Deșertul roșu (film)

film din 1964 regizat de Michelangelo Antonioni
(Redirecționat de la Deșertul roșu)
Deșertul roșu

Afișul românesc al filmului
Rating
Titlu originalIl deserto rosso
Gendramă[1][2][3]
film de dragoste  Modificați la Wikidata
RegizorMichelangelo Antonioni[1][4][3][2][5]  Modificați la Wikidata
ScenaristMichelangelo Antonioni
Tonino Guerra  Modificați la Wikidata
ProducătorTonino Cervi[*]
Angelo Rizzoli[*]  Modificați la Wikidata
DistribuitorRCS MediaGroup[*][[RCS MediaGroup (Italian publishing group)|​]]
Netflix  Modificați la Wikidata
Director de imagineCarlo Di Palma[*]  Modificați la Wikidata
MontajEraldo Da Roma[*][[Eraldo Da Roma (Italian film editor)|​]]  Modificați la Wikidata
MuzicaGiovanni Fusco[*]  Modificați la Wikidata
DistribuțieMonica Vitti[5][2][6][4][7]
Richard Harris[2][6][5][4]
Xenia Valderi[*][[Xenia Valderi (actriță italiană)|​]][5][6]
Beppe Conti[*][[Beppe Conti (Italian journalist and writer)|​]][5][6]
Giovanni Lolli[*][[Giovanni Lolli (politician italian)|​]][5][6]
Rita Renoir[5][6]
Bruno Scipioni[*][[Bruno Scipioni (actor italian)|​]][8]  Modificați la Wikidata
Premiera
(Festivalul de film din Veneția)[9]
(Franța și Italia)[9]
(Germania)[9]
(Statele Unite ale Americii)[9]
(Regatul Unit)[9]  Modificați la Wikidata
Durata117 min.  Modificați la Wikidata
Țara Franța
 Italia  Modificați la Wikidata
Locul acțiuniiItalia  Modificați la Wikidata
Limba originalălimba italiană  Modificați la Wikidata
PremiiLeul de Aur ()  Modificați la Wikidata
Prezență online

Deșertul roșu (în italiană Il deserto rosso) este un film italian din 1964, regizat de Michelangelo Antonioni și cu Monica Vitti și Richard Harris în rolurile principale. Realizat după un scenariu scris de Antonioni și Tonino Guerra, el a fost primul film color al lui Antonioni. Filmul urmărește o femeie cu probleme (Vitti) care trăiește într-o regiune industrială din nordul Italiei, după un accident auto recent.Deșertul roșu a fost distins cu Leul de Aur la ediția a XXV-a a Festivalului de Film de la Veneția din 1964 și a avut parte de aprecieri din partea criticilor.[10] El a fost ultimul dintr-o serie de patru filme pe care Antonioni le-a realizat cu Monica Vitti între 1959 și 1964, fiind precedat de Aventura (1960), Noaptea (1961) și Eclipsa (1962).

  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Giuliana se plimbă împreună cu micul ei fiu, Valerio, către uzina petrochimică administrată de soțul ei, Ugo, la Ravenna (Italia). Trecând pe lângă muncitorii aflați în grevă, femeia cumpără într-un gest nervos și impulsiv un sandviș pe jumătate mâncat de la unul dintre muncitori. Mediul pe care îl traversează este format din structuri industriale ciudate și mormane de moloz care scot sunete ciudate și creează imagini inumane. În interiorul fabricii, Ugo vorbește cu un asociat de afaceri aflat în vizită, Corrado Zeller, care vrea să recruteze muncitori pentru o operațiune industrială în Patagonia (Argentina). Ugo și Corrado vorbesc liniștiți în fabrica zgomotoasă atunci când sosește Giuliana. Corrado face cunoștință cu Giuliana care pleacă să-și aștepte soțul în biroul lui. Ulterior, Ugo îi spune lui Corrado că soția lui a avut recent un accident auto și, deși nu a fost rănită fizic, continuă să aibă o suferință mentală. În acea noapte, în apartamentul lor, Giuliana devine extrem de speriată și agitată ca urmare a unui vis în care se scufunda în nisipurile mișcătoare. Ugo nu reușește să o calmeze sau să înțeleagă cu ceea ce se confruntă femeia.

