Alegeri generale în Argentina, 1954
Alegerile generale argentiniene din 1954 au avut loc pe 25 aprilie. Alegătorii au ales atât legislatorii, cât și vicepreședintele Argentinei, cu o prezență la vot de 85%.
| ||||||
|
Context
modificareMoartea soției și celei mai apropiate consiliere a sa, Eva Perón, a pus președintele Juan Perón în fața unor dificultăți serioase. O secetă severă în 1952, combinată cu anii de pesimism din sectorul agrar al Argentinei, a epuizat rezervele valutare și l-a forțat pe Perón să restrângă împrumuturile publice și programele de cheltuieli. Totuși, recesiunea, alături de o recoltă bogată, a permis rezervelor Băncii Centrale să se recupereze și a dus inflația (care atinsese 50% în 1951) la un nivel de o singură cifră.[1]
Controversele legate de socrii lui Perón și violența politică, atât din partea mișcării peroniste(d), cât și împotriva acesteia, l-au urmărit pe președinte în prima jumătate a anului 1953. El a profitat de ocazia alegerilor legislative viitoare pentru a-și testa popularitatea. Constituția Argentinei nu prevedea în mod explicit convocarea unor alegeri speciale în astfel de circumstanțe, dar Perón a anunțat o alegere specială pentru a-l înlocui pe vicepreședintele decedat, Hortensio Quijano(d). Dr. Quijano a murit pe 3 aprilie 1952, cu două luni și o zi înainte ca mandatul său să se fi încheiat pe 4 iunie 1952. Perón l-a nominalizat pe senatorul Alberto Teisaire(d) ca fiind candidatul Partidului Peronist.
Teisaire îi era familiar lui Perón din perioada loviturii de stat din 1943; fostul contraamiral ajutase la menținerea sprijinului Marinei, de obicei neliniștite, pentru liderul populist înainte și după alegerea lui Perón din 1946. După opt ani în Senat, Teisaire a rămas apropiat de armată, ceea ce era o considerație deosebit de importantă.[2]
În opoziție, Uniunea Civică Radicală (UCR), care fusese centristă cu 15 ani înainte ca Perón să preia funcția, a fost împovărată de cenzură și diverse forme de hărțuire încă din 1930. Anul 1953 a fost marcat de încarcerarea majorității liderilor lor. Printre puținele figuri proeminente din partid disponibile pentru a candida la vicepreședinție se număra Crisólogo Larralde(d), care s-a opus alianței UCR cu conservatorii și socialiștii din 1945 împotriva lui Perón. Era o figură bine cunoscută în grupul disident pro-Perón „Grupul de Reînnoire”. Cu toate acestea, acest lucru nu a ușurat restricțiile UCR privind accesul la majoritatea mass-media, iar partidul a fost învins cu rezultate similare cu cele din alegerile din 1951.[3]
Rezultate
modificarePartid | Voturi | % | Deputați | Delegați fără drept de vot | |||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Câștigat | Total | Câștigat | Total | ||||
Partidul Peronist (PP) | 4,977,586 | 64.28 | 74 | 143 | 9 | 14 | |
Uniunea Civică Radicală (UCR) | 2,502,109 | 32.31 | 5 | 12 | — | — | |
Partidul Național Democrat (PDN) | 104,006 | 1.34 | — | — | — | — | |
Partidul Comunist (APC) | 88,007 | 1.14 | — | — | — | — | |
Partidul Progresist Democrat (PDP) | 46,077 | 0.60 | — | — | — | — | |
Partidul Socialist al Revoluției Naționale (PS RN) | 22,516 | 0.29 | — | — | — | — | |
Partidul De Adunare A Muncii (CO) | 3,183 | 0.04 | — | — | — | — | |
Total | 7,743,484 | 100 | 79 | 155 | 9 | 14 | |
Voturi pozitive | 7,743,484 | 97.93 | |||||
Voturi nevalide/goale | 163,374 | 2.07 | |||||
Voturi totale | 7,906,858 | 100 | |||||
Votanți înregistrați/participare | 9,194,157 | 85.99 | |||||
Sursa:[4] |
Senat
modificarePartid | Voturi | % | Locuri câștigate | Total locuri | |
---|---|---|---|---|---|
Partidul Peronist (PP) | 18 | 34 | |||
Uniunea Civică Radicală (UCR) | — | — | |||
Partidul Național Democrat (PDN) | — | — | |||
Partidul Comunist (APC) | — | — | |||
Partidul Progresist Democrat (PDP) | — | — | |||
Partidul Socialist al Revoluției Naționale (PS RN) | — | — | |||
Total | 18 | 34 | |||
Voturi pozitive | |||||
Voturi nevalide/goale | |||||
Voturi totale | 100 | ||||
Votanți înregistrați/participare |
Note
modificare- ^ Todo Argentina: 1953
- ^ Potash, Robert. The Army and Politics in Argentina. Stanford University Press, 1996.
- ^ Todo Argentina: 1954
- ^ Nohlen, Dieter (). Elections in the Americas: A Data Handbook. II: South America. Nueva York: Oxford University Press. ISBN 0-19-928358-3.