Cauza Pierdută a Confederației

Cauza Pierdută a Confederației, cunoscută și sub denumirea de Cauza Pierdută, este o mișcare ideologică care descrie cauza Statelor Confederate ca fiind una eroică. Ideologia susține așa-zisele virtuți ale Sudului antebelic și consideră Războiul Civil American drept o luptă onorabilă a cărei scop era protejarea stilului de viață sudist. Adepții mișcării minimalizează sau neagă rolul sclaviei în conflict.

George Washington Custis Lee (1832–1913) călare în fața Monumentului lui Jefferson Davis în Richmond, Virginia, pe 3 iunie 1907, luând parte la Ceremonia de Reuniune a soldaților Confederației.

Ideologia Cauzei Pierdute sintetizează numeroase idei. Adepții acesteia susțin că sclavia nu a reprezentat principala cauză a Războiului Civil și afirmă că puțini academicieni au considerat-o astfel înainte de 1950. Pentru a putea obține o astfel de concluzie, aceștia ignoră declarațiile de secesiune, declarațiile membrilor care au părăsit Congresul pentru a se alătura Confederației și tratamentul sclavilor în Constituția Confederată. Concomitent, aceștia neagă sau minimalizează scrierile și discursurile - precum Discursul Cornerstone - din timpul războiului ale liderilor confederați care susțineau perspectivele postbelice. Susținătorii consideră secesiunea ca fiind o modalitate de apărare a stilului de viață în fața agresorilor nordici și menționează că amenințarea a încălcat drepturile statelor garantate prin Constituție. Statele considerau că au dreptul să părăsească uniunea, fapt negat de partea nordică. Cauza Pierdută portretiza Sudul ca fiind mai dedicat valorilor creștine decât lacomul Nord. Sclavia era binevoitoare și nu crudă, fiind o modalitate prin sclavii erau „civilizați” și învățați ideile de bază ale creștinismului. Povestirile care aveau ca subiect „sclavi fericiți” erau utilizate ca propagandă împotriva aboliționismului. De asemenea, comportamentul proprietarilor de sclavi era descris în termeni pozitivi. Cu privire la pierderea războiului, simpatizanții mișcării afirmă că principalul factor nu a fost calitatea inferioară a liderilor sau pregătirea soldaților, ci superioritatea industriei yankeilor. La apogeul puterii militare în 1863, soldații uniunii i-au depășit numeric pe cei confederați, iar din punct de vedere financiar, aceștia aveau de trei ori mai multe depozite bancare decât confederații.

Criticii ideologiei au declarat că supremacismul alb este o trăsătură esențială a idealurilor Cauzei Pierdute. Susținătorii portretizează de obicei cauza confederată drept nobilă și pe conducătorii acesteia exemple demne de urmat în materie de onoare și cavalerism; înfrângerea a survenit ca urmare a superiorității numerice și industriale care a copleșit superioritatea militară și curajul statelor sudice. În același timp, aceștia condamnă Reconstrucția care a urmat Războiului Civil pe motiv că a fost o încercare a politicienilor din nord și a speculanților de a distruge stilul tradițional de viață al sudiștilor. În ultimele decade, temele Cauzei Pierdute au fost puternic promovate de mișcarea neoconfederată prin intermediul cărților, op-eds-urilor și revistelor (Southern Partisan). Mișcarea Cauzei Pierdute a contribuit la păstrarea relațiilor de gen tradiționale și la realizarea a numeroase monumente comemorative și chiar atitudini religioase.

Istoric

Secolul XIX

O mare parte din populația albă din Sudul Statelor Unite a avut de suferit din punct de vedere economic, emoțional și psihologic ca urmare a înfrângerii Confederației. În perioada antebelică, mândri de bogata lor tradiție militară și de respectul pe care îl purtau față de conceptul de „onoare”, sudiștii erau siguri că vor câștiga războiul. Odată învinși, comunitățile albe, care nu puteau suporta această povară, au început să arunce vina pe diferiți factori pe care nu-i putea controla, precum forțele armate copleșitoare.

Gary W. Gallagher, profesor al Universității din Virginia, menționa că:

Arhitecții Cauzei Pierdute au fost motivați de anumite motive. Aceștia au încerca să-și justifice faptele și să-și îngăduie lor înșiși și celorlalți soldați ai Confederației să găsească ceva pozitiv în acest eșec. De asemenea, aceștia doreau să le transmită proprilor odrasle și viitoarelor generații de sudiști albi o variantă „corectă” a războiului.

