Wikipedia

Claude Farrère

scriitor francez (1876-1957)
Claude Farrère
Date personale
Nume la naștereFrédéric Charles Pierre Édouard Bargone Modificați la Wikidata
Născut[2][3][4][5][6] Modificați la Wikidata
Lyon, Rhône⁠(d), Franța[7] Modificați la Wikidata
Decedat (81 de ani)[2][3][4][8][6] Modificați la Wikidata
Paris, Île-de-France, Franța[9] Modificați la Wikidata
Înmormântatcimetière de Sainte-Foy-lès-Lyon[*][[cimetière de Sainte-Foy-lès-Lyon (cemetery located in Rhône, in France)|​]][10] Modificați la Wikidata
PărințiPierre Bargone[*][[Pierre Bargone (French military officer)|​]] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuHenriette Roggers[*][[Henriette Roggers (actriță franceză)|​]] Modificați la Wikidata
Cetățenie Franța[11] Modificați la Wikidata
Ocupațiescriitor
scenarist
jurnalist
officier de la Marine française[*][[officier de la Marine française (officer personnel in the naval arm of the French military)|​]] Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba franceză[5][12] Modificați la Wikidata
StudiiÉcole navale[*][[École navale (French Naval Academy in Lanvéoc-Poulmic, Brittany, France)|​]]
Limbilimba franceză  Modificați la Wikidata
Specie literarămerveilleux scientifique[*][[merveilleux scientifique (French literary genre, mixing science and supernatural)|​]]  Modificați la Wikidata
Opere semnificativeLes Civilisés[*][[Les Civilisés |​]]  Modificați la Wikidata
Note
PremiiPremiul Goncourt[1]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Claude Farrère, născut Frédéric-Charles Bargone, (n. , Lyon, Rhône⁠(d), Franța – d. , Paris, Île-de-France, Franța) a fost un ofițer de marină și scriitor francez.

Biografie

modificare

Călcând pe urmele tatălui său, colonel de infanterie marină, el a urmat o carieră militară și a fost admis în 1894 la Școala navală din Lanvéoc. A fost promovat sublocotenent în 1899, locotenent în 1906, apoi căpitan de corvetă în anul 1918. El a demisionat din Marină în 1919 pentru a se consacra în întregime literaturii.

Talentul lui i-a adus premiul Goncourt în 1905 pentru romanul Les Civilisés. El s-a inspirat din experiența sa și din călătoriile sale pentru a scrie o operă foarte vastă. A scris în principal romane de succes, dar și relatări de călătorie, cărți de marină și studii pe teme de politică internațională. A fost prieten cu Pierre Louÿs și Victor Segalen și i-a purtat o mare stimă lui Pierre Loti.

Opera lui Claude Farrère fost uneori apropiată de cea din urmă. Astfel, el a fost interesat în special de Turcia, pe care a vizitat-o de unsprezece ori începând din 1902, și mai ales de Japonia, față de care a avut o prietenie ce a rămas constată pe parcursul vieții sale. Farrère a fost invitat de guvernul japonez în 1938 în calitate de scriitor „independent”. În cursul acestui sejur, el a vizitat China, Coreea de Nord și Manciukuo și a fost decorat cu Ordinul Tezaurului Sacru clasa a II-a.[necesită citare] El a scris, de asemenea, un volum de nuvele fantastice, L'Autre côté, dintre care unele au fost republicate ulterior în revista Fiction. În 1906 el a publicat L'Homme qui assassina (cu ilustrații de Ch. Atamian): cu douăzeci de ani înainte de Agatha Christie, Claude Farrère a făcut un asasin drept narator al unui roman polițist.

Pe 22 decembrie 1919 s-a căsătorit la Paris (arondismentul 16) cu Josephine Victorine Roger,[13] o actriță de teatru cunoscută sub pseudonimul „Henriette Roggers” cu trei ani mai în vârstă decât el. Cuplul nu a avut copii, iar după moartea soției sale, la 22 ianuarie 1950, Claude Farrère a rămas văduv.

 
Claude Farrère vizitându-l pe Atatürk la Izmit în 1922.

