perón „Grupul de Reînnoire”. Cu toate acestea, acest lucru nu a ușurat restricțiile UCR privind accesul la majoritatea mass-media, iar partidul a fost învins cu rezultate similare cu cele din alegerile din 1951.

Rezultate

Partid		Voturi	%	Deputați		Delegați fără drept de vot
				Câștigat	Total	Câștigat	Total
	Partidul Peronist (PP)	4,977,586	64.28	74	143	9	14
	Uniunea Civică Radicală (UCR)	2,502,109	32.31	5	12	—	—
	Partidul Național Democrat (PDN)	104,006	1.34	—	—	—	—
	Partidul Comunist (APC)	88,007	1.14	—	—	—	—
	Partidul Progresist Democrat (PDP)	46,077	0.60	—	—	—	—
	Partidul Socialist al Revoluției Naționale (PS RN)	22,516	0.29	—	—	—	—
	Partidul De Adunare A Muncii (CO)	3,183	0.04	—	—	—	—
Total		7,743,484	100	79	155	9	14
Voturi pozitive		7,743,484	97.93
Voturi nevalide/goale		163,374	2.07
Voturi totale		7,906,858	100
Votanți înregistrați/participare		9,194,157	85.99
Sursa:

Senat

Partid		Voturi	%	Locuri câștigate	Total locuri
	Partidul Peronist (PP)			18	34
	Uniunea Civică Radicală (UCR)			—	—
	Partidul Național Democrat (PDN)			—	—
	Partidul Comunist (APC)			—	—
	Partidul Progresist Democrat (PDP)			—	—
	Partidul Socialist al Revoluției Naționale (PS RN)			—	—
Total				18	34
Voturi pozitive
Voturi nevalide/goale
Voturi totale			100
Votanți înregistrați/participare