Corrado o întâlnește pe Giuliana într-un magazin gol pe care femeia intenționează să-l deschidă și îi vorbește despre viața lui și despre natura neliniștită a existenței lui. Ea îl însoțește la Ferrara în cursul unei campanii de recrutare a muncitorilor și îi dezvăluie în mod indirect unele detalii despre starea ei psihică. Giuliana îi spune că a întâlnit, atunci când a fost în spital, o tânără pacientă care a fost sfătuită de medicii ei să găsească ceva sau pe cineva pe care să-l iubească. Ea povestește că acea tânără femeie se simțea ca și cum „nu avea pământ sub picioare, ca și cum ar aluneca pe o pantă, s-ar scufunda și s-ar afla mereu pe punctul de a se îneca”. Ei călătoresc apoi la un releu radio din Medicina, unde Corrado speră să recruteze un muncitor de înaltă calificare. Înconjurată de arhitectura industrială rece, Giuliana pare pierdută în izolarea și singurătatea ei.

În weekendul următor, Giuliana, Ugo și Corrado se plimbă pe lângă un estuar poluat, unde întâlnesc un alt cuplu, Max și Linda, și merg împreună la o cabană de pe malul râului la Porto Corsini, unde o întâlnesc pe Emilia. Ei își petrec timpul în acea cabană în discuții triviale ce conțin glume, jocuri de rol și aluzii sexuale. Giuliana pare să simtă un confort temporar în aceste distracții inofensive. Într-o ceață densă, o navă misterioasă acostează chiar în fața cabanei lor. În timpul conversațiilor lor, Corrado și Giuliana devin tot mai apropiați, iar el dovedește interes și simpatie pentru ea. Când un medic sosește ca să urce la bordul navei, Giuliana, văzând că nava este acum în carantină din cauza unei boli infecțioase, o ia la fugă într-o stare de panică și este cât pe ce să cadă de pe dig.

Ceva mai târziu, Ugo pleacă într-o călătorie de afaceri, iar Giuliana petrece mai mult timp cu Corrado, dezvăluindu-i mai multe despre anxietățile ei. Într-o zi, fiul ei devine brusc paralizat de la brâu în jos. Temându-se că s-a îmbolnăvit de poliomielită, Giuliana încearcă să-l liniștească, spunându-i o poveste despre o tânără care locuiește pe o insulă și înoată pe o plajă dintr-un golf izolat. Fata se simte bine acolo, dar, atunci când o navă misterioasă cu pânze se apropie de țărm, toate stâncile golfului par să prindă viață și să-i cânte într-un glas. La scurt timp după aceea, Giuliana descoperă șocată că Valerio doar se prefăcea că este paralizat. Neputând să înțeleagă de ce fiul ei a făcut un gest atât de crud, Giuliana simte că-i revine din nou sentimentul de izolare și singurătate pe care-l trăise anterio.

Vrând să pună capăt frământărilor ei interioare, Giuliana merge în camera lui Corrado. Femeia este tulburată, începe să se dezbrace și, după ce rezistă inițial avansurilor lui Corrado, face dragoste cu el. Acest act intim nu reușește, însă, să reducă sentimentul de izolare al Giulianei. Corrado o conduce apoi pe Giuliana la magazinul ei gol, unde femeia simte ceva „îngrozitor”. Mai târziu, Giuliana hoinărește și ajunge la o navă de pe chei unde întâlnește un marinar străin, pe care îl întreabă dacă vasul ia pasageri. Ea încearcă să-i comunice sentimentele ei, dar el nu-i poate înțelege cuvintele. Simțindu-și propria izolare, ea spune: „Suntem cu toții străini”.

În ajunul zilei, Giuliana se plimbă cu fiul ei pe lângă uzina soțului ei. Valerio observă un coș industrial din apropiere care emană fum galben otrăvitor și se întreabă dacă păsările sunt ucise de emisiile toxice. Giuliana îi spune că păsările au învățat să nu zboare lângă fumul galben otrăvitor.

Distribuție

modificare
 
Monica Vitti în Deșertul roșu

Producție

modificare

Titlul de lucru al filmului a fost Celeste e verde (Cer albastru și verde).[11] Filmările au avut loc în următoarele locuri:

  • Incir De Paolis Studios, Roma, Lazio, Italia (studio)
  • Ravenna, Emilia-Romagna, Italia
  • Sardinia, Italia
  • Budelli, în nordul Sardiniei, Italia[12][13]

Acțiunea filmului are loc în zona industrială a orașului Ravenna în anii 1960, cu noi fabrici înființate după cel de-al Doilea Război Mondial, echipamente industriale și o vale a râului mult poluată. Imaginea este alcătuită strident din culori pastelate cu un fum alb care se revarsă și o ceață densă. Ambianța sonoră îmbină o serie de sunete industriale și urbane cu sirenele unor nave fantomatice și sunete stranii de muzică electronică compuse de Gelmetti. Acesta a fost primul film color al lui Antonioni, pe care regizorul a vrut, potrivit propriilor afirmații, să-l filmeze ca un tablou pe pânză:

