Cauzele și desfășurarea Războiului ruso-turc din 1828-1829

Războaiele ruso-turce de la sfîrșitul sec. al XVII-lea – începutul secolului al XIX-lea nu s-au soldat cu rezultatul scontat. Principala problemă internațională – cea orientală, rămînea nesoluționată. Guvernul țarist urmărea foarte atent raportul de forțe din Europa, în special procesul de descompunere a Imperiului Otoman. „Politica rusească în Balcani a fost de fapt o acțiune imperialistă, care își schimba uneori formele de manifestare în conformitate cu conjunctura politică, însă permanent rămînea consecventă. Rusia urmărea două scopuri principale: 1) Să pună mîna pe strîmtorile Bosfor și Dardanele și 2) Să facă cuceriri teritoriale în Peninsula Balcanică” . Poziția ostilă luată de Rusia față de Imperiul Otoman, prin susținerea mișcărilor de eliberare națională din Balcani, avea să se finalizeze cu un nou conflict între aceste două Puteri. Situația internațională părea a fi favorabilă Rusiei, întrucât după lupta de la Navarin din 1827 relațiile dintre statele europene și turci s-au complicat . Spre sfârșitul anilor '20 ai sec. al XIX-lea drept pretext pentru o nouă tentativă de a împărți posesiunile Imperiului Otoman a servit cererea Angliei, Franței, Austriei și, în special, a Rusiei de a acorda Greciei statut de autonomie. Pentru Rusia războiul ruso-turc din 1828-1829 nu a fost o situație imprevizibilă, ci un pas foarte bine calculat și echilibrat. „De șase ani Rusia se pregătea de luptă, trei sute de mii de oameni cu arma la umăr așteptau cu nerăbdare ordinul de a trece Prutul.” Îmbrăcînd masca protectorului creștinilor din componența Imperiului Otoman, Rusia întreprindea către anul 1827 măsuri energice pentru a declanșa războiul și a-și asigura victoria în acest diferend. În acest scop, la începutul aceluiași an generalul Kiselev îl trimite în Principatele Române pe colonelul Ivan Liprandi cu misiunea de a spiona și a colecta informații utile despre forțele inamice. Acesta, la rîndul său, a reușit să organizeze o rețea bine organizată de spioni care au informat armata rusă despre efectivul și dislocarea trupelor turcești, despre situația din ambele Principate. Activitatea acestuia a fost întreruptă de Ioan Sandu Sturza, care l-a expulzat din țară din moment ce a aflat despre scopul real al șederii în Principate. Sultanul otoman, Mahmud al II-lea aflînd despre intențiile reale ale Imperiului Rus, la 20 decembrie 1827, declară în fața poporului său că Rusia a organizat răscoala grecească și este vinovată de toate greutățile prin care trece Imperiul Otoman. Tot el a specificat că Convenția de la Akkerman, din 17 octombrie 1826, a constituit un răgaz pentru Poartă, iar de acum încolo prevederile ei sunt nule. Toți musulmanii erau chemați să se pregătească de djihad – războiul sfînt contra necredincioșilor. Cu toate că nu se specifica împotriva cui urma să fie dusă lupta, era evident cine e principalul dușman . Astfel, în relațiile ruso-otomane intervine o perioadă de tărăgănare a conflictului. Intervenția Marilor Puteri, în special a Angliei, în vederea medierei problemei date nu corespundea planurilor Imperiului Rus. Din acest considerent, la 26 februarie 1828, K.V. Nesselirode, vicecancelarul Rusiei, transmite o notă cabinetului britanic în care sublinia că Rusia va acționa indiferent de cursul tratativelor duse la Londra vis-à-vis de problema orientală . La 12 aprilie 1828 Senatul emite un decret, conform căruia guberniile Podolia, Herson și Basarabia sunt declarate în stare de război . Nicolai I va semna la 14 aprilie 1828 Manifestul