Cauza Pierdută a devenit o parte esențială a procesului de împăcare dintre Nord și Sud în jurul anului 1900 și a contribuit la  stabilirea zilei de comemorare a celor căzuți în Războiul Civil pentru sudiștii albi. United Daughters of the Confederacy reprezintă o organizație majoră care a fost asociată cu ideile Cauzei Pierdute de peste un secol. Rollin G. Osterweis, profesor de istorie în cadrul Universității Yale, rezumă esența „Cauzei Pierdute”:

Legenda Cauzei Pierdute a apărut sub forma unei expresii care îngloba deznădejdea unui popor învins a cărui identitate a fost pierdută. Aceasta descria un peisaj presărat cu figuri ale trecutului: colonistul-cavaler; Southern belle; bunul veteranul confederat, cândva un războinic în șa și amabilul Unchi Remus. Toate acestea, deși expuse repede într-o lumină pozitivă, au devenit realitate pentru oamenii din Sud care au considerat simbolurile utile în reconstruirea civilizației lor distruse. Au răspândit idealurile Vechiului Sud și au conferit o oarecare alinare Noului.

Gaines Foster, profesor de istorie al Universității din Louisiana, a afirmat în 2013 că:

Academicienii au ajuns la un oarecare acord în privința rolul pe care Cauza Pierdută l-a jucat în acești ani, deși volumul de cunoștințe obținut despre acest subiect este încă contestat. Majoritatea sudiștilor albi sunt de acord că s-au depus eforturi imense în sărbătorirea liderilor și soldaților Confederației accentuând faptul că și-au conservat propria onoare și pe cea a Sudului.

Termenul Cauza Pierdută a apărut pentru prima dată în titlul unei lucrări din 1866 intitulată The Lost Cause: A New Southern History of the War of the Confederates. Redactată de ajutorul și jurnalistul Edward A. Pollard, aceasta promovează o mare parte din ideile anterior menționate. Pollard subevalua cruzimea sclaviei, considerând-o o modalitate prin care viața africanilor ar putea fi ameliorată și respinge ideea că dreptul de a deține sclavi a reprezentat o cauză a războiului:

Nu vom discuta statutul moral al sclaviei. Însă vom putea pune la îndoială utilitatea odiosului termen de „sclavie”, impus lumii de multă vreme de către exagerările scriitorilor nordici, utilizat în sistemul de robie din Sud, cel mai blând dintre toate; fundamentat nu pe fapte înjositoare și lipsire de drepturi, ci pe fapte care au condus la progresul Africanului și a fost în interesul ameliorării umane; și care, conform legilor, i-a protejat viața și drepturile personale acestuia și, conform reglementărilor sistemului, îi acordă o serie de privilegii care la rândul lor îl transformă în cel mai frapant individ din această lume a voioșiei și mulțumirii.

Totuși, articolele redactate de generalul Jubal A. Early în anii 1870 pentru Southern Historical Society au fost cele care au solidificat fundamentul Cauzei Pierdute și au transformat-o într-un fenomen cultural și literar. Publicarea lucrării The Rise and Fall of the Confederate Government în 1881 de către Jefferson Davis - care argumenta în două volume cauza Sudul - a furnizat un alt text important pentru istoria Cauzei Pierdute. Davis a învinuit inamicul pentru „toată vărsarea de sânge, toate distrugerile sau șocul resimțit de guvernul republican”. I-a acuzat pe yankei că au luptat „cu o ferocitate care încălcau toate legile conflictelor civilizate”. Cu privire la sclavie, Davis a precizat că aceasta contribuia la civilizarea sclavului cu ajutorul „artelor păcii, ordinii și civilizației”, iar aceștia erau mulțumiți cu statutul lor de sclavi.

