Dumitru Cerna

Dumitru Cerna poet, publicist, prozator și eseist Clujean. Doctor cum laude în Filologie. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Debut absolut cu articole în ziarul "Făclia" (1975). Debut cu poezie în revista Tribuna(1987). Debut cu proză scurtă în revista "Cetatea Culturală (1999)".

Cărți publicate: Cireșe amare, versuri (1993); Poeme translucide (1996); Sceptic de rezervă, poeme olografe, ediție de lux, semnată de autor. Un Creion de Petru Poantă (1997); Pasărea Ibis și Agresorul, poezie. În loc de prefață de Irina Petraș (1998); Poeme dobrogene, ediție bilingvă româno-franceză. Versiunea în limba franceză de Rodica Lucia Crișan (1999,2000,2006); Trist. Poeme bonsai (2000); Între două pustiuri, antologie de poezie. Selecție și Cuvânt înainte de Irina Petraș (2001); Dumicatul de pelin. Poeme dobrogene, ediție bilingvă româno-franceză. Traduceri de Constantin Frosin. Prefață de Petru Poantă. Postfață de Ioan Chirilă (2003); Magdala, versuri. Prezentări de Dan Damaschin, Constantin Cubleșan, Petru Poantă (2005); Fiul. Poeme lutnice. Cu un Creion de Irina Petraș (2006); Poeții, eseuri. Prefață de Petru Poantă (2008); Panait Cerna, scepticul luminos, istorie, teorie și critică literală (2009); Poeții. 2, eseuri. Prefață de Petru Poantă (2010); Panait Cerna, scepticul luminos, istorie, teorie și critică literară, cu o prefață de Petru Poantă (2010); Peștera din pom. Poeme caju, ediție trilingvă româno-franceză-engleză. Versiune franceză de Rodică Lucia Crișan și engleză de Nicholas Buda (2012); Clujul administrativ. Dicționar de persoane, lexicografie. Prefață de Petru Poantă (2012); Dacă vine, versuri. Prefață de Petru Poantă (2013); Simțul care va veni. Poeme ațipite (2014); Răscolitorul. Poeme paidușcă (2015); Însoțirea. Micropoeme adâncate. Un Creion de Mircea Petean(2016); Despre Iubire și Moarte, microeseuri, glose, fărâme de jurnal. Cuvânt de Liviu Mocan și Mircea Petean (2016); Presimțirea Transilvaniei. Din mărturiile unui fiu adoptiv (2017); Din însemnările lui Simon Cireneul. Via Dolorosa. Publicistică 1975-1996 (2017); Din însemnările lui Simon Cireneul. A treisprezecea oprire. Publicistică 1997-2006 (2017); Din însemnările lui Simon Cireneul. Surâsul Golgotei. Publicistică 2007-2016 (2017); Portretul și alte povestiri. Cuvânt de Marcel Mureșeanu (2017); Presimțirea Transilvaniei. Exerciții de adorație la Centenarul Marii Uniri (2018); Inutila apocalipsă. Poeme marianice (2018) și Anul '93. O privire asupra fenomenului poetic clujean după 1989 până în 2000. Începutul unei renașteri (2018).

În colaborare, îngrijiri de ediții, prefețe, lector și redactor de carte: Caietul cu poeți I, antologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca (1996); Poeți clujeni contemporani, antologie-dicționar, Editura Ana, Cluj-Napoca, (1997); Vasile Bărean, Poezie adevărată, jurnal de război (1916-1917), Editura Fapta Transilvană, Cluj-Napoca, (1999); Crișan Mircioiu - 85 ani, Cluj-Napoca, (1999); Petru Poantă, Dicționar de poeți. Clujul contemporan, ediția I, Fundația Culturală Forum, Cluj-Napoca (1998); ediția a II-a, Editura Clusium, Cluj-Napoca (1999); Ioan Nagy, Vasile Bărean, Negură și soare, jurnale de război (1916-1944), Editura Fapta Transilvană (2000); Dumitru Petrică, Meglenoromânii din Cerna - ieri și azi. Studiu monografic, Editura Fapta Transilvană, Cluj-Napoca (2000); Panait Cerna, Eminescu & Faust, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca (2001).

Prezent în volumele:

1. Caietul cu poeți, I. Antologie realizată de Petru Poantă, care semnează și un Argument. Lectori: Ioan-Pavel Azap, Dumitru Cerna, Paul Niculescu, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, 1996, pp. 41-55;

2. antologia Caietul cu poeți II. Poeți clujeni contemporani. Prefață de Petru Poantă. Lectori : Ioan-Pavel Azap, Dumitru Cerna, Ioan Negru, Cluj-Napoca, Editura Ana, Casa de Editură Romana, 1997, pp. 83-88;

3. Caietul cu poeți III. Dicționar de poeți. Clujul contemporan, autor Petru Poantă, Cluj-Napoca, Editura Fundației Culturale Forum, 1998, pp. 52-54;

4. Petru Poantă, Caietul cu poeți III. Dicționar de poeți. Clujul contemporan, ediția a II-a. Redactor de carte, Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1999, pp. 46-47;

5. indicele de personalități tulcene Personalia – Contribuții la dezvoltarea vieții cultural-științifice tulcene, editat de Biblioteca Județeană Panait Cerna Tulcea și Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea, 1998, p. 38;

6. Teohar Mihadaș – in memoriam. Volum conceput de Adrian Mihai Bumb, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1999, p. 49;

7. antologia Vise într-o liniște sumeriană. Cartea Festivalului Internațional de Poezie, ediția a II-a, 2-5 septembrie 1999, Oradea, Editura Cogito, 1999, pp. 77-82;

8. antologia Poezia pădurii, vol. V. Ediție coordonată de Radu Cârneci, București, Editura Orion, 1998-1999, pp. 84-85;

9. N. Steinhardt, Cartea împărtășirii. Ediție gândită și alcătuită de Ion Vartic, cu eseul Despre singurătatea lui Noica. Text dictat de către monahul Nicolae de la Rohia, poetului Dumitru Cerna, în data de 6 august, Schimbarea la față, 1988, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 1995, pp. 11, 97-102;

10. N. Steinhardt, Cartea împărtășirii. Ediție gândită și alcătuită de Ion Vartic, cu eseul Despre singurătatea lui Noica. Text dictat de către monahul Nicolae de la Rohia, poetului Dumitru Cerna, în data de 6 august, Schimbarea la față, 1988. Ediția a II-a, adăugită, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 1998, pp. 11, 97-102;

11. N. Steinhardt, Cartea împărtășirii. Ediție gândită și alcătuită de Ion Vartic, cu eseul Despre singurătatea lui Noica. Text dictat de către monahul Nicolae de la Rohia, poetului Dumitru Cerna, în data de 6 august, Schimbarea la față, 1988. Ediția III-a, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2001, pp. 11, 97-102;

12. N. Steinhardt, Cartea împărtășirii. Ediție gândită și alcătuită de Ion Vartic, cu eseul Despre singurătatea lui Noica. Text dictat de către monahul Nicolae de la Rohia poetului Dumitru Cerna, în data de 6 august, Schimbarea la față, 1988. Ediția IV-a, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2005, pp. 11, 97-102;

13. (citat în) Bio-Bibliografia Profesorului universitar doctor Camil Mureșanu cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, colecția Philobiblon, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 67;

14. (citat în) Teodor Tanco, Dicționarul literar al județului Bistrița-Năsăud, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1997;

15. Clujeni ai secolului 20. Dicționar esențial, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2000, pp. 68 și 350;

16. Omagiu Poetului/ Homage to the Poet, album, Cluj-Napoca, Editura Charmides, 2000, pp. 30, 43 și 64;

17. Ființă vrăjită, poezia poate lecui, în vol. Flavia Teoc, Trestie și plumb, interviuri, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2001, pp. 31-33;

18. (citat în) Patruzeci. Poeți bistrițeni contemporani. Antologie de Ioan Cioba. Prefață de Petru Poantă, Bistrița, Editura Aleteia, 2001, pp. 9, 29, 33, 35, 87, 91, 95, 171, 175, 183 și 189;

19. Axenia Hogea, Personalia. Dicționar biobibliografic, vol. I, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000, pp. 22-24;

20. Panait Cerna – 120 de ani de la naștere. Ediție îngrijită de Olimpiu Vladimirov, Constanța, Editura Ex Ponto, 2001, pp. 5-6;

21. (citat în) Mihai Vintilă, Dicționarul artei naïve din România (la Grigore Dejeu), Editura Timpul, 2001, p. 46;

22. (citat în) Cenaclul literar “George Coșbuc” – 30, antologie, Bistrița, Editura Aletheia, 2001, p. 46;

23. Festivalul Internațional al Artelor Grafice, album, Cluj-Napoca 2001, Ex libris Dumitru Cerna, xilografie, 16x14,7 cm., JENNY MARKAKIS, Grecia (Houmanoudi 3, 114-74 Athens), p. 61;

24. (citat în) Caietul retrospectiv al Festivalului Internațional de Poezie “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2002, pp. 7, 27, 29 și 35;

25. (citat în) Tonomat de vise. Liceeni poeți. După o idee a poeților Dan Damaschin și Dumitru Cerna. Selecția textelor și corectura de Roxana Din și Irina Petraș. Cuvânt înainte de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2002, p. 4;

26. (citat în) vol. Traian Brad, Lectura și biblioteca publică la Cluj, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2002, pp. 193, 211, 254, 255 și 257;

27. Iustinian Gr. Zegreanu, Pornind de la un gest, poezii, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2002, p. 58;

28. Ioan-Pavel Azap, Bărbi (catrene epigramatice), Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2002, pp. 17 și 18;

29. Irina Petraș, Feminitatea limbii române, vol. II. Genosanalize, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2002, pp. 187-188;

30. Caietul albastru al Violetei Craiu, în vol. Violeta Craiu, Agonia fericirii, roman, Brăila, Editura Edmunt, 2003, pp. 9-10;

31. Cărțile deceniului 10, Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2003, pp. 110-111;

32. Iustinian Gr. Zegreanu, Cuvinte nerostite, versuri, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004, p. 62;

33. Constantin Cubleșan, Eminescu în reprezentări critice, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2003, p. 181;

34. Antologia Insula albă. Volum alcătuit de Marian Dopcea și Olimpiu Vladimirov, Constanța, Editura Ex Ponto, 2003, pp. 23-29;

35. Catalog de expoziție Laurențiu Mănăstireanu, Cluj-Napoca, Editura Gedo, 2004, pp. 2-3;

36. vol. Ionuț Țene, Poezia noastră cea de toate zilele, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004, pp. 11, 12, 14, 15, 21, 26-27, 30-31, 40, 43, 45, 46, 47-48, 52, 54, 59, 60, 61-62, 63, 64, 66-67, 72, 75-77, 79, 83, 85-87, 88, 89 și 91;

37. vol. Spiritul lui Olahus, I. Ediție îngrijită de Ioan Țepelea, Oradea, Editura Cogito, 2003, pp. 55, 66 și 300;

38. Un pahar cu lumină/Poharnyi fény. Poeți contemporani clujeni/Kolozsvari kortars költök. Antologie de Molnos Lajos, Cluj-Napoca, Editura Tinivar konivkiado, 2005, pp. 80-85;

39. Clujul contemporan. Dicționar ilustrat. 1900-2005. Alcătuit de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2005, pp. 30 (prezentare cu fotografie), 147, 151 (fotocopie filă manuscris), 160 (fotografie de grup cu scriitorii: Doina Cetea, Ion Vartic, Mircea Muthu, precum și cu primarul municipiului Cluj-Napoca, Emil Boc), 189 (fotografie cu scriitoarea Doina Cetea);

40. Milenarismul clujean de Ionuț Țene, în Mărturisirea de credință literară, vol. I. Scrisul ca religie la Români, în preajma Anului 2000. Un document de conștiință colectivă, conceput și orânduit de Artur Silvestri, București, Editura Carpathia Press, 2006, p. 38;

41. Octavian Gr. Zegreanu

42. Poemele Silviei, prefață la vol. Silvia Zaharia, Ochiul apelor, versuri, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2006, pp. 5-6.

43. Panait Cerna. 125 de ani de la naștere. Ediție îngrijită de Olimpiu Vladimirov, Constanța, Editura Ex Ponto, 2006, pp. 8, 34-43, 117, 121, 125, 130 și 134.

44. Marin Ifrim, Scriitori buzoieni și scriitori din țară, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Rîmnicu Sărat, Editura Rafet, 2006, p. 55-56.

45. Cuvinte, Almanahul scriitorilor clujeni. Volum coordonat de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2006, p. 100-102.

46. Aurel Sasu, Dicționarul bibliografic al literaturii române (A-L), colecția Marile Dicționare, Pitești, Editura Paralela 45, 2006, p. 309 și 310.

47. Ion Staicu, Tronul și parada, versuri. Ediție îngrijită de Mihai Marinache. Postfață (și coordonare note critice) de Gheorghe Bogorodea. Colecția Restituiri, Tulcea, Editura Harvia, 2006, p. IV.

48. Dan Fornade, Personalități clujene (1800-2007). Dicționar ilustrat, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2007, p. 121.

49. antologia Voices of Contemporary Romanian Poets”. Selection and English version by Dan Brudașcu, Editura Sedan Publishing House, 2007, p. 55-56.

50. Mircea Petean, Poemele Anei, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, p. 179.

51. antologia Scriitorul și trupul său, cu eseul Suntem șantajabili. Carte alcătuită de Marta Petreu, Cluj-Napca, Editura Biblioteca Apostrof, 2007, pp. 35-39.

52. antologia Cele 10 porunci, cu eseul Îndelung răbdătoare iubirea. Carte alcătuită de Marta Petreu, Cluj-Napca, Editura Biblioteca Apostrof, 2007, pp. 43-52 (cu fotografie, la p. 43).

  1. Dumitru Cerna, în vol. Petru Poantă, Clujul meu. Anii șaptezeci, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2007, pp. 169-176.
  2. Irina Petraș, Dumitru Cerna, în vol. Literatura română contemporană. O panoramă, București, Editura Ideea Europeană, Colecția Dicționare&Enciclopedii, pp. 268-269;

55. antologia Murmurul vocilor/ Murmure des voix/ Murmur of voices, volum îngrijit de Ioan Țepelea și Virgil Bulat, Oradea, Editura Cogito, 2007, pp. 68-77.

56. antologia Ciuciurlu-a Vreariljei/Sepotot na ljubovta (Șoaptele dragostei), ediție bilingvă aromână-macedoneană. Traduceri de Vanghea Mihanj-Steryu și Anita Steryu-Dragovich. Prefață de Catinca Agache, Iași, Editura Vasiliana ’98, 2007.

57. Poezia aliturgică a lui Marius Țion, prefață la vol. Marius Țion, Dimineața salvată, versuri. Cu un cuvânt pe coperta IV-a de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2008, pp. 5-8.

58. Caietele Blaga. Coordonatoare Irina Petraș, Cluj-Napoca, nr. unic, 8-10 mai 2008, pp. 121, 124, 59-60.

59. Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj. 100 de ani de viață literară transilvană. O cronologie în imagini. Alcătuită de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, pp. 5 și 130, 145, 148, 150, 152, 153, 157, cu fotografii.

60. antologia Voices of Contemporary Romanian Poets, ediție bilingvă engleză-coreană, traduceri în engleză de Dan Brudașcu, traduceri în coreană de Young suk Park, Suwon, Korea, 2008, pp. 76-79.

61. Marcel Mureșeanu, Poeme. Prefață de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2008, pp. 498-499.

62. Ion Cristofor, Oameni, gânduri și cărți. Interviuri, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2008, pp. 161-182 („O parte din Dobrogea mea este aici, în miezul neliniștit al Ardealului”).

63. George Savu, Paradă, versuri, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, „George Savu: Un aristocrat al poeziei”, pp. 7-9.

64. Clujul din cuvinte, antologie ilustrată alcătuită de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 86-87.

65. Dan Brudașcu, Degetele timpului, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2009, Opinii critice, p. 99.

66. Constantin Cubleșan, 70, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2009, pp. 24 (Indice al autorilor comentați – 1956-2009) și 440-441(Profiluri / Sinteze).

67. Dan Brudașcu, Paradoxuri ale francmasoneriei. Pagini de atitudine și istorie-literară, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2009, Exerciții de admirație, pp. 82-84.

68. Cartea mea fermecată, alcătuită de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 36-37.

69. Nicholas Buda, Între Hristos și Buddha, pe Munții de care se sprijină Cerul, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 100-101, 372 și manșeta copertei IV.

70. antologia Voices of Contemporary Romanian Poets, ediție bilingvă coreeană-română, traduceri în limba coreeană de Young suk Park, Suwon, Koreea, 2009, pp. 42-44.

71. Maria Vaida, La braț cu poezia, în volumul Povara luminiii, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2009, pp. 153-154.

72. O alcătuire admirabilă de gânduri esențiale, pp. 5-6 și Despre iubire, pp. 76-81, în vol. Maria Vaida, Cultură și educație în context european, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010.

73. Irina Petraș (antologie alcătuită de), Invitație la vers, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2010, pp. 21-22, 36, 93 și 174.

74. Mâncărică dobrogeană și Ronset păgân (Desert), în vol. Varză à la Cluj. Bucate felurite de scriitori povestite, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Științe, 2010, pp. 24-27.

75. Flavia Teoc, Perugia, colaje și măști, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2010, p. 91.

76. Monica Grosu, Lecturi în oglindă, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010, Un fiu al poemelor lutnice, pp. 118-121, Panait Cerna într-o nouă lumină exegetică, 152-154, În apropierea poeților, 155-158.

77. Lelia Postolache, Memorie culturală și cunoaștere locală, Constanța, Editura Ex Ponto, 2010; Index de persoane pe județe, Județul Tulcea, Cerna, Dumitru Cerna, p. 25; Membrii Uniunii Scriitorilor, pp. 79 și 83.

78. Lucian Blaga, Versuri pentru templul său (Versuri alese din poezia blagiană la 50 de ani de posteritate), Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2011, sub egida Societății Culturale Lucian Blaga Cluj-Napoca, Versuri selectate de Dumitru Cerna, pp. 21-31.

79. Dumitru Cerna, Maria, Mirele din Piața Mărăști, Pe strada Fabricii, Crăciunița de la Librăria Universității, Autobuzul 13, Mireasa din turnul cu ceas al primăriei, Manuscrisul de la Arizona, Misterioasa moarte a lui Lulu (proză scurtă), în volumul Clujul din povești, editat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2011, pp. 21-31.

80. Poeți clujeni la cumpănă de milenii, antologie. Selecție texte, fișe de autor (parțial) și prefață de dr. Dan Brudașcu, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2012, pp. 23-24, 128, 130, 149 și 162.

81. Liviu Mocan, pillars, seeds, „Dumitru Cerna: shot pillars”, Suceava, Accent Print SRL, 2012, p. 46.

82. Dumitru Cerna, Clujul administrativ 1992-2012. Dicționar de persoane, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012, pp. 9-16; 41-47.

83. „Promenada scriitorilor”, Almanah ilustrat al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, pp. 5, 401, 505, 546-548.

84. Dr. Dumitru Cerna, Antonie Plămădeală, basarabeanul din rugăciunea transilvană, în vol. Nicholas Buda, Maica Anastasia, Mitropolitul Antonie al Ardealului. Rugul aprins al conștiinței neamului, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012, pp. 112-119 și 354.

85. Dumitru Cerna: Ronsetul Călătoriei, în vol. Clujul poeților. Antologie de poezie de Horia Bădescu, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, p. 71.

86. Cuvânt pe manșeta I de Dumitru Cerna, în vol. Olimpiu Vladimirov, Nimic mai mult, poeme, Editura Ex Ponto, Constanța, 2013.

87. Dumitru Cerna – Victor Felea: Destinul ca un bivol greoi, în volumul Uniunea Scriitorilor din România Filiala Cluj, Viața literară la Cluj. Evocări, medalioane, amintiri, cronologie, volum alcătuit de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, pp. 173-177, 177 (foto); 440 (foto); 489; 587 (foto).

88. Mihai Marinache, Panait Cerna. Mențiuni critice. Cuvânt înainte: Olimpiu Vladimirov. Tulcea, Editura Karograf, 2010, pp. II, 64, 73,74, 75, 77, 80, 82, 90, 97, 98, 99, 101, 106, 108, 112, 115, 117, 118, 120, 125.

89. Dumitru Cerna, Un poem, un poet, în volumul Sorin Grecu, Mizerias, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2012, p. 85.

90. Dumitru Cerna, Iov călătorind, în volumul Adrian Țion, Marcel Mureșeanu. Promontoriul 75 (un poet), Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2013, pp. 99, 220-223, 242, 248 și 268.

91. Dumitru Cerna, Peste câțiva ani voi deveni/ fratele lui geamăn, în volumul de poeme Ioan Cioba, Ioan din satul păgânilor, Bistrița, Editura Charmides, 2013, p. 31.

92. Constantin Cubleșan, Grăbește-te încet – 75 – (Interviuri), Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, pp. 11, 19-29, 52-61, 70-78.

93. Ion Cristofor, Un poet solitar: Dumitru Cerna, în vol. Însemnări de pe pluta meduzei, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2014, pp. 160-163.

94. Petru Poantă, Memoriale, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, volum alcătuit de Irina Petraș, pp. 105-109 și 205, 218 și 219.

95. La Cluj-Napoca poezia înflorește în fiecare zi, interviu cu poetul și publicistul Dumitru Cerna, membru al Uniunii Scriitorilor din România, în volumul Nicholas Buda, Ziarist la New York, Adjud, Editura Armonii Culturale, 2014, pp. 55-63.

96. Dumitru Cerna, Misterioasa moarte a lui Lulu, în volumul Cornel Udrea (coordonator), LULU, povestire monografică, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2014, pp. 53-55.

97. Dumitru Cerna, Nălet (pastel oriental), în volumul Rondul poeților, îngrijit de Irina Petra, cu un studiu introductiv de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014.

98. Nicholas Buda, Amurgul șoaptelor târzii, o poezie a corespondenței cu poetul Dumitru Cerna. Introducere de Eugen Evu, notă asupra ediției de Nicholas Buda, epilog de Veronica Balaj, cu două texte de prezentare semnate de Theodor Damian și Gheorghe A. Stroia, Adjud, Editura Armonii culturale, 2014.

99. Cuvinte în veșnicii de cașmir, în volumul Monica Grosu, Cărți sub obiectiv, colecția Opera Omnia. Publicistică și eseu contemporan, Iași, Editura Tipo Moldova, 2014, pp. 23-26.

100. Dumitru Cerna, în volumul Irina Petraș, Scriitori ai Transilvaniei. Dicționar critic ilustrat, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, pp. 64, 71, 74-76, 79 (fotografie), 89, 99 (fotografie), 184, 275 (fotografie), 276, 375, 429 (fotografie), 452, 469, 483 (fotografie), 484 (fotografie), 492 (fotografie), 495 (fotografie).

101. Dumitru Cerna, Fragment din lucrarea „Panait Cerna – scepticul luminos”, în volumul Mihai Milian, Panait Cerna, Scrieri. Poezii, volumul 1, Tulcea, Editura Karograf, 2014, pp. 237-238, 244 și ultima pagină.

102. Dumitru Cerna, în volumul Mihai Milian, Panait Cerna, Scrieri. Studii de artă poetică, volumul 2, Tulcea, Editura Karograf, 2014, p. 5.

103. La braț cu poezia (pp. 206-207) și Străinul negru din poem sau autoportret cu prigorie albastră pe umăr (pp. 208-212), în volumul Maria Vaida, Povara luminii, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2014.

104. Radio Cluj, emoția ce se aude, în volumul Microfonul cu inimă. Radio Cluj '60. 1954-2014. File dintr-un jurnal nescris, Povestire monografică coordonată de Cornel Udrea, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2015, pp. 54-55; fotografia poetului, p. 54.

105. Dumitru Cerna, Stâlpi împușcați, în volumul Stâlpi împușcați. Un sfert de veac cu Martirii Revoluției din Decembrie 1989 la Cluj-Napoca, album realizat de Radu Feldiorean și Ioan Cioba, Cluj-Napoca, Editura Școala ArdeFleană Eikon, pp. 91 și 92 (instantaneu fotografic cu Dumitru Cerna).

106. Dumitru Cerna, poemele Învierea și Tăceri, în volumul Lumina din cuvinte, antologie alcătuită de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2015, pp. 271-272, cu fotografia poetului, p. 271.

107. Irina Petraș, Vitraliul și fereastra, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2015, pp. 3, 117-120.

108. Dumitru Cerna, Crucificarea poetului, în volumul Constantin Cubleșan, Poezia, mereu poezia, Cluj-Napoca, Editura Limes, pp. 60-63.

109. Maria Vaida, Yvonne Rossignon sau poezia ca destin, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2016, pp. 220, 226, 251-253 și pe coperta IV.

110. Boris Crăciun, Daniela Crăciun-Costin, Dicționarul scriitorilor români de azi (din România, Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul Sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America), Iași, Editura „Porțile Orientului”, 2011, p. 109, 359.

111. N. Steinhardt, Cultură și credință. Caietele de la Rohia (I-III), ediție de Florian Roatiș, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016.

112. Petru Poantă, Clujul meu. Ediție integrală, îngrijită de Irina Petraș și Laura Poantă, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016, pp. 350-352.

113. Caietele Festivalului Național de Literatură, ediția a II-a, Cluj-Napoca, 4-6 octomrie 2015, FestLit Cluj 2015, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016, p. 5.

114. Dumitru Cerna: Un poet: Mircea Ioan Casimcea, în volumul Mircea Ioan Casimcea, în atenția criticii literare, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2016, pp. 61-62.

115. Vasile Lechințan, Vasile Șt. Tutula, Oameni de seamă ai Societății Cultural-Patriotice „AVRAM IANCU” din România, Cluj-Napoca, Editura Ecou Transilvan, 2016, pp. 119-120.

116. Nicholas Buda, Ziarist la New York. Vol. 2, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2017, pp. 206-207.

117. Dumitru Cerna, Presimțirea Transilvaniei. Din mărturiile unui fiu adoptiv (Fragmente), în volumul Transilvania din cuvinte. Antologie alcătuită de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017, pp. 299-309, cu fotografie.

118. Dumitru Cerna, în volumul Un Dicționar al Scriitorilor Români Contemporani, coordonator Ioan Holban, vol. 5, Colecția Opera Omnia. Dicționar, Iași, Editura TipoMoldova, 2016, pp. 113-122.

119. Dumitru Cerna, Melania Ursu, tragediana Naționalului clujeean, în volumul monografic Melania Ursu, coordonat de Cornel Udrea, 2017.

120. Dumitru Cerna, M-am adăpostit în cuvânt și asta îmi asigură un confort fragil, dar plin de nădejde, interviu în volumul De vorbă cu scriitori de azi, autoare: Daniela Pănăzan și Monica Grosu, Sibiu, Editura CronoLogia, 2018, pp. 66-110.

121. Dumitru Cerna, în Dan Fornade, Personalități transilvane. Enciclopedie ilustrată, volumul V, Personalități transilvane, volumul I (A-M), Danway Publications, Montreal, 2018, p. 150.

122. Portretul prozatorului, în volumul Mircea Ioan Casimcea, Momente culturale, Turda, Editura Hiperborea, 2018, pp. 9, 158-160.

123. Marcel Mureșeanu, Timp, vol. I, II, 1969-2016, antologie de autor, Cluj-Napoca, Editura Scriptor, 2018, pp. 509, 524, 527, 528, 531, 532, 687-690, 770 (fotografie color), 722-723, 736, 744.

124. Dumitru Cerna, Presimțirea Transilvaniei, în volumul colectiv 1918-2018. Transilvania din cuvinte. Studii, eseuri, evocări, memorii. Antologie alcătuită de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2018, pp. 588-595.

125. Dumitru Cerna, the sculptor liviu mocan: confession for cluj-napoca, în albumul Liviu Mocan, sculptor, archetypes, Jubilee Centre, Biblical, Thinking for Public Life, Great St. Mary's, The University Cambridge, Fundația El Cluj-Napoca, Daisler Print House, p. 109.