despre proclamarea războiului Porții Otomane , care la 26 aprilie/8mai va fi publicat oficial. În aceeași zi va fi emisă declarația de război, iar K.V. Nesselirode va scrie marelui vizir Selim-pașa o scrisoare în care îl va informa despre principalele revendicări înaintate de Rusia față de Poartă . În evoluția operațiilor militare din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 distingem două perioade: 1) 26 aprilie 1828 – mai 1829 și 2) mai 1829 – 2(14) septembrie 1829 . În prima perioadă Rusia va duce război pe două fronturi: pe cel din Balcani și pe cel din Caucaz, pentru ca în cea de-a doua perioadă să subaprecieze importanța celuia din urmă, unde se vor menține pozițiile ocupate din prima perioadă și să-și concentreze toate forțele în direcția Balcanilor. Planurile militare turcești prevedeau un război de apărare pe teatrul de război în Balcani pe două linii: pe Dunăre și minții Balcani, iar în Caucaz era prevăzut și un plan de ofensivă . Planurile militare rusești în cadrul acestui deziderat au fost întocmite în 1827 de către Șeful Statului-major baronul I. Diebici, care le va transmite Comandantului suprem al armatei a II-a generalului Wittghenstein . Planul definitiv a fost emis abia la 22 martie 1828. Conform acestora, pentru început urmau să fie ocupate Principatele Române în trei direcții, după care urma trecerea Dunării, în scurt timp ocuparea Balcanilor Mici, apoi ocuparea Adrianopolului și în cele din urmă semnarea unui tratat de pace la Constantinopol. Paradoxul constă în faptul că comandamentul armatei a II-a, care trebuia să ducă principalele operații militare, nu a participat la întocmirea acestui plan care nu corespundea potențialului real al armatei . Luptele din Caucaz urmau să asigure din spate frontul din Balcani și să slăbească forțele inamicului, în special la Dunăre. Ofensiva în Caucaz urma în direcția Caras – Erzerum . Campania din 1828 pe frontul din Balcani În ce privește de intervenția trupelor ruse pe teritoriul Principatelor române, atitudinea poporului român poate fi rezumată prin celebra frază a domnitorului Ioniță Sandu Sturza: „Nici n-am rîs cînd am venit și nici n-oi plînge cînd s-or duce” . Operațiile militare încep la 25 aprilie 1828 prin trecerea Prutului în Principatele Române a trei coloane armate din corpul 6 și 7 armat: • Prima coloană, sub comanda generalului Kreiț a trecut prin Sculeni și în aceeași zi a ocupat Iașul, iar la 30 aprilie au ajuns la Focșani; • Coloana a II-a, sub comanda generalului Liudingauzen-Wolf, a trecut Prutul pe la punctul Leca și s-a îndreptat spre Fălci, ajungînd la 30 aprilie la Brăila; • Ce-a de-a III-ea coloană trece Prutul prin Vadul-lui-Isac. Sub comanda generalului Geismar la 26 aprilie trece Siretul la Maximen și trecînd prin Buzău la 30 aprilie la ora 14.00 a ocupat Bucureștiul . Pe parcursul lunii mai rușii au invadat întreg teritoriul Principatelor Române. Baronul Meitani scria consulului austriac Blutte că toți turcii au fost cuprinși de o mare frică și, departe de a se mai gîndi la o invazie în Țara Românească, li se părea că-i văd deja pe ruși la porțile cetăților lor . La 9 mai detașamentul de cazaci ocupă Craiova, iar corpul al III-lea cu generalul Rudzevici în frunte ajunge în satul Satunov, punct de trecere a Dunării. La 27 mai primii ruși, în frunte cu generalul Kurnosov, trec Dunărea, concomitent trec în înot Dunărea și detașamentele de cazaci sub comanda lui Sekretov și Stupacevski care au creat condiții pentru debarcarea brigăzii a II-a și a diviziei a 9 pedestre. Către orele 11.00 lagărul turc se afla în