Comunicare televizuală

Comunicarea televizuală este un mijloc de comunicare socială informativă și distractivă, având ca mijloace televizorul, calculatorul, videoproiectorul etc.

Istoria comunicării televizuale

Comunicarea televizuală a luat amploare la începutul anilor 1970 când televiziunea avea ca scop al comunicării sarcina de a informa, educa, și distra prin emisiuni de știri și reportaje. Pe la mijlocul anilor 1980 televiziunea devine comercială ținând să micșoreze distanța dintre receptor și instanța televizuală.

Tipuri de comunicare televizuală

În funcție de utilizarea mesajului se disting următoarele tipuri de comunicare: comunicare informativă, comunicare reproductivă și comunicare distractivă.

Comunicare informativă

În informare, emițătorul aplică un cod unui mesaj pentru a transmite unui receptor o informație asupra unui referent. Între elementele informării există următoarele tipuri de relații: relația referențială între mesaj și obiect; relația emotivă între mesaj și emițător; relația conativă factică între mesaj și receptor și relația metalingvistică între mesaj și cod.

Comunicare reproductivă

În forma de comunicare reproductivă, emițătorul aplică mesajului un cod pentru a transmite unui receptor o informație asupra unui referent. Emițătorul utilizează comunicarea pentru a transmite date și coduri pentru a transpune aceste date în semne. Această comunicare include în mesaje, propriile modele ale realității, în acest scop societatea trebuie să mențină codurile constante.

Comunicare distractivă

În această comunicare referirea la obiecte poate arăta că semnificațiile mesajelor sunt rutine care nu corespund realității. Emițătorul poate folosi mesajele pentru a exprima atitudinile, interesele, valorile sale cu care se confruntă. Atunci când mesajul este disonant, schemele convenționale pe care receptorul le acceptă pentru a interpreta realitatea sunt dezorganizate. Relația dintre mesaj și receptor este disonantă.

Dezvoltarea comunicării televizuale

În viitor, paralel cu vizionarea grilelor standard], se preconizează crearea de canale personale, posibilitatea de a selecta și înregistra programele preferate și de a le ordona corespunzător orarului personal, canalele dedicate unor arii de interes specific, folosirea canalelor TV pentru video conferințe planificate, programe de învățământ la distanță, livrări de la o secție la alta a producției digitale.

Bibliografie

Cuilenburg, Van J.J.,Scholten, O., Noomen, G.W.“Știința comunicării”, Editura Humanitas, București 1998 Abric, J.A. “Psihologia comunicării”, Editura Polirom, București,2002