ReferințeModificare

REFERINȚE CRITICE:

Dorin SERGHIE. Breasla nobilă a poeților va primi curând în rândurile sale un nou tovarăș de petreceri și suferințe. Este vorba de Dumitru Cerna care debutează la Editura CLUSIUM. Aș spune că acest volum este, în primul rând, o grea sculptură în suflet și acest poet, atât de discret, este un dublu luptător: cu sine și cu lumea ironică de afară. Ai tot timpul senzația că stă cu spatele la zid și privește prin oameni pentru a vedea stelele atât de necesare pentru citirea lumii. Dumitru Cerna este un fin poet de notație, dar și de sondare a grave adâncuri, un timid înțelept, în fond un romantic ce se întoarce mereu la lucrurile lui mici și diafane. Dar în toate ciclurile: Poeme regăsite, Observator de rezervă, Zece poeme, Elegii, se simte acea involuntară mireasmă de apărare sau de descriere a cruzimii, singurătatea fiind o ecuație de nedezlegat. „O ar trebui să fii mai singur/ și-n liniștea ce cade ca un lanț cu o singură za/ să auzi cum buza paharului pleznește/ și din uimire degetele-ți să atingă/ colțul gurii tale însângerat” (Ar trebui). Poate că nu am citat poemele cele mai semnificative. Totuși, intrarea în lume a acestui poet merita semnalată, pentru că prin structura și simțirea sa, prin antenele nemuritoare ce-l leagă de lume, el rămâne un poet. Ar merita de făcut o comparație între splendidul poem politic Observator de rezervă, și micile și fragilele poeme în stilul haiku-urilor sau cu elegiile, care-i definesc puntea de egalitate cu sine. Oricum, constanța tristeții este semnul acestui poet ce și-a încheiat acel vis al scoicii din care vrea să iasă. (Un nou poet în arenă, Cluj-Napoca, „Adevărul de Cluj”, anul IV, nr. 718, miercuri, 23 septembrie 1992, p. 3)

Ștefan MELANCU. Autorul volumului de față (Cireșe amare) este puțin cunoscut, performanța sa cea mai notabilă, în această direcție, fiind recentul premiu ce i s-a oferit la Salonul de Carte de la Cluj (ediția a treia, a.c.). Cât privește valoarea poetică a acestui debut, notăm mai degrabă predispoziția autorului pentru trăirile lirice. Volumul are patru cicluri – Pasărea Ibis, Elegii, Douăsprezece poeme, Observator de rezervă – inegale ca expresie și conținut poetic. Extrase din context, există în cele patru cicluri și versuri memorabile. Altfel, în majoritatea lor, versurile scrise de Dumitru Cerna sunt marcate de o nesusținută gravitate a actului poetic, de livresc și prețiozitate. (Dumitru Cerna, Cireșe amare, Cluj-Napoca, „Apostrof”, 1993, p. 30)

Dorin SERGHIE. În ultima vreme avem o rară fericire: cea a debuturilor tinere și de mare forță. Dumitru Cerna și Alexandru Hălmăgean și-au dus crucea versului mulți ani. Volumele lor o dovedesc că au refuzat găunoșenia cuvântului, luând spada grea a Cuvântului.// Ceremonios, cărturar, un înțelept oprit peste marginea prăpăstioasă a poeziei, de-acolo de unde mirajul adâncului te cheamă, Dumitru Cerna scoate la Editura Atlas-Clusium din Cluj un volum care-l definește și, desigur, nu va fi uitat. Dumitru Cerna nu uită o clipă să poetizeze ssingurătatea ce-l hăituiește. Pasărea Ibis, Elegii, Douăsprezece poeme, Observator de rezervă nu sunt decât cumplitul exercițiu al unei singurătăți poetice și găsirea POEMULUI, dar pe altă cale. Jocul inteligent al metaforei, puterea ritmului și a cântecului interior, ca și clădirea poemului după legile “metricii” moderne sunt de-o potrivă de încercate. Volumul (Cireșe amare) este format din multe trepte și amintește de acea vorbă a lui Seferis care vorbea mereu despre prima treaptă spre templu, spre zeu. Mereu este o întoarcere la sine, ca un blestem, dar și un complot secret în viață. Poezia lui Dumitru Cerna este bântuită de imaginea ideii de înțelepciune, dar și de o tenace întoarcere la acel firesc floral și solar al lui Pillat, chiar dacă mereu în chinul hârtiei albe și amare, apar versuri “șocante”: “destinul lor ține de împăcarea noastră/ și viața ta de poemul acesta stufos/ ca o pisică electrizată” (Poemul pisică electrizată). La fel, Elegia întâi ne arată o altă față a poetului: “cutremurul de rădăcini mă arde/ tot înlăuntrul meu e rug curat/ un porumbel în mine de pătrunde/ s-ar face de cuvânt încenușat”. (Țărmul poemului, Cluj-Napoca, „Adevărul de Cluj”, anul V, nr. 906, vineri, 25 iunie 1993)

Dan TARKUS. Existența de zi cu zi începe să ne re-demonstreze că, fără o dimensiune ezoterică, magică, mistică, omul nu-și poate împlini destinul, ci se pierde (și pierde) lamentabil într-un diurn sec, al satisfacerii mecanice a voinței oarbe de a trăi. Dacă fior cosmic nu e, nimic nu e. Omul postrevoluționar trebuie să reînvețe că inefabilul e o parte din noi, că așa cum spunea Mircea Eliade aparent sacrul nu se deosebește de profan, fantasticul se camuflează în real. Lumea este ceea ce se arată a fi, dar este totodată un cifru. Arghezi știa acest lucru, când îl cânta pe Dumnezeu în aparent minora poezie a bobului și-a fărâmei, Blaga îi găsise pe zei în mirabilele semințe, iar Nichita Stănescu era foarte aproape de adevăr când vedea îngeri zburând în proximitatea stațiilor de benzină. Căci, în fond, miracolul sfânt al poeziei constă în încercarea de transformare a unui strop de cerneală în curcubeu înaripat. În volumul de debut al domnului Dumitru Cerna (Cireșe amare, Editura Clusium – 1993), asistăm la această metamorfoză a imediatului, în etern. Scriitorul este ochiul, ochiul este pana, iar cititorul reprezintă pagina scrisă a memoriei colective. Universul invocat e straniu, părelnic – adică păsările, florile, mama, copiii cartierului – însă toate acestea, filtrate prin sensibilitatea melancolică a poetului și prin lentilele mișcătoare ale cuvintelor, capătă o foșnitoare monumentalitate. Trebuie spus aici că Dumitru Cerna (ca și semnatarul acestor rânduri, de altfel) face parte din generația 80, cea atinsă cel mai dur de aripa de gheață a comunismului, și care, vreme de ani, a suportat materialismul sordid al unor parlagii sau cizmari, puși să izgonească tot ce e mai frumos pe lume, adică ÎNCREATUL, și să instaureze domnia CONCRETULUI zgrunțuros. Ei bine, volumul Cireșe amare demonstrează că acest lucru nu va fi niciodată cu putință, chiar dacă poetul mărturisește: Eu m-am născut în zodia generației pierdute (Observator de rezervă). Nespusul, nerostitul primează, fiecare poezie este o invitație la meditație, terminată printr-un semn al întrebării grave asupra destinului. Iar dacă o tristețe de-nceput de lume plutește, totuși (“Plânsul dezacordat al omenirii/ căderea în gol a speranțelor noastre”), este doar pentru că tonusul elegiac este cel mai propice plămădirii stării de grație ce naște poezia cu fragranțe unice… Un nou poet a pornit la drum, și dacă el însuși (în poemul “Cum să vă spun”) declară că „singura deosebire între mine/ și cometa Haley este că ea/ va mai reveni cândva”, noi îndrăznim să-i dorim cu totul altceva – să rămână. In aeternum. (Un nou poet, Cluj-Napoca, „Mesagerul transilvan”, nr. 698, miercuri, 28 iulie 1993, p. 2)

C. Constantin. La debutul său editorial, Dumitru Cerna se prezintă fără complexe, preocupat mai ales de condiția creatorului, a poetului, căutând a-și defini astfel un statut al propriei rostiri azi când „zadarnic așteptăm limpeziri din înalturi”; pentru el, poetul este „ca ochiul azuriu” ce “cu greu se strecoară din cuvinte/ în lacrimă (Ca o premoniție), pentru că el „se retrage dintre oameni/ suspect de melancolie” iar “cu aura toamnei pe suflet” pare, în parcul existenței, „o pasăre/ posomorâtă” (Ca o pedeapsă ceața). Întregul ciclu Pasărea Ibis, ce deschide volumul, ne sugerează acel exegi monumentum al romanticilor, articulat însă în linii austere, cinice chiar, specifice modului terifiant al existenței contemporane: „poet scrib al deșertăciunii/ ah viața asta pe care mi-o port/ ca pe o haină gata murată și greoaie/ mereu în vântoasele purificării” (Domnule scrib). Următorul ciclu, Elegii, face dovada predispoziției lui Dumitru Cerna pentru motivele, temele și incantația clasicizantă, eul poetic revelându-se în stări de exultanță a sinelui: “tot înlăuntrul meu e rug curat/ un porumbel în mine de pătrunde/ s-ar fce de cuvânt încenușat” (Dar rugul meu). Lirica e acum caligrafiată cu gingășie, verbul săltând zglobiu pe claviatura tonurilor delicate amintesc uneori de Iosif (“înlăuntru în pământ/ ninge ca și-afară/ sau afara-i înlăuntrul/ cerului spre seară” – Înlăuntrul meu), sau de Goga, atunci când evocarea poartă rezonanțe neosămănătoriste (în linia nobilă totuși a tradiției): „m-am rugat azi-noapte mamă/ pentru sănătatea ta/ toate cărțile din rafturi/ s-au întors spre dumneata/ nu sunt ele vinovate/ de mereu plecatul fiu/ vina cea mai mare-i mamă/ că sunt trist și că sunt viu” (Scrisoare din Ardeal). Acordurile personale se impun însă de îndată ce poetul urmează o linie imagistică dedusă din linia dulce clasicizantă, ce pare a i se potrivi cel mai bine temperamental: „respiră luna-n buzunarul hainei/ ca un copil abandonat în gară/ s-a rupt în două amintirea toamnei/ iubirea răstignită în povară// secătuit de frig surâd icoanei/ reverul stâng mi-i poleit cu țurțuri/ azi noapte m-am visat la nunta mamei/ pe cănd tu plânsă decupai anunțuri// spre unghii se prelinge rouă albă/ ieri noapte m-a dansat subțire nalbă” (Dansul cu nalba). Ciclul celor Douăsprezece poeme este o tentativă de adaptare la condiția exprimării românești a structurilor haiku-ului, ceea ce nu-i reușește însă prea bine, poetul lăsându-se atras în capcana facilității: „porumbei încenușați/ ce-și caută îngândurați/ locul cuvenit/ în pământ” (Frunze). Cel mai substanțial ciclu, cel mai modern ca expresie și mai bogat în idei penetrant-actuale este „Observator de rezervă”, titlul decalchiat după cel al lui Victor Felea – Jucător de rezervă - poet pe care, de altfel, se pare că îl apreciază în chip deosebit, nu numai dedicându-i versuri dar și frazând în aceeași manieră de cultivare a verbului auster, într-un discurs de simplitate frustă, aplicat revelației universului comun, aproape banal, ce oferă însă prin sine o poezie a stărilor existențiale cotidiene: “e bine îți spui a venit primăvara/ cu troienile ei de ninsori parfumate/ ești palid în toată această hărnicie a vieții/ ca o carte ce se răsfoiește de la sine/ strivind degetul îmbătrânit al inimii” (Anotimpul mâinii) sau, cu o vibrație dramatică, în poemul ce împrumută titlul ciclului: “eu m-am născut în zodia generației pierdute/ aproape domesticit traversez străzi/ cu fotografii înțelepțite/ de lozinci optimiste/ observator de rezervă în piața cea mare/ în care optimiști oficiali și directori gradați/ adjuncți ajustați și inculți/ promit că apa se va vinde cu lingurița (…) eu aștept/ nestingherit și aproape uitat/ campania de triere/ a coșmarelor viitoare”. E o poezie a cadențelor calme ce ascunde în aparenta ei liniște freamătul zbuciumat al unei conștiințe-dramatice contemporane. Cu Cireșe amare (Editura Clusium, 1993, seria Alpha), Dumitru Cerna se adaogă generației sale ca un creator ce nu respinge lecția clasicilor, propunând însă motive de reflecție existențială acut domestice în haloul unei mitologii a actualității imediate (“când buldozerele se-mpotmolesc/ în prânzul țărânii/ și autobuzul coboară/ la stația terminus/ cu un biet călător obosit/ când meticulosul festin duminical/ a trecut ca o pasăre rea/ strecurată printre dinții anotimpului/ atunci alergi spre hainele tale vechi/ din prima ordine a facerii lumii/ și inventezi Cainul tăcerii/ pentru a născoci numaidecât/ pe Abelul blând/ al săptămânii ce vine” – Renunțare la festin). (Cireșe amare, Cluj-Napoca, „Steaua”, anul XLIV, nr. 8-9 (543-544), august-septembrie, 1993, p. 17)

Constantin ZĂRNESCU. Poetul Dumitru Cerna a debutat în paginile revistei Tribuna, s-a afirmat succesiv în cenaclurile Asociației Scriitorilor, Satiricon și Octavian Goga al tinerilor profesori clujeni, publicând poeme în Steaua, Vatra, Luceafărul etc. Iată-l acum anunțându-și primul său volum de versuri, Cireșe amare, gata să iasă de sub tipar, la deja cunoscuta editură Clusium, direcționată de criticul Valentin Tașcu. Poet ironic, de la luminoasa toleranță până la cruzimea spiritului, Dumitru Cerna e printre întâii transilvăneni creând metafore tulburătoare, acide, specifice postrevoluționarei tranziții, în care “triumfă încă Labirintul din Creta” – “zeul soarelui a fost îngropat în subterane”, iar poetul a ajuns “angrosist de cuvinte – înaintea modernelor cârciumi scânteind în piață”. În fața unui sfârșit de secol în care „veștile bune au obosit”, poetul acestor timpuri stranii „își poartă viața ca pe o pisică electrizată”, sub braț, rugându-se, îngenunchiat, ca într-o zi, cândva – „destinul Poeților să țină de… împăcarea noastră”. (Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, „Tribuna”, serie nouă, anul V, nr. 14 (2070), 8-14 aprilie 1993)

Dumitra PETRICĂ. Când în septembrie se schimbă garda cerului, cărările toamnei ne poartă pașii spre micul muzeu al satului. Acolo este casa unde a copilărit poetul Panait Cerna; acolo, în fiecare an, trăim aceeași emoție, contemplând chipuri de mult dispărute, citind scrisori de mult scrise și toate au valoare de document, făcând parte din zestrea satului. El, poetul, este al nostru și cu atât mândria noastră crește cu cât știm că a fost prețuit de Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale și Paul Zarifopol. Peste toate necazurile scurtei sale vieți, poetul rămâne pentru noi, așa cum l-a numit Mihail Dragomirescu în 1928, „poetul fericirii umane”. Născut în același an cu Octavian Goga, Panait Cerna nu avea cum să nu devină poet. Se pare că sunt anumiți ani aflați sub semnul poeziei, după cum și anumite locuri care nasc poeți. Am putea spune că unul dintre acestea este străvechea vatră a Cernei dobrogene, pentru că în același an în care debuta Nicolae Labiș, se năștea la Cerna Dumitru Bobină, actualul poet Dumitru Cerna, stabilit în Ardeal, de unde ne trimite primul său volum de versuri Cireșe amare, după ce mulți ani a publicat în ziare locale și în revista Amfiteatru. Maniera scrisului său e nouă, dar din cuvinte strigă un sentiment străvechi – acela al dragostei de oameni și al dorului de locurile natale; nu întâmplător una dintre poezii se intitulează Scrisoare din Ardeal, iar crezul său poetic îl putem găsi în versurile Elegiei întâi:Cutremurul de rădăcini mă arde / Tot înlăuntrul meu e rug curat / Un porumbel în mine de pătrunde / S-ar face de cuvânt încenușat // De-ar îngheța agheazma-n călimară / Blestem mi-aș da de păpădie-n vânt / Sub hornul casei mele înspre seară / Să mă dezleg de slovă de pământ”.(Satul cu poeți, Tulcea, „Lectura publică”, anul I, nr.1, octombrie 1995, p. 4)

Petru POANTĂ. (…) S-ar putea, apoi, discuta adecvat de o dominantă postmodernistă, evidentă la mai mulți autori, de la Ioan Pavel Azap, Dumitru Cerna, la Ioan Negru, însă nu în cadrul unui program propriu-zis, cei doi poeți din urmă, de exemplu, evoluând spre un lirism de concentrate purități, amintind mai degrabă de marele modernism. (Argument, în vol. Caietul cu poeți, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, 1996, p. II)

Alexandru SFÂRLEA. Apărut în 1993 (la Casa de editură Atlas-Clusium, Cluj-Napoca), volumul de versuri Cireșe amare de Dumitru Cerna a constituit debutul acestui autor clujean, un pas cu dreptul – am zice – deși nu cu toată fermitatea pus pe “arealul” poetic parcurs. Cartea se vrea pusă – relațional ori ba – sub semnul unui pasaj (“Vorbire însingurată”) din „Soliloquia”, a Sf. Augustin. Cele patru secțiuni ale plachetei („Pasărea Ibis”, „Elegii”, „Douăsprezece poeme” și „Observator de rezervă”), nu provoacă decât ușoare fisuri în materialitatea monocordă a textelor, acestea hrănindu-se cu fluidul unor aceleași (pre)sentimente: frustrarea, amăgirea, poetul și creația. Unele poezii au siguranța tonului și acuitatea percepției într-un acord doar pe alocuri sincopat de oarecari ezitări ale tehnicii poetice: „despre poet se poate vorbi și așa/ el neputinciosul tremurătorul timidul/ trandafir amorțit al străzii/ (…) el absentul prezentul adică inoportunul (…) neavenitul încurcătorul de ițe/ într-un război modern/ ce se desfășoară tacit în culise (…) (Fereastra), sau: „te chinuie roua albă și amară/ a mărturisirilor târzii și subțiratice”, ca și „toamna timpul/ se strecoară printre oameni/ ca un tigru domestic și greoi (…) îți porți viața ca pe o pisică sub braț (…)” etc. În cele 11 minielegii, poetul clasicizează oarecum circumspect, “recuzita” ostenită a unei tematici care supraviețuiește încă, chiar și atunci cănd abia-și trage răsuflarea în aerul viciat al derizoriului și aproximației: „șterge pata de cerneală/ ce prelinge-n urma mea/ dă acestei răni alese/ strălucirile de-i vrea/ ești cuibar de pui de șarpe/ cu venin din începuturi/ umblă lin prin dedesupturi/ răscolește-mă cu stea” (Elegia a zecea). Dumitru Cerna izbutește câte un vers care strălucește precum putregaiul fosforescent într-o noapte fără lună, fluența densă a versurilor într-o integralitate virtual-asumată, nefiind o constantă a demersului poetic: „ca o pedeapsă ceața/ dantelează cu brumă calcarul munților” (pag.16), “să vezi uliul rotind inutil zboruri blânde” (pag.30), „dulceață de cireșe amare” (pag. 48) ș.a. În orice caz, „Cireșe amare” nu-i tributar unor tribulații prezumțioase, „revendicând” așa-zise insurgențe imagistice, ori gesticulații hermetizate (cum fac unii debutanți), structura poemelor are parțialități ce rezistă „cutremurelor” de grade medii, cu toate că îndoiala poetului (de sine) e oarecum riscantă: „singura deosebire între mine/ și Cometa Haley este că ea/ va mai reveni cândva” (pag.19). (Dumitru Cerna. Cireșe amare, Oradea, „al cincilea anotimp”, anul II, nr. 8-9 (19-20), august-septembrie, 1998, p. 8)

Persida RUGU. O aripă alunecă iscodind ineditul cotidian. Precum despicarea apelor Mării Roșii, privirea poetului – lamă de Bosfor – desparte ambientul în Esență și efemer. Sufletul, autoexilat într-o sihăstrie de labirint cretan, devine spectator al adaptabilității de rutină. Cântecul colorează orizontul; și el se transformă în cuvinte: „Cireșe amare”, Editura Clusium, 1993; „Poeme translucide”, Editura Clusium, 1996; „Sceptic de rezervă”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997; „Pasărea Ibis și Agresorul”, E.D.P. R.A. București, 1998.

Poetul Dumitru Cerna plătește Cezarului ce este al Cezarului, mereu conștient însă că partea inefabilă și perenă a vieții este fața nevăzută a aisbergului: „… domnule poet scrib al deșertăciunii / oh viața asta pe care mi-o port / ca pe o haină gata murată și greoaie / mereu prin vântoasele purificării / de n-ar fi vântul care schimbă sunetul / metamorfoza unei foi albe devorată de flăcări” („Domnule scrib”, din vol. „Cireșe amare”, p. 12).

Nostalgie viscerală, zborul „păsării Ibis” trece, fulgurant, prin poemele volumelor, uneori vizibil, alteori neauzit, chiar de către autor, însă mereu presimțit ca o prezență eshatologică deperspectivă. Structură de imagini și trăiri complexe, de la aurul luminozității mediteraneene, până la cețurile posomorâte, dar pline de taine ale unor posibile ținuturi nordice, psihismul poetului explorează o vastă arie existențială, în care Spațiul și Timpul se împletesc precum fațetele unui joc de puzzle… Trimiterile admirative la creația regretatului poet și critic literar clujean Victor Felea completează benefic acest ținut al verbului demiurgic.

Plămădit în ținuturi cu obârșie exotică și transplantat în solul țărmului Cetății, suflul poetic aduce cu sine respirația întinderilor nesfârșite ale imaginarului, concretețea unor viziuni pline de sevă proaspătă, arderea interioară la alte cote valorice, curajul bine camuflat al trăirii dincolo de cerințele clipei, profunzimea demersului artistic. Uneori prea atent concretizate gramatical, gândurile poetului se apără de haina prea strâmtă a mediocrității, de cenușiul platitudinii, de monotonia angoasantă a zilelor. Ele converg spre punctul arhimetric al inefabilului, al ne-spusului, al des-mărginirii „pescărușilor astrali” („Elegia a șaptea” – „Precum lotca” – din vol. „Cireșe amare”, p. 31). Schimbarea de planuri (exterior-interior) devine o deschidere permanentă spre cunoaștere și autocunoaștere (v. „Elegia a noua” – „Înlăuntrul meu” – p. 33). Citate din scrierile Sf. Augustin („Soliloquia. Despre tăcere”) puctează secțiunile acestui volum, armonizând transcenderea clipei cu exhaustiva cuprindere a realului. Dospite sub steaua binecuvântatului har, sunetele celor „Douăsprezece poeme” (vol. „Cireșe amare”) înfloresc regnurile animal și vegetal, transformându-le în transparentele „fotografii” ale unui așteptat Eden. Simți cum întregul Univers, lângă tâmpla stângă a lui Dumnezeu începe să cânte. Verbul dematerializează pietrele, sâmburii, rădăcinile, țărâna, desfășurând în fața ochilor sufletului levitațiile pânzelor lui Chagall. Poetul Dumitru Cerna duce in extremis aceste trăiri în volumul „Poeme translucide”. Imposibilul devine realizabil. Înțelegi că dincolo de destin, omul poate trăi printre îngeri. Logosul este același.

În volumul „Sceptic de rezervă”, autorul vizualizează timpul desacralizat, murmurând agonic: „veniți de luați / poezie / muribund veacul ne / ademenește / cu metafore și / cuminecătură / se lasă răcoare / o / altfel de pace / așternută pe / gură” (p. 10). Disperarea și spleenul sfârșitului de veac și de mileniu concură în surparea ultimului dar al cutiei Pandorei: speranța: „sceptic de rezervă / viața ta / mister neguros / doar cuvintele / îți / transpiră în / palmă / cum zarea / orbului” (p. 21). Și în urma cenușiului vremelnic, imaginația constituie singurul refugiu, întrucât ea este specifică psihicului uman, după cum proclamă și Blake: „Imaginația nu este o stare, ci însăși existența umană” (William Blake, „Second livre prophetique”, trad. Fr. Berger, p. 43). Motivul acelorași simboluri revine obsedant în volumul de poeme „Pasărea Ibis și Agresorul”; variațiuni pe teme relevante („poetul-funcționar”, „sceptic”/ „observator de rezervă”, „pasărea Ibis” ș. A.), metaforele cuprind coordonate stabile ale viziunii poetice asupra lumi, viziune specifică autorului, purtând marca plenarei, subtilei și complexei sale personalități („Fața poetului”, „Milai, căutătorul”, „Bulgărele de smirnă”, „Liliecii deșertului”, „Asemeni ei poetul”, „Cu o simplă atingere”, „Pasăre posomorâtă” ș. A. m. d.). De la „poemul tranziției / pe jumătate nobil / pe jumătate uimit / ca anafura / copilăria ta / desculță / în praful / sfințit” („Pe jumătate”), până la „Ronset de toamnă-iarnă”, se pășește ușor cu aripa sufletului printre imaginile risipite generos, de teamă să nu te rănești în multitudinea lor și să te otrăvești astfel cu „muguri de oleandru”, cu seva materială a lucrurilor ce susțin poemele ca niște piloni sacri cupolele catedralelor.

Poezia, „elocvență armonioasă” (Voltaire), „repetiție a arhetipurilor” (M. Eliade), „această nostalgie care exaltă și devorează” (A. E. Baconsky), rugă a singurătății, scară a lui Iacob spre Divinitate, desăvârșește căutarea și apropie regăsirea drumului primordial al ființei umane. Această stare dansează ca-ntr-o frescă a zeului Shiva pe pantele verbului interior al poetului Dumitru Cerna, rotunjind arșița rostirii sale pe creneluri de Cetate, sub arborele vremii. (Poetul și Pasărea Ibis, Cluj-Napoca, „Suplimentul literar-artistic al Curierului Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, an IV, nr. 189, 19 octombrie 1998, p. 7)

Florian LAZĂR. Apărut la Editura „Clusium” în 1993, volumul de poezie „Cireșe amare” al poetului Dumitru CERNA, a fost laureat cu Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală din același an al apariției. Coperta și deosebitele ilustrații grafice poartă semnătura lui Călin Stegerean. Cartea este structurată în patru cicluri: „Pasărea Ibis”, „Elegii”, „Douăsprezece poeme” și „Observator de rezervă”. În primul capitol, cele 13 poeme surprind în mod plăcut ochiul cititorului, ducându-l ușor cu gândul la muza sufletească și trupească a poetului care este pasărea Ibis: „prietena ta care zboară”. „…Cuvintele la ceasul împerecherii/ un cântec doar iubirea lor/ visat într-o existență de păpădii/ nopțile țes imperiul în care/ ca o regină/ rima visează cu toate cuvintele/ în fața fiecărui așternut răvășit/ ca o zgârietură amară/ poemul” („Nopțile poetului”). Descoperim în aceste versuri finale ale magnificului poem arta poetului de a conjuga și perfecta verbele în interesul real, al cuvintelor visate, nevisate, împerecheate, desperecheate. Mărturisindu-și destinul ca orice poet, revelăm în poeziile lui Dumitru Cerna că Țara Sa de destinație este POEZIA: “… veșnicia este un grotesc posibil/ domnule poet scrib al deșertăciunii/ oh viața asta pe care mi-o port/ ca pe o haină gata murată și greoaie/ mereu prin vântoasele purificării/ de n-ar fi vântul care schimbă sunetul/ metafora unei foi albe devorată de flăcări” („Domnule scrib”). Drumul celor unsprezece „Elegii” e presărat cu flori, cu lacrimi, cu vise, cu tristeți ușoare, cu ninsori, cu potop de stele, cu zboruri blânde, cu doruri și miros de pământ, cu rugăciuni și ploi, cu nașteri, cu pete de cerneală, cu picuri de aripă, cu cer, cu răni de smoală, cu amintirea toamnei și respirarea lunei când “… spre unghii se prelinge roua albă/ ieri noapte m-a dansat subțire nalbă” („Elegia a unsprezecea” – „Dansul cu nalba”). În cele douăsprezece poeme din al treilea ciclu remarcăm starea și dorința inevitabilă a poetului de a rămâne-n singurătatea sa, în liniștea anotimpului când: „nu știm încă/ nimic despre păsări/ doar că ele dispar/ când nu mai pot cânta” („Nimic despre păsări”), „tăcerea/ este o clipă/ de absență/ a păsărilor” („Îmi spui”). Cu libertatea cuvintelor inerente în lumina poetului, în retina ochiului transparent, ne întâlnim și în ultimul grupaj de zece poeme în care poetul “ca un mire”, „… infatuat și bine ras ca un lord…”, ne invită să gustăm din „aceeași dulceață/ de cireșe amare…” și să „zăbovim în tăcere” la acel magic „observator de rezervă în piața cea mare”. În numele „degustătărilor” de „cireșe amare” sărut potirul cu sâmburii cât mirarea din cuvinte și îți întind mâna dreaptă, prietene, pentru cireșul altoit, cu dragoste dăruit. (Cireșe amare de Dumitru Cerna, Oradea, „Aripi siderale”, anul III, nr. 3 (9), septembrie-decembrie 1996, p. 2)

Alexandru SFÂRLEA. După trei ani de la volumul de debut, D. Cerna „anulează” singura deosebire între el și cometa Haley, revenind cu mult înaintea acesteia prin volumul Poeme translucide (Ed. Clusium, 1996.) Din păcate, această revenire nu numai că nu completează cu multe roade pomul cunoașterii poetice al sinelui revelat în reverberații lirice, dar stagnează în lapidarități estetizante, în care miza percutantă a mesajului a fost sacrificată pe altarul unor prețiozități și căutări de cele mai multe ori sterile, ori pe-aproape. Cu unele excepții, totuși, care – resuscitând problematizările creației, ale condiției poetului agresat de conjuncturi și „conjurații” sociale: „precum Dante / copleșit de tristețea / exilului său / poetul în tranziție” (p. 52) și „duri și stoici / asemeni unei legiuni / sinucigașe / poeții împotriva adversității” (p. 53). Uneori, o primăvară cu câteva flori galbene ca soarele-n amurg, miroase a toamnă târzie. Să sperăm – reamintindu-ne „Cireșe amare”, că „trans-luciditatea” stilizată neconvingător acum, e un provizorat propice acumulărilor de durată. (Dumitru Cerna. Poeme translucide, Oradea, „al cincilea anotimp”, anul II, nr. 8-9 (19-20), august-septembrie, 1998, p. 8)

Petru POANTĂ. Dumitru Cerna: unul dintre poeții care, debutând după 1989, a fost defavorizat, în genere, de sistemul defectuos al literaturii și, în speță, de o anume apatie a criticii literare. Figură activă a unor medii culturale clujene, prudent în ordine politică, el readuce, oarecum, printre contemporani, imaginea ideală a poetului estetizant, a unui comportament social al diferenței. Ex-centric unei doctrine estetice propriu-zise, are cultul discret al Frumosului „artificial”, saturat, deopotrivă, de eleganța civilă și de livresc. E un soi, paradoxal, căci pozitiv adaptabil, de sceptic luminos. Am aflat târziu despre el că făcea parte din anturajul ascetic al acelui ușor bizar și în multe privințe recunoscut Victor Felea, poetul de mari disponibilități fecund-depresive. Susceptibil și vulnerabil sentimental, Dumitru Cerna este în fond o natură hipersensibilă pe care o agresează constant lumea în derivă a acestui sfârșit de mileniu. Volumul de față stă, astfel, sub semnul sensibilității deceptive, exhibând cu precădere „tema” poetului și a poemului însuși, două realități emblematice aflate sub stare de asediu într-o societate lipsită de criterii valorice ferme. Ființă pe „jumătate nobilă”, dar trăind într-un univers desacralizat, poetul rămâne singura șansă a supraviețuirii prin candoare și inefabil; o speranță sceptică, totuși, din moment ce până și divinul se degradează. Autorul nu recurge, însă, la un limbaj „realist”, brutal și sarcastic. Dimpotrivă, imaginarul său se structurează pe o nomenclatură a sacrului și naturalului, într-un registru de suavități crepusculare, aureolate de tristeți și melancolice resemnări. Imaginile, extrem de concentrate, transcriu simptomele unui fel de boală cosmică, precum aici: lehuză / luna ocrotește / poemul / ca pe-un scâncet / de înger / orfan / Dumnezeu surâde / împăciuitor / și / obosit; sau axeastă recurență a unui motiv gnostic (deus otiosus): plouă prin / streașina / omenirii / răbdător cu / dezastrele / Dumnezeu numără / unul câte unul / picurii. Sentimentul de profunzime al poetului este acela al unui exil, cosmic sau social. El poate lua o formă disperată, halucinant-masochistă: coșmarul pedepselor / capodoperă demențială / să intri în primul / abator / și să strigi / pământul acesta / dezolat / mă arde / am venit cu limba la / tăiat. Imaginile solitudinii cuprind game diverse, evitând, în genere, reprezentările feroce, ca și pe cele patetice. Poetul evoluează îndeobște pe linia unui fantezism rafinat, de o migăloasă cizelare, expresiv și transparent. Poemele cele mai concentrate amintesc întrucâtva finețea și subtilitatea spiritului oriental, ori de acel spirit epigramatic specific manierismului de substanță în care efectul se focalizează pe producerea stării de perplexitate; caligrafii estetice pure, cu substrat existențial, desigur: cui să mai ceri / îndurare / pe Dumnezeu îl porți / în / urma ta / ca pe-un copil / ce-așteaptă / alinare. (Scepticul luminos, Un creion la volumul Sceptic de rezervă, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, 1997, pp. 5-6)

Michaela BOCU. Primăvara clujeană a poeziei – alăturare semantico-semiotică ce nu cade în păcatul semidoctismului, găsindu-și suportul în câteva momente culturale memorabile – e marcată, an de an, de povara amintirii solare a lui Blaga, din care s-a și născut Festivalul internațional dedicat marelui poet. Iar tot ceea ce se petrece atunci sub aura poeziei capătă semnificațiile unei susținute pledoarii pentru conștiință, pentru liberă și dezlănțuită exprimare a spiritului, pentru o permanentă stare de veghe a poetului, predestinat parcă să creeze efecte de o muzicalitate aparte, desprinse aproape de orice semnificație. „Veniți de luați poezie” își cheamă cititorii Dumitru Cerna, prin cea mai recentă carte a sa, „Sceptic de rezervă”, 1997. O chemare căreia i-a răspuns Dumitru Cerna, autor apărut în peisajul poeziei și integrat generației de după 1989, al cărui scris pare a fi rezultanta unui spirit aflat în continuă activitate. Neliniștit – o neliniște ce se regăsește încă de la prima carte, „Cireșe amare”, Ed. Clusium, 1993 (Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală), trecând prin “Poeme translucide”, Ed. Clusium, 1996 (Premiul Bibliotecii Județene „O. Goga” la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală), pentru a ajunge la Sceptic de rezervă, volumul de poeme lansat în chiar „Zilele Blaga” de la Cluj-Napoca, ediția 1997 – Dumitru Cerna nu se lasă încorsetat în formule prozodice cât, mai degrabă, în conveniențe estetice, conștient acceptate, de unde și această poezie nu neapărat originală formal, cât liberă în tonul ei elegiac: „azi-noapte Pasărea Ibis a încetat să mai cânte/ albise în zbor precum privirea ta/ scânteind în noaptea presimțirilor noastre/ mi-e sufletul greu ca toamna/ care alungă îndrăgostiții din lume/ spre a le adăposti un timp rătăcirea/ am patruzeci de ani mamă/ destinul îmi surâde de pe umărul tău stâng/ și mă cheamă” (din volumul „Caietul cu poeți”, 1996). El e când „angrosist de cuvinte”, când „poetul scrib al deșertăciunii”, gârbovit de viața ca „o haină gata murată și greoaie” (rafinată metaforă!), când „boieritul” cu fular alb, „infatuat și bine ras ca un lord” (autoironia bine temperată e pasăre rară!), versifică admirabil în poeme precum „Ca un mire”, în cele unsprezece „Elegii” sau se strecoară în pielea unui „observator de rezervă”, „precaut și bănuitor/ cuprins de presimțiri/ contemporane”, ca în „Cireșe amare”. Din această neliniște prevestitoare de convulsii, răstignită în versuri albe, sincer și, de aceea, prea adesea pradă influențelor, poetul crește, aparent hieratic, în expresie, cu vagi trimiteri spre mitologic, sugerând incantații imnice sau tonul psalmilor invocând divinitatea. „Poemele translucide"- miniaturi aforistice cu magnolii („agonie a fecioarelor/ răstignite/ magnolia se stinge/ vegheată de/ lună", rugi, lună, poeți mistuiți de focuri purificatoare – reprezintă un fel de adăstare în care „Dumnezeu se sfătuiește cu poeții”. Și, se pare, pentru Dumitru Cerna sfatul e cu folos, căci el scrie, poate într-unul din cele mai inspirate momente ale sale: „cui să mai ceri îngăduință/ cerul are atâtea stele/ în care a murit/ câte un înger”. În fine, volumul Sceptic de rezervă (1997), pe care autorul ni-l înfățișează sub forma unor „poeme olografe, cu un creion de Petru Poantă” (formulă grafică față de care ne menținem unele rețineri) aduce clarificări atât în ceea ce privește scriitura cât și ancorarea în realul pe care poetul vrea cu orice preț să-l atingă. El construiește în sfera impersonalității, cu o conștiință pură, de adolescent întârziat, supusă avatarurilor existenței cotidiene: veniți de luați/ poezie/ muribund veacul ne/ ademenește/ cu metafore și/ cuminecătură/ se lasă răcoare/ o / altfel de pace/ așternută pe/ gură. Din „văratica presimțire de cuc”, din teoretizarea cu totul aparte a singurătății poetului, „sărac/ la marginea/ cuvântului ca-n fața/ primejdiei” anunțatul volum de poeme „Pasărea Ibis și Agresorul” nu mai are cum să-ntoarcă din cale poezia… („Adevărul de Cluj“, anul IX, nr. 2078, joi, 18 septembrie 1997, p. 6).