mîinile rușilor. La 30 mai sunt definitivate lucrările pentru montarea podului pe Dunăre, după care pe malul drept trece corpul al III-lea. În aceeași zi generalul Madatov ocupă cetatea Isaceea . În ceea ce privește ofensiva spre Balcani, a fost aleasă calea litoralului Mării Negre. La 1 iunie este ocupat Babadagul, iar la 6 iunie trupele rusești se opresc în satul Caras, întrucît armata rusă era repartizată la prea mare depărtare una de alta, fără a putea veni în ajutor. Astfel, o parte era îndreptată spre cetățile Macina, Tulcea, Chirsova și Chiustendji (Constanța), corpul al VI-lea, ce constituia ¼ din efectivul armatei, se afla în Principate, corpul al VII-lea, care număra ⅓ din armată, era îndreptat pentru asediul Brăilei, iar corpul al II-lea și al IV-lea nu aveau cum să ajungă la timp . Pentru imperiul Rus, de o importanță strategică era cetatea Brăila, al cărei asediu a ținut o lună și care a fost foarte greu pentru ruși . În cele din urmă la 7 iunie Brăila cade. La 6 iunie detașamentul lui Rogovski ocupă cetatea Macin. La 11 iulie, în urma unui asediu de 7 zile organizat de generalul Madatov, a fost cucerită Hîrjova, a doua zi a căzut Constanța. Iar generalul Ușakov la 18 iunie cucerește cetatea Tulcea . Domnul Moldovei Ion Sandu Sturza a fost arestat de colonelul Liprandi și a fost exilat în Basarabia. În acest mod, Liprandi s-a răzbunat pe expulzarea sa rușinoasă din Moldova în 1827 . Cu toate acestea, planul lui Diebici s-a dovedit a fi ineficient, întrucît cuceririle obținute nu erau pe linia de bază, iar armata rusă se mișca foarte încet. La 24 iunie începe mișcarea trupelor ruse spre direcțiile de bază, astfel încît la 29 iunie principalele forțe se vor întîlni în Bazardjic. Prin Chirsova spre Silistria a fost trimis un detașament de 10.000 oameni. Paralel în direcția Varna acționa un detașament sub comanda generalului Suhtelen. La 4 iulie generalul Ridgher ocupă cetatea Cozludji. Inițial, direcția principală urmărită era Varna. Însă, la 4 iunie generalul Bekendorf ocupă un punct de o importanță strategică, care se afla la 40 de verste de Șumla și la 50 de verste de la Varna și care realiza legătura între ele. Asediul Șumlei începe la 8 iulie și s-a soldat cu un eșec pentru armata rusă care dispunea de 30 mii de oameni, față de cei 40 mii de ostași turci concentrați într-o cetate bine fortificată. În luna septembrie războiul trece în faza celui de poziții . În timp ce principalele forțe armate țariste erau repartizate între trei cetăți – Șumla, Varna și Silistra, în iunie generalul Rot trece Dunărea, iar generalul Borozdin primește ordinul să supravegheze Principatele . Luptele încruntate pentru cetatea Giurgiu încep la 21 iunie și deși timp de 9 ore armata comandantului turc Cuciuc-Ahmed-pașa care a atacat prima a fost distrusă, armata rusă s-a limitat la „șederea sub cetate”, fără a trece în ofensivă.

În urma unor acțiuni hotărâte turcii reușesc să ocupe Băileștii și să-l determine pe Gheismar să se retragă în Craiova. Însă, turcii în curând se vor retrage, întrucât vor fi greșit informați precum că principalele forțe rusești se îndreaptă în această direcție. La 12 septembrie turcii vor întreprinde o nouă ofensivă, însă, în urma unei diversiuni – a tacticii atacului prin surprindere, realizate de Gheismar în noaptea de 14 spre 15 septembrie, aceștia vor fi distruși, cu toate că forțele țariste erau inferioare celor otomane. Gheismar continuă ofensiva spre Calafat, la a cărei ziduri ajunge la 12 octombrie și o cucerește cu ușurință, întrucât turcii erau cuprinși de frică și panică .