Așa cum a făcut-o în producțiile cinematografice ulterioare, Antonioni a depus eforturi mari pentru a-și atinge obiectivul, dispunând ca iarba și copacii să fie vopsiți în alb sau gri, pentru a se potrivi punctului său de vedere asupra unui peisaj urban.[14] Andrew Sarris a numit țevile și balustradele cu nuanțe roșii „arhitectura anxietății: roșul și albastrul arată mai mult decât explică”.[14]

Antonioni a respins interpretările simple ale filmului ca fiind o condamnare a industrialismului, spunând:

Recepție critică

modificare

În 1965 un critic al revistei TIME a lăudat Deșertul roșu drept „în același timp cel mai frumos, cel mai simplu și cel mai îndrăzneț film realizat până acum de” Antonioni și a susținut că regizorul „dovedește o abordare picturală a fiecărui cadru”.[15] Criticul Jonathan Rosenbaum⁠(d) a lăudat, într-un articol publicat în 1990, „creația stranie și memorabilă a regizorului cu culorile și formele industriale care o înconjoară [pe Giuliana]; ea se plimbă printr-un peisaj științifico-fantastic presărat cu structuri care sunt atât derutante, cât și pline de posibilități”.[16] Robbie Collin⁠(d) a scris într-o cronică publicată în 2012 în ziarul The Daily Telegraph că „unghiurile îndrăznețe și moderniste ale lui Antonioni și utilizarea inovatoare a culorii (a pictat copacii și iarba pentru a se adapta peisajului industrial) fac din fiecare cadru o operă de artă”.[17] Richard Brody⁠(d) de la The New Yorker considera că abordarea culorii este „responsabilă în mare măsură pentru forța mentală și emoțională a filmului” și a argumentat: „Personajele din filmele sale par subțiri pentru că mediul lor este dezvoltat atât de intens; totuși, acel mediu, sugerează el, este, deși exterior, o parte inextricabilă a lor.”[18]

Cineastul japonez Akira Kurosawa a menționat Deșertul roșu printre filmele sale preferate.[19][20]

  1. ^ a b http://www.imdb.com/title/tt0058003/, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ a b c d http://www.adorocinema.com/filmes/filme-3039/, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  3. ^ a b http://www.filmaffinity.com/es/film376399.html, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  4. ^ a b c http://stopklatka.pl/film/czerwona-pustynia, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  5. ^ a b c d e f g http://www.cinematografo.it/cinedatabase/film/deserto-rosso/23520/, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  6. ^ a b c d e f http://www.imdb.com/title/tt0058003/fullcredits?ref_=tt_ql_1, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  7. ^ http://www.filmaffinity.com/es/film144758.html, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  8. ^ Česko-Slovenská filmová databáze 
  9. ^ a b c d e „Deșertul roșu”, Internet Movie Database, accesat în  
  10. ^ „Red Desert”. Rotten Tomatoes. Accesat în . 
  11. ^ Brunette, Peter. The Films of Michelangelo Antonioni. Cambridge University Press, 1998, p. 169.
  12. ^ Street, Francesca (). „Meet the 79-year-old man who lives alone on an Italian island”. CNN. Accesat în . 
  13. ^ Natural scenery for an island straight out of a film Retrieved 21 August 2021.
  14. ^ a b c d Chatman, Seymour Benjamin, and Paul Duncan. Michelangelo Antonioni: The Investigation. Taschen, 2004, pp. 91–95. ISBN: 3-8228-3089-5.
  15. ^ „Cinema: Antonioni in Color”. TIME. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  16. ^ Rosenbaum, Jonathan (). „Red Desert”. Accesat în . [nefuncțională]
  17. ^ Collin, Robbie (). „Films in brief: Red Desert, Woman in a Dressing Gown, review”. The Daily Telegraph. Accesat în . 
  18. ^ Brody, Richard (). „DVD of the Week: Red Desert”. The New Yorker. 
  19. ^ Lee Thomas-Mason. „From Stanley Kubrick to Martin Scorsese: Akira Kurosawa once named his top 100 favourite films of all time”. Far Out. Far Out Magazine. Accesat în . 
  20. ^ „Akira Kurosawa's Top 100 Movies!”. Arhivat din original la . 

Bibliografie

modificare
  • Arrowsmith, William (). Ted Perry, ed. Antonioni: The Poet of Images. New York: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-509270-7. 
  • Brunette, Peter (). The Films of Michelangelo Antonioni. New York: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-38992-1. 
  • Chatman, Seymour (). Antonioni: The Surface of the World. Berkeley: University of California Press. ISBN 978-0-520-05341-0. 

Legături externe

modificare