Petru POANTĂ. (…) Într-o cu totul altă direcție se situează poeți precum Ioan Negru, Dumitru Cerna, Ioan-Pavel Azap, Horia Muntenuș ș. a. Primii doi, bunăoară, sunt atașați inițial, cu nuanțe diferite, unei retorici postmoderniste (biografismul autoironic, textualismul, cotidianul ca referent etc.) pentru ca, ulterior, să evolueze spre o lirică gravă, resentimentalizată. (…) Remarcabilă este, apoi, poezia lui Dumitru Cerna, mai ales prin acea concentrare care amintește finețea și subtilitatea spiritului oriental, ori acel epigramatism specific manierismului de substanță, cu substrat existențial. (Prefață la vol. Poeți clujeni contemporani, Cluj-Napoca, Editura Ana, Casa de Editură Romana, 1997, p. 11)

Elena ABRUDAN. Dumitru Cerna intră cu noul volum de la “Clusium” în zodia luminii. Încercare deloc ușoară și ambițioasă. Volumul „Poeme translucide” se constituie într-o veritabilă vamă. Poeziile sunt scurte, fără titlu și de factură expresionistă, mijloacele expresionismului cu întrebări nerostite, cu ochii altfel deschiși către lume, poetul îl caută, așa cum știe el, pe Dumnezeu. Și nu știm dacă vrea să-l găsească. Căci merită găsit cel căruia i-au „împietrit/ rugăciunile”. Dată fiind starea de lucruri, poți vorbi de agonie, despre potopul ce amână să se coboare, despre iarnă și numai ca despre o minune, despre magnolii. Pentru că totuși „Dumnezeu se sfătuiește cu/ poeții”. Deci și cu Dumitru Cerna. El a mai publicat la „Clusium” „Cireșe amare” și are sub tipar la „Dacia” volumul „Pasărea Ibis și Agresorul”. De asemenea, este și autorul unei cărți despre fenomenul „Caritas”, pe care a uitat să o amintească pe coperta a IV-a. Nu mai este cazul să amintim calitatea grafică și tipografică de care se bucură volumele. Coperțile se află în rezonanță și pun în valoare interiorul cărților. De astă dată ele sunt semnate de Adriana Andrei. Spuneam că nu mai este cazul, atăta vreme cât pe ele există sigla „Clusium”. (Avancronică editorială, Cluj-Napoca, „Actualitatea clujeană”, anul II, 13-15 august 1996, p. 2).

Vasile LECHINȚAN. În patria, cuprinderea și rezonanța universului său sufletesc, poetul arde – acesta îi este destinul – asemeni deschiderii unei magnifice flori de magnolia, semn și putere a unei rugăciuni pentru mai bine și, totodată, disperată luptă, exasperată încercare de umanizare și influențare a Ursitei care ni s-a dat. Petalele de magnolia își revarsă, ocrotind, într-un ritual mereu reluat, uluitoarea candoare și mirifica puritate peste chipul unei lumi traumatizante și parcă tâmpe, în care Omenirea este prizonieră, cu destinul ei, deja scris de istorie și în care colcăie – prea adesea – primejdiile („magnolia/ uimire transcendând/ veacul/ cupolă extatică/ peste orașul tâmp/ mișuna omenească/ încremenită în/ rugăciune” sau: „a înflorit / magnolia/ ultimul ritual al/ îndurării”). Acesta poate fi motto-ul splendidului volum în versuri, recent apărut, al poetului Dumitru Cerna, intitulat „Poeme translucide”, Ed. Clusium 1996, lector: Nicolae Mocanu, coperta: Adriana Andrei. Perpetuum călători, hărțuiți prin tranziții de Epoci, prin încrucișări de traume și dezastre, captivi ai încolăcirilor de șerpi, iată că ne regăsim chiar sinele nostru și, pentru o clipă, mistuirea în chiar metafora versului care ne exprimă, salvându-ne câte puțin din fața zădărniciei („aștept mântuirea/ precum Laocoon/ încolăcit de șerpi/ zădărnicie/ cât de ascunsă ți-e închipuirea”). În acest univers, câteodată extrem de traumatizant, însuși Dumnezeu pare uluit de atâta durere și netrebnicie și sufletul îi este surprins și împietrit („plouă cu grindină/ peste omenire/ lui Dumnezeu i-au împietrit/ rugăciunile”). Alteori, cu răbdarea-i divină, Creatorul asistă cu măreție, luând doar în evidență dezastrele care lovesc Omenirea („plouă prin streașina omenirii/ răbdător cu dezastrele/ Dumnezeu numără/ una căte una/ picăturile”). Un univers al suferințelor, decepțiilor mature și singurătății se decantează în versuri de un deosebit și bogat registru al trăirilor sufletești. Transcendentul de deasupra noastră îl găsim – în înaintarea pe treptele maturității – tot mai puțin ocrotitor („cui să mai ceri îngăduință/ cerul are atâtea stele/ în care a murit/ câte un înger”). Câteodată ne revoltăm împotriva propriei noastre condiții („câtă împăcare peste omenire/ padre/ s-a mai sinucis o stea/ căzătoare/ poetul întoarce spatele/ ursitoarelor”) și constatăm cu o presimțire dureroasă cum omenirea se împacă definitiv cu dezastrele („ca o presimțire umbroasă/ omenirea se consolează/ cu dezastrele”). Ne mai rămâne lacrima – această sublimă recurgere la Uman – pentru a mai respira și a ne adăposti sufletul în licărul ei mângâietor („lacrima nu arde mâna ce-o/ adăpostește/ ea este respirare prin geana de pământ/ înflorește/ cum semnul porții/ sub care au zăbovit/ mirii”). Rare sunt clipele de luminozitate ale vieții care răzbat în volumul „Poeme translucide”. Privite de undeva, de departe, sunt clipele unei iubiri de cândva, surprinse într-o metaforă de o rară frumusețe („primăvara/ o spărtură amăruie/ în inima zidită/ a unei femei”). Totuși, zbaterea noastră în această lume, deși sub semnul zădărniciei, este înnobilată ca fapt în sine, concentrând în ea însăși esența umanității („adolescența ta/ cămilă spumegând/ între două pustiuri” sau „deșertul te calcă în picioare/ cu înverșunarea cămilei rătăcite/ norocul pândește la răspântia zării/ te orbește lumina stelei căzătoare/ și te rătăcești”). Poetul are însă privilegiul să se salveze prin cuvinte (“averile ruginesc/ cum palma frunzei de castan/ în noiembrie/ doar cuvântul/ ca mintea unui faraon/ se preschimbă/ în duh”;zvârlit în livezile zodiacale/ rătăcitor în vremea lacrimii/ desperechez cuvintele/ a venit iarna” sau „bucăți de chihlimbar/ în apa amăruie a râului/ poetul a găsit/ metafora amărăciunii”). El are privilegiul de a se strecura în chiar lăcașul Creatorului, pentru a privi de acolo perspectiva asupra universului („în tavan/ ochiul crăpat al omenirii/ umbra poetului se strecoară/ în chilia unde îmbătrânește/ Dumnezeu”). Sentimentul trecerii timpului, al despărțirii de vârsta de aur a Copilăriei este dureros resimțit („suntem ca fulgerele/ păsări coborâtoare din frunze/ rămâne doar cenușa cuvântului/ după noi/ și picuri de rouă/ aghezmuită”;contemplu gâtul porumbeilor/ nou-născuți/ câtă tristețe degeaba/ domine/ pentru un zbor atâta de scurt” sau „a obosit zăpada/ pe acoperișul șubrezit/ al omenirii/ copilăria mea/ agonizează”. Toamna Vârstei a încenușat deja și se instalează solemn seninătatea („pe firele electrice/ porumbei încenușați/ ca bătrânii/ la liturghie/ a venit toamna”). Peste Ursită, Destin, Captivitate în universul dezastrelor, al suferințelor, poetul, totuși, nu se lasă învins, el este „preajmă și semn”, ocrotind „luna de întuneric” și încearcă să transforme cu disperare destinul umanității prin vers („altoi de magnolia/ pe trupul putregăios / al omnirii / poemul acesta / neliniștit”). Nouă treaptă, pe linia maturității poetice, volumul “Poeme translucide” al lui Dumitru Cerna fascinează prin magia metaforelor și sensibilității universului lor, prin registrul sentimentelor și adevărurilor profunde și grave pe care le conține. (Magnolia – uimire transcendând veacul, Cluj-Napoca, „Mesagerul transilvan“, anul VII, nr. 1513, 20 iunie 1996, p. 5)

Horia MUNTENUȘ. Partea cea mai îmbelșugată în emoție o are poetul împărțită între o metaforă ascuțită ca un diamant prin care se vede lumea și o sobrietate cu adevărat mai de deasupra lucidității, adică un fel de supra/hiper-luciditate, care poate fi uneori mai aproape de hipnoză, alteori mai aproape de conceptul filosofic. Dar partea suprarealistă nu este nici pe departe “o spărtură amăruie / în inima zidită / a unei femei”, fie și de-o fi primăvară. Ea este „Pasărea Ibis / prelungirea mâinilor”, în spatele rugii plângând Dumnezeu. Ea este, deci, nu o abstracție, cum aparent am putea fi tentați să decupăm din tristețe, ci însăși existența transfigurată. Cealaltă parte, mai puțin emotivă, ține de forma poemului imaginat ca un „ochi crăpat al omenirii” fixat în tavanul unei chilii în care „îmbătrânește / Dumnezeu”. Această parte e așezată înlăuntrul primei părți, și de ar fi să putem merge mai departe, putem folosi modelul păpușii rusești. În cea de-a doua parte locuiește partea a treia. „lumea/ ca un uriaș borcan cu clei / numai lacrimi/ pe partea dinafară” e răbdătorul demiurg care numără „una câte una” picăturile ploii, care „plânge/ deasupra catedralelor / pustii” , care „se sfătuiește cu/ poeții”. Înlăuntru: partea a patra – agonia fecioarelor, stingerea magnoliei vegheată de lună, „poeții ard în / funingine”,averile ruginesc”, copilăria agonizează, poezia fiind o „știință exactă a/ pasiunilor/ și/ coșmarelor”. Cea de-a cincea parte învelită-ntr-a patra este situată într-o înțelepciune care „vine odată cu moartea”. Această înțelepciune este formată de o legiune de „duri și stoici / împotriva adversității”. E o „revelație / dincolo de trufie / ca o deșertăciune / amară”. A șasea treaptă înspre înlăuntrul semnificațiilor o constituie Pan și misterele, arhetipul „martor / trimis / sacrificiu perpetuu” un mag lăturalnic eu-lui, „cuvântul este altoit / în poet / și îl doare”. Ultima parte, a șaptea, e dată de „zvâcnetul retinei cicatrizate”, de urzica (ce) se clatină, de poetul care a găsit “în apa amăruie a râului / metafora amărăciunii”. Dumitru Cerna ajunge la el însuși, însă, pe o altă cale decât aceea pe care ajungem noi. Noi ne cățărăm pe literele istovite în el. El se istovește pe litere încă neistovie. “poeme translucide” cu forme amețitoare… Poetul cu pseudonim pare a fi mai aproape de Cerna, decât de Styx, adică mai aproape de luciditate. (Dumitru Cerna, Poeme translucide, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul II, nr. 71, marți, 25 iunie 1996, p. 4)

Dorin SERGHIE. Dumitru Cerna devine, cu fiecare clipă, o certitudine. Poemele sale sunt, prin structură și scriitură, o lume în care Moartea și Viața se continuă. Ar fi o minune dacă acest om sensibil (un funcționar onorabil!) n-ar încondeia lumea. O melancolie ce nu mai are pripas stă în viața lui. Curios e că, în ceea ce a scris, nu e nimic maladiv sau nevrotic. Totul este o constatare lucidă sau o vorbă cu Cerul. El este un om cu o dublă intenție: normalitate și joc. Undeva apare metafora, viziunea binecuvântătoare. Poemele sale oscilează între încercarea de a fi modern (poate postmodernist) și “notația” clasicizantă. Respectul pentru poezie este însă undeva ascuns în conștiința secretă, rămasă din lecturi sau din simpla experiență a vieții. Un estet, ar spune unii! Nimic mai neadevărat. Versul său merge în trecut și se întoarce, brusc, în realitate. Rămâne însă suspendat într-o benefică sfințenie. Dumitru Cerna nu este un mistic, însă "ancora", dusă cu greu de corăbiile poeziei, l-a oprit la un țărm: „padre / lăturalnicul meu mag / fiul tău / arhetip / martor / trimis / sacrificiu perpetuu / eu răstignit / dedesuptul cuvântului / pieziș de Isus”. „Cireșe amare”, Clusium, 1993 (Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală) a lansat un poet. Cartea de față, “Poeme translucide”, Clusium, 1996 (Premiul Bibliotecii Județene “Octavian Goga” la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală), confirmă o prezență lirică de forță, un imagist concentrat, în stil japonez. Versurile sale sunt, întotdeauna, o privire plastică asupra lumii; par, fiecare în parte, ori un crochiu, ori o pictură îndelung meditată. Poeme translucide se auto-identifică, se autodescrie, ca o obsesie a scrierii: “altoi de magnolia / pe trupul putregăios / al omenirii / poemul acesta neliniștit”. Dumitru Cerna nu încearcă definiții, ci definește stări. Crede că este un muritor de rând. Se contrazice mereu, asemeni tuturor poeților; reușește însă trecerea acelei punți aspre dintre om și Dumnezeu. Am spus că nu este mistic și am avut dreptate. Aburul descins din poezia sa demonstrează puterea inventată de om: cea de a alătura cuvintele în mod armonios. El încearcă să-și formeze un stil și o personalitate. Încă nu a reușit pe deplin, dar este pe Cale. Și asta este foarte important. E încă între metaforă și concept. Poate va reuși să unească cele două lumi. Ambele, însă, vorbesc în ceea ce el scrie. Deocamdată încearcă să concentreze verbul. Câteodată îi reușelte, alteori nu. Vina nu este a lui, ci a talentului, maturizat, necrezându-se pe sine: „cui să mai ceri îngăduință / cerul are atâtea stele / în care a murit câte un înger”. Frumoasa floare a morții stăruie în neliniștea acestui poet aparent transfug în imagine și frumos. Meditația n-a dat decât rigoare. În “Poeme translucide” găsim un paradox: rigoarea versului și versul ce adie ca o dorință de a se elibera de simbol. (Frumoasa floare a morții, „Mesagerul transilvan”, 1996).

Ionuț ȚENE. Autorul unei Cireșe amare, volum de poezii apărut la binecunoscuta editură “Clusium” în 1993, trăiește viața întru poezie, asemeni luptei pentru “cireașa” lui Nichita Stănescu. O transfigurare lucidă îl urmărește întotdeauna în versurile sale de poet. Dumitru Cerna revine în arena poeziei cu volumul „Poeme translucide”, tipărit în condiții grafice excepționale la Editura Clusium. Poemele născute “în miezul de lună” transced întreaga existență lirică a poetului: sub și în semnul lunii “uitat de Brâncuși”. Lumea “în care a murit câte un înger” este un pretext pentru poetul “mire” ce trece prin ea știind cu o tragică dedublare “de bon ton” că aceasta nu-l va înțelege, chiar dacă „palma poetului / zodiac de pământ/ ce presimte”. Poezia lui Dumitru Cerna este o străfulgerare dureroasă a destinului ce nu poate să înțeleagă de ce “ninge / Dumnezeu plânge / deasupra catedralelor / pustii”. Poetul are “ceva” din trăirismul lui Rimbaud “s-a mai sinucis o stea / căzătoare / poetul întoarce spatele / ursitoarelor”. Tristețea poetului stă sub semnul iernii – asemeni simboliștilor (la Bacovia tristețea prefera toamna) – “rătăcitor în vremea lacrimii/ desperechez cuvintele/ a venit iarna”. Dincolo de lucid “murat în argint viu / ca un mire / m-am hărăzit uitării” poetul simte tragedia celor care știu că “înțelepciunea vine odată/ cu moartea” . Sfâșietor, Dumitru Cerna transfigurează intuiția unei mari poezii. (Dumitru Cerna, Poeme translucide, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul II, nr. 67, 24 mai 1996, p. 4).

Constantin CUBLEȘAN. Evoluția lui Dumitru Cerna de la debutul din 1993, cu Cireșe amare, la actualul volum, Poeme translucide (Editua Clusium, Cluj-Napoca, 1996), este spectaculoasă. Avem dovada evoluției de la exprimare lirică în halou tradițional la una eliberată de rigorile formale, dar mai mult, la o poezie de decantare metaforică în expresivitatea lapidară a unei poezii de… notație, autorul comunicând idei și mai puțin zugrăvind liric stări de viață; o poezie a supleții în articulația verbului, a condensării până la esența aforistică a enunțului, în vecinătatea haiku-ului, pe care însă îl evită deliberat, simțind aici capcana unui hibrid în poezia românească, ce nu poate atinge, decât în variante libere, cote de altitudine artistică la nivelul exercițiului nipon. Dumitru Cerna, preocupat de condiția comunicării însăși prin cuvânt, poetizează reflexii asupra sinelui, a poetului a cărui umbră „se strecoară / în chilia unde îmbătrânește / Dumnezeu”, a artistului ce se furișează „în cuvânt / cum Midas la piptul abisal / al lui Silen”, pentru a realiza o operă ce se înalță ca un “rug aprins în ceruri”, acolo unde „Dumnezeu se sfătuiește cu / poeții”. E în toată această viziune, oarecum cosmică, a condiției cuvântului poetic, ceva ce ține de proiectarea în univers a umanității, într-un cer imens în care lumea noastră se reflectă dramatic, ca într-o oglindă veșnică, asumându-și „lumina stelei căzătoare”, înfiorată de timpul în care „s-a mai sinucis o stea” căci, mai presus de orice, fără credința în forța demiurgică, viața – sugerează Dumitru Cerna –, cuvântul rămâne steril. Imaginea unui peisaj ideatic pustiitor este relevantă în acest catren de o concizie ce amintește, prin notația aforistică, poemele într-un vers ale lui Ion Pillat: „ninge / Dumnezeu plânge / deasupra catedralelor / pustii”. E în arderea sacră a cuvântului însăși esențialitatea sensului, a condiției de a fi a poetului: „suntem ca fulgerele / păsări coborâtoare din frunze / rămâne doar cenușa cuvântului / după noi / și picurii de rouă”. Poemele translucide ale lui Dumitru Cerna confirmă cu prisosință drumul creator al poetului preocupat vădit de înnoirile continue ale formulei și formei de exprimare lirică. (Poeme translucide, „Gazeta de Cluj-Napoca“, anul II, 27 iunie-4 iulie 1996).

Mircea POPA. Debutând editorial cu Cireșe amare, în 1993, poetul Dumitru Cerna își continuă rotunjirea profilului său liric cu un nou volum intitulat Poeme translucide, apărut recent la Editura Clusium (1996). Cu acest volum, Dumitru Cerna intră într-o zodie de mai acută manifestare și căutare a individualității sale creatoare, a definirii propriului spațiu de manevră în câmpul de manifestare al experiențelor poetice actuale. Poet al intimității și al reveriei calme, el atinge acel prag al sensibilității lirice în stare să înlăture pletora nesfârșită și intempestivă de ample desfășurări poetice, cu adevărate blocuri translucide de magmă poetică, superior cristalizată, oferindu-ne efectul spectacular al luminii proiectate în aceste multiple fețe poliedrice ale gândului poetic. Asociațiile lui reverberează dincolo de spațiul strâmb și îngust al metaforei, trimițând halouri de semnificații, cu multiple posibilități de interpretare, ca în acest scurt poem cu metafizică subînțeleasă: „în tavan / ochiul crăpat al omenirii / umbra poetului se strecoară / în chilia unde îmbătrânește / Dumnezeu". Poetul cizelează atent verbul, îl ciocănește cu unghia, îl șlefuiește spre a înlătura balastul, efectele efemere. El tinde să dea un profil clasic neliniștii și singurătății umane, să exprime cât mai exact sentimentul omului modern în dialog nesfârșit cu tainele universului care-l înconjoară: „păstrător de taine / portretul cu rană la / tâmplă / pictorul se retrage-n / culoare / și învață să plângă”. Creația nu e numai bucurie, exultanță, ci și suferință, efort, mântuire. Lumea e plină de durere, de neînțelegere, de teamă. O divinitate rece, impenetrabilă, asistă neputincioasă la această zbatere inutilă: „ninge / Dumnezeu plânge / deasupra catedralelor / pustii”, în timp ce poetul se furișează în cuvânt spre a auzi cum doarme „foșnetul tăcerii”. Un asemenea duh ascuns în cuvânt este și poetul de față pe care-l așteptăm în continuare să ia din „roua lunii” acel altoi de magnolia care să vindece “trupul putregăios al omenirii”; măcar pentru o clipă. (Poet al intimității și al reveriei calme, Cluj-Napoca, „Mesagerul transilvan“, 19 decembrie 1996).

Florian LAZĂR. Iată o carte superbă de poezie, (Poeme translucide), semnată de poetul clujean Dumitru CERNA, apărută recent la Editura Clusium din Cluj-Napoca. Versurile sensibile din acest volum și atât de prețioase prin semnificația lor, sunt nu numai clare „tristeți alunecate în metaforă” – cum îmi scria autorul în autograful de pe carte, la întâlnirea de la Festivalul de Poezie Orfeu – dar, mai ales, aceste creații sunt mici poeme sugestive și lucide de la primul: “stam pe bolovanul / uitat de Brâncuși / în miezul de lună / lumea / ca un uriaș borcan cu clei/ numai lacrimi / pe partea din afară”, până la cel final: „ne ducem rostogolirea / ca melcii / ca țestoasele / ca dovlecii / Golgota surâde”. Zbaterea poetului ca o “radiere de aer” e metaforic comparată în întreg volumul: „suntem ca fulgerele / păsări coborâtoare din frunze / rămâne doar cenușa cuvântului/ după noi / și picurii de rouă / aghezmuită”; sau: „ca fața bătrânilor retrași / și asceți / palma poetului / zodiac de pământ/ ce presimte”; sau: „s-a mai stins o stea/ căzătoare / poetul întoarce spatele / ursitoarelor”,alăturea de poet/ Pasărea Ibis/ la margine de crepuscul”. Duminici, adolescență, vise, fire de nisip, mirări, întuneric, lumină sunt câteva epitete demne de luat în seamă: “pseudonime ale tăcerii/ mirarea/ ca și rugăciunea”;păstrător de taine/ portretul cu rană la/ tâmplă/ pictorul se retrage-n/ culoare/ și învață să plângă”. Aidoma lui Lucian Blaga, poetul Dumitru Cerna este un filosof și un apostol de neîntrecut, “ca un mire” al cuvintelor: „Pasărea Ibis / prelungirea mâinilor / îndărătul cărora / plânge Dumnezeu / poetul se roagă / și potopul amână să / pogoare”, sau: poeții / dulce răstignire a/ zborului”. Acest “fiu muritor al/ Păsării Ibis” compară poezia cu o “știință exactă a/ pasiunilor/ și coșmarelor” iar copilăria cu o duminică posomorâtă: “ca unghia în carne/ cuvântul este altoit/ în poet/ și îl dore”; “altoi de magnolia/ pe trupul putregăios/ al omenirii/ poemul acesta/ neliniștit”. Fie ca Pasărea Ibis și Agresorul – volum ce se află sub tipar la Editura Dacia – să ne aducă lumină și căldură în suflete, după ieșirea de sub tipar, lecturându-l cu multă plăcere și pasiune. (Poeme translucide de Dumitru Cerna, Oradea, „Aripi siderale”, anul III, nr. 3 (9), septembrie-decembrie 1996, p. 2).

Irina PETRAȘ. Expansiv și reticent, mare animator cultural cu entuziasme aproape copilărești la acest sfârșit sec, crispat de mileniu, dar și singuratecul atins de sumbre melancolii în fața paginii albe; politicos – în stil „retro” – și elegant, cu fulare de mătase și geantă diplomat, pomădat și lustruit, dar gata să izbucnească în calde gesturi prietenești ironizând morga abia părăsită; ironic și auto-ironic, cultivând un ceremonial subminat de conștiința propriului artificiu, Dumitru Cerna este, fără îndoială, un personaj. Atitudinea sa dublă, de poet funcționar care înțelege să „lucreze” serios fiecare ipostază și să le asigure cu umor, uneori străpezit, conviețuirea, este vizibilă și în poezie. Cumpăna, foarte productivă, este prezentă în fiecare vers obsedat de marile teme și năruindu-le sub povara unei lucidități albe. Fiecare înfățișare a sa, cea din afară, care nu-și mărturisește crizele, și cea dinăuntru, care își inventariază umorile și îndoielile, are șansa privirii ațintite a celeilalte. „Fiziologiile” celor doi, Poetul și Funcționarul, sunt deopotrivă îngroșate și sublimate, puse, pe rând, în abis. De aici și neșansa – arderea totală a uneia sau alteia dintre măști este exclusă. Una îi este celeilalte supapă, complement, umbră valorantă, dar și eșec. Costumat în „ajunsul” și „căpătuitul”, în omul cu „stare”, respectând întocmai didascaliile unui scenariu administrativ, pune accente pe „neajuns”, „fără de capăt” și „ne-stare”. Altfel spus, își lasă reciproc contaminate ipostazele „rezolvând” în oglindă „criza culturii”. Funcționarul împrumută importanța stranie și magia apusă a Poetului în Cetate, în vreme ce poetul răspunde metodic și gospodărește la întrebările ființei. „Pasărea Ibis și Agresorul” este chiar metafora poetului funcționar. Dumitru Cerna este locul comun, destins-tensionat al celor două „zone”. (În loc de prefață la volumul Pasărea Ibis și Agresorul, București, Editura Didactică și Pedagogică, colecția Akademos nr. 112, 1998, p. 5)

Al. Florin ȚENE. Cu volumul de versuri Sceptic de rezervă – Editura Mesagerul, 1997, poetul Dumitru Cerna intră în sfera trăirilor constante și a constatărilor confesionale. Poemele au farmec și o integritate superioară cu achiziții livrești dezvăluindu-ne o conștiință clară: „veniți de luați / poezie / muribund veacul ne / ademenește / cu metafore și / cuminecătură / se lasă răcoare / o / altfel de pace / așternută pe / gură”. Destăinuirea unei voințe poetice face din poeme imagini lirice pornite dintr-un eu trecut prin experiență, consemnate și apoi expediate în imaginar: „scriu din disperare/ tată / precum tu ți-ai / risipit / orgoliul / în fiii tăi / care-au îmbătrânit / bobul de uraniu / se rostogolește/ anevoios / și poticnit”. Versurile pot fi citite ca oglinzi în care extazul spiritului își regăsește imaginea, ca o resemnare: „îndârjit poetul / fiul abandonat al / Păsării Ibis / tresare și se / resemnează”. Paralelismul dintre poet și pasăre, aprofundarea sensului zborului, creează o imagine înăbușită de tristețe: „încremenită în zbor / doar ațipind / și atârnată de cer / ca o rugăciune / pasărea / poate fi pradă / nădejdii / pământeanului / asemeni ei / poetul / în / repaos”. Găsim în prezentul volum poeme scurte, adevărate secvențe, clic-clacuri ale unui suflet care, asemeni obiectivului unui aparat fotografic, înregistrează stări psihice în raport direct cu realitatea. Scepticismul acestui raport scurtcircuitează metafora: „sceptic de rezervă / viața ta / mister neguros / doar cuvintele / îți / transpiră în / palmă / cum zarea / orbului”. Poemele sale izbucnesc, după acumulări de paralelisme, în viziuni care dizolvă realitatea în imagini caustice: „iubito / ești mai amară decât / moartea”. Observațiile se amplifică până la percepția halucinantă: „doar poemul înșurubat în / văzduh / răscolește praful / troienit pe degetul lui / Dumnezeu”. E mult amestec de genuitate și real, de sfințenie și imaginație, de exaltare și demonism în poezia lui Dumitru Cerna, din care răzbat idealul secret și speranța izbăvirii: „plouă prin streașina / omenirii / răbdător cu / dezastrele / Dumnezeu numără / unul câte unul / picurii”. Față de cele două volume anterioare apărute, în Sceptic de rezervă tonalitatea liricii nu s-a modificat, dar imaginarul s-a rafinat mult, esențializând ideile, distilând incoerențele, fapt ce a adus la iluminarea poemelor. (Sceptic de rezervă, Deva, „Opinii culturale“, anul V, nr. 1 (20), 1999, p. 9)

Ionuț ȚENE. După 1989, lirica românească s-a îmbogățit cu noi voci, adevărate altare ale poeziei, grave și înfrigurate de emoția unei lumi mlăștinoase, cuprinse de melancolia unui nou mesaj: lingvistic și ideatic. Astăzi, nemaiexistând un sistem editorial și critic generalizat, ca în anii din urmă, situația poeților tineri, debutanți sau în afirmare, seamănă din ce în ce mai mult cu ethosul scriitoricesc al perioadei interbelice. Poeții își publică cărțile în tiraje restrânse, beneficiind de cronici critice aleatorii, datorită insuficienței unei difuzări corecte. Astfel, pentru tânărul poet este din ce în ce mai greu să-și evidențieze talentul liric. Cu toate aceste piedici materiale, în România anilor ’90 s-a configurat o hartă poetică autentică, o generație ce are în comun un context social-cultural, dar care se evidențiază față de alte generații tocmai prin personalizarea fiecărei voci poetice. Un exemplu al singularizării actului creator este Dumitru Cerna, poet sensibil cu un adânc și spiritualizat sentiment al tragicului. Este un poet al vremii sale profund marcat de etnosul existenței sale. Debutând cu “Cireșe amare” în 1993 și revenind în forță cu volumul de versuri „Poeme translucide”, 1996, amândouă tipărite la editura clujeană Clusium, Dumitru Cerna a sintetizat și confirmat puterea exemplului liric al unei generații singularizată prin destin trăit. Considerat de critici un hipersensibil, ceea ce este adevărat, Dumitru Cerna este mai întru adevăr un poet care, prin dimensiunea tragică a poeziei sale, construiește un pod în istoria literelor, cu tragedia greacă. Această trăire sensibilă, cu motive și semnificații creștine, se conturează, apropiată de perfecțiunea sferei, în noul volum olograf al poetului întitulat „Sceptic de rezervă”, apărut la Editura Mesagerul din Cluj-Napoca și prefațat de reputatul critic Petru Poantă. În noul volum tensiunea unei existențe crepusculare străbate acut metafora poetului. Dacă în “Poeme transucide” se surprinde o trăsătură trăiristă a toamnei bacoviene, în “Sceptic de rezervă” iarna este omniprezentă ca un simbol al unei vieți înfrigurate: „pofticioasă omenirea / salivează ca o haită de lupi / suri / în miez de iarnă…” și totuși după iarnă, conform profeției, vine primăvara „de-atâta umezeală / catedralele prind igrasie / mâna îngerului presimte”. Poemele scurte și șlefuite perfect au sclipirea unui diamant de pe un sfeșnic în lumina vitraliilor: „ca o rugăciune / tatuată / pe cocoașa cămilei / poemul tresaltă / și nădăjduiește”. Poetul, prin verbul său, se împărtășește: „veniți de luați / poezie”. El știe că poezia e „metaforă / spoială nostalgică / și / neîmpăcare / a celor care n-au reușit / să ajungă / pirați”. Dumitru Cerna, la fel ca un autentic creator, are presimțirea permanenței morții ca act de distrugere a creației: „cerul tăinuiește / moartea / adumbrind-o”. Ca și creator, poetul transcede moartea: „iubito / ești mai amară decât / moartea.” Reflexiv și debordant, Dumitru Cerna este ca un mire într-o lume generalizată: „dizident și în / smoking infatuat și bine ras / astfel am mas / noapte de veac sărac…” Dar cea mai zguduitoare mărturisire de credință din volum, care surprinde delicat și integrator inefabilul creației poetice se revelează într-o poezie metaforă definitorie: „arată-mi poetul / ce / vindecat / de / mirare / a mai cântat / vreodată / zăpada”. Întreaga poezie a lui Dumitru Cerna este o metaforă a timpului liric etern. Discursul poetic nou prin tehnica limbajului este peren prin mesajul său. Deși „Sceptic de rezervă”, Dumitru Cerna presimte lumina unei primăveri edenice, chiar dacă misterios poetul (Dumitru Cerna adoră misterul ca taină a poeziei) spune: „noiembrie / un bărbat / o țigară stinsă / la capătul / mâinii / drepte/ pândește / iarna”. (Dumitru Cerna, poetul constelațiilor, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul III, nr. 114, luni, 28 aprilie 1997, p. 7).