Există posibilitatea ca perspectivele sale să fi fost influențate de generalul Robert E. Lee. După transmiterea ordinului de rămas-bun armatei statului Virginia de Nord, acesta și-a consolat soldații menționându-le „numerele și resursele copleșitoare” împotriva cărora a luptat Confederația. Într-o scrisoare către Early, Lee i-a solicitat informații privitoare la puterea inamicului din mai 1864 până în aprilie 1865, perioadă în care armata sa era implicată într-o luptă cu Lt. Gen. Ulysses S. Grant (Campaniile Overland și Richmond–Petersburg). Acesta i-a transmis că „Singurul meu obiectiv este să transmit, dacă se poate, adevărul posterității și să fac dreptate soldaților nostru curajoși”. Într-o altă scrisoare, Lee a cerut „statistici” cu privire la numărul soldaților și proprietăților distruse pentru a demonstra discrepanța dintre forțele unioniste și cele confederate. Concomitent, Lee a menționat că „va fi dificil să-i fac pe ceilalți să înțeleagă sorții de izbândă pe care i-am avut”. Acesta a declarat în legătură cu articolele din presă care-l considerau vinovat de pierderea războiului că „Nu am încercat să observ sau să corectez denaturarea vorbelor și faptelor mele. Vom fi răbdători și vom suferi pentru un timp... În momentul de față, public nu este pregătit să afle adevărul”. Toate aceste subiecte au fost răspândite de Early și de scriitorii Cauzei Pierdute pe parcursul secolului XIX; acestea și-au găsit adepți și pe durata secolului XX.

În noiembrie 1868, generalul armatei SUA George Henry Thomas, născut în Virginia și a servit în armata unionistă, și-a notat eforturile pe care foștii confederați le făceau pentru a pune într-o lumină mai bună Confederația:

Cele mai mari eforturi depuse de insurgenți de la încheierea războiului au fost legate de promovarea ideii că libertatea, dreptatea, umanitatea, egalitatea și toată mulțimea de virtuți au suferit din cauza pierderii războiului de independență. Afirmațiile sunt, desigur, ipocrite; prin intermediul lor trădarea a fost poleită cu un fals patriotism, astfel încât vinovații, cei care au întreprins revolta, să rămână în istorie ca egali ai celor care au apărat guvernul, spălându-se astfel pe mâini. O specie de iertare de sine incredibil de impertinentă, în special dacă luăm în calcul faptul că viața și proprietatea nu le-au fost pretinse.

George Henry Thomas, Noiembrie 1868

Asociații comemorative precum United Confederate Veterans, United Daughters of the Confederacy și Ladies' Memorial Association au integrat subiectul Cauzei Pierdute în programele lor care îi ajutau pe albii cu simpatii confederate să facă față schimbărilor din perioada Reconstrucției. Aceste instituții încă funcționează, iar urmașii soldaților sudiști continuă să frecventeze întâlnirile.În 1879, John McElroy a publicat Andersonville: A Story of Rebel Military Prisons, lucrare în care se critica în termeni duri modul în care erau tratați soldații Confederației; acesta a precizat în mod indirect în prefață că mitologia Confederației era bine fundamentată și orice criticism la adresa acesteia erau privit cu dispreț:

Sunt conștient că tot conținutul va fi negat vehement. Sunt pregătit pentru asta. În copilărie am fost martor al sălbăticiei campaniilor pentru sclavie - în tinerețe am simțit ferocitatea urii îndreptate spre toți cei care susțineau Națiunea. Știu că furia iadului nu se compară cu dușmănia pe care ți-o poartă cei care nu vor să audă adevărul.