Luptele pentru Silistria nu s-au încheiat cu succes pentru ruși, astfel obiectivul de bază al campaniei din 1828 din Balcani nefiind atins. În cadrul luptelor au participat, ca și în războaiele ruso-turce precedent și voluntari români. În luptele de la Cioroiu, Crucea, Sisești, Calafat, Vidin, Băilești au participat detașamente de români conduse de N. Verbiceanu, I. Magheru . În lupta de la Calafat s-a remarcat detașamentul de panduri al lui I. Solomon . Eșecul suferit pe frontul din Balcani în 1828 se datorează în mare parte atît planului de război ireal elaborat, și a situației în care se afla armata țaristă – epidemiile de ciumă și holeră, lipsa produselor alimentare, și nu în ultimul rînd a armamentului, cît și organizării proaste a armatei ruse.

Campania din 1828 pe frontul din Caucaz

Campania din Caucaz este deschisă prin începerea ofensivei contra cetății Anapa, care este cucerită de flota Mării Negre și un detașament rusesc. Paralel sunt începute acțiuni în direcția cetății Karsa prin Gumra. La 14 iunie generalul Paskevici cu armata sa trece râul Arpaciai și înaintează spre Karsa. La 17 iunie, trecînd rîul Kars-ciai, armata țaristă ajunge la – Meșko localitate ce se afla la 20 de verste de cetatea Kars, apoi ocupă drumul care unește cetatea cu o altă cetate, Erzerum, pentru a bloca accesul ajutoarelor din partea celor din urmă în timpul asedierii. La 18 iunie începe asediul cetății Karsa și, după lupte grele, la 25 iunie, la ora 10.00, aceasta cade . Acesta a fost un moment de cotitură pentru armata otomană pe teatrul caucazian de război, pentru că de acum încolo ea va trece doar la apărare. Paskevici îl va anunța pe Nicolai I că nu mai puțin importantă este și cetatea Ahalcalachi, care se afla la o distanță de 100 de verste de Karsa. În dimineața zilei de 23 iunie rușii ating zidurile acestei cetăți, pe care o cuceresc la 24 iunie. La 26 iunie, fără a întâlni rezistență, generalul Raevski ocupă cetatea Hertvis. La 4 august începe lupta pentru cetatea Ahalțiha care este cucerită la 16 august datorită spiritului armatei caucaziene rusești conduse de ilustrul strateg, generalul Paskevici . La 17 august detașamentul generalului Vodboliski este îndreptat spre cetatea Ațhur, care controla drumul spre Gruzia. Ajungînd la porțile cetății în aceeași zi (cetatea se afla la o distanța de numai 29 verste de Ahalțiha), în urma tratativelor cetatea este cedată fără luptă de către turci. O altă divizie, sub conducerea lui Berhman, se îndreaptă la 21 august spre Ardagan, care, părăsită de turci, este ocupată de ruși la 22 august. În urma asediului cetății Poti (litoralul Gruziei) de către generalul Ghesse, la 15 iunie comandantul garnizoanei turcești Aslan-bec ia înmînat cheile cetății. La 25 august Ciavciavadze începe ofensiva în pașalîcul Baiazet. În dimineața zilei de 28 august, cînd acesta a ajuns în orașul Baiazet, a venit un sol din partea lui Beliuli-pașa și i-a deschis porțile cetății. După care au fost ocupate, fără luptă, orașele Diadin, Hamura. Practic întreg pașalîcul era în mîinile rușilor care i-au propus să ocupe cetatea fără luptă. La 12 septembrie apariția instantanee a armatei țariste sub zidurile cetății Toprah-cale i-a pus pe turci pe fugă, iar la 20 septembrie detașamentul de cavaleri al lui Basov ocupă, fără nici o greutate, localitatea Sofichente. În cele din urmă, în ajutorul acestora au sosit forțe noi care au reușit să mențină cuceririle realizate de Ciavciavadze în pașalîcul Baiazet . Către începutul lunii septembrie pe frontul