Constantin CUBLEȘAN. Miniaturile lirice ale lui Dumitru Cerna, adunate în recenta plachetă intitulată Sceptic de rezervă (Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997), alcătuiesc, după regula mozaicului, un amplu poem (nici una din aceste piese nu este intitulată, ele juxtapunându-se armonic într-un ansamblu rapsodic), construcție de rafinament, cu imagini prețioase, pe cât de spontane în aparență, pe atât de laborios șlefuite în fapt, a unui elegant lamentou pe marginea veacului acesta muribund, din dezastrele căruia doar poezia mai poate să ne salveze în planul conștiinței morale: „veniți de luați / poezie – zice poetul, parafrazând rostirea biblică – muribund veacul ne ademenește”. Dumitru Cerna se lasă „ademenit” de semnificativele detalii depresive ale acestuia, pe care le receptează, filtrate liric, în toată dramatica lor prezență. Astfel, „de-atâta umezeală / catedralele prind / igrasie”, iar deasupra lor „Dumnezeu surâde / împăciuitor/ și / obosit”. Într-un asemenea context, viața devine, evident, „un mister neguros”, poetul luând seama „cât de profund ne plictisim / uneori” și astfel „îmbătrânim degeaba pe / pământ”. Ce tristețe copleșitoare comunică el când spune „e fadă lumina veacului” în care „ațipești la margine de lume (…) iernatic”. E în această poezie un soi de lehamite în fața existenței concrete, ce-l determină pe autor să-și afle echilibrul și liniștea doar în armonia esențializată a cuvântului („am mas / noapte de veac / sărac / la marginea / cuvântului”), în poezie, ca loc de contragere ideatică a forțelor vitale: „alungată / liniștea omenirii / s-a strecurat / în / bobul de uraniu”. Acest bob de uraniu, care este evident poezia, ce trebuie însă vegheat, cultivat, prelucrat („poemul / cristal cizelat / ca stropul amăgitor/ de nitroglicerină”), pentru că numai asfel „poemul înșurubat în / văzduh / răscolește praful / troienit pe degetul lui / Dumnezeu”. Această poezie a notațiilor și conotațiilor lirice privind tocmai nevoia de poezie, e construită cu grație și finețe, cu fior emoțional sincer, într-o deschisă, tranșantă mărturisire de sine a creatorului ei, pentru care însuși procesul de elaborare prozodică este o sursă de meditație, de reflecție, de inspirație, la urma urmelor („cuvântul îmi / alunecă în palmă / ca un bănuț / devalorizat”). Proiecția cosmică a rostirii cuvântului nu este nici ea mai lipsită de resemnare, căci totul în jur pare maculat, dezolant („cerul are atâtea / stele / în care a murit / câte / un / înger”), crepuscular („alături de Dumnezeu / acoperită de pământ / ruginește / luna”). E un adevărat ceremonial de creație această continuă căutare și regăsire de sine a poetului în poezie. Dar și când, arareori, iese din joc, notația fugară pare încă mai poetică prin tocmai simplitatea și puritatea expresiei: „noiembrie / un bărbat / o țigară / stinsă / la capătul mâinii / drepte / pândește / iarna”. În tot ceea ce face, în tot ceea ce scrie Dumitru Cerna se vede laborioasa migală a unui miniaturist giuvaergiu, ce dantelează filigranat imagini poetice în materia fluidă încă a cuvântului. E o poezie a stării de grație, trăită într-o clipă bogată în sensuri existențiale, cât veacul. (Vitrina cărții : Sceptic de rezervă, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul III, nr. 121, 15 iunie 1997, p. 7).

Maria BOCȘE. De mai bine de două luni aștept și urmăresc cu interes cronicile și „ecourile” stârnite de volumul de versuri al poetului Dumitru Cerna, „Sceptic de rezervă”. De tot atâta timp simt imboldul de a-mi spune modesta-mi părere, dar ca simplu etnolog ce sunt, și nu critic literar, teamă-mi este că nu voi fi înstare să mă alătur atâtor „voci” pertinente, care n-au fost „sceptice” și n-au avut „rezerve” în a se entuziasma de versurile volumului și de cel ce le-a scris. Elegantul volum de poeme olografe apărut la Editura Mesagerul, în primăvara acestui an, se bucură de o ediție îngrijit realizată, având o grafică excelentă. Se vede că editorul a știut bine cum și cât trebuie făcut pentru un astfel de „dar” literar, adus urbei noastre. „Creionul” criticului Petru Poantă, care prefațează volumul, trădând adevărata față a poetului, de „sceptic luminos” cum este intitulat „cuvântul înainte”, înnobilează în plus, mesajul ideilor versificate, relevându-ne că „imaginarul său se structurează pe o nomenclatură a sacrului și naturalului, într-un registru de suavități crepusculare, aureolate de tristeți și melancolice resemnări”. Dar ce înseamnă pentru noi, profanii în ale criticii literare, acest volum? După ce ne-a îngăduit să-i gustăm „Cireșele amare”/ titlul primului său volum/și să-i cunoaștem profunzimea zbuciumatului gând; după ce s-a dezvăluit ca într-o oglindă prin „Poeme translucide”/ al doilea volum, poetul Dumitru Cerna ne face părtași ai unor tristeți inefabile, care învelesc ca într-o crisalidă transparentă, doruri și zboruri cosmice, imaginare. S-a scris despre acest volum olograf ca despre o prețiozitate a poetului, acordându-se acest drept doar textelor-document, ale clasicilor. Personal simt și cred că această dorință a poetului și, deopotrivă, a editorului definește o cu totul altă finalitate. Dumitru Cerna ne împărtășește trăirile sale prin vers, dar se lasă intuit prin grafie. Este ca un exercițiu de cognoscibilitate prin grafologie, textul olograf lăsându-ne să descifrăm caracterul, temperamentul, spiritul de ordine și echilibru, de acurateță și de profund respect față de sine și față de ceilalți. Îl cunoști prin grafia sa pe acel om care-și poartă cu sinceritate și demnitate originea/ cu numele Bobină/, dar care și-a creat un orgoliu și nedisimulată mândrie numele și renumele de poet, CERNA, la fel de intim legat de numele de baștină. Poemul cu cele 48 de strofe ale sale pare un șirag de mătănii, pe care poetul le înșiră și le prefiră ca într-o rugă universală pentru veacul nostru care moare. Într-o lume care aleargă, se învârte amăgită de “Fata morgana”, într-o lume care se prăbușește inconștient, odată cu mileniul, poetul simte: cum “o bufniță perfidă/ cade peste omenire/ sociologi ai erorii/ sociologi ai infernului/ iau aminte și clevetesc pe seama umezelii…”;iar salvarea nu poate veni decât din partea celor două puteri supreme: Bunul Dumnezeu, pe care-l invocă : “cui să mai ceri îndurare/ pe Dumnezeu îl porți în urma ta/ ca pe un copil ce-așteaptă alinare”, sau ”cui să mai ceri îngăduință/ cerul are atâtea stele/ în care a murit câte un înger” – și poezia, creația omului, după chipul divinității. Cred – ca etnolog – că această dublă închinare Marelui creator și poeziei, ca produs al spiritului uman, poetul a moștenit-o genetic, din sufletul neamului său. Pentru poet, poezia, ca o ultimă împărtășanie te absolvă de păcate, îți dă pacea împăcării și te înalță spre transcendent, unde nu mai este decât îndurare și lumină: “veniți de luați poezie/ muribund veacul ne ademenește/ cu metafore și cuminecătură/ se lasă răcoare/ o astfel de pace/ așternută pe gură.” Poetul simte “durerile nașterii poeziei ca la un început de generații/”scriu din disperare tată/precum tu ți-ai risipit orgoliul în fiii tăi…/”, dar finalitatea acesteia este “ruga” pentru salvarea omenirii: “încremenită în zbor/ doar ațipind/ și atârnată de cer/ ca o rugăciune/ pasărea poate fi pradă deznădejdii pământeanului/ asemeni ei poetul în repaos”, care-și târăște teluric existența sub cerul ca un “zodiac al resemnării”, cu o „lună / care / ocrotește poemul”. Crepusculul veacului îl întristează ca toamnele și iernile sfârșitului, în care, poetul își simte solitudinea:”… frunzuratic să-mi ascult / văratică presimțire de cuc”.// Paradoxal însă, poetul zbuciumat de presimțiri și de angoasa curgerii timpului, își regăsește resurse și optimism pentru a deveni din sceptic trist și înfrigurat, un sceptic al luminilor cosmice, întărit de harul lui Dumnezeu și al poeziei. Poemul olograf al poetului Dumitru Cerna pare un facil exercițiu de versificație. Dacă îți dai osteneala să-l pătrunzi, să-l înțelegi, te conștientizezi însă că este chintesența unui prea plin al sufletului și talentului. El reprezintă însăși imaginea spiritului creatorului său, Dumitru Bobină Cerna, angajat profesional în contactul cu lumea, dar prins artistic în lumea celor care “cuvântă” prin “mesaje ritmate”. Generozitatea sa față de cei din jur,/ descoperind în fiecare om câte o nestemată acoperită de pulberea anonimatului, sau de zgura ignoranței/ grija pentru expresia verbală sau obiectivală, eleganța de comportament/ din care nu lipsește însă exuberanța temperamentală tipic meridională/ și de ținută – fac din poetul CERNA o personalitate în plan social și artistic, notabilă și remarcabilă. Fularele lungi albe sau galbene/ ”scriu poeme galbene/ ca mătasea fularului meu…”/ îl detașează/ pe străzile urbei/ nu ca pe un “boierit”/ cum însuși s-a autoironizat,/ ci ca unul care poartă însemne le casei artiștilor, așa cum la finele celuilalt veac se distingeau poeții, studenții, intelectualii în general purtând lavalieră. Pe de altă parte însă, ținuta impecabilă/ care caracterizează personalitatea sa pe toate planurile, nu doar vestimentară/ constituie “un protest” un nonconformism contemporan, față de generalizarea și extinderea exacerbată a modei hippy, a cercelului în ureche și a pletelor lungi. European prin meticulozitatea și corectitudinea profesională, - prin stilul și tendințele artistice – ne roagă parcă, onest și tacit să-i urmăm pilda. Într-o lume care se debusolează continuu, într-un timp care expiază încet, dar sigur, poetul CERNA ne îndeamnă la înțelepciune, la echilibrul/ pe toate planurile/ zbuciumul său interior nefiind un stimulent distructiv, ci unul de înălțare a spiritului uman, a poeziei:”duri și stoici/asemeni/unei legiuni/ sinucigașe/ poeții/ împotriva/ adversității”… Să-l cunoaștem, să-l citim, să-l iubim… (Dumitru Cerna – Sceptic de rezervă / ?/, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, anul III, nr. 126, 21 iulie 1997, p. 5)

Dorin SERGHIE. Ceea ce poate fi grandios întotdeauna este că orice vers rămâne în două lucruri: o întemeiere sau o întâmplare. De fapt, ambele stări sunt firești, pentru că poezia este un mit al firescului, dedus în alunecarea sensibilității, dincolo de rațional. Desigur, există poeți hiper raționali ce construiesc ca orice cărămidar o șură sau un castel. Nu are importanță felul, forma sau destinația clădirii. Poate fi un adăpost pentru pelerinii spre Mecca sau un alt loc sfânt, sau o casă modestă unde câinele doarme lângă pisica nervoasă de faptul că o capră stă prea aproape de foc. Într-un building înalt de te ia amețeala unde viața atinge norii, dar nu neapărat sensibilitatea, va exista un om care va visa la pajiștea de la marginea orașului…”jur în prejurul casei ocrotitoare/ și știam că iarba e verde…”Dylan Thomas a rostit această metaforă a unei Europe târzii, dar care n-a murit odată cu el. Să nu credeți că îl compar pe Dumitru Cerna, un poet “sceptic” cu cel citat mai sus. Anii, asemeni versurilor și femeilor frumoase ne dor, ca o durere adevărată. Numai că Dumitru a stat ascuns într-o Primărie, asemeni lui Urmuz, dar poezia a venit prin talent și voință. Există o blană de ghepard în sufletul lui. Poezia nu e un paradis pentru poet, ci numai unde un orbete straniu își mână propria viață pentru a scoate sarea prețioasă pentru sărăcanii din vale. Nu e încă orb, dar cântă. Demnitatea falsă nu i-a rupt spinarea. El știe că durerea este un pârâu demagogic. De aceea poetul Dumitru Cerna poate fi un poet, pentru că a scăpat de pielea ușurinței. Ia, ascultați-l, dacă veghea frumoasă de dincolo de pădurea din starea nopții vă îndeamnă la o poezie ce cheamă laicul din pridvorul bisericii, “sceptic de rezervă”, “sceptic de rezervă/ viața ta/ mister neguros/ doar cuvintele îți/ transpiră în/ palmă/ cum zarea orbului”. Acel cuvânt rostit pentru prima oară, ce se ridica din limita luminii și primenirea întunerecului, rostind “primește jertfa” și “voi ara sufletul meu cu versul tămăduitor de pedeapsă” era încercarea lui Dumitru de a ieși în lumină. La început va fi nesigur, pentru că urma cruzimii îl paște. Sonor, în sufletul său este acel glas pe care numai cei cinci cavaleri veniți de la Ierusalim pe niște gloabe aveau viziunea unui cal adevărat într-o pajiște verde. “Sceptic de rezervă” este lungul poem (fragmentat) al unui orgoliu, bine primit de public, fals văzut de cei ce cred că mută zei. Cronica însă nu uită, chiar dacă la marginea cuvântului stă un scrib oarecare:”călăuză scheletică/ și/ neîmpăcată/ poetul/ Dumnezeu/ fratele tău/ vitreg.” În dura sa melancolie poetul are întotdeauna dreptate. (Lipsa de moarte a poemului, „Actualitatea clujeană”, nr. 30 (122), 21-27 iulie 1997)

Alexandru SFÂRLEA. Poetul clujan Dumitru Cerna, în a patra sa carte (Pasărea Ibis și Agresorul, Ed. Didactică și Pedagogică, 1998), încearcă să-și construiască o ipostază a dedublării sceptic supravegheate, în care imaginea interiorității își recuperează, prin cuvântul–metaforă, cealaltă dimensiune – a sublimării –, nu de puține ori ultragiate: “atenție iluzie îndărătnică sceptic mereu de rezervă/ viața ta ca și deșertul liliecilor speriați/ este mister neguros uneltire obscură/ doar poezia ca o cometă albastră îți lasă iluzia că/ de cealaltă parte a fricii vei dobândi/înseninarea” (p. 24). Livrescul e invocat cu predilecție – sau chiar provocat –, în sintagme ce fac din metaforă o entitate obsesivă care frisonează empatic acuitatea percepției: “clădesc sfere de argint/ pentru purificarea metaforei/ și a mea” (p. 9), “lumina se subțiază și/întunericul dospește/ ca aluatul metaforei” (p. 10), “aburul răzlețit/ ca o metaforă străvezie” (p. 16), “poetul ocrotește/ derutata metaforă” (p. 18), “mereu cu fața spre poezie/ să nu poată fi devorat/ de metaforă” (p. 21), “metafore deasupra resemnării” (p. 22) ș.a. Precaritarea, vulnerabilitatea și derizoriul agresează, “cuibul păsării Ibis” – care este însăși sensibilitatea poetului -, pentru care numai creația înseamnă (într-o ipostază a sacralității acesteia), o posibilă șansă de redumpțiune inițiatică: ”veniți de luați/ poezie/ muribund veacul ne/ ademenește/ cu metafore și/ cuminecătură/ se lasă răcoare/ o/ altfel de pace așternută pe/gură”(p. 39). Dumitru Cerna este cercetat uneori și de o umbră narcisiacă, pozând ca într-un “flash” incantatoriu, în histrionist ambulant; ipostază care nu-l prea “prinde”, pentru că, după “lecturarea poeziei” care deschide volumul (iată o strofă”: “infatuat și sfios cu alură de lord/port cu evlavie cravata și teama/ocolesc cafenelele nu fac bine la cord/tensiuni și boli rare în mine dau iama” – p. 7 - , constatăm că poetul ne-a întins o capcană, în restul poeziilor – cu excepția ronsetului final – el schimbă registrul liric, Cerna fiind , de fapt, un neliniștit incurabil și-un timid (in) versat, care-și disimulează, de cele mai multe ori, revoltele: “spre tine mici dividende de la viață/ se preling ca grăunțele din buzunarul milogului/ iar drumul către adevăr seamănă tot mai mult/ cu trădarea lui Iuda/ (...) împacă-te cu răbdarea domnule poet/ mâine vom hotărî ce țară va mai fi cumpărată/ și va fi ca-n basmele de care ne este teamă /ca-n rugăciunea ce nu ne mai încape” (p. 27). Alte fețe (ipostaze și înfățișări) ale poetului – în demersurile sale recuperatoare ale inefabilului din aria maculării – ni se vor revela, poate, în alte volume, căci “pasărea Ibis” se mai împacă, din când în când, cu agresorul: “invoci izbăvirea/regatul Păsării Ibis/prietena ta care zboară” (p. 36). (Viața cărților – Pasărea Ibis și Agresorul, Oradea, „al cincilea anotimp”, anul III, nr. 6 (29), iunie 1999, p. 2)

Mircea POPA. După volumele Cireșe amare (1993), Poeme translucide (1996) și Sceptic de rezervă (1997), Dumitru Cerna ne propune prin cel de-al patrulea volum Pasărea Ibis și Agresorul (Editura Didactică și Pedagogică, 1998) nu atât o reîntoarcere la vechile sale obsesii și formule poetice cu care ne obișnuise, cât mai degrabă o spiritualizare și o rafinare a logosului, în care valoarea morală tinde să se încorporeze celei estetice. Tema poetului și a poeziei este foarte prezentă în volum, semn al conștientizării posibilităților sale creatoare și a unei responsabilități sporite față de mesajul transmis. Un vers ca “atavic poetul oblojește muguri de oleandru otrăviți “ trimite la sensul ascuns al rostului terapeutic al creației, căci, după cum aflăm dintr-o altă poezie, “doar poetul mângâie aburul răzlețit ca o metaforă străvezie” (Dealuri). Chiar dacă această creație se identifică cu suferința și disperarea (“scriu din disperare tată/ precum tu ți-ai risipit orgoliul/ în fiii tăi care-au îmbătrânit” – Bobul de uraniu), poetul crede în forța traumaturgică a versului, este convins că forța cuvântului său poate fi primejduită de criminalii de profesie, căci nimic nu exprimă mai bine, mai adevărat și mai liber gândul omului decât poezia. De aceea, “poeții sunt primii pe care-i închid dictatorii”, căci poeții stau de vorbă cu Dumnezeu și cu florile din inimile oamenilor. Dialogul poetului cu Divinitatea devine în acest volum o formă de exprimare a candorilor virginale, a puritanismului de tip franciscan, o formă de primenire interioară și expurgare a răului. Poezia lui D. Cerna încetățenește ideea unei naturi în destrămare, atins de boala lipsei de har, a unui habitat bolnav, din care Dumnezeu e pe cale să plece: “poetul se arată omului/ la margine de crepuscul/ alături de Dumnezeu/ de-atâta singurătate/ luna ruginește/ ca bănuțul/ care nu te mai poate însoți/ pe umărul poeziei/ ghemuită speranță/ Pasărea Ibis ațipește/ cu privirea în de/rugăciune” (Sânziene). O natură agresată, pe moarte (“în vârf legea singurătății îți relevă rătăcirea”, o natură asediată de forțe atavice („în raza somnolentă a lunii târzii/visele tale precum exterminatorii par gândaci”), halucinatorii și amenințători, „ca pecinginea mileniului ce va să ne înghită”. Dimensiunea cosmică a Răului, haosul și exilul demiurgic mărește senzația de spaimă și debusolare, de iminent cataclism geologic, de gol atavic. Față de lumea de răutăți a omului, Dumnezeu devine simplă imagine a transcendenței goale, un mare încremenit în gestica inutilității: „Dumnezeu își acoperă privirea/ incredibil de/ încremenită” (Fața poetului), dialogul poetului cu lumea și cu existența atingând aici formele tragicului și ale delirului existențial, ceea ce adaugă acele note de gravitate și profunzime care certifică noul salt spre depășirea de sine a poetului. (Cărțile clujenilor – Dumitru Cerna : Pasărea Ibis și Agresorul, „Adevărul de Cluj”, anul XI, nr. 2505, joi, 11 februarie 1999, p. 4).

Petru POANTĂ. Precum un obiect prețios, primul volum al lui D. C. este placat cu citate din Soliloquia a lui Augustin : unul generic și câte un motto pentru fiecare dintre cele patru cicluri. Printr-un asemenea gest poetul nu reclamă însă o descendență spirituală sau o sensibilitate religioasă. Ca autoritate supremă a creștinismului, Sfântul Augustin cauționează un mod de înțelegere a actului creației, acesta fiind pentru D. C. echivalentul profan al rugăciunii. Scrisul înseamnă reculegere pioasă în singurătate. Este o formă a umilității, al cărei anacronism poetul și-l asumă cu o autoritate blândă și protectoare. Intr-o lume desacralizată și agresivă, scriitorului anahoret I s-a substituit scriitorul funcționar, ființă ambiguă care-și disimulează gravitatea elegiacă în bravadă. Simulează conformismul, punându-și o mască de dandy burghez, parodiindu-l parcă pe Radu Stanca: „sunt primul poet-funcționar din oraș / urc îmbrâncit ierarhii troleibuze / îmi car destinul și diplomatul trufaș / îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze / fac plecăciuni pozez sunt sceptic învăț / mersul pe sârmă zâmbitor și poznaș / mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț / sunt primul poet-funcționar din oraș”; sau, în altă parte: „m-am boierit domnule pictor / port iată fular alb / și smoking închis la culoare / sunt ca un mire / înainte de vis / de culcare…” Rămâne dominantă tema agresării poetului și a poeziei de către o societate demonetizată de materialismul ei brutal. Sentimentul deceptiv se limitează însă la o tonalitate melancolică și vag ironică, îndeosebi în poemele „realiste”, ale banalului cotidian. Dar D. C. devine mai expresiv în poeziile mai concentrate care amintesc întrucâtva finețea și subtilitatea spiritului oriental, ori ale celui epigramatic, specific manierismului, în care efectul se focalizează pe o nomenclatură a sacrului și a naturalului, în linia unui fantezism rafinat de suavități crepusculare. Sentimentul depresiv se adâncește, ființa se simte aruncată într-un exil cosmic. Un dumnezeu de proveniență gnostică (deus otiosus) asistă impasibil ori neputincios la dezastre: „lehuză / luna ocrotește / poemul / ca pe-un scâncet / de înger / orfan / Dumnezeu surâde / împăciuitor / și / obosit”;plouă prin / streașina / omenirii / răbdător cu / dezastrele / Dumnezeu numără / unul câte unul / picurii”; „cui să mai ceri / îndurare / pe Dumnezeu îl porți / în urma ta / ca pe-un copil / ce-așteaptă / alinare”; sau imaginea halucinant-masochistă a disperării: „coșmarul pedepselor / capodoperă demențială / să intri în primul / abator / și să strigi / pământul acesta / dezolat / mă arde / am venit cu limba la / tăiat”. Există și un registru al reveriilor calme, cu desfătări secrete în caligrafismul miniatural și estetizant, ca în acest peisaj textualist: „dealuri în de dealuri / respirație ușurată / dinspre unduiții de valuri / se-nghesuie lumina / și se micește / ațipești ca o pasăre / cu capul sub aripi / la adăpost de presimțire / doar poetul mângâie / aburul răzlețit / ca o metaforă / străvezie”. Poezia lui D. C. este, în cele din urmă, o glorificare a calofiliei; dar mai ales a lirismului originar, a cărui sursă directă se află în confesiunea elegiacă. De precizat că aici calofilia are o semnificație estetico-morală. A iubi frumosul și a scrie frumos: iată alternativa posibilă la agresiunea universului istorial. O întreagă recuzită, îndeobște epuizată poetic, e astfel resemantizată/resensibilizată. Prețiozitatea imaginilor compensează sentimentul precar al existenței: „parfumat și translucid / în bătaia lunii / ca bulgărele de smirnă / am alunecat din înaltul / cuvântului / înger al hăului / în care s-a trezit un vulcan // mi-am uitat aripile / în sacoșa lui / Dumnezeu”. Limbajul devine un adăpost ambiguu, vanitos și ironic: „Adăpostit în cuvânt, ca oul în porumbei, / Surâd. Demnitatea își are și ea înfumurarea ei. / Scriu ocrotit de frig, iarna când șerpii iernează / și nu se mai duc cu bârfa la zei”. ( Dicționar de Poeți. Clujul contemporan, ediția I, Cluj-Napoca, Editura Fundației Culturale Forum, 1998, pp. 52-54; ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1999, pp. 46-47)

Al. Florin ȚENE. După debutul editorial din 1993 cu volumul Cireșe amare – versuri, Editura Clusium, Cluj-Napoca, premiat la Salonul Național de carte, ediția a III a, Clu-Napoca, poetul Dumitru Cerna este în librării cu a patra carte de versuri, intitulată sugestiv Pasărea Ibis și Agresorul – Editura Didactică și Pedagogică, colecția Akademos, 1998, volum închegat pe o logică coerentă, cu o recuzită ancorată în psihoza realului în care imaginea are o anumită ingeniozitate și spontaneitate prin care trece un frison romantic. Cartea este un seismograf al zonei dintre metaforă și ipostaza birocratică a socialului: „fac plecăciuni pozez sunt sceptic învăț/ mersul pe sârmă zâmbitor și poznaș/ mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț/ sunt primul poet-funcționar din oraș”. Găsim în versurile lui Dumitru Cerna rămășițe ale titanismului romantic, oscilând între timiditate și neliniște, între trufie și politețe ca într-o pictură de Tiepolo cu mizantropii vizionare în care ființa poetului saltă atingând metafizicul-religios. „Dumnezeu întoarce spatele/poetului/ ca un înger imens doborât/ de amintiri” sau „mi-am uitat aripile/ în sacoșa lui/ Dumnezeu” în care fina ironie, aproape imperceptibilă, este ridicată la nivelul religiosului. Folosind dezaxarea sistematică a simțurilor, exacerbate până la înflorarea lor, poetul forțează limitele realului, trecându-le pe planul doi, depășindu-le progresiv. Trăirea e o epuizare a experienței, prin înstrăinarea elanului vizionar și a resorturilor vitale. La finele acestora poetul este un altul, o ființă eliberată de încărcătura realului: “poetul se arată omului/ la margine de crepuscul/ alături de Dumnezeu/ de-atâta singurătate/ luna ruginește/ ca bânuțul/ care nu te mai poate însoți”. O delicatețe susupectă se desprinde din poemele lui Dumitru Cerna, o parte din acestea sunt clic-clacuri a unor iluminări bruște ca niște fante ale spiritului. În spatele imaginii grațioase, mocnește revelația dureroasă a dezvinovăției: „și tot mai des trimiși ai circului lumii/ fac recrutări, organizează selecții și licitații mondene/ campanii pentru clovnul ultimei reprezentații/ arlechini îmbătrâniți ori mucenici născuți pe eclipsa de soare/ se dezvinovățesc se purifică se rostogolesc/ pe sârma ghimpată și ruginită a omenirii”. Poetul coboară în citadin cu sufletul-oglindă în care oglindirea este o exultantă a confesiunii, are nervii întinși la maximum și cu toate simțurile ascuțite. Acestea sunt forme de recuperare a autenticității. Visceralul resimte, uneori, cerebralitea ca presiune convențională asupra trăirii. Poemele sale sunt o radiografie a realității cu o mare disponibilite asociativă: „s-a dughenizat lumea peticită și stridentă/ ca o femeie ușoară pierdută în Orient/ prietenii s-au privatizat și s-au risipit/ conturi secrete în bănci particulare/ Dumnezeu îndepărtat și furios ca Bosforul/ aruncă laxcrimi de spumă dulceagă”. Scenariul liric ingenios construit pe luciditate dă o coerență versurilor iar confesiunea frenetică și contorsionată, în fapt o explozie a interiorității sub forma retoricii impetuoase, crează o stare de impondrabilitate la care, aparent, poetul nu participă. E numai aparent, căci eul, după paravanul detașării, trage „sforile” sufletului: „am îmbătrânit de absența morții mamă/ sunt ca un cuibar în care/ nu s-a mai întors Pasărea Ibis/ parcă mâna dreaptă s-a alungit ca trupul/ unui șarpe pervertit la bomboane cu lapte/ nu mai am putere în noapte”. Cartea cu poeme a lui Dumitriu Cerna are un fond al inteligenței liric-tensionat, e o confesiune în fața propriului eu, „biciuit” de existența reală, în care recunoaștem orgoliile poeziei adevărate. (Note de lectură : Pasărea Ibis și Agresorul, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul IV, nr.164, 27 aprilie 1998, p. 7; O delicatețe suspectă, Iași, „Convorbiri literare”, an CXXXII, serie nouă, nr. 8 (32), august 1998, p. 40).

Ion CRISTOFOR. Autor al unei impresionante, masive teze de doctorat, intitulată Panait Cerna. Biografia unui destin, Dumitru Bobină, a devenit cunoscut în literatura actuală sub pseudonimul Dumitru Cerna. Poetul s-a remarcat prin eleganța liricii sale, de un rafinament necăutat, prin nota originală, inconfundabilă. A publicat câteva volume de poezie la edituri prestigioase, cărțile sale fiind bine primite de critica literară. Unul din volumele sale, Poeme dobrogene, evocă spațiul geografic și spiritual în care s-a format Panait Cerna. Câțiva ani, poetul și autorul tezei amintite a condus o prestigioasă revistă de cultură și artă, „Grai”, care a realizat câteva numere monografice, remarcabile, cum ar fi cel dedicat lui Ioan Alexandru. A publicat eseuri și articole de critică literară în mai multe reviste de cultură, dovedind o bună informare, precum și o eleganță particulară a expresiei. În ultimii ani, a publicat numeroase articole dedicate vieții și operei lui Panait Cerna, mai ales în revista clujeană „Cetatea culturală”, mici studii ce dovedesc pasiunea pentru cercetarea unui autor intrat, din păcate, într-un con de umbră al istoriei literare.