El a susținut Imperiul Otoman în timpul războaielor balcanice,[14] apoi mișcarea kemalistă în timpul Războiului de Independență al Turciei,[15] dar a regretat, începând din 1925, politica secularistă a lui Mustafa Kemal Atatürk. Farrère și-a reluat acest angajament în Turquie ressuscitée (1930).

 
Claude Farrère în costum de membru al Academiei Franceze

În 1933 s-a înrolat în Comitetul francez pentru protejarea intelectualilor evrei  persecutați; de asemenea, el a cerut Franței să-i primească pe evreii fugiți din Germania, atât în numele generozității franceze, cât și în numele interesului superior al țării: primirea acestor evrei ar fi fost „o afacere bună”, asemănătoare cu găzduirea în Germania a protestanților francezi după revocarea edictului de la Nantes[16].

În perioada interbelică a colaborat la revista organizației de dreapta Croix-de-Feu, Le Flambeau; a aderat la această asociație în noiembrie 1932.[17]

Pe 6 mai 1932 s-a interpus între președintele Paul Doumer și asasinul Paul Gorgulov, fiind rănit de două gloanțe în braț.

A publicat în 1934 o Istorie a Marinei Franceze, în care a explicat faptul că înrolarea în Marină a fost întotdeauna în Franța apanajul unei elite luminate, fiind în general puțin susținută de opinia publică, și că marile înfrângeri suferite de Franța (la începutul Războiului de O Sută de Ani, în perioada lui Ludovic al XIV-lea și Napoleon) s-au datorat, în general, absenței unei marine puternice.

Claude Farrère a fost ales membru al Academiei Franceze pe 28 martie 1935, în aceeași zi cu André Bellessort și Jacques Bainville. El l-a învins cu cinci voturi în plus pe contracandidatul său, Paul Claudel, pentru a-i succede lui Louis Barthou pe fotoliul 28. După război a devenit membru al Asociației pentru apărarea memoriei mareșalului Pétain.[necesită citare]

El a fost președinte al Asociației scriitorilor luptători. Numele său a fost dat unui premiu literar acordat de această asociație, premiul Claude Farrère, creat în 1959 pentru „un roman de ficțiune care nu a obținut anterior niciun alt premiu literar mare”.

A fost înmormântat la Sainte-Foy-lès-Lyon, alături de soția sa.[18]

