Wikipedia

Big tent

Un partid big tent, sau partid catch-all, este un termen politic folosit ca referință asupra unui partid politic care are membri care acoperă un spectru larg de credințe;[1] spre deosebire de alte tipuri de partide, care revendică o ideologie determinată, caută votanți care să adere la acea ideologie, și încearcă să-i convingă pe oameni de validitatea ei.

Exemple

modificare

Australia

modificare
Articol principal: Politica Australiei.

Partidul Liberal al Australiei și predecesorii săi își au originea într-o alianță de opoziție a liberalilor și conservatorilor față de Partidul Laubrist Australian, începând cu Partidul Liberal Commonwealth din 1909. Această distincție ideologică continuă și până astăzi, Partidul Liberal modern fiind adesea descris ca având un spectru larg de credințe, sau „broad church”, un termen popularizat de fostul lider și prim-ministru John Howard. În acest context, „broad church” este în mare un sinonim pentru „big tent”. În secolul 21, partidul este adesea caracterizat ca având o aripă „ușor liberală” și una conservatoare, care frecvent intră în confilct una cu cealaltă. Partidul istoric a găsit sprijin puternic din partea clasei de mijloc, în timp ce în ultimele decenii a apelat la votanții social-conservatori din calsa muncitoare.[2][3]

Canada

modificare
Articole principale: Politica Canadei și Cultura politică în Canada.

La nivel federal, Canada a fost dominată de două partide big tent care practică o „politică de brokeraj”.[a][6][7][8] Atât Partidul Liberal al Canadei cât și Partidul Conservator al Canadei (și predecesorii săi) au atras sprijin din partea unui larg spectru de alegători.[9][10][11] Între timp, partide precum Bloc Québécois de orientare naționalistă au reușit să intre în Camera Comunelor, partidele de extremă dreapta și extremă stânga nu au obținut niciodată o forță proeminentă în societatea canadiană și nu au format niciodată un guvern în Parlamentul Canadei.[12][13][4]

Finlanda

modificare

Partidul Coaliția Națională de centru-dreapta a fost descris ca fiind un partid catch-all, sprijinind interesele clasei de mijloc din mediul urban.[14]

Franța

modificare

Partidul Renașterea (anterior cunoscut ca La République En Marche!) fondat de președintele Emmanuel Macron a fost descris ca fiind un partid centrist, cu tendințe de partid big tent.[15]

Germania

modificare

Atât Uniunea Creștin-Democrată din Germania/Uniunea Creștin-Socială din Bavaria (CDU/CSU), cât și Partidul Social Democrat din Germania (SPD) sunt considerate partide big tent, cunoscute în germană ca Volksparteien („partidele poporului”).[16]

India

modificare

Congresul Național Indian a atras sprijinul indienilor de toate clasele, castele și religiile care susțineau mișcarea de independență a Indiei.[17] Partidul Janata, care a ajuns la putere în India în 1977, a fost un partid universal, format din oameni cu ideologii diferite, opuse Urgenței.[18]

Irlanda

modificare

Fine Gael și Fianna Fáil sunt considerate partide catch-all și sunt sprijinite de oameni din diferite clase sociale și cu ideologii politice diferite.[19] Cele două partide au fost descrise în mare ca fiind foarte similare în politicile lor recente, ambele poziționându-se ca fiind de centru-dreapta cu o doctrină liberal-conservatoare. Motivele pentru care au rămas separate sunt în principal istorice, cei care au susținut Tratatul anglo-irlandez în anii 1920 devenind în cele din urmă Fine Gael, iar cei care s-au opus tratatului s-au alăturat lui Fianna Fáil pentru căuta o Irlandă independentă.