din Caucaz rușii reușiseră să cucerească trei pașalîcuri – Karas, Ahalițih și Baiazet, nouă cetăți, să ia în prizonierat aproximativ 8.000 soldați turci și să captureze armament . Astfel, campania din Caucaz se încheie cu cuceriri importante. Campania din 1829 Planul de acțiune pentru anul 1829 a fost supus unor discuții aprige datorită insuccesului suferit pe frontul din Balcani. Astfel, planul lui Dibici nu va fi acceptat, iar la 19 noiembrie țarul Nicolai I va organiza la propunerea lui I.V. Vasilikov, un comitet special care va elabora planul de acțiune militară pentru anul 1829. Conform acestuia, ofensiva principală era îndreptată în direcția Silistria, Șumla, rușii trec Balcanii și ocupă Bungasul, Aidosul și Carnabanul, după care, dacă sultanul va refuza să semneze pacea în condițiile înaintate de ruși, operațiile militare vor continua în direcția Constantinopolului . Acest planul va determina caracterul ofensiv al campaniei din 1829 pe teatrul din Balcani. Succesele obținute pe frontul din Caucaz au determinat poziția indiferentă a marilor demnitari, cari nu-i acordă nici o atenție în 1829. Acesta va fi prelucrat și emis în varianta finală de Diebici la 8 ianuarie 1829. Înainte de a începe campania, pentru mișcarea mai lejeră a armatei ruse a fost suprimat cordonul sanitaro-vamal de pe Nistru , astfel încât armata a II-a să fie concentrată rapid în direcția principală de ofensivă. Prutul a fost trecut de 10-15 mii de ostași . Pentru a cuceri cetatea Silistra au fost trimise corpul al III-lea sub comanda generalului Crasovskii și corpul al II-lea sub comanda generalului Palen. Pe la mijlocul lunii aprilie 1829 armata rusă trece din nou Dunărea și în luna mai înconjoară cetatea Silistra . În noaptea de 13 spre 14 mai armata rusă începe bombardarea Silistrei care a ținut până la 3.00 noaptea. Așa a început lupta pentru această cetate. Abia la 18 iunie, după lupte grele, cetatea este cucerită de către ruși, toți ostașii otomani au fost făcuți prizonieri, iar populația civilă și administratorii au părăsit orașul. După aceasta Diebici îi ordonă lui Krasovski să înainteze spre Șumla, lui Madatov și Malinovskii spre Akadanar, iar generalului Frolov să înainteze spre Cozludji . Dispunînd de mai multe trupe, Diebici se preface că vrea să atace Șumla, determinîndu-l pe Reșid-pașa să concentreze în jurul ei toată armata sa. Între timp, Dibici trimite pe ascuns, o parte din oastea sa ca să treacă Balcanii, diversiune care i-a reușit cu succes . După care a urmat cucerirea Burgosului și a Aidonului care au creat condiții favorabile armatei țariste în drumul său spre Adrionopol. În noaptea de 19 (7) august armata rusă ajunge în apropierea Adrionopolului, iar în ziua de 20 (8) august aceasta a intrat în oraș, acțiune ce a constituit o amenințare directă asupra capitalei Imperiului Otoman, determinînd guvernul turc să ceară pace. În ceea ce privește operațiile militare din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, menționăm că victoria obținută de ruși i-a costat foarte scump: numeroase jertfe umane și pierderi materiale, iar succesul obținut de ei se datorează în mare parte crizei prin care trecea Imperiul Otoman: el nu avea armament modern care să-i permită să opună armatei ruse o rezistență la nivel. Cu toate acestea, nu poate fi ignorată ingeniozitatea comandanților de oști ruși, care, deși aveau în supunere detașamente ce sufereau mari lipsuri, au reuși prin diferite tactici militare să obțină victorie în situații dintre cele mai dificile.