Lucrări

modificare
  • Le Cyclone (1902)
  • Fumée d'opium (1904)
  • Les Civilisés (1905) - Premiul Goncourt
  • L'homme qui assassina (1906)
  • Pour vaincre la mer (1906)
  • Mademoiselle Dax, jeune fille (1907)
  • Trois hommes et deux femmes (1909)
  • La Bataille (1909)
  • Les Petites Alliées (1910)
  • Thomas l'Agnelet (1911)[19]
  • La Maison des hommes vivants (1911)
  • Dix-sept histoires de marins (1914)
  • Quatorze histoires de soldats (1916)
  • La Veille d'armes (1917, în colaborare cu Lucien Népoty)
  • La Dernière Déesse (1920)
  • Les Condamnés à mort (1920)
  • Roxelane (1920)
  • La Vieille Histoire (1920)
  • Bêtes et gens qui s'aimèrent (1920)
  • Croquis d'Extrême-Orient (1921)
  • L'Extraordinaire Aventure d'Achmet Pacha Djemaleddine (1921)
  • Contes d'Outre-Mer et d'autres mondes (1921)
  • Les Hommes nouveaux (1922)
  • Stamboul (1922)
  • Lyautey l'Africain (1922)
  • Histoires de très loin ou d'assez près (1923)
  • Trois histoires d'ailleurs (1923)
  • Mes voyages : La promenade d'Extrême-Orient (vol. 1, 1924)
  • Combats et batailles sur mer (1925, în colaborare cu comandantul Paul Chack)
  • Une aventure amoureuse de Monsieur de Tourville (1925)
  • Une jeune fille voyagea (1925)
  • L'Afrique du Nord (1925)
  • Mes voyages : En Méditerranée (vol. 2, 1926)
  • Le Dernier Dieu (1926)
  • Cent millions d'or (1927)
  • L'École de jazz de Claude Farrère et Dal Médico (1927)[20]
  • La Nuit en mer, Paris, libr. Flammarion, col. « Les Nuits » (1928)
  • L'Autre Côté (1928)
  • La Porte dérobée (1929)
  • La Marche funèbre (1929)
  • Loti (1929)
  • Loti et le chef (1930)
  • Turquie ressuscitée (1930)
  • Shahrâ sultane et la mer (1931)
  • Les Tribulations d'un Chinois en Chine (1931)[21]
  • L'Atlantique en rond (1932)
  • Deux combats navals, 1914 (1932)
  • Sur mer, 1914 (1933)
  • Les Quatre Dames d'Angora (1933)
  • Histoire de la Marine française (1934)[22]
  • Petits miroirs de la mer, cu Abel Bonnard, Maurice Guierre, Jean Painlevé, André Savignon și Roger Vercel (1934)
  • Le Quadrille des mers de Chine (1935)
  • L'Inde perdue (1935)
  • Sillages, Méditerranée et navires (1936)
  • L'Homme qui était trop grand (1936, în colaborare cu Pierre Benoit)
  • Visite aux Espagnols (1937)
  • Les Forces spirituelles de l'Orient (1937)
  • Le Grand Drame de l'Asie (1938)
  • Les Imaginaires (1938)
  • La Onzième Heure (1940)
  • L'Homme seul (1942)
  • Fern-Errol (1943)
  • La Seconde Porte (1945)
  • La Gueule du lion (1946)
  • La Garde aux portes de l'Asie (1946)
  • La Sonate héroïque (1947)
  • Escales d'Asie (1947)
  • Cent dessins de Pierre Loti commentés par Claude Farrère (1948)
  • Job, siècle XX (1949)
  • La Sonate tragique (1950)
  • Le Pavillon sur la dune, în Les œuvres libres, 1 august 1950
  • Je suis marin (1951)
  • La Dernière Porte (1951)
  • L'île aux images, în Les œuvres libres, 1 august 1950
  • Le Traître (1952)
  • La Sonate à la mer (1952)
  • L'Élection sentimentale (1952), éd. Baudinière
  • Les Petites Cousines (1953)
  • Mon ami Pierre Louïs (1953)
  • L'amiral Courbet, vainqueur des mers de Chine, éd. françaises d'Amsterdam (1953)
  • Jean-Baptise Colbert (1954)
  • Le Juge assassin (1954)
  • Lyautey créateur (1955)

Omagii

modificare

Mai multe străzi din Franța îi poartă numele:

  • o stradă din cartierul Montchat, aflat în arondismentul 3 al orașului său natal, Lyon;
  • o stradă din Paris;
  • o stradă din orașul Ermont;
  • un bulevard din Toulon;
  • o stradă, Klodfarer caddesi,[23] în cartierul Sultanahmet din Istanbul.
  • un bulevard din Saint-Jean-de-Luz, pe coasta bască, cu o placă comemorativă în fața fostei sale clădiri cu vedere către Oceanul Atlantic.

Referințe literare

modificare
  • În nuvela Le Plombier a lui Boris Vian, apărută în volumul Les Fourmis, naratorul recunoaște că o dorește pe Jasmin, cu excepția „zilelor în care începe să semene cu Claude Farrère”.
  • În volumul Un Captif amoureux, un bătrân ofițer al armatei otomane îi spune lui Jean Genet: „Veniți dintr-o țară care-mi va rămâne încă, după moartea mea, în inimă: cea a lui Claude Farrère și Pierre Loti”.