Poetul și eseistul Dumitru Cerna a preluat acest pseudonim din venerația pe care o poartă atât locurilor sale de baștină cât mai ales amintirii poetului Panait Cerna. A editat acum câțiva ani un studiu al lui Panait Cerna, Eminescu și Faust (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001), cu o prefață de Petru Poantă, prin acest gest încercând să aducă în actualitate activitatea literară a unui poet înzestrat, al cărui sfârșit tragic, prematur, a încheiat o carieră ce se anunța strălucită.// Lucrarea de doctorat a lui Dumitru Cerna constituie indiscutabil cea mai valoroasă cercetare de până acum, dedicată poetului Panait Cerna. Biografia sa este reconstituită cu minuție, pe baza a numeroase documente culese din arhive, multe dintre ele fiind inedite. Dumitru Cerna a recuperat din paginile unor reviste uitate, adeseori ignorate de cercetătorii de dinaintea sa, contribuția lui Panait Cerna la o literatură care trăia sub influența eminescianismului. De altfel, unul din cele mai consistente capitole se intitulează „Epigonismul eminescian”.Comentariile sale aplicate la poezia lui Panait Cerna sunt fine și nuanțate, dovedind o certă înzestrare critică. Remarcăm aici câteva din capitolele cele mai elaborate: „1897. Adevăratul debut în revistă. Începutul activității literare”, „Poezie și revoltă”, „Panait Cerna, critic și teoretician literar”, „Poezii necunoscute sau necuprinse în volum” etc. Masivă, bine documentată, remarcabilă prin vasta documentare relativă la biografia tragică a lui Panait Cerna, dar și prin analizele aplicate pe text, lucrarea Panait Cerna. Biografia unui destin trebuie salutată ca o consistentă lucrare științifică. Dacă amintim de valoroasa cercetare a poetului Dumitru Cerna o facem și pentru a sublinia parcursul intelectual al unui poet cu o biografie spectaculoasă. Scriitorul Dumitru Cerna s-a bucurat de o existență ieșită din comun, practicând tot soiul de profesii umile și umilitoare, într-o epocă, cea a dictaturii comuniste, ce a strivit nu puține personalități. Cu cerbicia tipică unui om al pietroasei Dobroge, Dumitru Cerna a ieșit întărit din perioada dictaturii, lansându-se într-o carieră profesională dificilă și în aparență puțin propice scrisului, cea de funcționar. Tocmai în această perioadă, scriitorul va da adevărata măsură a talentului său. De altfel, poetul își asumă poza autoironică, ceremonioasă a acestei posturi, care-l particularizează, în ciuda unor apropieri posibile de masca aristocratică a unui Radu Stanca, după cum remarca Petru Poantă: „sunt primul poet funcționar din oraș/ urc îmbrâncit ierarhii troleibuze/ îmi car destinul și diplomatul trufaș/ îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze". Născut în 1955, în comuna Cerna, din județul Tulcea, poetul-funcționar e licențiat al Facultății de Drept din Cluj-Napoca. Este autor a mai multor volume de versuri: Cireșe amare (1993), Poeme translucide (1996), Sceptic de rezervă (1997), Pasărea Ibis și Agresorul (1998), Poeme dobrogene (1999), Trist. Poeme bonsai (2000), Între două pustiuri (2001), Dumicatul de pelin (2003), Magdala (2005), Fiul (2006). A realizat mai multe antologii de poezie contemporană și a îngrijit și prefațat volumul Meglenoromânii din Cerna. Ieri si azi al Dumitrei Petrică, rod al precupărilor sale de recuperare a unei memorii istorice privitoare la ramura sudică a neamului nostru. Poetul însuși are o ascendență meglenoromână, numeroase din poemele sale conservând cuvinte din acest dialect. De altfel, Dumitru Cerna este prin excelență o sensibilitate solară, un sudic vibrând cu toate fibrele ființei la chemările astrului diurn. Unul din volumele emblematice pentru lirica sa este, după cum aminteam la începutul acestor rânduri, Poeme dobrogene, o carte invadată de miresmele acestui spațiu sudic. Cu toate acestea, structural Dumitru Cerna este un solitar, cu oroare față de grupările literare, refugiindu-se într-o singurătate luminoasă, sentiment ce poate fi detectat și în volumele ulterioare: „Scriu poezie și nu știu mai nimic/ despre mine/ dar câtă lumină îmi scaldă/ sfioasa/ părelnica-mi solitudine" (Fiul). Geografia sa mitică nu rămâne cantonată la spațiul originar al Dobrogei natale, dar acesta constituie toposul cel mai consistent, revenind obsesiv în mai toate volumele poetului. Imaginea provinciei sudice e readusă în culorile vii ale unei prodigioase memorii afective, chiar dacă intersectată de motivul livresc, romantic, al unei balade germane: „cerul albastru și Dunărea albastră/ adolescența - mușcată roșie-n fereastră// caise verzi în ocale de chihlimbar/ și sâni mișcători respirând sub priviri de barbar// Lorelei râde roș cu pistrui de la jar/ pe faleze pescăruși din iubire-arăsar/ se înserează peste șapte coline/ adolescența se clatină-n goale tulpine/ Lorelei tace gri în priviri nuferi stinși/ anii noștri sunt într-o singură vară cuprinși// alb-mov liliacul se reazimă-n sară/ tristeți misogine aburi în tine presară// Lorelei moare brun Dunărea se-nspumă/ funiginea ei se prelinge-n lacrimi de brumă// au ațipit toate și vara și luna/ adolescența din ceruri îți face cu mâna" (Lorelei). Spațiul compensator al Dobrogei este văzut cu ochiul unui estet, al unui rafinat atras de culorile și de parfumurile unui univers auster, reconstruit sub semnul rememorării. Poezia devine aici un ritual al reîntoarcerii, al celebrării unui spațiu dominat de figurile tutelare ale părinților, dar și de motivele emblematice ale nucului, busuiocului și cărării: „Doamne, m-am întors de unde-am plecat./ Nucul și el frământat-fulgerat,/ Fața poemului arsă de soare,/ Morminte făr' de busuioc și cărarea din sat." Motivele tradiționale sunt prelucrate în spiritul unei modernități solitare, nesupusă vreunui model sau mode poetice. În toate manifestările sale, Dumitru Cerna rămâne un solitar, chiar dacă scriitorul nu e lipsit de simțul solidarității cu breasla și semenii. Rafinatul său estetism e nu numai semnul unei opțiuni artistice, ci și expansiunea lirică a unei orgolioase, singulare interiorități. („Un poet solitar: Dumitru Cerna”, 2 iunie 2008)

Constantin CUBLEȘAN. De la un volum la altul, timbrul poetic al lui Dumitru Cerna primește accente mai dramatice, rezonanța vocii devine mai plină, mai profundă. Aceasta și datorită faptului că pentru el cuvântul exprimat, poezia, se confundă cu existența, nu atât a sa proprie, individuală, cât existența însăși în care totul se raportează la cei doi poli ai creației – Dumnezeu –, marele întemeietor al universului, care acum, pustiit, “la margine de crepuscul” stă și „ascultă/foșnetul tăcerii” alături de Poetul, un fel de alter-ego al acestuia, investit să creeze lumi din cuvinte („Dumnezeu preschimbat într-un puști/ mă va învăța să mă joc de-a ascunsa/ până atunci drămuiesc la ghemul cuvintelor”Pasărea Ibis și Agresorul). Această corespondență oferă lui Dumitru Cerna perspectiva unei notații meditative grave și, totuși, subtil-ironice asupra înseși condiției existențiale…comune: „cât de bine semănăm noi/ părinte a toate/ și cât de profund ne plictisim uneori”(Nedumerită luna). E o stare de un tragic plictis când “cuvintele se ofilesc/ precum urzica albicioasă în puterea amiezii” (Brățara magnetică) ori, la antipod, când “cuvintele s-au sălbăticit/ și nu mă mai pot înțelege cu ele” (Precum Novalis). În acest context oscilant, „poezia încolțește departe/ de catedrale” (Departe de catedrale) în „tenebroasa lume” în care „poetul oblojește/ muguri de oleandru otrăviți/ mereu cu fața spre poezie/ să nu poată fi devorat/ de metaforă” (Muguri de oleandru). Și totuși, „poeții sunt primii pe care-i închid dictatorii” (Arlechini îmbătrâniți) pentru că au curajul a denunța faptul că „paradisul pe pământ se află mai sus/ cu trei metafore deasupra resemnării” (Poemul neputinței noastre). De aceea, uneori evadează, căci a scrie „din disperare” (Bobul de uraniu) nu poate duce decât la moarte (“azi-noapte Pasărea Ibis a încetat să mai cânte” – Precum Novalis), stare în care „îți vine să te confesezi atunci/ direct lui Dumnezeu/ să te despovărezi ca și copacii/ de păsări rătăcitoare” (Cu o simplă atingere) și resemnat „poetul se retrage dintre oameni/ suspect de melancolie (…) cu aura toamnei pe suflet/poetul pare o pasăre posomorâtă” (Pasăre posomorâtă). E o stare de grație terifiant-lumească, a existențialului banal din care poetul nu poate decât să-și decanteze cuvintele-metaforă într-o tristă, sarcastică autodefinire a sinelui: „m-am boierit domnule pictor/ port iată fular alb/și smoking închis la culoare/ sunt ca un mire înainte de vis/ de culcare/ un chist în ceafa omenirii/ joc tare domnule pictor și-s trist/infatuat și bine ras ca un lord/ trec prin viață numărând/ discret mărunțișul în buzunare/ și zâmbesc ca și cum aș fi/ de-o clipă doar avansat/ m-am boierit și-am învățat rolul mare/ hienele mă simt de la distanță/și clevetesc mimând pe trotuare/ ci răbdare domnule pictor răbdare/port lacrimi de revervă-n diplomat/ sunt vesel dar mă-nmoaie gândul că în noapte/ mâna care a cântat presimte ploaie” (Ca un mire). Este palierul discursului poetic pe care Dumitru Cerna evoluează cu o inspirată degajare a gestului ironic, denunțându-și condiția…demiurgică în umbra banalității existențiale, cu nonșalanța romanțioasă a unui sentimentalism cuceritor: „sunt primul poet-funcționar din oraș/urc îmbrâncit ierarhii troleibuze/ îmi car destinul și diplomatul trufaș/ îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze// fac plecăciuni pozez sunt sceptic învăț/ mersul pe sârmă zâmbitor și poznaș/ mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț/ sunt primul poet-funcționar din oraș// nu mă revolt tăcerea-i de aur/ navetist între funcții cu veacul trăpaș/ visez democrații eliberate de plaur/ sunt primul poet funcționar din oraș/ infatuat și sfios cu alură de lord/ port cu evlavie cravata și teama/ ocolesc/ ocolesc cafenelele nu fac bine la cord/ tensiuni și boli rare în mine dau iama// fac plecăciuni pozez sunt sceptic și învăț/ mersul pe sârmă zâmbitor poznaș/ mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț/ sunt primul poet-funcționar din oraș” (Poetul-funcționar). Este poezia ce-i va deveni (cel puțin o vreme) emblematică, definitorie, acceptată-resimțită – ca proprie unui anume tip de erou contemporan: poetul-funcționar și fredonată ca un șlagăr în vogă. E semnul sigur că Dumitru Cerna a prins… cuvântul ce exprimă adevărul (său) într-un fel aparte, numai de el spus, alfel, ceva ce e de-acum o adevărată marcă poetică. De-aici încolo timbrul său se individualizează altfel, marcat cu siguranță pe scala unui dramatism al autodefinirii implicate în denunțul terifiantului existențial, elegant lucrat însă în filigranul metaforei intelectualiste: „călăuzit de moarte precum călugărița/ care i-a învățat pe leproși să cânte/ sunt impresarul păsărilor de noapte/ și poetul care dansează/ clădesc sfere de argint/ pentru purificarea metaforei/ și a mea/ sunt ca fulgerul îmblânzit/ șopârlă a cerului ajunsă pe pământ/ din motive de șovăială/ luminez doar în nămiezi/ când nimănui nu-i mai pasă de beznă” (Milai, căutătorul). Poezia din “Pasărea Ibis și Agresorul” (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998) reprezintă cota de evidentă maturitate a lui Dumitru Cerna, un creator ce și-a uitat „aripile în sacoșa lui Dumnezeu” (Bulgăre de smirnă). (Vitrina cărții : Pasărea Ibis și Agresorul, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, anul IV, nr. 162, 13 aprilie 1998, p. 7 )

Ionuț ȚENE. Salutăm apariția volumului de versuri „Pasărea Ibis și Agresorul” al distinsului nostru coleg și poet Dumitru Bobină-Cerna. Această plachetă de versuri a apărut în condiții grafice excelente, la Editura Didactică și Pedagogică, în Colecția Akademos, sub îngrijirea excepționalului critic literar, doamna Irina Petraș. Coperta cărții este în concepția Laurei Poantă. Poezia lui Dumitru Cerna vibrează în semnul unei nostalgice reverii de toamnă târzie, a unui poet ce-și caută sinele, într-o lume îpotriva acestuia, aparentă și derizorie. Flexibilitatea eului ține de cum „fac plecăciuni pozez sun sceptic învăț/ mersul pe sârmă zâmbitor și poznaș/ mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț/ sunt primul poet-funcționar din oraș”. În poezia lui Dumitru Cerna, tragedia existenței nu este goală, Sartre-iană, ci plină de sens și conținut, cu rădăcini adânci în trăirea interioară, ce leagă omul de Dumnezeu: „Dumnezeu preschimbat într-un puști/ mă va învăța să mă joc de-ascunsa…” De fapt poetul joacă o festă ludică, în tragedia contemporană. Adevărul este că îi reușește în viață, dar mai ales în poezie. „Pasărea Ibis și agesorul” este o victorie a florilor împotriva tancurilor. Este unul din cele mai bune volume de versuri apărute în România post-decembristă. (Dumitru Cerna – Pasărea Ibis și Agresorul, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul IV, nr. 159, luni, 23 martie 1998, p. 8)

M. BOCU. A apărut, recent, volumul de poezie Pasărea Ibis și Agresorul, cel de-al patrulea al lui Dumitru CERNA – poet clujean de talent, creator al unei poezii în care reflecția se descătușează din imanența pură a formei, în care timpul biografic adună laolaltă crize, căderi, purificări sau învieri, iubiri adunate în cuvânt – ce aduce, nostalgic și obsesiv, uriașul mozaic al lumii, captând pentru cititor, în îmbrățișarea privirii poetice, îndepărtate și iluzorii spații. Despre volumul apărut în excelente condiții grafice la Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, Colecția AKADEMOS, cu o copertă ce poartă semnătura Laurei Poantă, ne propunem să mai vorbim. (Semnal, „Adevărul de Cluj”, anul X, nr. 2240, miercuri, 1 aprilie 1998, p. 5)

Ioan H(ĂDĂRIG). „Între minunile Fiului și Umbra Poetului visează Dumnezeu”. Poetul și pasărea își zidesc aripile și cuvântul și zbaterea coliviei alungată pe altarul timpului. Acel timp pietrificat în care „osândit/ îngerul pe pământ/ învață să iubească” și unde „din cenușa înghețată a toamnei” cătușele tremurânde ale cuvântului se transformă în poeme. Și atunci, poemul, trădată lavă a unui vulcan ascuns în păienjenișul cerului, se așează rană în palma drumețului. Poetul, alungat în „foșnetul tăcerii”, se zbate în ochii de ceară ai muntelui. Poezia lui Dumitru Cerna, zbatere a coliviei pe care cititorul o așează deopotrivă ochi și trup iubitei. Poezia lui Dumitru Cerna, ochiul Evei zidit în alungarea șarpelui și trădarea sânilor dar și în trupul de amant al lui Adam. Poezia lui Dumitru Cerna, singurătatea loviturii pe trupul însângerat al cuvântului. Poezia și colivia se alătură tăcute cuvântului de lut modelat de zbaterile păsărilor trădate de aripile timpului. Poemul lui Dumitru Cerna, un poem întemnițat în singurătatea coliviei. Colivia-cuvânt. (Cronică în alb, Aiud, „Aiudul și Cartea”, nr. 2, mai 1999)

Michaela BOCU. După volumele de versuri Cireșe amare (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1993), Poeme translucide (Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1996), Sceptic de rezervă (Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997), Pasărea Ibis și Agresorul (Editura Didactică și Pedagogică, București, Colecția Akademos, nr. 112, 1998), poetul Dumitru CERNA lansează astăzi, ora 13 (în Sala nr. 2 de la Casa de Cultură Studențească din Cluj-Napoca) volumul Poeme dobrogene (ediție bilingvă româno-franceză, apărută la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999). Este cartea de vizită a unui poet care înțelege să-și elaboreze versul, acesta devenind, înainte de orice exercițiu, un antrenament al spiritului lucid.// Cu acest nou volum, Dumitru Cerna se întoarce la izvoare într-o încercare sublimă de a-și „salva” copilăria, în care insinuează iubire, intuiție, naivitate, prospețime, artificiu. Uimit în contemplație, el revine, ca prin vis, matur însă, la starea de uimire a copilăriei, pe care o proiectează pe pământul de acasă: acolo unde tatăl îi apare de-a dreapta, pe locul celor aleși la Judecata de Apoi: „înflorise bumbacul copilăriei/ în vis tatăl meu se afla/ de-a dreapta mea/era mai tânăr decât mine/ și era obosit (…) tatăl meu se afla/de-a dreapta mea/ ca bobul de uraniu/ poticnit în coasta fiului”; alegoria bobului de uraniu, care se prelinge dinspre tată către fiu, marchează timpul identității. Poetul percepe cauzalitatea – “scriu din disperare tată/ precum tu ți-ai risipit orgoliul/ în fiii tăi care îmbătrânesc” (Bobul de uraniu) – miticul se răsfrânge în real… Într-o notă clasicistă, dar deloc obosită, cu un soi de academism care nu disprețuiește aventura novatoare, poetul se confesează cu conștiința limpede că izvoarele, ca și amintirile, se află undeva departe: „Lorelei tace gri în priviri nuferi stinși/ anii noștri sunt într-o singură vară cuprinși (…) au ațipit toate și vara și luna/ adolescența din ceruri îți face cu mâna” (Lorelei); alteori, vorbind pe linia unui lirism ce închide o experiență strict individuală, cu imaginația încărcată de nuanțele bogate care însuflețesc adâncurile, schimbarea opulentă a lumii, asistăm la înfiriparea unor pete de lumină în care chipul dascălului pare să topească absolutul neființei: „lună nouă lună plină lună dobrogeană/ un copil atinge lumea cu căprie geană (…) lună plină lună arsă luna lui cuptor/ iarna crește dinspre moarte flori de sicomor” (Flori de sicomor); tonul elegiac din Flori de gutui, Flori de tutun (“tremur flori de tutun în țărâna din sară/ tata-i dalb spre gând mama picură lună amară”) – ecouri ale unor sentimente vechi, amintiri întunecate – evoluează către unul meditativ, cu accente sumbre, organizat în construcții arhitectonice și muzicale, ca în Flori de bumbac, în opinia noastră poate cel mai elaborat poem din volumul în discuție: “licăre-n palma tatii flori de bumbac iarna dogoare/ un copil se strecoară în sângele alb roș-lutul îl doare (…) arde pare bumbacul de noapte și tata și vama/ picotește-n sfârșeală lumânarea albă din mama/ întins pe rogojină Dumnezeu ațipește oliv/ cresc flori de bumbac în de umerii fiului costeliv”. (Cartea de poezie : Un antrenament al spiritului lucid, „Adevărul de Cluj”, an XI, nr. 2771, marți, 21 decembrie 1999).

Ionuț ȚENE. În ultima vreme, prin noi apariții editoriale, noua generație poetică post-decembristă își definește din ce în ce mai mult personalitatea și originalitatea. Izvorând din metafora și stilul poeziei tradiționale, poezia nouăzecistă, sau mai bine zis cea milenaristă, prin talentul reprezentanților ei, se impune printr-o redimensionare a cuvântului și a frazei poetice într-o formă nouă, polisemantică, expresiv de dură prin coloritul limbajului asemeni cristalului de Boemia. Un reprezentant de seamă al acestei generații particulare este poetul Dumitru Cerna. Acesta a impus un limbaj poetic propriu, în lumea poetică clujeană, după 1989 devenind o personalitate poetică recunoscută și apreciată de colegii săi de generație, precum și de mai vârstnicii confrați. Autor a patru volume de versuri și membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dumitru Cerna ne-a bucurat, zilele acestea, cu apariția unui nou volum de versuri, intitulat semnificativ Poeme dobrogene. Acest volum de versuri, care se constituie într-un ciclu poetic, a apărut în condiții grafice excepționale, la Editura Napoca Star (director Gabriel Hrdlicska), cu o copertă expresivă reprezentând familia autorului, în anul 1957, din Dobrogea natală. Pentru ca și poezia nouă românească să fie cunoscută în străinătate, acest ciclu poetic Poeme dobrogene a apărut bilingv, fiind tradus impecabil în franceză de Rodica Lucia Crișan. Cred că pentru a surprinde universul poetic al lui Dumitru Cerna, din Poeme dobrogene, trebuie să “citim” volumul începând chiar cu coperta. Fotografia de familie în fața casei dobrogene din copilăria poetului exprimă universul poetic tradițional de unde Dumitru Cerna își trage sevele metaforei sale. Prin Poeme dobrogene, Dumitru Cerna s-a întors la izvoare mobilizându-și versul cu motive, expresii, sentimente și leit-motive din universul tradițional al copilăriei. Cerna are nostalgia copilăriei: “înflorise bumbcul copilăriei/ în vis tatăl meu se afla/ de-a dreapta mea/ era mai tânăr decât mine/ și era obosit/ umed și greoi/ bobul de uraniu se rostogolea/ anevoios” (Bobul de uraniu). Întregul volum mustește a amintire, de dragoste de adolescent: “cerul albastru și Dunărea albastră/ adolescența – mușcată roșie-n fereastră/ caise verzi în ocale de chihlimbar/ și sâni mișcători respirând sub priviri de barbar” (Lorelei). Cartea se constituie, conform coperții, într-o poză de familie: “vrejul de caune subțiat și aspru/ lasă dâre vineți sângele albastru/ sora mea Traianca de sub păr veghează/ perele cum nu se mai străluminează” (Sora mea Traianca). Pentru Dumitru Cerna viața este o continuă stare de poezie, unde anotimpurile se contopesc: “se smintesc alfabetare verile iernează/ Dumnezeu cuprins de taină se înmiresmează/ lună plină lună arsă luna lui cuptor/ iarna crește dinspre moarte flori de sicomor (Flori de sicomor). La autor, poezia este o stare permanentă a copilăriei: “pelin și izmă în spatele casei și bumbac/ nalba lăptoasă mâinile mamei lacrimă tac/ dogoare cuptorul din lut și hrănit cu scaieți/ vătraiul și pâinea și mama între doi băieți/ picioare goale înflorite de la urzică/ grai meglenit și ștevia verde pitică/au înserat toate copilăria și seara…” (Presimțirea verii). Prin folosirea regionalismelor dobrogene, Dumitru Cerna dă o culoare specifică poeziei lui, particularizând-o de colegii generației sale. De fapt, Cerna folosește o tehnică poetică a milenariștilor, adică prin tradițional spre modernitate: “agent al tutunului tata alb cavaler/ spumegă ca o mireasmă tristă prin Cadrilater/ se-alungește căpriu crucea de din ochii ei/ tata foșnește prin inima mamei sânge-scântei” (Flori de tutun). Dacă pentru generația sa, Miron Radu Paraschivescu a fost poetul ciclului “Cântice țigănești”, sunt sigur că pentru noi, post-decembriștii, Dumitru Cerna va fi considerat poetul “poemelor dobrogene”. Dumitru Cerna este un poet autentic care mustește a talent și vigoare metaforică, el este expresia sintetică a poeziei generației milenariste. Putem spune, fără să greșim, că este liderul generației noastre. (Dumitru Cerna – Poeme dobrogene/Poemes dobroudjeois (Poemul izvoarelor), „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, an V, nr. 250, 27 decembrie 1999. p. 6).

Mircea POPA. […] Un rol important la diversificarea registrelor lirice și a modalităților de expresie au contribuit câțiva poeți, iviți în câmpul literar după 1990, cum ar fi D. Cerna, Tudor Ștefan, Ion Antoniu, Horea Muntenuș, Dorin Crișan, Ionuț Țene, I. Negru, Șt. Melancu, Virgil Leon, Adrian Bumb etc., o poezie despre care în mod sigur vom auzi în viitor, prezentările elegante și rafinate ale lui P. Poantă ajutându-I pe aceștia să-și găsească drumul potrivit evoluție, să se scruteze mai bine pe sine. […] (Cărțile clujenilor. Petru Poantă: Dicționar de poeți. Clujul contemporan, „Adevărul de Cluj”, luni, 18 ianuarie 1999)

Irina PETRAȘ. Într-o lume „abilă și tristă”, Dumitru Cerna își construiește poemele pe muchia de cuțit a lucidității autoamăgitoare. Expansiv și reticent, ironic și auto-ironic, cultivând un ceremonial subminat de conștiința propriului artificiu. Cumpăna, extrem de productivă, este prezentă în fiecare vers obsedat de marile teme și năruindu-le sub povara privirii ațintite. Dar și în întâmplările cotidiene ale unor ipostaze reciproc contaminate și puse în abis. Destins tensionate, fețele duble și oglindirile repetate salvează ceva din însemnătatea de odinioară și din magia apusă a Poetului în Cetate, în vreme ce se așează în pagină răspunsuri metodic-gospodărite la întrebările ființei. „Adăpostit în cuvânt, ca oul în porumbei” (cum se vede, adăpostirea e provizorie și cu dublu tăiș și ea), Dumitru Cerna își anunța într-un catren din Pasărea Ibis și Agresorul cel mai nou dintre volume, Poemele dobrogene:Doamne, m-am întors de unde-am plecat/Nucul și el frământat-fulgerat,/Fața poemului arsă de soare,/Morminte făr de busuioc și cărarea din sat”. La apariție, strofa mi se păruse ușor încifrată, simplu fior nostalgic. Ea povestea, însă, o experiență poetică nerepetabilă, un popas de măsurat drumul parcurs și de pus la cale înaintări viitoare. Cum se întâmplă asta la un poet născut lângă Tulcea și trăitor în inima Ardealului, pentru care infinitivele sunt nu doar lungi, ci și ascuțite? Substantivele se împerechează sub legile limbii române, fecundând amintirea și adăugându-i limpezimi verzui ca-n boaba de strugure eliadescă. Am în față și transpunerea poemelor în franceză și pot măsura trădările (inevitabile) de imagine. Întregul volum e lucrat în delicate emailuri, amintind de atmosfera densă, prevestitoare, plină de arome uitate și înfiorări fără nume din versuri pillatiene ori voiculesciene. În plus, senzația că ți se face un dar, că poarta s-a întredeschis doar o singură dată într-un gest de asumare publică a rădăcinilor și că, de aici înainte, ele vor lucra discret la temelia poemelor următoare. Senzualitatea e densă și cumva transparentă, în același timp. Adolescența – “mușcată roșie-n fereastră” – aduce cu sine suavitatea crudă ori cruzimea suavă a florii cu nume ambiguu. Dacă cerul albastru și Dunărea albastră nuntesc în amintire grație limbii române, în franceză e-o simplă întovărășire a două masculine, floarea însăși – mușcata – avându-și numele masculin. Tot așa cum “alb-mov liliacul se reazimă-n sară “, pe când le lilas și le soir își acordă doar un sprijin camaraderesc. Și alte amănunte îmi întăresc bănuiala veche că traducerea e (aproape) imposibilă când e vorba de poezie. Adolescența clătinată în “goale tulpine” profită de sensul dublu al epitetului – goale înseamnă “ne-pline”, dar mai înseamnă și “despuiate”, adăugând un plus de senzualitate. Când pământul “gângure prin tine șerpește”, circumstanța e asumată, fertilă, deloc egalată de simpla comparație, “comme un serpent”, din franceză. Fără să mai recurg la exemplele din franceză, se poate presupune cât pot pierde prin traduceri vorbe aromind românește precum în versurile: “iarna crește dinspre moarte flori de sicomor” sau “flori de gutui arăsar (s.m.) adoarme lumină” sau “tremur flori de tutun în țărâna din sară/tata-i dalb spre gând mama picură lună amară” sau, încă, “cresc flori de bumbac în de (s.m.) umerii fiului costeliv”. Alese ca dintr-o cămară mitică, dar ațipite o vreme, cuvintele ies la iveală ca niște odoare de preț. Simpla lor rostire e suficientă urechii românești să-și pună la lucru pre-istoria și să subînțeleagă alături de poet Totul. Pelinul și izma, bumbacul și nalba lăptoasă, vătraiul și pâinea, soarele răscopt, un zarzăr și o fântână, un colț de prispă, un nuc adumbrit de seară. Puține, dense, avare, laconice, cele douăzeci de poeme respectă toate semnalmentele unui “interludiu”. (Genosanalize – Dumitru Cerna :Scriu infinitive/ ascuțite și/ lungi/ până la umbra ce însoțește/ nedumerită/ luna…”, București, „Contemporanul”, anul X, nr. 16, serie nouă, (497), 20 aprilie 2000, p. 5).

