Central London Railway

Central London Railway (CLR), cunoscută, de asemenea, ca Twopenny Tube, a fost o linie de metrou deschisă la Londra în anul 1900.

Societatea de căi ferate a fost înființată în 1889, finanțarea pentru construcția ei fiind obținută în anul 1895 prin intermediul unui sindicat de finanțatori, iar realizarea proiectului a avut loc între anii 1896 și 1900.

Atunci când a fost deschis, CLR avea 13 stații și o distanță totală de 17,57 km (10,92 mile).

După ce inițial a dat randamente bune pentru investitori, Central London Railway a suferit o scădere a numărului de pasageri ca urmare a creșterii concurenței din partea altor linii de cale ferată subterană și a noi linii de autobuze. În 1913, a fost preluat de către Underground Electric Railways Company of London (UERL), operatorul care deținea majoritatea căilor ferate subterane din Londra. În 1933 CLR a fost luată în proprietate publică, împreună cu UERL.

Inaugurarea oficială a CLR, făcută de Prințul de Wales, a avut loc în data de 27 iunie 1900, cu o zi înainte de termenul limită stipulat în contractul din 1899, deși linia a fost deschisă pentru public abia la 30 iulie 1900. Aceasta avea următoarele stații:

Shepherd's Bush
Holland Park
Notting Hill Gate
Queen's Road (în prezent Queensway)
Lancaster Gate
Marble Arch
Bond Street (deschisă la 24 septembrie 1900)
Oxford Circus
Tottenham Court Road
British Museum (închisă în 1933)
Chancery Lane
Post Office (în prezent St. Paul's)
Bank

CLR a impus o taxă unică de 2 penny pentru o călătorie între oricare două stații, ceea ce a făcut ca Daily Mail să poreclească linia Twopenny Tube („Metroul de 2 penny”), în august 1900. Noua rețea era foarte populară și, până la sfârșitul anului 1900, aceasta transportase 14.916.922 de pasageri. Prin atragerea călătorilor de la rețelele de autobuze de pe traseu și a acelora de la rețelele feroviare mai lente, cu locomotive propulsate cu abur, ale MR (Metropolitan Railway) și DR (District Railway), Central London Railway a atras un număr de aproximativ 45 de milioane de călători anual, în primii ani de funcționare, producând un venit dublu față de costuri. Din 1900 până în 1905, compania a plătit dividende de 4% investitorilor.

Note

Referințe

Bibliografie

Badsey-Ellis, Antony (2005). London's Lost Tube Schemes. Capital Transport. ISBN 1-85414-293-3.
Bruce, J Graeme; Croome, Desmond F (2006) [1996]. The Central Line. Capital Transport. ISBN 1-85414-297-6.
Connor, J E (2006) [1999]. London's Disused Underground Stations. Capital Transport. ISBN 1-85414-250-X.
Day, John R; Reed, John (2008) [1963]. The Story of London's Underground. Capital Transport. ISBN 1-85414-316-6.
Emmerson, Andrew; Beard, Tony (2004). London's Secret Tubes. Capital Transport. ISBN 1-85414-283-6.
Horne, Mike (2006). The District Line. Capital Transport. ISBN 1-85414-292-5.
Lee, Charles Edward (mai 1970). Seventy Years of the Central. Westminster: London Transport. ISBN 0-85329-013-X. 570/1111/RP/5M.
Rose, Douglas (1999) [1980]. The London Underground, A Diagrammatic History. Douglas Rose/Capital Transport. ISBN 1-85414-219-4.
Wolmar, Christian (2005) [2004]. The Subterranean Railway: How the London Underground Was Built and How It Changed the City Forever. Atlantic Books. ISBN 1-84354-023-1.