Italia

modificare

În Italia, Mișcarea Cinci Stele, condusă de comediantul și actorul Beppe Grillo, a fost descris ca fiind un partid catch-all de protest și „big tent post-ideologic” deoarece susținătorii săi nu împărtășesc preferințe politice similare, sunt divizați în ceea ce privește problemele economice și sociale majore și sunt uniți în mare datorită atitudinii „antisistem”.[20] „Formula de campanie de succes a Mișcării Cinci Stele a combinat atitudinile antisistem cu un protest economic și politic care se extinde dincolo de granițele orientărilor politice tradiționale”, dar formula sa „catch-all” i-a limitat capacitatea de a deveni „un partid matur, funcțional, eficient și coerent la guvernare”.[20] Liga Nordului a atras alegători în primii ei ani din tot spectrul politic. Forza Italia, de centru-dreapta, și Partidul Democrat, de centru-stânga, sunt considerate a fi partide universale și au fost fuziuni ale partidelor politice cu numeroase medii ideologice.

România

modificare

Partidul Social Democrat din România a fost descris ca fiind un partid catch-all. Analistul politic Radu Magdin l-a descris în 2016 ca având valori conservatoare, în timp ce din punct de vedere economic este liberal, și adoptă o retorică de stânga în politicile publice.[21]

Statele Unite

modificare

Partidul Democrat, în timpul coaliției New Deal, care s-a format pentru sprijinirea politicilor președintelui Franklin D. Roosevelt din anii 30 până în anii 60, a fost un partid „big tent”.[22] Coaliția a adunat împreună sindicatele, votanții din clasa muncitorilor, organizațiile fermierilor, liberali, democrați sudiști, afro-americani, votanți din urban și imigranți.[23][24]

După Acordul Dallas din 1974, Partidul Libertarian a adoptat idea de big tent în măsura în care a asigurat că opiniile anarho-capitaliste nu vor fi excluse din partidul majoritar minarhist.[25]

Vezi și

modificare

Note

modificare
  1. ^ Politică de brokeraj: „Un termen canadian pentru partidele de succes de tip big tent care întruchipează o abordare pluarlistă asupra votanților canadieni... adoptând politici centriste și coalițiile electorale pentru a satisface preferințele pe termen scurt a majorității dintre alegătorii care nu se află la marginea ideologică.”[4][5]