Constantin CUBLEȘAN. Din 1993, de la debutul editorial cu Cireșe amare, Dumitru Cerna a urmat un drum evolutiv, nu numai în sensul maturizãrii timbrului poetic ci și în acela al rafinãrii expresiei verbale, recentul volum, Trist (Casa Cãrții de Știință, Cluj-Napoca, 2000), fiind în acest sens cu totul revelator. Restrâns ca dimensiuni (de altfel nici celelalte volume ale sale - Poeme translucide, 1996; Sceptic de rezervã, 1997; Pasãrea Ibis și Agresorul, 1998; Poeme dobrogene, 1999 - nu reprezintã culegeri mai substanțiale) el este alcãtuit, totuși, din patru cicluri ce impun douã stiluri distincte. Unul - Acrișor de rãbarbãr - pe linia poeziei moderne, cu evidente relații în tradiția actualã autohtonã, mai ales raportatã la experiența optzeciștilor și postmoderniștilor în general (autoironia și sarcasmul din Poet și figurant – ce se impune ca o declarație de credințã, emblematicã pentru atitudinea artisticã și civicã a poetului – probeazã aserțiunea: "Sunt poetul figurant din sala de sticlã/ mã-nchin uneori la poeți și la sfinți/ postmodernismul mã privește printr-o plasã de pâclã/ la vamă cenaclul de luni se vinde pe-arginți" etc.), celelalte – Poeme reînviate, Arhaice & pãgâne și Poeme bonsai – construite într-o joacã de cuvinte ce stârnesc rezonanțe delicat-exotice, urmeazã o modã mai puțin justificatã dupã gustul meu, a unei miniaturizãri manufacturiere de tip nipon ("te-ai iernat/ poem desperecheat/ vãrat/ din pãcat/ ai/ încolțit/de-am/ încãrunțit", altãdatã sofisticat și contorsionat verbal ca în poeziile de aceeași cotingențã ale lui Aurel Rãu: "pe lunã obscurã cum/ pre unul pus la depãrtare/ cestãlaltul/ îl cearcã/ și întipãritu-s-a/ întru metaforã/ lumina feței tale doamne// cei în depãrtare puși/ duși"), peste care trece totuși ușor, revenind la ceea ce de fapt îi aparține și face farmecul rostirii sale poetice - haloul folcloristic stilizat în mici bijuterii ornamentale, uneori în descântec ("sfântã chilie/ cu/ pereți de tãmâie/ prag de mãrmurie/ și/ fereastrã de anghie/ la/ masã runtaleasã/ crãiasã/ de cuvânt aleasã/ și suspin/ floare de/ amin"), alteori în colind ("scarã de cearã/ om de primãvarã/ și împãciuire de/ voire la bunãvestire/ dauzit/ din pom oprit și-aurit/ glas în ranã/ tânguia zidirea mea/ la Hristos/ de folos și fãlos/ veselos", sau în inocent joc de copil ("la rãscruce/ fluierul dulce/ în cruce/ mã/ tot/ duce"). E în aceste poeme de câteva cuvinte o stare, sugeratã lapidar ("columbã cu gheare/ degerate/ pe crucea ferestrei// eu fãrã de/ aripi/ iernez"), sau o meditație constatativã privind creația ("de-atâta plescãialã/ se strepezește/ metafora"), cãci, vorba poetului, poezia e "rezervație naturalã a/ singurãtãții". Citind aceste caligrafii elegant-metaforice ale unui spirit mereu încãrcat de poezia inefabilului existențial, simți dintr-odatã nevoia de a ți-l imagina pe autor în clipele intimitãții sale elaborate (de elaborare). Primenit, îmbrãcat cu grijã și asortat în ton cu predispoziția psihicã a momentului, retras în spațiul cel mai liniștit al apartamentului, ca într-un loc de reculegere sacrã, el se apleacã înfiorat peste pagina albã de hârtie, însemnând fãrã grabã, cu grijã și delicatețe, ca într-o mângâiere tandrã, însemnele grafice ale cuvintelor ce vin sã se așeze unele dupã altele ca într-o chemare vrãjitoreascã. Cât din tot acest ceremonial este autentic, cât doar o pozã adoptatã pentru sine ori pentru alții nu mai are nici o importanțã. Verbul are înfiorare, cuvântul emoție, poezia culoare. E tot ce poate sã-și doreascã mai mult, la urma urmelor, orice autor liric. Tristețile, nostalgiile viscerale, debordeazã într-o posturã ludicã: "anii fug ca iepurii/ din ce în ce mai alungiți mai albi" (Am dansat am visat), mereu preocupat de propria-i condiție poeticã: "m-am strecurat și eu în cuvinte (...) m-a dus cu ea Poezia de mânã" (Nãdejdea deznãdejdii), fãcând declarații cu valoare de artã poeticã: "cu mers legãnat și sfios/ asemãnãtor/ cãlãtoriei feline/ spre locul/ împerecherii/ cuvintele/ se preling în metaforã/ spre a pui și/ îmblânzi înțelesuri/ degetele poetului prind/ fãrâma de anafurã și o/apropie buzelor tale/ pulberea de cucutã/ arde o datã cu/ veacul" (Pulberea de cucutã), potrivindu-se în demiurgia cuvintelor cu însuși Creatorul: "făceam schimb de umbrã cu Dumnezeu/ mirodeniile cuvântului/ sânul de lunã atins/ și metafora nopții" (Umãrul lui Pelope). Cu eleganța unui talisman filigranat, volumul de poeme – Trist.Poeme bonsai – al lui Dumitru Cerna impune de-acum cu certitudine o personalitate clarã în amalgamata structurã compozitã a generației sale nouãzeciste. (Tristețile lui Dumitru Cerna, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, an VI, nr. 293, 23 octombrie 2000, p. 6).

Ionuț ȚENE. Poetul Dumitru Cerna este un reper al generației milenariste, a cărui operă poetică reprezintă o chintesență a noului stil liric post-decembrist. Versurile lui Cerna esențializează întreaga experiență a implementării unui nou discurs poetic, o sinteză între tradiție și inovație extremă în limba poeziei românești din ultimii zece ani. Metamorfoza acestui poet originar din Dobrogea brăzdată de istorie însumează întreaga sete de transcendență a generației sale, ca o revoltă simbol împotriva ateismului și materialismului propăvăduit de prolifica și uscata generație '80. Întreaga poetică a lui Dumitru Cerna este o atitudine, tipic avangardistă, în fața oricărui pol poetic trecut prin canoanele indiferenței și fariseismului post-modernist: "sunt poetul figurant din sala de sticlă/ mă-nchin uneori la poeți și la sfinți/ postmodernismul mă privește printr-o plasă de pâclă/ la vamă cenaclul de luni se vinde pe-arginți" (Figurant și poet). Aceste versuri amintite mai sus deschid ca un manifest noul volum de versuri al poetului Dumitru Cerna, "Trist - Poeme Bonsai", tipărit la editura Casa Cărții de Știință, sub îngrijirea prea prețioasei critic literar Irina Petraș. Noua carte de poezii a lui Dumitru Cerna (îmbrăcată în coperțile verzi ale vieții și înțelepciunii) se dorește a fi o călătorie spirituală spre sud, în miezul trăirilor originare ale metaforei. Autorul construiește metafore cu ajutorul unor cuvinte vechi din limba meglenă, folosită de mama sa în comuna aromânească Livedzi din Grecia: "pe lângă mine se strecura octogenara/ cu albăstrele și răbarbăr/ pentru pâinea cea spre ființă/ credeam că-mi pierdusem curajul/ când semnul poetului/ cel întocmai ca apostolii împărați/ nedeslușit/ dar prin care deslușindu-l/ aș fi putut învinge" (Acrișor de răbarbăr). Pentru poet, cuvântul este o pâine metamorfozată în trupul lui Iisus, iar metafora o cuminecătură, ceea ce dă un sens creștin poeziei: "Cuvintele/ se preling în metaforă/ spre a pui și/ îmblânzi înțelesuri/ degetele poetului prind/ fărâma de anafură și o apropie buzelor tale/ pulberea de cucută/ arde o dată cu/ veacul" (Pulberea de cucută). La Cerna, poezia este o aventură spre originea copilăriei, iar mama reprezintă simbolul arhetipal al tradiției ca nostalgie a paradisului: "cer de tafta/ argintat leșin/ lin lunecă luna/ prin crepdesin/ ascult liniștea/ muzica ce-mi/ răsare busuiocul/ citesc Borges și fața/ mamei se deslușește din alin" (11 mai). Adolescența poetului Cerna a fost o chemare a noumen-ului ca esență și reper al vieții: "aiurită cruce dublă spre adolescență/ geta-mary-rodimiti geta-mary-rodi-miti/ sunete scrijelite în aer grele ca verile de-atunci (...) copilăria noastră mierlă speriată de nesfârșirea văzduhului ei/ piatră rotundă piatră plată șist al norocului/ jocului/ răcoros înmiresmat/ înserat/ însângerat" (Trist). Numeroase cuvinte din poeziile lui Cerna sunt rupte din străvechea limbă aromânească rostită de țăranii Dobrogei însorite de istorie: "maica mea vecernia/ ședea grea și ustănea/ la dumbră de tâmplă verde/ gândul ei nu mă mai pierde/ din ochi lin și dalduit/ de am încolțit" (Poeme reînviate). Autorul pendulează în versurile sale între cer și pământ, între Înviere și moarte: "sub făget/ apă de cuvânt încet/ ziditor încodobată/ fată/ vie de rodie în/ lină fântână/ și cruce-n/ țărână/ mie". Versurile lui Cerna sunt și o chemare a lui Hristos: "luna sânge/ plânge/ de bănat/ soare-ntunecat/ la Pilat/ pe cruce de lemn/ netămâiat". Credința la Dumitru Cerna este o pregătire pentru marile bătălii ale vieții: "postim/ cum urșii polari/ înainte de/ marea vânătoare". Dar dincolo de marile provocări ale existenței, Cerna rămâne un peren nostalgic: "anii fug ca iepurii/ din ce în ce mai alungiți mai albi/ din ce în ce mai fără de păcat/ am dansat pe muzică de clavecin am visat/ am ascultat de Albinoni îmblânzitorul/ însoțitorul de cuvânt fermecat/ anii fug ca iepurii/ din ce în ce mai spre adânc de taină/ mai glaciari mai fără de prihană" (Am dansat am visat).// Cu acest nou volum de versuri poetul Dumitru Cerna confirmă plenaritatea și fecunditatea unei creații ajunse la maturitatea deplină impunându-se astfel cu sârg și originalitate printre cei mai talentați poeți ai trecerii dintre milenii. Prin neliniștea originală a căutărilor stilistice din acest „bonsai poetic”, Dumitru Cerna trasează noile direcții ale liricii generației milenariste. (Dumitru Cerna – Trist. Poeme Bonsai, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, an VI, nr. 294, 30 octombrie 2000, p. 5).

Ioan Pavel AZAP. Într-o vreme cel puțin indiferentă (dacă nu chiar ostilă!) față de poezie, Dumitru Cerna se încăpățânează să creadă în frumusețea versului (oare nu „frumusețea va salva lumea”?). După Cireșe amare Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1993, Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală, 1993) și „Poeme translucide” (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1996, Premiul Bibliotecii Județene „Octavian Goga” la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală, 1996), poetul se mărturisește acum a fi Sceptic de rezervă (Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997) într-un volum olograf de o eleganță și un rafinament (copertă & procesare computerizată: Ovidiu Avram) ce înnobilează nu doar autorul ci și editura. Regăsim și aici aceeași bucurie (cenzurată uneori) de a scrie dar, spirit lucid, Dumitru Cerna știe că “intrarea în lume” presupune un risc (pe care, evident, și-l asumă); “pofticioasă omenirea/ salivează ca o haită/ de lupi suri/ în miezul de/ iarnă/ de-atâta umezeală/ catedralele prind/ igrasie/ mâna îngerului presimte” (p. 9). Chiar de la acest prim poem cititorul presimte voluptatea scriiturii ce i se oferă, generozitatea fiind, sugerează autorul, calitatea definitorie a poetului/poeziei: „veniți de luați poezie” (p.10). Elegiac “prin excelență “. “iubito/ ești mai amară decât/moartea” (p.23), mimând resemnarea: “cui să mai ceri îngăduință/ cerul are atâtea/ stele/ în care a murit câte/ un/ înger” (p. 47), cinic (la modul delicat): “o burniță perfidă/ cade peste omenire/sociologi ai ororii/ sociologi ai/ infernului/ iau aminte și clevetesc/pe seama/ umezelii/ poetul își plimbă/ inima/ de la stânga la dreapta/de teamă/ să nu prindă/igrasie/” (p. 43), revendicând ceea ce i se (ni se) cuvine: “eliberează/ doamne/ poemul acesta/ mic/ trist/ și rece/ca o/ cafenea” (p. 49). Dumitru Cerna este, nu există nici un risc în această afirmație, unul dintre cele mai inspirate voci lirice ale momentului. Nu-i rămâne cititorului decât să-l urmărească pe acest poet (sau să-l recitească), pentru că, astfel: “îndârjit poetul/ fiul abandonat al/ Păsării Ibis/ tresare și se/ resemnează” (p. 13). Oare? (Dumitru Cerna, Sceptic de rezervă, Cluj-Napoca, „Mesagerul transilvan”, anul VIII, serie nouă, nr. 1783, miercuri, 21 mai 1997, p. 4).

Persida RUGU. O aripă alunecă iscodind ineditul cotidianului. Precum despicarea apelor Mării Roșii, privirea poetului – lamă de Bosfor – despre ambientul în Esență și efemer. Sufletul, autoexilat într-o sihăstrie de labirint cretan, devine spectator al adaptabilității de rutină. Cântecul colorează orizontul; și el se transformă în cuvinte: Cireșe amare, Editura Clusium, 1993; “Poeme translucide”, Editura Clusium, 1996; “Sceptic de rezervă”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997; “Pasărea Ibis și Agresorul”, E.D.P., R.A. București, 1998.// Poetul Dumitru Cerna plătește Cezarului ce este al Cezarului, mereu conștient însă că partea inefabilă și perenă a vieții este fața nevăzută a aisbergului: ”…domnule poet scrib al deșertăciunii/ oh viața asta pe care mi-o port/ ca pe o haină gata murată și greoaie/ mereu prin vântoasele purificării/ de n-ar fi vântul care schimbă sunetul/ metamorfoza unei foi albe devorate de flăcări” (“Domnule scrib”, din vol. “Cireșe amare”, p.12).// Nostalgie viscerală, zborul “păsării Ibis” trece, fulgurant, prin poemele volumelor, uneori invizibil, alteori neauzit, chiar de către autor, însă mereu presimțit ca o prezență eshatologică de perspectivă. Structură de imagini și trăiri complexe, de la aurul luminozității mediteraneene, până la cețurile posomorâte, dar pline de taine ale unor posibile ținuturi nordice, psihismul poetului explorează o vastă arie existențială, în care Spațiul și Timpul se împletesc precum fațetele unui joc de puzzle… Trimiterile admirative la creația regretatului poet și critic literar clujean Victor Felea completează benefic acest ținut al verbului demiurgic.// Plămădit în ținuturi cu obârșie exotică șui transplantat în solul țărmului Cetății, suflul poetic aduce cu sine respirația întinderilor nesfârșite ale imaginarului, concretețea unor viziuni pline de sevă proaspătă, arderea interioară la alte cote valorice, curajul bine camuflat al trăirii dincolo de cerințele clipei, profunzimea demersului artistic.// Uneori prea atent concretizate gramatical, gândurile poetului se apără de haina prea strâmtă a mediocrității, de cenușiul platitidinii, de monotonia angoasantă a zilelor. Ele converg spre punctul arhimetric al inefabilului, al ne-spusului, al des-mărginirii “pescărușilor astrali” (“Elegia a șaptea” – “Precum lotca” – din vol. “Cireșe amare” p. 31). Schimbarea de planuri (exterior – interior) devine o deschidere permanentă spre cunoaștere și auto-cunoaștere (v. Elegia a noua” – “Înlăuntrul meu” – p.33). Citate din scrierile Sf. Augustin (“Soliloquia. Despre tăcere”) punctează secțiunile acestui volum, armonizând transcenderea clipei cu exhaustiva cuprindere a realului. Dospite sub steaua binecuvântatului har, sunetele celor “Douăsprezece poeme” (vol. “Cireșe amare”) înfloresc regnurile mineral și vegetal, transformându-se în transparentele “fotografii” ale unui așteptat Eden. Simți cum întregul Univers, lângă tâmpla stângă a lui Dumnezeu începe să cânte. Verbul dematerializează pietrele, sâmburii, rădăcinile, țărâna, desfășurând în fața ochilor sufletului levitațiile pânzelor lui Chagall. Poetul Dumitru Cerna duce in extremis aceste trăiri în volumul “Poeme translucide”. Imposibilul devine realizabil. Înțelegi că dincolo de destin, omul poate trăi printre îngeri. Logosul este același.// În volumul “Sceptic de rezervă”, autorul vizualizează timpul desacralizat, murmurând agonic:”veniți de luați/ poezie/ muribund veacul ne/ ademenește/cu metafore și/ cuminecătură/ se lasă răcoare/ o/ altfel de pace/ așternută pe/gură” (p. 10). Disperarea și spleenul sfârșitului de veac și de mileniu concură în surparea ultimului dar al cutiei Pandorei: speranța: “sceptic de rezervă/ viața ta/mister neguros/ doar cuvintele/ îți/ transpiră în/ palmă/cum zarea/ orbului” (p. 21). Și în urma cenușiului vremelnic, imaginația constituie singurul refugiu , întrucât ea este specifică psihicului uman, după cum proclamă și Blake: “Imaginația nu este o stare, ci însăți existența umană” (Wiliam Blake, “Second livre prophetique” tred, fr. Berger, p. 43). Motivul acelorași simboluri revine obsedant în volumul de poeme “Pasărea Ibis și Agresorul”; variațiuni pe teme relevante (poetul-funcționar”, “sceptic”/ ”observator de rezervă”, pasărea Ibis”ș.a.), metaforele cuprind coordonate stabile ale viziunii poetice asupra lumii, viziune specifică autorului, purtând marca plenarei, subtilei sale personalități (“Fața poetului”, “Mihai, căutătorul, “Bulgărele de smirnă, “Liliecii deșertului”, “Asemeni ei poetul”, “Cu o simplă atingere”, “Pasăre posomorâtă”, ș.a.m.d.). De la “poemul tranziției/ pe jumătate nobil/ pe jumătate uimit/ ca anafura/ copilăria ta/ desculță/ în praful sfințit” (“Pe jumătate”) până la “Ronset de toamnă – iarnă”, se pășește ușor cu aripa sufletului printre imaginile risipite generos, de teamă să nu te rănești în multitudinea lor și să te otrăvești astfel cu “muguri de oleandru”, cu seva materială a lucrurilor ce susțin poemele ca niște piloni sacri cupolele catedralelor. Poezia, “elocvență armonioasă” (Voltaire), “repetiție a arhetipurilor” (M. Eliade), “această nostalgie care exaltă și devorează” (A. E. Baconsky), rugă a singurătății, scară a lui Iacob spre Divinita te, desăvârșește căutarea și apropie regăsirea drumului primordial al ființei umane. Această stare dansează cantr-o frescă a zeului Shiva pe pantele verbului interior al poetului Dumitru Cerna, rotunjind arșița rostirii sale pe creneluri de Cetate, sub arborele vremii. (Poetul și pasărea Ibis, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, anul IV, nr.189, 19 octombrie 1998, p. 7).

Irina PETRAȘ. Dumitru Bobină și Dumitru Cerna sunt doi oameni, unul singur. M-am gândit astăzi la cei doi poeți despre care urma să vorbesc (Marcel Mureșeanu, Pe mine mă caută și Dumitru Cerna, Pasărea Ibis și Agresorul, n.n.), sub acest semn al comparației pe care am iubit-o mai mult decât metafora. Mi s-a părut întotdeauna comparația mai caldă, mai umană, mai tensionată. Este starea aceea și-și, nici-nici, de cumpănă, starea vie a omului care caută, numește, pune față-n față, pune alături.// Dacă în cazul lui Marcel Mureșeanu vorbeam despre comparația în vase comunicante – Marcel Mureșeanu fiind aproape simultan și pe nesimțite și unul și celălalt, cel care-ți surâde și cel care-ți arată fața de dincolo cea întunecată a cotidianului sau a rozului dacă vreți, nu neapărat a cotidianului – la Dumitru Cerna cele două fețe – poezie și poet, poezie și funcționar, poezie și real, poetul și realul ș.a.m.d. – deci oricâte fețe am găsi, cele două există separat și conviețuirea lor este asigurată numai și numai de vers. Chiar dacă vi se pare un paradox, așa se întâmplă: Dumitru Cerna nu este niciodată Dumitru Bobină, Dumitru Bobină nu este niciodată Dumitru Cerna, ei doi sunt împreună și se înțeleg atunci când el, Dumitru, fără Bobină și fără Cerna, scrie poezie. Am reținut, pentru a vă atrage atenția astăzi asupra cărții lui, câteva versuri pe care am să le comentez, mai degrabă câteva sintagme sau chiar cuvinte. În primul rând, spune la un moment dat, vorbește despre el, cel care se află „adăpostit în cuvânt ca oul în porumbel”. Mi s-a părut aproape o profesiune de credință, este exact ceea ce spuneam înainte acea greutate de a distinge între el și altul, și celălalt, fața ta dublă. Este imposibilitatea de a spune vreodată că oul conține porumbelul sau porumbelul conține oul, deci, această existență dublă, dar invizibilă. Orice porumbel se găsește în ou, oul care se găsește în porumbel conține un porumbel viitor. Aceste cercuri concentrice care se izolează și se caută unul pe celelalte sunt foarte specifice felului de poezie pe care o scrie Dumitru Cerna.// Am mai notat, apoi, și am reținut „infinitivele ascuțite și lungi”. Mi-a plăcut că vorbește despre “infinitivele ascuțite și lungi”, pentru că în ultima vreme, ocupându-mă de feminitatea limbii române și de felul în care limba română este folosită în poezie, am descoperit că ne caracterizează mai mult decât orice pe noi românii, vorbitori de limbă română, prezența acestor infinitive lungi, iată, îmi spune Dumitru Cerna că sunt și ascuțite – și sunt gata să accept și acest epitet – infinitivele lungi, cel care înseamnă, în același timp, numele care este acitv și dinamic și care iese din pasivitatea și din suficiența sa, și verbul care recurge la pasivitatea numelui, la permanența și certitudinea numelui. Dacă veți face un efort, nu mare efort, veți descoperi că puteți vorbi despre ființa românească, despre dimensiunea românească a existenței numai în infinitive lungi, că poezia abundă în infinitive lungi și ascuțite și că Dumitru Cerna și-a ales să vorbească în aceste infinitive ascuțite și lungi despre căutarea și tensiunea dublului, despre ceea ce înseamnă să fii poet într-lume funcționărească, despre ceea ce înseamnă să fii funcționar într-o lume care a uitat să iubească poezia.// Are, ici-colo, Dumitru Cerna – și iarăși mi se pare că-l caracterizează – diminutive. Diminutivele sale sunt niște alintări pe care le-a văzut iarăși din partea feminină, dar este vorba de aceste alintări ale poetului Dumitru Cerna care vorbește despre tristețea sa adâncă, această tristețe asemeni tristeții unei femei sau a unei păsări triste. E tristețea care-l caracterizează și care se răsfrânge, de asemenea, și într-o comparație care apare frecvent – și iarăși am interpretat-o, am psihanalizat-o, apare bănuțul. L-am tradus, acest bănuț care se plimbă în mâna poetului și cu care-și plătește fiecare zi cucerită timpului și veșniciei, acest bănuț l-am tradus și prin numele de floare. La mine-n casă bănuțul este o floare. Dar bănuțul este totodată și banul și negustoria. Această îmblânzire a negustoriei care ne copleșește în vremea din urmă prin folosirea unui nume care poate să fie și floare este iarăși dublă, iarăși tensiune și iarăși încercare a lui Dumitru Bobină de a se împăca cu Dumitru Cerna. Cei care-i citesc poezia vor constata că reușește să se împace chiar foarte bine și că, dincolo de fața dublă și tensionată, este o ființă foarte caldă și foarte vie pe care merită să o aplaudăm, nu numai pentru poezia pe care o scrie și pentru respectul față de poezie – și nu e lucru la îndemâna oricui, în ziua de astăzi – un respect aproape incredibil față de poezie și față de rostirea românească, ci și pentru tot ceea ce face pentru Cetatea Clujului. (Cuvânt rostit la lansarea volumului de poezii Pasărea Ibis și Agresorul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, colecția Akademos nr. 112, 27 noiembrie, Sala de sticlă a Primăriei municipiului Cluj-Napoca, în cadrul Festivalului Național de Poezie „Orfeu”, 1998).

Mircea POPA. Poeza lui Dumitru Cerna e o formă de biografie, un mod de a exista în ume. La îplinirea unei vâste rotunde (46 de ani), el se simte dator să vină în fața publicului cu o antologie de autor care să ne prezinte evoluția sa poetică de până la această dată ; o evoluție care are la activ nu mai puțin de șase volume de poezii scrise și publicate într-un răstimp de niciun deceniu. Acesta, al șaptelea, închide, prin analogie cu creația divină primordială, semnul duminical al odihnei, al popasului Între două pustiuri (Ed. Casa Cărții de Știință, 2001), adică un fel de respiro între pustiul haosului primordial, al existenței în afara Logosului sau dincolo de Logos, și al pustiului care vine după cuvântul rostit, sub semnul simbolic al celor șapte zile de munci și odihnă, cu trimitere la chinul hesiodic al creației din Munci și zile. Poetul se simte asemeni unui Moise rătăcind cu poporul său de semne pe cărarea ce duce pe drumul făgăduinței, într-o permanentă luptă cu sine și cu responsabilitatea datoriei pe care și-a asumat-o, datorie făcută din multă suferință, dar și din multă speranță, precum emirul din binecunoscutul poem macedonskian, Noapte de decembrie, jertfindu-se pe sine în căutarea idealului: „îți duci cu grijă nedumerirea / ca o cămilă aburul apei / între două pustiuri / cuvintele se ofilesc / ca urzica albicioasă / în puterea amiezii / rămân doar țepii amorțiți și greoi / înjurătură uscată / în cerul gurii” (Brățara magnetică). Fiu natural al Bărăganului, ca altădată Panait Istrati, D. Cerna este un poet al „cireșelor amare”, dar și al „poemelor dobrogene”, în care se coc arome tari de pelin, de iarbă uscată și lut ars de soare. Solaritatea sa e o formă de depășire a condiției de beduin, de peregrin pe la curțile dorului, o formă de reîntâlnire cu copilăria sa miraculoasă, petrecută în spațiul satului-matrice, cu care se identifică sub aripa ocrotitoare a mamei ce îi veghează de departe destinul: „mărăcini copilărie praf arzând urcat la cer / mama cu basma cernită și pristelcă lângă ler / umbra verii amăruie nucul adumbrit de seară / smalțul pietrei se desfoaie toate basmele plecară / ghemuite-n colț de prispă vara și copilăria mea / au fost smulse dinspre rugă de salcâm stea în de stea” (Ruga salcâmului). Ca odinioară la Marin Preda, salcâmul prezidează copilăria poetului, ființa sa de vietate chtonică („îmi mușc pământul”), care trăiește placentar într-o lume de miresme și de șoapte elegiace, humusul, locul, vatra, fiind la el fundamentale. Până și „intrarea” în cuvânt are la el aspectul intrării în țărâna matricială a fecundității („pământ lut / cuvânt / paradis al smintelii”), „migrația în cuvânt” nefiind altceva decât o rodire în humusul aspru, dar securizant al pământului natal. Am descoperit în acest volum un poet fundamental elegiac, țintuit de un ethos străvechi, un panteist de factură pillatiană, obosit (și uneori scârbit) de zgomotul civilizației, din fața căreia vrea să se retragă în satul românesc al veșniciei. D. Cerna reinterpretează biosul în raport cu cosmosul și dă o superioară lecție de modernitate cuvântului strămoșesc, acolo unde „rădăcinile strâng lacrimă lângă lacrimă” ca să vindece lumea și să o însănătoșeze. (Cărțile clujenilor – Dumitru Cerna: Între două pustiuri, Cluj-Napoca, „Adevărul de Cluj”, anul XIII, nr. 3192, vineri, 11 mai 2001, p. 5)

Michaela BOCU. Antologia de poeme Între două pustiuri de Dumitru CERNA e imaginea în oglindă a celui care, ajuns la un liman liniștit, pe urmele „poetului-lebădă”, își valorizează argumentele lirice pe o axă între tradiționalism și modernism. Rătăcitor, însingurat și „trist”, „ca un bulgăre de smirnă” într-o „rezervație naturală” unde un iz „acrișor de rabarber” preschimbă totul în „ne-nțelesuri și mai mari”, poetul copil, adolescent, matur își proptește versul în grinda elegiacă, cochetând cu bocetul și descântecul, amplificând vraja unor incantații („Înviere. Scară de ceară / om de primăvară / și împăciuire de / voire la bunăvestire / dauzit / din pom oprit și-aurit / glas în rană / tânguia zidirea mea / la Hristos / de folos și fălos / veselos”) în ritm popular. De la cenaclul de luni (din „Prolog”) și până la cel de vineri (din „Epilog”), poetul cultivă mitul eternei reîntoarceri: un recurs la copilărie care dă naștere, uneori, unui sentiment stânjenitor, pe care rațiunea luptă să-l respingă ca pe un factor care zdruncină echilibrul („Pedepsind. … Astfel voi sfida clipa cea care m-a ros / și morții de-atunci îi va merge pe dos”). Dar Dumitru Cerna se copilărește, detașându-se până la urmă de lumea în care totul se vinde pe-arginți. O poezie solară, luminată de un soare balcanic, alteori rece, într-un context spiritual alimentat de semnale din univers („Cuib. Adăpostit în cuvânt ca oul în porumbei / Surâd. Demnitatea își are și ea înfumurarea ei…”).

Pentru ziua de azi și pentru toate câte vor mai răsări, La mulți ani, poete! Lui Dumitru Cerna, arlechinului, observatorului de rezervă, îndârjitului, angrosistului de cuvinte prețioase și celui care poartă lacrimi de rezervă în diplomat, La mulți ani!

Lansarea volumului intitulat Între două pustiuri de Dumitru Cerna va avea loc astăzi, 11 mai, începând cu ora 13, în sala nr. 22 (etaj 2) a Casei de Cultură a Studenților. (Poezia evie de rodire în lină fântână”, Cluj-Napoca, „Adevărul de Cluj”, anul XIII, nr. 3192, vineri, 11 mai 2001, p. 5)

Petru POANTĂ. Deși publicase sporadic prin reviste, Dumitru Cerna s-a afirmat consistent după 1989 cu o poezie premeditat „anacronică”, însă, și discret ostilă față de poetica postmodernistă și de tendințele neoavangardiste din ultimii ani. Poetica sa are semnificația unei orgolioase „restaurații”: afirmarea lirismului ca principală sursă a poeziei, situarea într-un orizont metafizic, preeminența funcției conotative a limbajului. Există, însă, varianta ermetică a modernismului, optând adeseori pentru o anume resentimentalizare a confesiunii, dar în cadrul unui „joc” bine supravegheat cu convențiile. Deloc inocent, așadar, Dumitru Cerna se revendică pașnic, căci antiparodic, cu un fel de melancolie admirativă, de la tradiția orfică a liricii, continuând să creadă într-o revanșă a cuvântului taumaturgic. În altă ordine, raportarea la modele consacrate îl „constrânge” atât la practicarea unui intertextualism care încorporează livrescul prin dispariție, cât și, mai ales, la un „ortodoxism” artistic: discurs extrem de elaborat, calofilie, rafinament formal, savanterie prozodică, abundența figurilor limbajului etc. poemul se arată, mai întâi, prin sintaxa sa aseptică strălucind de frumusețe. Toate acestea sunt imediat vizibile, ostentativ chiar, în volumul Dumicatul de pelin. Poeme dobrogene, aflat acum, cu câteva inedite, la a doua ediție. E, poate, cartea cea mai omogenă și mai dens lirică a autorului, dar și una care permite situarea poetului într-o perspectivă culturală mai amplă, respectiv într-o tipologie a imaginarului.

