Wikipedia

Canal des Pangalanes

canal în Madagascar
Canal des Pangalanes
Date generale
Țări traversateMadagascar  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Canal des Pangalanes este un canal care constă dintr-o serie de râuri naturale, căi navigabile și lacuri create de om care se întinde pe aproximativ 645 kilometri (400 mi) pe coasta de est a Madagascarului de la Mahavelona la Farafangana.[1][2] Este folosit în principal pentru transport și pescuit și are plaje naturale nealterate care sunt vizitate de turiști. O zonă inițială a canalului în Toamasina (neoficial și în franceză denumită Tamatave) este dreaptă, în timp ce zonele ulterioare au curbe, lagune, lacuri conectate și mlaștini.[3][4] Eforturile de construcție au început în timpul erei Regatului Merina, cu expansiune majoră în timpul imperiului colonial francez între 1896 și 1904 și extinderea suplimentară în perioada 1949-1957. Construcția a inclus tăierea manuală și îndepărtarea aflorimentelor pentru a conecta zonele neconectate anterior.

Canal des Pangalanes între Nosy Varika și Mahanoro
Canalul dintre Mananjary și Nosy Varika
Un bărbat într-o canoe pe canal
Un pod nefuncțional pe canal în Mananjary, care a fost avariat de un taifun. Sub el a fost construit un pod improvizat din bambus, care este îndepărtat pentru trecerea navelor la plata unei taxe.

Construcția modificare

Extinderea și întreținerea inițială a Canalului des Pangalanes în timpul Regatului Merina (c. 1540-1897), a implicat tăierea aflorimentelor pentru a conecta zonele.[5] Expansiuni semnificative ale canalului au fost întreprinse de Franța cu sprijinul Joseph Gallieni în timpul perioadei coloniale franceze între 1896 și 1904[2][5] pentru a spori schimburile comerciale, pentru a oferi un mijloc de aprovizionare a trupelor care se aflau în interior;[5] și pentru a oferi o rută sigură pentru bărcile de marfă destinate Toamasinei în comparație cu călătoria de-a lungul coastei Oceanului Indian.[2] Până în 1901, a existat un canal neîntrerupt între Toamasina și Andevoranto, care s-a extins la 95 kilometri (60 mi).[5]

Construcția suplimentară din 1949 până în 1957, a costat peste 800 de milioane franci CFA pentru a fi finalizată.[5] Parte a acestui proiect a inclus construcția de 570 de milioane de franci CFA a unui port fluvial la Toamasina și îmbunătățiri ale canalului pentru 30 kilometri (20 mi) de la Toamasina la sud de Ivondro, care a fost finalizat în 1953.[5]

Lucrările ulterioare după cel de-al Doilea Război Mondial au permis șlepurilor de 30 de tone să călătorească între Tamatave și Vatomandry, o distanță de 160 kilometri (100 mi).[2]

Un studiu din anii 1950 privind extinderea canalului pentru aproximativ 30 kilometri (20 mi) de la Ivondro la [Manakara]] a constatat că costul ar fi fost de cel puțin 1.400 de milioane de franci CFA.[5] Această propunere a fost abandonată, din cauza preocupărilor legate de costurile ridicate de construcție, atunci când comerțul dintre cele două zone a fost scăzut în raport cu aceste costuri.[5] Creșterea populației care nu a atins cifrele așteptate în zonă în această perioadă a fost un factor de respingere a acestei extinderi.[5] Obiecții suplimentare la această extindere au venit din partea oamenilor de afaceri din Toamasina și Manakara, care și-au exprimat îngrijorarea cu privire la potențialul de a pierde comerțul în portul Toamasina.[5] Marile companii de navigație s-au opus acestei extinderi, pentru a proteja taxele ridicate pe care le-au impus pentru încărcarea și descărcarea mărfurilor în porturile auxiliare de pe coasta de est.[5]

Utilizare modificare

Canal des Pangalanes este folosit de localnici: Unii dintre ei folosesc canoe pentru a călători și a-și face casele de-a lungul malurilor sale.[3] Feriboturile rulează în sus și în jos zonele navigabile, pe care transportă articole, cum ar fi lemn, cărbune, pește uscat și alte produse.[3][5] Mulți localnici se bazează pe canal și, pentru unii dintre ei, este singurul lor mijloc de călătorie.[3] Canalul oferă pește pentru localnici, iar maniocul este cultivat de-a lungul malurilor sale.[3] De-a lungul canalului există fabrici de cafea.[6] Unele zone au plaje albe, cu nisip.[3]

În 1999 a fost înființat un muzeu plutitor care cuprinde o bibliotecă de la Universitatea din Toamasina și Universitatea din Fianarantsoa în colaborare cu Muzeul de Artă și Arheologie al Universității din Madagascar operat de Universitatea din Antananarivo.[7]

Renovări din anii 1980 modificare

După ce utilizarea canalului a scăzut, un proiect mare din anii 1980 l-a restaurat și renovat.[2][3] Proiectul de reabilitare a inclus zone de dragare depășite cu aluviuni, operarea unui serviciu de marfă permis prin achiziționarea unei flote de barje remorcher și construirea de depozite.[3] Până în 2011, s-a observat că barjele remorcher nu mai erau în uz, iar depozitele erau goale.[3] Barjele remorcher sunt depozitate lângă digul din Toamasina, unde putrezesc.[2]

Poluare modificare

O rafinărie de petrol de la sud de Toamasina contribuie la poluarea din acea zonă a canalului, după cum se observă pe zambilele acoperite cu mâzgă de culoare gri.[3]

Referințe modificare

  1. ^ Madagascar & Comoros. p. 228.
  2. ^ a b c d e f Lonely Planet Madagascar, Emilie Filou, Paul Stiles
  3. ^ a b c d e f g h i j Madagascar, Hilary Bradt. p. 270.
  4. ^ Madagascar: Trade and services - Encyclopædia Britannica
  5. ^ a b c d e f g h i j k l The Malagasy Republic: Madagascar Today, Virginia Thompson, Richard Adloff. pp. 294–295.
  6. ^ „The Pangalanes Canal - Lonely Planet”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ http://www.univ-antananarivo.mg/Institut-de-Civilisation-Musee-d Arhivat în , la Wayback Machine. Retrieved 27 November 2014

Legături externe modificare

  Materiale media legate de Canal des Pangalanes la Wikimedia Commons


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Canal_des_Pangalanes&oldid=15311730