Bibliografie

• Bailey, Fred Arthur. "The Textbooks of the" Lost Cause": Censorship and the Creation of Southern State Histories." Georgia Historical Quarterly (1991): 507–33. in JSTOR
• Bailey, Fred Arthur. "Free Speech and the Lost Cause in the Old Dominion." Virginia Magazine of History and Biography (1995): 237–66. in JSTOR
• Barnhart, Terry A. Albert Taylor Bledsoe: Defender of the Old South and Architect of the Lost Cause (Louisiana State University Press; 2011) 288 pages
• Blight, David W. (2001). Race and Reunion: The Civil War in American Memory. Belknap Press. ISBN 0-674-00332-2.
• Boccardi, Megan B. "Remembering in black and white: Missouri women's memorial work 1860–1910" (PhD. Dissertation), University of Missouri—Columbia, 2011, online, with detailed bibliography pp. 231–57
• Coski, John M. The Confederate Battle Flag. (2005) ISBN 0-674-01722-6
• Cox, Karen L. Dixie's Daughters: The United Daughters of the Confederacy and the Preservation of Confederate Culture (University Press of Florida, 2003)
• Davis, William C. (1996). The Cause Lost: Myths and Realities of the Confederacy (1st ed.). Lawrence, Kansas, U.S.A.: Univ Pr of Kansas. ISBN 0-7006-0809-5.
• Davis, William C. Look Away: A History of the Confederate States of America. (2002) ISBN 0-684-86585-8
• Dorgan, Howard. "The doctrine of victorious defeat in the rhetoric of confederate veterans." Southern Journal of Communication 38.2 (1972): 119–30.
• Foster, Gaines M. (1988). Ghosts of the Confederacy: Defeat, the Lost Cause and the Emergence of the New South, 1865–1913. US: Oxford University Press. ISBN 0-19-505420-2.
• Freeman, Douglas Southall, The South to Posterity: An Introduction to the Writing of Confederate History (1939).
• Gallagher, Gary W. and Alan T. Nolan (ed.), The Myth of the Lost Cause and Civil War History, Indiana University Press, 2000, ISBN 0-253-33822-0.
• Gallagher, Gary W., Jubal A. Early, the Lost Cause, and Civil War History: A Persistent Legacy (Frank L. Klement Lectures, No. 4), Marquette University Press, 1995, ISBN 0-87462-328-6.
• Goldfield, David. Still Fighting the Civil War. (2002) ISBN 0-8071-2758-2
• Gulley, H. "Women and the lost cause: Preserving a Confederate identity in the American Deep South." Journal of historical geography 19.2 (1993): 125
• Hall, Jacquelyn Dowd. "'You must remember this': Autobiography as social critique." Journal of American History (1998): 439–65 in JSTOR.
• Hattaway, Herman (Summer 1971). "Clio's Southern Soldiers: The United Confederate Veterans and History". Louisiana History. Louisiana State University. XII (3): 213–42.
• Janney, Caroline E. (2008). Burying the dead but not the past: Ladies' Memorial Associations and the lost cause. U of North Carolina P. ISBN 978-0-8078-3176-2. Retrieved 24 ianuarie 2012.
• Janney, Caroline E. "The Lost Cause." Encyclopedia Virginia (Virginia Foundation for the Humanities, 2009)
• Kennedy, James Ronald and Kennedy, Walter Donald. The South Was Right! (1994) ISBN 1-56554-024-7
• Loewen, James W.; Sebesta, Edward H., eds. (2010). The Confederate and Neo-Confederate Reader: The "Great Truth" about the "Lost Cause". Jackson: University Press of Mississippi. ISBN 978-1-60473-218-4.
• Osterweis, Rollin G. The Myth of the Lost Cause, 1865–1900 (1973) online
• Reardon, Carol, Pickett's Charge in History and Memory, University of North Carolina Press, 1997, ISBN 0-8078-2379-1.
• Simpson, John A. (2003). Edith D. Pope and Her Nashville Friends: Guardians of the Lost Cause in the Confederate Veteran. Knoxville, Tennessee: University of Tennessee Press. ISBN 9781572332119. OCLC 750779185.
• Stampp, Kenneth. The Causes of the Civil War. (3rd edition 1991)
• Ulbrich, David, "Lost Cause", Encyclopedia of the American Civil War: A Political, Social, and Military History, Heidler, David S., and Heidler, Jeanne T., eds., W. W. Norton & Company, 2000, ISBN 0-393-04758-X.
• Wilson, Charles Reagan, Baptized in Blood: The Religion of the Lost Cause, 1865–1920, University of Georgia Press, 1980, ISBN 0-8203-0681-9.
• Wilson, Charles Reagan, "The Lost Cause Myth in the New South Era" in Myth America: A Historical Anthology, Volume II. 1997. Gerster, Patrick, and Cords, Nicholas. (editors.) Brandywine Press, St. James, NY. ISBN 1-881089-97-5

Alte surse

• Bonekemper III, Edward H. (2015). The Myth of the Lost Cause: Why the South Fought the Civil War and Why the North Won. Regnery History. ISBN 978-1621574545.
• Coulter, E. Merton (1947). The South During Reconstruction, 1865–1877: A History of the South. LSU Press. ISBN 978-0-8071-0008-0.
• Early, Jubal Anderson (1866). A memoir of the last year of the War of Independence, in the Confederate States of America. Toronto, Printed by Lovell & Gibson.
• —— (1872). The campaigns of Gen. Robert E. Lee. Baltimore : J. Murphy.
• —— (1915). The heritage of the South. Lynchburg, Va., Press of Brown-Morrison co.
• Fahs, Elizabeth; Waugh, Joan, eds. (2004). The Memory of the Civil War in American Culture. University of North Carolina Press. ISBN 978-0807855720.
• Grady, Benjamin Franklin (1899). The case of the South against the North; or Historical evidence justifying the southern states of the American Union in their long controversy with northern states. Raleigh, N. C., Edwards & Broughton.

Legături externe

• Wallace-Sanders, Kimberly (15 iunie 2009). "Southern Memory, Southern Monuments, and the Subversive Black Mammy