În poezia română, ca și în cea universală, există anumite „locuri” sau „provincii” ficționalizate, cu referenți nominalizați într-o geografie reală. Îți vin în minte numaidecât Mirceștii lui Vasile Alecsandri, Florica și Morcanii lui Ion Pillat sau, mai aproape de noi, Umbria lui Adrian Popescu ori “Jucul nobil” al lui Mircea Petean. Transfigurate artistic, fiecare dintre aceste locuri devine un imaginar structurat după niște coduri specifice fiecărui autor, dar în relație cu criteriul poetic dominant al timpului său, precum și ca un pattern, locus oemonus, cu o foarte veche tradiție în literaturile europene. Asemenea poeți au, însă, în comun anumite valori afective al căror mod de expresie îl constituie imaginația de natură mitică, de regulă cu o funcție compensatoare pentru o sensibilitate anxioasă în raporturile cu realitățile timpului său. Pe urmele lui G. Durand, Jean-Jacques Wunenberger, unul dintre noii teoreticieni ai imaginarului, spune în cartea sa Utopia sau criza imaginarului: “Ne găsim aici în prezența proiecției imaginare a unei afectivități care răspunde constrângerilor frustrante și represive ale realității prin evadarea într-o lume unificată, la adăpost de toate opozițiile de neîndurat ori costisitoare în tensiuni psihice”. Acest psihism cristalizează cultural într-o foarte opulentă și cumva riguros-realistă imagistică a paradisului pierdut, având ca impuls originar “sindromul paradisiac al Vârstei de Aur”. Tipologic, așadar, Dobrogea lui Dumitru Cerna este un astfel de topos cu conotații paradisiace, un posibil spațiu integrator al refugiului și fericirii. Desigur, textul poetic nu se conformează întocmai unui presupus ideal. Mai mult, la Dumitru Cerna nostalgia paradisiacă este grav fisurată de melancolia irealizării. Echivalentul paradisului pierdut și al vârstei de aur îl constituie aici Dobrogea arhaică, respectiv copilăria cu ambianța ei rustică. Dar, căzute în temporalitatea profană și ostilă, acestea, cu toate că și-au conservat o discretă vibrație mitică, nu mai pot fi retrăite integral ca locuri ale fericirii. Reveriile mitice ale poetului coagulează, de aceea, în spațiul unei ambivalențe dinamice a imaginarului: de o parte, imaginile unui “paradis în destrămare”, corespunzând afectului deceptiv; de cealaltă, imagini luminoase ale unui paradis fantasmal și oniric, nutrite de un sentiment al epifanicului, precum în Sfat cu pământul, singurul poem în care acest tip de imagini cristalizează plenar și radios: “soarele răscopt gutuiul arămiu și dat în pârgă / dimineți suite-n zarzăr pepenele roșu-n dungă // se deșteaptă cucul mierla din fântână curg cristale / sub lighean minunăția verii cu caune moale // straturi verzi și mama blândă aplecată ca-n amvon / se mai sfătuiește oare cu pământul roș-maron”. Desigur, în ordine literară avem de-a face, cum se poate observa și de aici, cu niște pasteluri rafinate, numai că toată această imagistică de o materialitate patinat-fosforescentă, lucrată într-o ingenioasă tehnică de iconografie bizantină, dezvăluie la o lectură atentă niște intense reverberații culturale. Dacă “Sindromul paradisiac al Vârstei de Aur” are o relevanță preponderent afectivă, orientând imaginarul mai curând tipologic, arhetipurile culturale, prezente ca atare, conștientizate expres, se constituie atât ca elemente ale poeticului (atmosferă, simbolistică difuză, arheologie lexicală), cât și ca o autoritate a tradiției la care poetul se raportează anamnetic prin ceea ce s-a numit “melancolia descendenței”. Arhetipul cel mai pregnant aparține mitologiei creștinismului și este actualizat în imaginile tatălui și ale mamei. Imaginea tatălui coroborează un simbolism al rătăcitorului și al “fiului risipitor” cu sugestiile unui picaresc balcanic, de coloratură istratiană, în timp ce figura mamei constelează imagini de tip hagiografic. Apar, însă, și alte elemente ale imaginarului creștin, ele având mereu o funcție dublă, anamnetică și poetizantă. S-ar putea spune, astfel, că multe poezii lasă impresia unor re-scrieri, a unor remake-uri subtile, dar ale căror modele rămân vagi, cu excepția poemului Lorelei, unde un celebru motiv romantic al iubirii devine o elegie a trecerii și a declinului erotic. Extenuarea senzualității e foarte fin orchestrată, pe o axă descensională a imaginilor, de la ardența exuberant-florală la reziduurile extincției corporale: “cerul albastru și Dunărea albastră / adolescența – mușcată roșie-n fereastră // caise verzi în ocale de chihlimbar / și sâni mișcători respirând sub priviri de barbar // Lorelei râde roș cu pistrui de la jar / pe faleze pescăruși din iubire-arăsar // se înserează peste șapte coline / adolescența se clatină-n goale tulpine // Lorelei tace gri în priviri nuferi stinși / anii noștri sunt într-o singură vară cuprinși // alb-mov liliacul se reazimă-n sară / tristeți misogine aburi în tine presară // Lorelei moare brun Dunărea se-nspumă / funinginea ei se prelinge-n lacrimi de brumă // au ațipit toate și vara și luna / adolescența din ceruri îți face cu mâna”. Prin urmare, Dobrogea, mai precis satul dobrogean al lui Dumitru Cerna, e o „provincie” lirică și fantasmatică, deopotrivă, dar în aceeași măsură este și un „citat cultural”. Ar mai fi de menționat că realitatea ei semnalizează în primul rând lingvistic, prin niște reminișcențe ale unui grai arhaic, care estetizează versurile receptoare, conferindu-le o enigmatică atmosferă sepia. În fond, performanța ultimă a acestor poezii rezidă într-un soi de „viziune” stilistică, în care prozodia, diversă, are aspectul unor ceremonialuri. Înseși figurile limbajului, cu prețiozitatea lor elaborată, sunt mai degrabă celebrări ale formelor poetice exhibate în exterioritatea lor fastuoasă. Poeziile sunt, adică, pur și simplu frumoase, ca „obiecte” artistice. (Prefață la volumul Dumicatul de pelin. Poeme dobrogene/Une bouchee d’absinthe. Poémes dobroudjois, versiune franceză de Constantin Frosin, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2003, pp. 5-9)

Ioan CHIRILĂ. L-am lăsat lângă poarta Niculițelului, l-am lăsat în risipire, zâmbetul care-mi învăluia fața atunci când priveam arămiul Dobrogei. L-am lăsat acolo fiindcă intram în împărăția albului vestit de Bisericuțele rupestre din care roșiaticul jertfei lipsea, deoarece sângele martirilor nu pătează, nu întinează cu rubiniul său, ci curăță, ci tămăduiește, ci înviază în noi după puritatea albului veșnic,iar puritatea albului veșnic este transparența lacrimei. Ea curăță ochiul ca să poată trece lumina sa scrutătoare dincolo de coaja făpturii, dincolo de coaja cuvântului, pentru ca dezgolite de vremelnicie toate să fie o eternă revelare. De aceea, mi-am lăsat zâmbetul la poarta Niculițelului, pentru ca lacrima să curețe ochiul sufletului de cenușa cea pustiitoare a veacului încețoșat.

Am ales această temă datorită stihului din poezia Flori de gutui care spune: în stele catedralele se deschid verzui / copil în rugăciune și plânsul nimănui și totuși peste noi tremură albă lacrima lumii. Unde va fi găsit Dumitru Cerna catedralele verzui? Era într-o seară de august. De pe cornișa turnului porții de la Dervent priveam ultimile scăpărări ale soarelui în lacul verzui al Bugeacului. Păsările se liniștiseră, adia un vânt molcom dinspre Păcuiul lui Soare, luna se ridica tremurând, iar în lac scânteiau stelele. Atunci am auzit cântul naturii ce se ascundea în catedrala verzuie a stelelor, iar ochii-mi sîntors spre Izvorul Tămăduirilor. Iar dacă Eminescu a numit-o pe Maica Domnului stea-luceafăr, eu am simțit peste lacuri suflarea Duhului ce suspină negrăit, chiar plânge pentru neplângerea noastră. Iar dacă Lorelei s-o fi desprins în stih nu din romantism ci dintr-o apropiere tacită de filonul cogitației eliadești atunci avem în stihul poetului o psalmodiere a actului creării tuturor din iubire, căci „pe faleze pescăruși din iubire-arăsar”. Și de aceea, ochiul copilului iubitor de rugăciune poate vedea cum „pe cer rar mâinile mamei leagănă lună” atunci când în noi „adoarme lumină” nepărăsindu-ne. Atunci prinde în noi viață catedrala, care acum nu mai este verzuie, ci stră-vezie, precum perele ce oarecând „se mai străluminează”. Din strașina acestei catedrale se desprind lacrimile genele-mi curățind ca să mă trezesc în lumină cu „picioarele goale înflorite” și așa „degetele tale presimt vara” cea pururi neveștejită pentru că ea s-a desprins dintr- „un copil“ ce „se strecoară” pentru noi și pentru ea „în sângele alb roș”și murind doar „lutul îl doare”.

Deși stihuirea este pretențioasă, uneori chiar greoaie, cerând o iminentă ancorare în fiziologia mediului cântat, ochiul limpezit de lacrimă, fie ea și a nostalgiei, poate întrevedea câteva teme cu reverberații teologice, o teologie generată de mitologia preschimbată din vânt în străluminare de către „crucea de din ochii ei” prin care înțelegem că trebuie să lăsăm toate pentru revelația autentică a faptului „că toate orânduite-s în cer și pe pământ / Safta țiganca este-n noi bolborosind a îndoială de vânt”. Iar dacă toate-s orânduite după vrerea Lui noi trebuie să sesizăm ingeniozitatea și smerenia autorului în planul desfășurării tematice în stihuri cu structuri psalmodic latreutice. Ar părea oricui citește placheta ca pe un eveniment simplu liric că are de a face cu un poet marcat în chip evident de copilărie, de imaginea arealului acesteia, de cea a tatei, a mamei sau a fraților. Ar putea fi și așa. Are unele elemente substantivale care te leagă necesarmente de modernitate (vezi de pildă uraniu), deși există și un conținut bogat și relevant de regionalisme. Cu toate acestea eu aș reveni la tema catedralelor. Autorul surprinde în chip fericit un paralelism: catedrala florilor ( aproape o treime din poezii sunt dedicate florilor) și minima ecclesia-biserica mică sau familia. Tatăl se continuă aproape omousiatic în fii: „cât de asemănătoare sun fețele noastre”, dar tot el este familia în esența ei din care „picotește-n sfârșeală lumânarea albă din mama”. Ideea sfârșelii transpune acest mediu ecclesial minimal în structura de jertfă neîncetată deoarece „cresc flori de bumbac în de umerii fiului costeliv” (vezi aici Isaia 53). Dacă floarea are-n sine rod, la autorul nostru lumânarea albă a mamei s-a aprins spre sfințenie prin nașterea de fii: „o sfântă care a născut nouă copii / pentru care rugăciunea … / au fost a doua natură a sa”, iar tatăl s-a prelungit în lume prin iubirea aproapelui: „pentru care celălalt, străinul, / a însemnat Dumnezeul său”. Autorul reușește astfel, în chip sintetic, să aducă în primplan antropogeneza, zămislirea după chipul lui Dumnezeu, și anvergura amplă a soteriologiei ca act asumat de o familie ce are în sine multiple elemente numerologic simbolice. Fii și stele, îngeri și stele, nouă fii, nouă cete, și toate sub aureola muntelui Dumnezeului celui adevărat, al muntelui Carmelului, ars de focul dumnezeirii, care parcă s-a extins în fizionomia tainică a catedralei spațiului dobrogean.

Cu lacrimi în ochi dobândim fericirea smereniei din care inima cântă unitatea de nezdruncinat a structurii supremei iubiri revelate prin noi ca xenofilie și jertfire în câmpul în care „Clarvăzătorul Ochi / El le privește / și le recunoaște / uimit zvelt înlăcrimat / și / smerit”, chiar dacă încă doar Duhul plânge curățitor pentru noi.

Un exercițiu liric plăcut, edificator, un lirism care mă face să afirm că structura lăuntrică a omului este una doxologică și că întreaga făptură își are un „ad quo” și “ad quem” teologic. Laudă autorului !

La Sânzâienele lui 2003. (Stihuri de lacrimă, în volumul Dumicatul de pelin. Poeme dobrogene/Une bouchee d’absinthe. Poémes dobroudjois, versiune franceză de Constantin Frosin, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2003, pp. 59-62)

L. Ș. Cartea lui Dumitru Cerna, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, cuprinde un mănunchi de poezii, scrise într-un limbaj extrem de elaborat. Dobrogea poetului este un prilej de a-și dovedi măiestria în ceea ce privește rafinamentul formal, savanteria prozodică, abundența figurilor de stil. Publicația este, poate, cea mai omogenă și mai dens lirică, dar și una care permite situarea poetului într-o tipologie a imaginarului. Ilustrația artistică, realizată de Ovidiu Avram, îi conferă textului o deosebită familiaritate cu spațiul dobrogean. Prefațatorul cărții de față, Petru Poantă, apreciază că „în ordine literară, avem de-a face cu niște pasteluri rafinate, numai că toată această imagistică de o materialitate patinat-fosforescentă, lucrată într-o ingenioasă tehnică de iconografie bizantină, dezvăluie la o lectură atentă niște intense reverberații culturale”. De același autor au mai apărut „Cireșe amare” (1993), „Poeme translucide” (1996), „Sceptic de rezervă” (1997), „Pasărea Ibis și Agresorul” (1998). (Semn de carte: Dumitru Cerna,Dumicatul de pelin”, Cluj-Napoca, „Monitorul de Cluj”, anul VII, nr. 67 (1734), luni, 22 martie 2004, p. 16)

Ion ROȘIORU. (…) Dumitru Cerna are conștiința dramei – mallarméene – a poetului în fața foii albe, neputându-se stăpâni să nu șfichiuiască impostura făcătorilor de versuri: „te chinuie hârtia albă și amară / a mărturisirilor târzii și subțiratice / câtă șagă degeaba în spusele poeților / prefăcuții aceștia ce se ascund după metaforă / și când își izbutesc vreun vers ce sclipește / nu se mai poate sta de vorbă cu ei / dar nu le întoarceți spatele totuși / destinul lor ține de împăcarea noastră / și viața ta de poemul acesta stufos / ca o pisică de rasă electrizată” (Poemul pisică electrizată). Tulburătoare și convingătoare prin îndrăzneala imagistică și siguranța frazării poetice sunt cele două Elegii (Elegia a zecea. Unui mac, Elegia a unsprezecea. Dansul cu nalba, n.n.), ele arătând adevărata măsură a talentului real al autorului cu un nume care obligă în spațiul liric tulcean și nu numai. (Insula albă. Dumitru Cerna, Constanța, „Ex Ponto”, anul II, nr. 1 (2), ianuar2004, 106)

Adrian ȚION. Ultimele „pasteluri rafinate” adunate de Dumitru Cerna în placheta Dumicatul de pelin (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003) poartă pecetea inconfundabilă a unei consecvențe structurale de poetizare și frazare, perseverență creativă nedezmințită de trecerea anilor. Mai mult, fidelitatea față de un program ambițios, stabilit la început de drum, se arată acum fructuos și la nivelul problematizării tematice. Din acest motiv evoluția poeziei sale nu înregistrează spectaculozități expresive frapante, nici impetuozități constructiviste deosebite în organizarea discursului, în ciuda unor încărcături enunțiative greoaie, oarecum trecute peste barierele canonizării. De altfel, poezia lui Dumitru Cerna nici nu are nevoie de așa ceva ca să ființeze și să convingă în orizontul de așteptare al cititorului. Din frumusețea migălită a versului, din chibzuita așezare a imaginilor în forma unor tropi de o senină și caldă picturalitate ies la iveală suficiente bogății de limbaj pentru a da amplitudine stratului semantic al textelor. De aceea, situarea demersului liric din Dumicatul de pelin în zona „pastelurilor rafinate” de către Petru Poantă (prefațatorul cărții) este pe deplin motivată, pertinentă, dar nici pe departe limitativă. Conotațiile peisagistice pornesc de la pragul descriptiv, dar se extind în reflexivități duioase, a căror intensitate emoțională este dată de fluxul nostalgiilor și reveriilor izvorâte din îndepărtatul „paradis pierdut în memorie”.

Acest paradis, conturat și reconturat volum de volum, se constituie într-un nucleu liric intens exploatat ce alimentează și substanța pieselor cuprinse între coperțile acestei cărți. El este un spațiu spiritual, translucid, idealizat, oscilând miraculos între imaginea concretă a satului dobrogean al poetului și fetișul întruchipat de această imagine, ascuns protector sub pleoapa copilăriei. Este un spațiu al iluzionării perpetue în care se poate ajunge doar prin intermediul unui mijlocitor oracular. Acesta se dovedește a fi nimeni altul decât faptul de taină al zilei: înserarea, duhul înserării, cel care închide ochiul vigilent al realității stridente, perturbatoare, pentru a deschide calea spre fantasmele încă prezente în amintire ale copilăriei și ale universului familial. În aceste momente vrăjite, când ziua se îngână cu noaptea, reconstituirea formelor trecutului e sensibil ușurată de spuma lăptoasă a ambiguizării: „și iară se-nseară luna pulberea humii / peste noi tremură albă lacrima lumii (Flori de gutui). Astfel prinde contur satul, perimetrul sacru al începutului de lume, care, prin evocare târzie, strecoară în sensibilitatea poetului gustul amar al pierderii lui ireversibile: „sat al meu ce porți în pântec două sfinte lacrime / de salcâmuri aromite cad flori roși din patime / (…) și din nuc toată-amăreala se petrece-n tine lin / sat al meu eu port în pântec dumicatul de pelin” (Dumicatul de pelin). O poezie născută din acest farmec secret, difuz, reverberând de emoțiile misterioaselor amurguri, nu poate avea decât o tonalitate preponderent melancolică, surdinizată de melodicitatea căutată a versului.

Îmbrăcate în haina înserării, personajele evocate – părinții, sora Traianca – primesc forma unor fragile siluete păstrate în icoana sufletului pentru totdeauna. Enumerația nominală, de o anume solemnitate și grandoare, mânuită cu abilitate, își valorifică forța de a redistribui într-o mitologie personală valorile afective. Configurarea prin juxtapunere neevidențiată formal se face după un model subiectiv al reprezentărilor de tip ceremonial. Atitudinea reverențioasă în fața acestor arhetipuri se încarcă pe alocuri de o pioșenie netrucată. Nu de puține ori reînvierea amitirilor din orizontul copilăriei primește coloratură sacrală: „mărăcini copilărie praf arzând urcat la cer / mama cu basma cernită și pristelcă lângă ler // umbra verii amăruie nucul adumbrit de seară / smalțul pietrei se desfoaie toate basmele plecară // ghemuite-n colț de prispă vara și copilăria mea / au fost smulse dinspre rugă de salcâm stea în de stea” (Ruga salcâmului). Asupra acestei tendințe de revelare a sacrului atrage atenția pr. Dr. Ioan Chirilă în postfața cărții. Viziunile poetului sunt interpretate aici ca oglindiri în lacrima oprită între gene, simbol coagulant al subiectivității eului liric care apropie arealul copilăriei de sentimentul neconsolant al pierderii lui definitive. (Faptul de taină al zilei, Cluj-Napoca, „Steaua”, anul LV, nr. 4-5 (666-667), aprilie-mai 2004, p. 107)

Dan DAMASCHIN. Alegându-și ca alter-ego pe cea care a uns cu mir de nard prețios trupul Mîntuitorului și I-a spălat sfintele picioare cu lacrimile sale, ca preînchipuire a înmormântării lui Iisus, autorul Magdalei edifică o ipostază lirică situată la jumătatea drumului dintre starea de păcătoșenie și penitență. Discursul poetic ni se propune ca o mereu reluată, reînnoită confesiune, mărturisind, oricât de „greu e curajul spovedaniei”, despre ispită, păcat și căință. Între starea de decădere a firii umane și idealul sfințeniei: „flacăra sângelui tău miresmată dă zare de nimb și se întrupează”.//Impregnată adesea cu aura vestigiilor unui dialect ce stă să scapete (cel aromân), rostirea poetică dovedește că este capabilă să alterneze registrele, de la cel solemn, ceremonios, grav, la cel colocvial, ludic, cvasi-ironic. Versurile devin, nu de puține ori, translații ce aduc mitologicul în cotidian și/sau proiectează realități (persoane, locuri, situații) ale cotidianului în mitologic.//Prin toate acestea, Dumitru Cerna se vădește a fi încă unul care crede că Frumusețea /Poezia (mai) poate salva lumea. (Cuvânt pe coperta IV-a, la volumul Magdala, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005)

Eugenia ȚARĂLUNGĂ. Pe coperta celui de-al noulea volum de versuri al autorului, „Magdala”, regăsim notațiile pertinente ale lui Dan Damaschin – între cei doi poeți existând, de altfel, certe afinități: „Impregnată adesea cu aura vestigiilor unui dialect ce stă să scapete (cel aromân), rostirea poetică dovedește că este capabilă să alterneze registrele, de la cel solemn, ceremonios, grav, la cel colocvial, ludic, cvasi-ironic.” Dintr-un alt timp, „D-umblător”, care ne străbate încă pe neștiute, vin spre noi, în „răs-elegii” sau “prigori-elegii”, “Enisalianul” sau „Zburătoroaica Ruxandra”, care ne “înmiră” cu toții “d-argintiul”. Și așa, înmirați cum suntem, îl auzim pe poet murmurând: „plângi cu singurătate Marie din Magdală / tu sora mea neplânsă încinsă în sfială / când umbră stacojie când ars picurătoare / Iisusa doamnă vergă secată-I de răcoare // cuibar pieziș e carnea și-n volburi se-nălbesc / văpăi ce neslăvite-s pe cât te preaslăvesc // Marie stropi de ploaie bat drumul spre Magdala / ei lăcrimându-ți mâna eu sărutând sandala.” (Miscelanea – Magdala, de Dumitru Cerna, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, 62 pagini, București, „Viața Românească”, anul C(100), nr. 8-9, august-septembrie 2005, pp. 254-255)

Lucian MĂNĂILESCU. Născut la 11 mai 1955, în localitatea Cerna (județul Tulcea) – eponim preluat de Dumitru Bobină în pseudonimul său literar, poetul clujean Duimitru Cerna (s-a stabilit în municipiul de la poalele Feleacului în urmă cu 30 de ani, atunci când și-a început studiile universitare) a debutat cu versuri în revista „Tribuna” (1987).

Debutează în volum 6 ani mai târziu („Cireșe amare”, 1993), după care publică încă 8 cărți, ultima fiind „Magdala” (Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2005).

Dumitru Cerna este, în egală măsură, un profesionist apreciat (șef al Compartimentului Relații, din cadrul Consiliului local al Municipiului Cluj-Napoca, licențiat în științe juridice și master în științe administrative), un cercetător împătimit (doctorand în științe filologice cu o teză despre Panait Cerna), și un important „punct de reper” al culturii ardelene actuale (redactor-șef al revistei de literatură și artă „Grai”, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Academiei de Științe, Literatură și Arte din Oradea, membru fondator al Asociației Române de Dialectologie și al Fundației „Mihai Eminescu” din Cluj-Napoca). Ipostaze la care se adaugă, ca un corolar, aceea de poet: numeroase premii la Salonul Național de Carte și Publicație culturală (edițiile a III-a, a VI-a și a VIII-a), la Concursul Național de Creație Literară „Octavian Goga” (1995), la Salonul Internațional de Carte Oradea (1993 și 2000), la Festivalul Internațional de Poezie “Lucian Blaga” (2002) etc.

Despre ultimul volum, menționat la începutul acestui material, Dan Damaschin notează: “Alegându-și ca alter-ego pe cea care a uns cu mir de nard prețios trupul Mântuitorului și I-a spălat picioarele cu lacrimile sale, ca preînchipuire a înmormântării lui Iisus, autorulMagdalei” edifică o ipostază lirică situată la jumătatea drumului dintre starea de păcătoșenie și penitență”.

Invocându-l pe Lucian Blaga („Numai pe tine te am trecătorul meu trup”), distorsiunea produsă de căutarea adevărului în credință este foarte aproape de „cearta clopotelor cu cerul”, dar și de îndoiala lui Vasile Voiculescu. Setea de absolut se materializează în străfulgerările unui grai (cel aromân) ca o mărturie despre rădăcinile primordiale ale limbii, în amvonul căreia oficiază poetul.

Pe „puntea dintre cuvinte”, știind cât de „greu e curajul spovedaniei”, Dumitru Cerna se „leapădă” de rostirea de sine: “Cuvântul al cărui isop a înălbit faptele / le-a mângâiat făcându-le și mai misterioase / și ele au început a plânge înomenindu-L / slabă și străvezie gura mea nu-L mai poate rosti / (…) / prînchipuirea Lui a păzit de moarte făptura mea / dar nu-L mai pot atingere / eu mă uitam după poemul firii / îl râvneam de-atâta răbdare pierdută / mi-am îngropat din dorire în pământ somnul / și multă tânguire am dat sângelui meu nădușit…” (Poemul firii).

Între dialectica sinelui și cea a lumii există însă o tangență a gestului, o superbă poartă de evadare: „eu sunt cel ce te va purta de mână prin ceața / de-nghesuie stelele spre lumina de deasupra / de abur / acolo unde aura te face trist și frumos / ca un apostol înmărmurit în adevăruri”.

Și iată, poetul pășește dincolo, spre contopirea cea mare, călcând peste apele părelnice: „scriu din disperare Magdala / ca nu cumva / prin tăcerea gândului meu / să spulber tauina din copacul de magnolia / copac / ce-mi înflorește moartea / în fiecare martie sfâșiat de / ploaie.” (Vitrina cu cărți: Dumitru Cerna – Magdala, Buzău, „Amprenta”, anul XIV, nr. 532, 31 oct.-6 nov. 2005)

G.(uju) C.(ornelia) Modelul în jurul căruia își structurează Dumitru Cerna volumul Magdala (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005) este cel al celebrei Maria Magdalena. Personajul biblic devine pretext pentru reveriile poetului și atestă pendularea eului între căderea în ispită și revigorarea morală. Multiplele referințe neotestamentare (Iisus au plâns, Christaelegie, Resemnat în Capernaum) susțin arhitectura volumului și contextualizează pertinent crezurile autorului: „Poezia/iubirea face slalom / printre cutremure / și noi / bucăți tectonice / încă însuflețite / mereu împotriva / inerției”. (Mătușa Julia și condeierul, Cluj-Napoca, „Steaua”, anul LVI, nr. 10-11/2005, p. 57)

Nicoleta CRISTEA. Dumitru Cerna s-a născut la 11 mai 1955, în localitatea Cerna, jud. Tulcea. A urmat studii filologice și juridice la Cluj, fiind licențiat în științe juridice. Masterat în științe administrative, doctorand în științe filologice, cu o teză despre Panait Cerna. De peste 30 de ani locuiește în Cluj. A debutat cu poezie în cunoscuta revistă „Tribuna” și a publicat nouă cărți, fiind prezent și în multe antologii. Poemele sale au fost traduse în limbile franceză, engleză și maghiară. A obținut numeroase premii, este cetățean de onoare al localității natale, iar biblioteca din Cerna îi poartă numele. Cartea de versuri pe care autorul ne-a trimis-o acum („Magdala”, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005), împreună cu un măgulitor autograf, credem că este reprezentativă pentru întreaga sa operă. Poemele sunt scrise într-un regim ușor incantatoriu, au acea compoziție secretă specifică oricărui autor de valoare: „lacrima / ce / adăpostește / embrionul / de tămâie / al / omenirii” (Marie, p. 25). Criticul literar Dan Damaschin crede că Dumitru Cerna “se vădește a fi încă unul care crede că Frumusețea/Poezia (mai) poate salva lumea”, iar Constantin Cubleșan vede în acest autor “o personalitate clară în amalgamata structură compozită a generației sale nouăzeciste”. Deși, uneori textul pare destul de încifrat pentru a fi înțeles “pe loc”, atractivă în această curgere lirică lină este “nuanța” religioasă, autorul fiind aici un excepțional “zugrav de subțire”. “Noroiul morții la tâmpla Lui dospește / dincolo și dincoace luna / lumina Poeziei // fiu al regretului din pământul de jos / auzi cum peste creștetul lumii / picură arar lacrima din ochiul lui / Dumnezeu” (“Fiul regretului”, p. 43). Cel mai bine surprinde esența acestei poezii criticul literar Petru Poantă: “Poemul se arată, mai întâi, prin sintaxa sa aseptică, strălucind de frumusețe”. Subscriem! Dumitru Cerna este un poet adevărat, cu cât mai adevărat cu atât mai silențios, treabă grea în ziua de azi, când manelele curg pur și simplu pe pereții caselor noastre, oriunde am locui! („Magdala” lui Dumitru Cerna, “Opinia”, nr. 4419, sâmbătă-duminică, 12-13 noiembrie 2005, p. 6, Raftul cu cărți – Literatură)

Dan Marius DRĂGAN. Dumitru Cerna este un foarte bun poet al limbii române.

Am rostit această, aproape sentință, deoarece nu aș vrea ca, Doamne ferește, purtat de toate câte am a le spune, să uit cumva să pun lucrurile în făgașurile lor firești.

Dumitru Cerna este un poet care a avut un traseu deosebit de interesant pe care am avut ocazia, într-o oarecare măsură, să îl urmăresc și să-l observ. Pedant, măsurat în gesturi, echilibrat, o adevărată expresie a calmului, în mod categoric face o figură aparte între poeții orașului, care de cele mai multe ori au “apucături” boeme. Prin urmare, din acest punct de vedere este un fel de “cioară albă”, fapt care a condus la o anumită imagine care, din punctul de vedere al acestor boemi, ar trebui să fie nefavorabilă… numai că tocmai aici este misterul că, tocmai datorită acestor exagerări, zic eu, în ceea ce-l privește, imaginea sa, de adevărat intelectual, cumpătat și responsabil, crește fără nicio îndoială.

Debutul său a fost înainte de 1989, dar a publicat masiv după acest an, lucru normal, deoarece în această perioadă discursul său poetic s-a maturizat și a căpătat o frumoasă și rezonantă sonoritate.

De la bun început trebuie să spun că l-am descoperit pe Dumitru Cerna ca pe un autor care se străduiește, în acest veac al experimentelor de tot felul în poezie, să ofere limbii române ceea ce așteaptă ea, de fapt, de la poezie: lirismul!

Indiferent că este mai discret, parfumat cu aroma parfumului amestecat cu polen, așa cum descoperim poezia sa din volumul “Poeme translucide”, apărut în anul 1996 sau ironic, condimentat cu cucurma și cu scorțișoară, având pe alocuri mirosul bulgărilor de sare ca și în volumul “Pasărea Ibis și Agresorul”, apărut în 1998, versul său cunoaște o maturizare continuă, o evoluție din ce în ce mai mare către gravitatea solemnă, lucru accentuat în timp și de apropierea poetului de teme din ce în ce mai grave. Dacă în anul 1998, era ironic-amar atunci când spunea “sunt primul poet funcționar din oraș”, în speranța secretă că cineva din lumea literară va avea bunăvoința să rostească adevărul că pentru limba română și literatura ei este poet, funcționarul rămânând în anticamera acesteia (iată că spun eu asta acum), în anul 2003, atunci când va publica volumul “Dumicatul de pelin”, poezia sa se încarcă de magia prafului amărui al Dobrogei sale natale scăldată de Dunărea care nu se sfârșește niciodată, loc în care poți înțelege veșnicia din partea curgerii, poți înțelege măreția susurului care se transformă în vuiet, poți să înțelegi legătura vrăjită pe care acea apă fără de sfârșit și fără de început te leagă de ea dacă ai apucat să îți potolești setea sau dacă te-ai hrănit din ea, chiar și o singură dată.

Aidoma dansului fecioarei de soare și fum, aurită-n polen și petale de floarea soarelui, cea cu brățări cu clopoței la glezne, desculț călcătoare în praf, versul poetului clădește un templu din coloane de alămâie, chihlimbar și lemnușor mirositor, un templu dragostei sale dintâi, locul de unde a pornit în aventura vieții sale, toate acestea deoarece acolo este locul unde se împletesc poveștile și legendele, este spațiul magic în care se ating cântecele cântate de sirenele mării și cânteczânei Lorelei.

Acesta este volumul în care timpul îi devine ham al împiedicării, este poezia trecerii către o vârstă în care adolescența este, în mod clar acum, doar o amintire…

Dar versul poetului crește din carnea proprie, aidoma esenței primare vegetale, se răsucește înlăuntrul său, cu chin, cu suferința impusă de tăcere și nevorbire și iată, în anul 2005, va publica cele mai frumoase versuri ale sale de până acum, într-un volum pe care va scrie titlul "“agdala"” carte frumoasă, cu o copertă minunată, tulburătoare în nuanțele sale roșu carnal, realizată de către domnul Cristian Cheșuț și apărută la Editura Limes din Cluj-Napoca, editură condusă de poetul Mircea Petean.

În această carte, versul poetului Cerna este solemn și grav de parcă s-a împlinit cu energii telurice, este reverberație de clopot imens de bronz, este vibrație care se împlinește în plan secund, acolo unde ritmul nu este trăit, ci conștientizat, vibrația nu este simțită, ci este trăită. O atmosferă de solitudine religioasă risipită în praful deșertului, de așteptare a stelelor ce trebuie să răsară, de cupolă de moschee ce așteaptă cântecul muezinului se infiltrează aidoma unui flux al unei ființe energetice din alte dimensiuni în versurile sale, astfel încât ai senzația că toate acestea nu sunt altceva decât o spovedanie în fața apelor și cerului, înaintea sufletului său, cel din fața căruia nu se poate feri nimeni, cel din fața căruia nu poate fugi nimeni. Pentru prima dată așezarea versului în parfumul delicat al rimei, iubirea cântată în versuri este și trăită și visată, așezarea lucrurilor este împlinită și dorită, eliberarea este și dorință, dar și suferință… chemarea e vânt, poemul este eliberare și salvare, poetul este prin esența sa un dezrădăcinat, căutarea este o constantă a vieții sale, somnul un dor, chemarea un ecou al apelor curgătoare. pIatra se adună sub formă de ou, iubirea construiește ființe dalbe.

