Deschide meniul principal

Constituția României din 1938

Constituția din 1938

Constituția Regatului României din 24 februarie 1938 a fost actul normativ fundamental care a fost în vigoare pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. A fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Constituția din 1938 se întemeia pe critica regimului de partide și pe doctrina corporatismului.

ContextulModificare

După moartea regelui Ferdinand, sub domnia căruia fusese promulgată Constituția României, noul monarh a devenit regele Mihai, minor la acea vreme. Din acest motiv, prerogativele regale erau exercitate în numele său de o regență, care nu a reușit să se ridice la înălțimea pe care o impuneau problemele vieții politice românești. În aceste condiții, prințul Carol s-a întors ilegal din străinătate, îndepărtându-și fiul de pe tron și preluând funcția de suveran.

Domnia lui Carol al II-lea a fost de rău augur pentru sistemul democratic, partidele politice fiind compromise treptat de noul rege, care susținând facțiuni minoritare din cadrul partidelor a condus la slăbirea acestora. În prima parte a anului 1938 a profitat de ocazie pentru a da lovitura de stat care a inaugurat așa-zisa "dictatură regală". L-a demis pe prim-ministrul Octavian Goga și a numit în noaptea de 10/11 februarie un guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Politicianul Constantin Argetoianu, un apropiat al Regelui Carol, scria în memoriile sale despre ziua de 10 februarie 1938:

„Urdăreanu a început prin a-mi explica că Regele îl trimisese la mine fiindcă nu putea convoca „șefii de partide” pentru a-i consulta asupra răsturnării regimului de partide, dar că ținea să mă pună la curent cu hotărârile Majestății Sale. Dealtminteri, Majestatea Sa n-a avut această delicată atenție  — spunea dl. Mare Șambelan  — decât pentru mine și pentru dl Iorga (Neculai). M-am arătat foarte măgulit și am ascultat mai departe. Urdăreanu mi-a expus atunci tot planul Regelui: suspendarea și revizuirea constituției (prin decret), suprimarea tuturor alegerilor, și chiar înainte de promulgarea noii constituții  — suspendarea inamovibilității magistraturii, a statutului funcționarilor, a activității partidelor și „punerea la punct” a presei. Măsuri energice pentru depolitizarea administrației și pentru moralizarea vieții publice vor fi luate imediat ca să se taie iarba sub picioare curentului ce împinge lumea spre Garda de Fier.”[1]

Textul noii constituții a fost aprobat de către Consiliul de Miniștri la 20 februarie 1938. Pe 24 februarie a fost supus unui plebiscit: la vot s-au prezentat un număr de 4.303.064 de cetățeni, din care 4.297.221 au votat pentru și 5.843 (0,13%) s-au opus. Astfel noua constituție a fost promulgată la 27 februarie 1938[2] și mai apoi, suspendată prin decret regal la 5 septembrie 1940.

Deoarece Constituția din 1938 era o lege fundamentală mai puțin democratică decât cea din 1923 (fiind elaborată sub presiunea politică a creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23 august 1944, Regele Mihai a emis o lege constituțională provizorie (aplicabilă până la data promulgării unei noi Constituții regale) care făcea trimitere la prevederile Titlului II "("Despre drepturile românilor"), respectiv ale Titlului III ("Despre puterile statului") din abrogata constituție din 1923. Din punct de vedere juridic, ea a fost în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut semnătura regelui pe actul de abdicare. În aceeași seară, printr-o ședință a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, parte din aleși nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, „abrogând”, prin Legea nr. 363 din 1947, nu doar legea constituțională provizorie din 1 septembrie 1944, ci și abrogata constituție din 1923 pentru a doua oară. A urmat o perioadă de tranziție până la adoptarea Constituției Republicii Populare Române, la 13 aprilie 1948.[3], de către Marea Adunare Națională cu 401 voturi pentru din 401, amendată ulterior la 27 septembrie 1952.

NoteModificare

  1. ^ Argetoianu 2002, p. 117.
  2. ^ Scurtu 2007, p. 41.
  3. ^ Eleodor Focșeneanu - Istoria constituțională a României (1859-2003), ediția a III-a, pag. 154-183 și edițiile anterioare.

BibliografieModificare

  • Argetoianu, Constantin (), Însemnări zilnice. Volumul IV: 1 ianuarie - 30 iunie 1938, Ediție de Stelian Neagoe, București: Editura Machiavelli 
  • Scurtu, Ioan (), Istoria contemporană a României (1918-2007), București: Editura Fundației România de Mâine 

Legături externeModificare

La Wikisursă există texte originale legate de Constituția României (1938)