Referințe

modificare
  1. ^ „Definition of "big tent" in English”. oxforddictionaries.com. Oxford English Dictionary. Arhivat din original la . Accesat în . 
  2. ^ „Divergent views vital to Howard's broad church”. Sydney Morning Herald. . 
  3. ^ „Can the Liberal Party hold its 'broad church' of liberals and conservatives together?”. The Conversation. . 
  4. ^ a b Marland, Alex; Giasson, Thierry; Lees-Marshment, Jennifer (). Political Marketing in Canada. UBC Press. p. 257. ISBN 978-0-7748-2231-2. 
  5. ^ John Courtney; David Smith (). The Oxford Handbook of Canadian Politics. OUP USA. p. 195. ISBN 978-0-19-533535-4. 
  6. ^ Brooks, Stephen (). Canadian Democracy: An Introduction . Oxford University Press. p. 265. ISBN 978-0-19-541806-4. two historically dominant political parties have avoided ideological appeals in favour of a flexible centrist style of politics that is often labelled "brokerage politics" 
  7. ^ Johnson, David (). Thinking Government: Public Administration and Politics in Canada, Fourth Edition. University of Toronto Press. pp. 13–23. ISBN 978-1-4426-3521-0. ...most Canadian governments, especially at the federal level, have taken a moderate, centrist approach to decision making, seeking to balance growth, stability, and governmental efficiency and economy... 
  8. ^ Baumer, Donald C.; Gold, Howard J. (). Parties, Polarization and Democracy in the United States. Taylor & Francis. p. 152. ISBN 978-1-317-25478-2. 
  9. ^ Smith, Miriam (). Group Politics and Social Movements in Canada: Second Edition. University of Toronto Press. p. 17. ISBN 978-1-4426-0695-1. Canada's party system has long been described as a “brokerage system” in which the leading parties (Liberal and Conservative) follow strategies that appeal across major social cleavages in an effort to defuse potential tensions. 
  10. ^ Elections Canada (). „Plurality-Majority Electoral Systems: A Review”. Elections Canada. First Past the Post in Canada has favoured broadly-based, accommodative, centrist parties... 
  11. ^ Andrea Olive (). The Canadian Environment in Political Context. University of Toronto Press. pp. 55–60. ISBN 978-1-4426-0871-9. 
  12. ^ Ambrose, Emma; Mudde, Cas (). „Canadian Multiculturalism and the Absence of the Far Right”. Nationalism and Ethnic Politics. 21 (2): 213–236. doi:10.1080/13537113.2015.1032033. 
  13. ^ Taub, Amanda (). „Canada's Secret to Resisting the West's Populist Wave”. The New York Times. 
  14. ^ Karvonen, Lauri (). Parties, Governments and Voters in Finland: Politics Under Fundamental Societal Transformation. ECPR Press. p. 20. ISBN 978-1-910259-33-7. 
  15. ^ Sophie Di Francesco-Mayot (). „The French Parti Socialiste (2010–16): from office to crisis”. În Rob Manwaring; Paul Kennedy. Why the Left Loses: The Decline of the Centre-Left in Comparative Perspective. Policy Press. p. 162. ISBN 978-1-4473-3269-5. 
  16. ^ Hertner, Isabelle; Sloam, James (). „The Europeanisation of the German Party System”. În Erol Külahci. Europeanisation and Party Politics: How the EU affects Domestic Actors, Patterns and Systems. ECPR Press. p. 35. ISBN 978-1-907301-84-1. 
  17. ^ Meyer, Karl Ernest; Brysac, Shareen Blair (). Pax Ethnica: Where and How Diversity Succeeds . PublicAffairs. pp. 64–. ISBN 9781610390484. Accesat în . 
  18. ^ „Political Parties - NCERT” (PDF). National Council of Educational Research and Training. Accesat în . 
  19. ^ Weeks, Liam (). „Parties and the party system”. În John Coakley; Michael Gallagher. Politics in the Republic of Ireland: Sixth Edition. Taylor & Francis. p. 156. ISBN 978-1-317-31269-7. 
  20. ^ a b Valentina Romei, Five Star Movement: the protest party explained in charts: Direct democracy and rejection of binary politics brings success but stunts maturity, Financial Times (January 10, 2017).
  21. ^ Păun, Carmen (). „Pragmatism is a winner for Romanian Left”. Politico. Accesat în . 
  22. ^ David C. King, "The Polarization of American Parties and Mistrust of Government" in Why People Don't Trust Government (eds. Joseph S. Nye, Philip Zelikow, David C. King: Harvard University Press, 1997).
  23. ^ Lisa Young, Feminists and Party Politics (University of Michigan Press, 2000), p. 84.
  24. ^ Holly M. Allen, "New Deal Coalition" in Class in America: An Encyclopedia (Vol. 2: H-P), ed. Robert E. Weir (ABC-CLIO, 2007), p. 571: "During the 1930s liberals, labor unions, white ethnics, African Americans, farm groups, and Southern whites united to form the New Deal coalition. Though never formally organized, the coalition was sufficiently cohesive to make the Democratic Party the majority party from 1931 into the 1980s. Democrats won seven out of nine presidential contests and maintained majorities in both houses of Congress from 1932 to 1964. The divisiveness of the Civil Rights Movement and the Vietnam War, the increasing segmentation of the labor force, and waning influence of unions, and the relative weakness of Democratic Party leadership are among the factors that led to the coalition's erosion in the late 1960s."
  25. ^ Paul Gottfried, The conservative movement: Social movements past and present , Twayne Publishers, 1993, p. 46.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Big_tent&oldid=16089847