Note

modificare
  1. ^ https://www.academiegoncourt.com/tous-les-laureats-prix-goncourt  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ a b Claude Farrere, Munzinger Personen, accesat în  
  3. ^ a b Claude Farrère, Filmportal.de, accesat în  
  4. ^ a b „Claude Farrère”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  5. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  6. ^ a b Claude Farrère, Babelio 
  7. ^ Certificat de naștere, accesat în  
  8. ^ Claude Farrère, Internet Speculative Fiction Database, accesat în  
  9. ^ ​, p. 3, accesat în  
  10. ^ https://www.landrucimetieres.fr/spip/spip.php?article4956  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  11. ^ Katalog der Deutschen Nationalbibliothek, accesat în  
  12. ^ CONOR.SI[*]​  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  13. ^ Acte mariage Archives Paris (p. 2/31)
  14. ^ Claude Farrère, « Tchadaldja », L'Intransigeant, 21 janvier 1913 ; « Casse-cou ! », L'Intransigeant, 6 avril 1913 ; « Il faut qu'Andrinople soit turque », Gil Blas, 12 août 1913.
  15. ^ Claude Farrère, « La Turquie et la paix », L'Intransigeant, 24 février 1920 ; « L'amitié turque. Un entretien avec M. Claude Farrère », Le Figaro, 9 mars 1922 ; Claude Farrère, « Le grand inconnu », Le Gaulois, 18 juillet 1922 ; « La France ne peut pas se battre contre les Turcs », Le Matin, 19 septembre 1922 ; préface à Léon Rouillon, Mon Beau Voyage. La Turquie et ses ennemis jugés par un soldat français, Paris, Les Gémeaux, 1923.
  16. ^ Ralph Schor, L’Antisémitisme en France pendant l’entre-deux-guerres, Bruxelles, Complexe, 2005, pp. 247, 295 et 299-300; « L'antisémitisme allemand », Paix et Droit. Organe de l'Alliance israélite universelle, mai 1933, pp. 8-9.
  17. ^ Sean Kennedy, Reconciling France Against Democracy: The Croix de Feu and the Parti Social Français, 1927-1945, McGill-Queen's Press, 2014, p. 63, Philippe Rudaux, Les Croix de Feu et le P.S.F., France-Empire, 1967, L'Est républicain, 9 novembre 1933, « Claude Farrère chez les Croix de feu ».
  18. ^ Tombe Claude Farrère sur landrucimetieres
  19. ^ Réédition en 1928 sous le nom de Thomas l'Agnelet, Gentilhomme de fortune.
  20. ^ Adaptation théâtrale de Dancing mothers d'Edgar Selwyn et Edmund Goulding, comédie en 4 actes, théâtre Femina, 21 octobre 1927.
  21. ^ Adaptation théâtrale à l'occasion de l'exposition coloniale de 1931 de l'œuvre de Jules Verne, în colaborare cu Charles Méré. Vezi: Isabelle Scaviner, în Revue Jules Verne 33/34, Centre international Jules-Verne, 2011, pp. 41-51.
  22. ^ Réédition illustrée en 1956.
  23. ^ De la transcription phonétique en turc de son nom.

Bibliografie

modificare
  • P. Beillevaire, « Après La Bataille : l'égarement japonophile de Claude Farrère » in Faits et imaginaires de la guerre russo-japonaise (1904-1905), pp. 223-246, éditions Kailash, Paris, 2005, 590 p. ISBN: 2-84268-126-6
  • Ali Özçelebi, Claude Farrère et la Turquie, Erzurum, Atatürk Üniversitesi basımevi, 1979
  • Alain Quella-Villéger, Le Cas Farrère. Du Goncourt à la disgrâce, Presses de la Renaissance, Paris, 1989
  • Alain Quella-Villéger, « Deux marins-écrivains face à la Marine française : Pierre Loti et Claude Farrère (1869-1919) », Guerres mondiales et conflits contemporains, n° 172, octobre 1993, pp. 153-160
  • Maxime Revon, J. N. Faure-Biguet, Georges Gabory, Henry Marx, Jules Bertaut, « Claude Farrère » in La Nouvelle Revue critique, 1924
  • Henri Troyat et Alphonse Juin, Le Fauteuil de Claude Farrère : discours de réception de M. Henri Troyat à l'Académie française et réponse de M. le Maréchal Juin, Paris, Plon, 1960

Legături externe

modificare


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Claude_Farrère&oldid=16583739