Poezia acestui volum este de dragoste, de meditație, de rugă, de întoarcere a sinelui înspre sinele adevărat, a timpului-fluviu, a rămânerii-pădure…

Iată câteva foarte frumoase versuri ale lui Dumitru Cerna: “la văpaia unui nou fior ațipește șopârla tărcată / întinsă ca o femeie peste fruntea mea tânără și dezgândurată // stau pe spate și mușchiul pământului mă alină / cerul adolescenței asmuță sângele meu și lumina de pe retină // șopârla se face fâșii de smarald șlefuite / din adâncul pământului și al meu zornăie viscerele nedumerite // soare nerăbdător îmi aprinde carnea și leșinul / aruncă falduri peste buzele mele mătasea brună a pielii crepdeșinul // suntem doi și ne atingem ca două metale încinse / picură din noi spumoasă roua adolescenței și lacrima albă din vise // ca o femeie împăcată atinsă de vară și de lună / din ascunzișul de aur maiestuoasă adolescența își cere dreptul la humă // în cimitirul turcesc mușchiul de pământ mai arde pare / șopârla de smarald visează încă deșertul din lună și soare.” (Șopârla de smarald) Și iată încă un poem: “scriu din disperare Magdala / ca nu cumva / prin tăcerea gândului meu / să spulber taina din copacul de magnolia / copac / ce-mi înflorește moartea / în fiecare martie / sfâșiat de ploaie. (Pe tăcere călcând)

Acum să mai rămână doar tăcerea. (Cărțile filarmoniștilor: Despre poezia ca înălțare, Cluj-Napoca, „Filarmonia”, anul I, nr. 8-9, noiembrie-decembrie 2005, pp. 36-37)

Marin IFRIM. Volum apărut la Editura “Clusium” din Cluj-Napoca. O carte care, ca și celelalte semnate de Dumitru Cerna, te atrage ca un magnet, te stoarce de plăcere și te pune pe gânduri. Poetul pare a-și alege pentru fiecare nouă carte o anume temă, o obsesie care trebuie neapărat să-l lase cu gândul limpede, să-l descarce de sarcina energetică supravoltată.

În „Poeme translucide”, Dumitru Cerna e alt poet decât cel pe care l-am știut până acum. Practic, e vorba de câteva zeci de haiku-uri, deși autorul nu respectă “regula” speciei respective. Indiferent de aspectul lor… fizic, poemele sunt poeme. Bijuterii literare, ca în următoarele versuri: “cui să mai ceri îngăduință / cerul are atâtea stele / în care a murit / câte un înger”. Dumitru Cerna are ceva ce foarte mulți poeți nu pot avea. Stăpânește magia cuvintelor, redă lucruri invizibile, transformă bulgărele de zăpadă în bilă de foc: “zvâcnetul retinei cicatrizate / orbul a atins / înseninarea”. Versuri excepționale care nu pot fi scrise decât de o minte hiperlucidă, de o ființă înzestrată cu harul poeziei. Autorul are vocația și știința contrapunctului, transformă și manipulează sensul cuvintelor, are în fiecare poezie un mesaj clar, bine precizat. O poezie de acest fel are nevoie de cititori pe măsură, onoarea de a scrie pentru un anumit fel de public revenindu-I autorului. Iată încă un poem ce te duce cu gândul la marea poezie: “plouă cu grindină / peste omenire / lui Dumnezeu I-au / împietrit / rugăciunile”. Personal, de la poezia lui Lucian Blaga încoace nu am mai citit asemenea versuri! Dincolo de a fi poet, Dumitru Cerna e un gânditor sigur. Din cărțile sale aproape că poți creiona un sistem filozofic. Bucuria unor asemenea lecturi ne și descumpănește un pic, pentru că, dincolo de ierarhizările aproape oficiale, constatăm că în țară există scriitori cu mult mai valoroși decât cei considerați a aparține unei iluzorii elite. Dumitru Cerna chiar este un poet de elită! (Raftul cu cărți. Poeme translucide, „Opinia”, nr. 4445, marți, 13 decembrie 2005, p. 6-Literatură)

Marin IFRIM. Poeții foarte buni sunt oameni discreți. Constat asta încă o dată, cu prilejul lecturării volumului „Dumicatul de pelin” al lui Dumitru Cerna, un scriitor silențios, care are deja o operă, dar care nu se prea încumetă să iasă în față, cum se spune, pentru a-și atribui merite pe care chiar … le merită. „Dumicatul de pelin” (cu subtitlul „Poeme dobrogene” a apărut în ediție bilingvă româno-franceză, versiunea franceză fiind semnată de Constantin Frosin. Prefața este semnată de cunoscutul critic literar Petru Poantă. O prefață consistentă și foarte autorizată, în care mecanismele liricii lui Dumitru Cerna sunt întoarse pe toate fețele. Autorulacestei cărți a fost prezent de curând la Buzău, la Festivalul „V. Voiculescu – arc de suflet peste timp”, prilej cu care ne-a oferit câteva volume recent apărute. Facem această precizare pentru cei interesați de scrisul său, respectivele volume se găsesc la biblioteca din incinta Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău. În fine, Dumitru Verna este un poet atipic, scrisul său nu seamănă cu ceea ce citim noi zilnic, e altceva, pare făcut din alte litere și alte sensuri. Unele poeme au o muzicalitate stranie, aproape că transformă inefabilul în ceva palpabil, dă fiori: „lună nouă lună plină lună dobrogeană / un copil atinge lumea cu căprie geană // se aprind în ceruri dascăli ațipesc seisme / pe pământ se-nvolburează șapte cataclisme // se smintesc alfabetare verile iernează / Dumnezeu cuprins de taină se înmiresmează // lună plină lună arsă luna lui cuptor / iarna crește dinspre moarte flori de sicomor”.

Un volum emoționant, dedicat spațiului mirific dobrogean, unor ființe apropiate sufletului poetului. Poezie adevărată! (Raftul cu cărți. Dumicatul de pelin, Buzău, „Opinia”, nr. 4445, marți, 13 decembrie 2005, p. 6-Literatură)

Marin IFRIM. Volum de versuri semnat de prolificul și talentatul autor Dumitru Cerna, apărut la Editura Didactică și Pedagogică București, cu o prefață semnată de cunoscuta scriitoare Irina Petraș. Dumitru Cerna este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Față de alte volume ale sale, în cel prezentat acum întâlnim o altă atitudine poetică, un alt stil chiar, deși peste tot și peste toate domină inteligența unui creator de marcă, uneori gata-gata să ia peste picior universul: “scriu infinitive / ascuțite / și lungi / până la umbra ce însoțește / nedumerită luna // cât de bine semănăm noi / părinte a toate / și cât de profund ne plictisim / uneori”. Unele poeme sunt foarte scurte și sună ca niște sentințe definitive, altele se desfășoară pe spații mai ample, au bine unse balamalele retoricii și un conținut care pur și simplu ține cititorul cu fruntea încrețită. Dumitru Cerna e un răzvrătit educat, un frondeur cu stil și sânge-n cuvinte: “au obosit veștile bune și s-au retras / să ațipească puțin / la marginea întârziată a lunii / doar umbre îmbătrânite la ghișeele poeziei / (genial vers – n.m., M.I) cristale moarte de neatingere / de la fereastra etajului trei / oamenii par puncte rătăcite ce dispar / după colțul clădirii în coșmarele copiilor / poetul se cuibărește în nedumerire și tace / iarna aceasta gândește va fi ca amintirea Parmei / de care Proust se îndrăgostise / fără s-o fi văzut vreodată / trece pe lângă lume adierea unui suflu / ce se crede buricul pământului / și toți se îndreaptă într-acolo unde / cuvintele nu-și mai au rostul / mai dați bani pe poezie domnule poet / codul comerciantului cu inițiativă / e mult mai ieftin și-I pentru zile negre / e de viitor orientați-vă / și mai lăsați poezia în plata Domnului / și pe Pilat să se roage o veșnicie / lui Bulgakov pentru iertare / întoarceți-vă cu fața la lume domnule poet / angrosist de cuvinte degeaba”. Când poetul îmbină livrescul cu derizoriul cotidian, iese o poezie de o vitalitate extraordinară, convingătoare! (Raftul cu cărți. Pasărea Ibis și Agresorul, Buzău, “Opinia”, anul XVI, nr. 4449-4450, sâmbătă-duminică, 17-18 decembrie 2005, p. 6-Literatură)

Marin IFRIM. Chiar așa se intitulează cea de-a zecea carte a lui Dumitru Cerna, apărută recent la Editura “Casa Cărții de Știință” din Cluj-Napoca, cu subtitlul “Poeme lutnice”. Peste o sută de poeme scurte, un strălucit hibrid între haiku și aforism purtând nota personală a acestui autor inițiat în locul și răcoarea cuvintelor, având grijă permanent să nu rănească starea nativă a acestora, purtând un adevărat cult vorbei încremenite într-o limpiditate sonoră princiară. Iată una dintre dedicațiile cărții, o explicație a autorului către el însuși: “Poetului Marcel Mureșeanu, de la care am aflat despre încetineala, răbdarea și împăcarea – un soi de armistițiu tainic – în relația cu cuvintele și că năpustirea asupra intimității lor este egală cu uciderea Poeziei”. Unele texte au o densitate filozofică și o frumusețe imagistică incontestabile: “Biserici pustii / în / așteptarea duminicii / la adăpostul / minunii / singurătățile ațipesc”. Chiar și atunci când pătrunde în măruntaiele derizoriului, Dumitru Cerna își păstrează intactă capacitatea de a realiza efecte lirice garantate: “Termopane aluminuri tablă gudron / castele neterminate / pământ / țiglă roșie vile sfârtecate de orgolii / țigani băgați în aur până-n dinți / semne ale năruirii / rufele săracului întinse pe funia spânzurătorii / salvându-se”. dacă fiecare cititor, fie el critic literar sau nu, are o hartă literară a sa, întinsă peste toate județele țărișoarei, pe harta mea personală Dumitru Cerna e trecut în dreptul Clujului, ca poet de talie, alături de Marcel Mureșeanu. (Raftul cu cărți: “Fiul lui Dumitru Cerna”, Buzău, “Renașterea culturală”, nr. 35, martie-aprilie 2006, p. 23)

Irina PETRAȘ. Nu (mai) încape nici o îndoială: Dumitru Cerna crede în cuvinte. În știința lor de a spune – singure ! – ceva adânc, important, ultim, cutremurător. Tot ce are de făcut poetul e să stea – rebdător și nesigur, încântat fără nume și menit fără rost – în calea lor. În miezul lor. Cuvintele alunecă, se rotesc libere, se spun, se scandează, se îngână, până când înșiruirea le pare cu rost și cu semn. Ca-ntr-un descântec sau ca într-un joc de copil. Ori de înțelept. Pentru Dumitru Cerna, Poezia nu e vistiernic al ființei, ci promisiune de ființă. El nu-și traduce, dibuind, prea-plinul, ci își oferă, încrezător, golul înfiorat de spaime, sperând să-l locuiască, în cele din urmă, un sens. Un ritm. O melodie.

M. N. RUSU. Terminasem de citit Fiul, îmi ziceam că ești un poet anti discursiv, o rara avis în peisajul liric contemporan, când, de la moșia lui din Buzău, mă sună Ion Gheorghe, adică cel mai discursiv poet român, în sensul logoteic al cuvântului… Telepatie semantică? Prietenie nestrămutată? Așadar, citindu-ți Fiul am descoperit că arta poetică pentru care pledez de multe decenii, desprinsă din teorema că pentru facerea lumii Creatorul n-a avut nevoie decât de un singur cuvânt, are în poezia ta un slujitor autentic. Fiul este un lung poem antidiscursiv și tot pe atât de ermetic. Paradoxal, nu? Ei bine, d-ta scrii o poezie nealiniată modelor, ești fascinat de energia teosofică din cuvinte, nu accepți decât, cel puțin în Fiul, decât mișcarea, implozia din cuvânt și cuvinte. Spre deosebire de pastelurile tale anterioare, în care staticul a învins dinamicul, culoarea a simplificat imaginea. Cu cât lirismul din Fiul e mai laconic, mai închis în cuvânt, cu atât el devine iradiant, energetic, cu sensuri imprevizibile, deci mistice și misterioase: … palma poetului / grea ca un hotar… nu pot ajunge la tine / decât coborând în hăurile / de unde / arăsare lutnică / iluminarea…, iar în plan mitologic acea imagine a cuvântului văzută ca un Hermes singuratic, cum poate fi Hermes altfel, mereu în alergare… (Eminescu avea un prieten pe care îl botezase Hermes, mesagerul zeilor conservatori)… În fine, sunt multe de spus, d-ta ar trebui să scoți o antologie a poeziei românești pe motive dobrogene, spațiul nostru din ceruri, visată și de Pillat, nu sunt sigur dacă nu și realizată… Cândva, de mult, am văzut o astfel de carte… arhaică…, iar acum, când în partea de nord a țării și la marea cea mare e multă mișcare… ar fi bine venită și binevestită, căci perla din scoica munților Carpați e încă un vis al pețitorilor și furilor… (Glose la Fiul, corespondență electronică de la New York, 25 mai 2009)

Irina PETRAȘ. Între două pustiuri (2001; antologie). Secțiunile volumului se organizează, retroactiv, sub poala Poemelor dobrogene din 1999 (tot așa cum Elegiile punctează în fundal starea elegiacă). „Adăpostit în cuvânt, ca oul în porumbel” (o adăpostire, cum se vede, provizorie și cu dublu tăiș), născut lângă Tulcea și trăitor în inima Ardealului, degustând faptul mirabil că-n limba română infinitivele sunt nu doar lungi, ci și ascuțite, își împerechează substantivele după legile limbii materne, fecundând amintirea și adăugându-I limpezimi verzui ca-n boaba de strugure eliadescă. Întregul ciclu e lucrat în delicate emailuri, amintind de atmosfera densă, prevestitoare, plină de arome uitate și înfiorări fără nume din versuri pillatiene și voiculesciene. Poezia irumpe dintr-o nevoie irepresibilă de comunicare prin metaforă. Dumitru Cerna este/se simte purtătorul de cuvânt al unei seminții tăcute, cu acces la cuvântul rar, prețuit pentru sonorități încărcate de istorie, coapte sub arșiți deșertice. Îmblânzit de cuvânt, cântărește tot mai exasperat descreșterea valorii de întrebuințare a tristeții („câtă tristețe degeaba!”) într-o eră a mondializării destinelor. De-valorizarea emoțiilor individuale în „zborul scurt al vieții” își pune amprenta asupra constantelor poetice. Poeziile lui Dumitru Cerna, indiferent de forma pe care o îmbracă, mizează pe metafora îndelung șlefuită într-o gesticulație de la un punct încolo gratuită, gata să cadă în manieră ori în simplă „făcătură”, dar și pe o mereu reluată descriere a unor Absențe obsesive, cu imagini surprinzătoare, lucrând în subteran „des-făcătura” poemelor viitoare. Cea dintâi mare absență e a lui Dumnezeu. Invocată stăruitor, divinitatea își pierde axiomatica atotputernicie, e un copil ce așteaptă să fie alintat, mântuit. Zeul se așează cuminte și dezarmat alături de poet, uniți întru plictiseala față în față cu o lume terminată, imperfectibilă, nesupusă, care nu mai poate fi Creație și nici n-o prețuiește în ipostazele sale omenești. Absența lui Dumnezeu este una copleșitoare, o pseudo-prezență, în fond, în stare să tulbure abia încropite certitudini. „Cerul degeaba” e o imagine emblematică a stării poetice, mai degrabă decât a poeziei însăși. Aceasta adulmecă „mirodeniile cuvântului” și-și caută neobosit înlocuitori. Iubita/iubirea e și ea o absență. „Mai amară decât moartea”, e chemată să decoreze chenare decupate din realitatea prozaică, să le promită înfiorarea. Însă poemul/poetul rămâne în sfera egoistă și egocentrică a celui îndrăgostit de cuvinte. Dăruirea și generozitatea sunt imposibile și, prin urmare, eliminate din proiectul poematic: „luminez doar în nămiezi / când nimănui nu-I mai pasă de beznă”. A treia absență, cea mai bogată, e cea a Poetului însuși. Evoluând mereu între, cu fețe duble ori chiar multiple, într-o rodnică situare oximoronică („Infatuat și sfios cu alură de lord / port cu evlavie cravata și teama”), își acordă nenumărate definiții provizorii, ironice și autoironice, recuzite ale „mersului pe sârmă zâmbitor și poznaș”. Poetul este, rând pe rând, „angrosist de cuvinte degeaba”, „sceptic de rezervă”, „suspect de melancolie”, „fiu abandonat al Păsării Ibis”, „ostenitul bolovan care n-a mai ajuns în vârful Golgotei”, „singuratic și aproape nătâng…” „Boieritul” e vinovat de a fi viu față în față cu trecutul său defunct rătăcit în labirintul memoriei. Nedumerirea, amorțirea, tristețea, nesăbuința sunt decantate și descântate cu răbdare – „exersez încetineala” – de „acrobatul de nevoie” „deasupra de moarte”. De aceea, incantațiile „madlenice” din Poemele dobrogene sunt pietrele de hotar cele mai rezistente. Graiul meglenit ispitit în jocuri „frunzuratice” cu limba copilăriei are efecte durabile asupra cititorului, indiferent care-I sunt relansatorii propriei memorii afective. „Muritor și minuscul”, prea cald pentru „o vietate cu rostul visării pieziș”, Dumitru Cerna a dibuit calea, nu și Rostul. Încăpățânarea cu care adaugă piatră după piatră drumului său pune în discuție chiar rostul Poeziei în Cetatea contemporană. Amăgirea sa harnică nu-i și amăgitoare, însă alternativa întârzie să se arate. (Dumitru CERNA, în vol. Irina Petraș, Literatura română contemporană. O panoramă, București, 2008, pp. 268-269)

Monica GROSU. După cum ne modifică și moto-ul poetic, așezat în colțul paginii ce poartă totodată chipul visător al poetului, volumul de versuri Fiul. Poeme lutnice (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006) se așază programatic în câmpul unei modernități creatoare, problematizante, cu sensibilități vizibile în zona miturilor și a genezei poetice. Regăsim așadar în poezia lui Dumitru Cerna un topos aparte, singularizat de amintiri și descrieri, cel mai adesea livrești, ale unui univers interiorizat, resimțit acut și respirând prin Cuvântul creator de lumi o altă mireasmă, cu valențe mitice, biblice și ușor patriarhale.

Fără a purta vreun titlu anume, poeziile ce compun volumul de față par desprinse toate dintr-un singur Poem, un poem despre viață și moarte, trecut și prezent, tinerețe și maturitate, effort și izbândă creatoare. Încă din prima poezie, ce ia forma unei mărturii poetice, poetul ni se dezvăluie ca un creator atras irezistibil de lumea poeziei cu lumina ei incandescentă, spiritualizată. Și într-adevăr, putem spune că Dumitru Cerna posedă acea forță poetică de a conferi cuvintelor un alt rol, mai nobil, în expresia artistică, făurită cu atâta generozitate a sensurilor și profunzime a simplității. Atras de marile teme ale literaturii (creația, moartea, timpul, adolescența, copilăria, cunoașterea etc.), autorul îmbracă imaginarul său poetic într-un veșmânt voalat, de o eleganță modernă, ceea ce-I conferă singularitate și originalitate a viziunii.

Universul poetic recreat pare iremediabil sculptat în tipare de lut, cuvintele mai ales sunt percepute în materialitatea lor dominantă, grea de sensuri, cel mai adesea conotative. Intuind potențialitățile expresive ale Cuvântului, Dumitru Cerna ajunge să-I contemple esența magică, puternic parfumată, salvatoare pentru zbuciumul creației, astfel, „… cuvântul / rășină din pământul poeziei / doar tu mi-ai / vindecare…” (p. 15). În ipostaza lui homo faber, poetul devine meșterul ce transformă miraculos obiectele și trăirile în cuvinte, însă acest act al genezei poeziei este unul dintre cele mai complexe, cu reverberații adânci în conștiința creatorului. Cuvântul creator de noi lumi este similar Cuvântului Dintâi, ridicând poetul la rang de Zeu, de nobil Demiurg, însă cu o latură umană accentuată, cu gânduri mereu frământate, cu o liniște precară. Scris mai mereu cu majusculă, Cuvântul devine o entitate care asigură nemurirea, precum în versurile „departe de mine închis / în cuvânt voi muri” (p. 72). Alteori, cuvintele dobândesc valențe stelare, devenind părți componente ale cosmosului, ale universului, căci cuvintele există prin ele însele și ni se înfățișează ca purtătoare de viață, de sens și existență. Poetul e doar cel care le ordonează îjoc creator cu valențe argheziene, un joc dificil și magic în același timp, atrăgând și respingând, trezind repetate temeri și încântând totodată: „aerul / cu miresme vineții / poartă Poezia / înspăimântat / ca un / fugar” (p. 33).

Cuvântul și Poezia reprezintă două laitmotive cu o sonoritate tranșantă ale discursului liric practicat de Dumitru Cerna, preocuparea majoră a autorului fiind aceea de a se instaura totalmente în universul creației, de a-I pătrunde înțelesurile. De aceea, regăsim în volumul de față o poezie profund meditativă, așezată sub semnul unor mari și tulburătoare întrebări. Creația rămâne în viziunea eului liric singura capabilă de a transcende sferele pământești, de a răzbate dincolo și a privi detașată Nimicul, Nevăzutul, Necuprinsul: „poezia tocmai încearcă / să se înalțe” (p. 12).

Actualitatea unui prezent prozaic, pervertit, coroborat cu un acut sentiment al singurătății și vidului, concurează la o dulce detașare de momentul trăit, deschizând drumul reveriei spre un trecut ușor idealizat, perceput printr-o pregnanță de simboluri, adesea religioase, parfumat de fine melancolii și infuzat de o tonalitate liturgică. Revenirile la matricea primordială, la spațiul natal al copilăriei și adolescenței, cu casa părintească, dominată încă de imaginea chipurilor dragi (mama și tata), sunt alimentate de nostalgia paradisului pierdut și nevoia compensatoare de a se visa acum într-un trecut cu rezonanță mitică. Toposul preferat, Dobrogea natală, se încarcă de tot soiul de miresme, căci dimensiunea senzorială accentuată a poeziei lui Dumitru Cerna dezvăluie un mod singular, preponderent simbolist, de a percepe și înțelege propria lume. Evadarea în trecutul ce pare tot mai îndepărtat e străjuită de culori și mirosuri dintre cele mai diverse, ce transformă călătoria prin timp într-o contemplare implicată a lumii din jur și a naturii inclusiv. Zarzărul copilăriei, aroma îmbătătoare a florilor de tei și salcia pletoasă sunt elementele ce definesc acest refugiu poetic, conturat cromatic și muzical de sinestezii și corespondențe, metafore și comparații surprinzătoare, diverse figuri ale limbajului.

Preocuparea majoră rămâne, și după simbolica întoarcere la copilărie, Poezia. Adeseori, poetul corelează tăcerea pietrei cu Poezia, precum în versurile: „piatra și poezia / în stare / de / veghe” (p.41). alteori, în încercarea obsesivă de a defini sfera poeziei, poetul asociază creația cu rugăciunea, înțelegând efortul creator ca pe un echivalent al rugii de cuvinte: „Rugăciunea – pseudonimul /* Poeziei / răsunetul / ei” (p. 42).

Arșița verii subliniază însă cel mai bine în poezia lui Dumitru Cerna suferința grea purtată de poet în lume, chinurile creației și neliniștea metafizică ce însoțește gestul creator. În ipostaza Fiului care întruchipează liantul de legătură dintre două lumi, cea apusă și cea prezentă, rostul poetului este și acela de a se pune în calea uitării, de a ne întâmpina cu povești: „Sunt negustor de povești / dalbinate / am salvat astfel trei zarzări / degrabă-nfloriți / de la moarte” (p. 94). Poezia își însemnează astfel rolul salvator, nimicind solitudinea și moartea: „Poezia-I în larg / purtând pe brațe fiul” (p. 71), căci ea nu este altceva (pentru „Fiu”), decât un proces inițiatic, de coborâre ad inferos și renaștere creatoare.

Pendulând între angoasa tipic umană și resemnarea împăcării cu sine, cu lumea din jur, poetul privește cu detașare ironică prezentul ce stă sub semnul năruirii, al surpării interioare, al inevitabilei căderi în vidul existențial. De aceea, melodia unor vremi demult stinse, cu figura emblematică a părinților, cu cântecul trist al cucului îl recheamă înapoi ori de câte ori gândul „Marii Treceri” devine tot mai pregnant.

Modernitatea poeziei lui Dumitru Cerna este subliniată și de tendința spre esențializare a imaginii artistice, spre o ermetizare și concentrare a sensurilor. Întors spre subiectivitatea discursului liric, autorul propune o poezie suficientă sieși, un joc de cuvinte înțelept și profund, coborând în cercuri concentrice sensuri peste sensuri. Limbajul însuși desenează contururi noi, prin inventivitatea și ineditul unor cuvinte, unele amintind de graiul aromân și sporind ambiguitatea, ca și noutatea formulei lirice.

Atent și elegant, Dumitru Cerna imprimă aceste calități și poeziei sale, volumul de versuri Fiul. Poeme lutnice, impecabil realizat din punct de vedere grafic, certifică această preocupare a autorului pentru calofilie și stilizare a expresiei poetice într-o manieră cu totul personală. (Dumitru Cerna, un fiu al poemelor lutnice, Cluj-Napoca, „Cetatea culturală”, seria a III-a, an IX, nr. 9 (81), septembrie 2008, pp. 54-56; Alba Iulia, „Gând Românesc”, anul II, nr. 4 (10), noiembrie 2008, pp. 16-17; Focșani, „Oglinda Literară”, anul VII, nr. 84, decembrie 2008, p. 3931; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, pp. 99-100; Un fiu al poemelor lutnice, în volumul Lecturi în oglindă, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010, pp. 118-121)

Petru POANTĂ. Dumitru Cerna debutează editorial abia după Revoluție, cu volumul de versuri Cireșe amare (1993), dar această explozie oarecum întârziată nu era neapărat efectul unei conjuncturi favorabile. Autorul venea din spațiul bibliotecii și din anturajul unor literați proferioniști. Crescuse într-o ambianță fertilă și formatoare, în care cultul poeziei mai întreținea sentimentul apartenenței la o comunitate privilegiată, iar prestigiul social al scriitorului nu era deloc o iluzie. Astfel modelat, Dumitru Cerna își asumă poezia ca pe o vocație destinală, cultivând totodată o imagine a poetului de descendență romantică, imagine discreditată însă de „mitul utilului” dominant în societatea de consum de astăzi. De aceea creația va însemna pentru el o sfidare a oricăror forme demitizatoare, concomitent cu situarea orgolioasă într-un orizont al esteticului exclusivist. Mizerabilismului vieții cotidiene îi opune un estetism aproape ostentativ, de sursă dandy-istă, construindu-și cu o prețiozitate meticuloasă distincția și promovând emfaza ca un mod al noncomformismului. Înțeleg aici emfaza ca o marcă a diferenței prin artă. Este expresia arogantă a gratuitului prin care poetul contestă realitatea imundă. Sub semnul unei asemenea fervori și-a conceput Dumitru Cerna această carte cu poeți clujeni: în aparență o foarte selectivă antologie comentată. E și asta, dar, dincolo de elementele scenografice la vedere, are o vibrație afectivă specială, indusă de impulsul originar al scrierii ei, impuls constituit de o genuină capacitate admirativă. Este o carte iradiantă sentimental, cu arhitectura fastuoasă a unui monument consacrat poeziei și poeților, conține 54 de nume, de la George Coșbuc, Octavian Goga și Lucian Blaga până la Adrian Popescu sau Marta Petreu. Fiecare beneficiază de câte un comentariu concentrat (ilustrat cu o singură poezie) și de câte o fotografie, cu imaginea autorului, pentru cel în viață și cu imaginea unui loc identitar, pentru cel decedat. Centrul de greutate al construcției îl reprezintă comentariile care sunt, ca să preiau celebra sintagmă a lui Emil Cioran, „exercițiile de admirație” ale lui Dumitru Cerna. Poetului i se substituie aici comentatorul de poezie punând în lucru un instrumentar de natura eseistică, a cărui flexibilitate nu se află însă niciodată în inadecvare cu subiectul comentat. De fapt, avem de-a face cu niște portrete din cuvinte esențializate, dar figurate cu o anume ostentație, în manieră fauv-istă. Mai mult: cuvintele sau sintagmele compacte par să metamorfozeze „chipul” așa ca la Arcimboldo. Această perspectivă, în fond idealizată, asupra portretului, revendică un limbaj emfatic, respectiv o retorică ceremonioasă. Portretul vrea să fie un fel de apariție bruscă și fulminantă. El trebuie să surprindă prin această fastuozitate al cărei rol principal este celebrarea. E, prin urmare, de natură adjectivală și ușor poetizant. Nu mizează pe analiza critică a universului poetic vizat, în juxtapunere, uneori, cu observații asupra psihologiei autorului. Limbajul mai curând sugerează decât definește. Creează un soi de aură care urmărește înnobilarea „personajului”. Din această cauză nu există diferențe ierarhice în valorizarea autorilor. Diferența o face, eventual, forța expresivă a fiecărui portret. Cum anticipam, cartea conține și o iconografie consistentă: imagini ale personajelor sau ale locurilor de care sunt legate în special numele poeților decedați. Fotografiile au la rândul lor calitatea unor portrete și, prin ambianța creată, conferă intimitate textului. Mai deloc idealizate, figurile sunt surprinse de regulă în medii ocrotitoare și semnificante, iar, prin nu știu ce misterioasă alchimie, fotograful a reușit să le imprime semnul indicibil al aparteneței la o lume diferită. Parcă smulse realității imediate par destinate permanenței. În orice caz, aceasta este și intenția cărții lui Dumitru Cerna. [Prefață la vol. Dumitru Cerna, Poeții, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2008, pp. 5-7; Clujul meu: Dumitru Cerna: Cartea cu poeți, Cluj-Napoca, „Făclia”, anul IX, nr. 5252, luni, 4 februarie 2008, p. 5 (avancronică); Lecturi – Dumitru Cerna. Poeții, Cluj-Napoca, „Făclia”, joi, 26 februarie 2009, anul XX, nr. 5573, p. 5; Dumitru Cerna, în volumul Petru Poantă, Clujul meu. Ediție integrală, îngrijită de Irina Petraș și Laura Poantă, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016, pp. 350-352.].


Maria VAIDA. Cartea lui Dumitru Cerna [Poeții, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008] este o frumoasă selecție de bijuterii lirice ale poeților clujeni, unii trecuți de multă vreme peste apa Styxului, alții care sunt alături de noi, frumoșii boemi ai marelui oraș, ducând pe străzile Clujului spre punți de baladă mesajul veacului lor... Alături de ei lumea pare mai bună, mai generoasă, mai caldă, iar autorul, poet sensibil și suav, creează cu migală și delicatețe un turn de fildeș al poeziei contemporane clujene din care fulguiește spre lectori o dalbă ninsoare, vis și feerie peste lumea maculată. Fiecare autor se bucură de un comentariu restrâns la chintesență, de o fotografie grăitoare a celui care trăiește, sau a locului identitar în cazul celui plecat dintre noi și doar o singură poezie reprezentativă pentru autorul respectiv, aleasă cu o intuiție infailibilă și cu simț critic indubitabil; fiecare poem este o veritabilă bijuterie lirică, sugerând universurile plurale sau toposul de geneză ale creatorilor săi. În Prefață, criticul Petru Poantă subliniază: „Poetului i se substituie aici comentatorul de poezie, punând în lucru un instrumentar de natură eseistică, a cărui flexibilitate nu se află însă niciodată în inadecvare cu subiectul comentat. De fapt avem de–a face cu niște portrete din cuvinte esențializate, dar figurate cu o anume ostentație, în manieră fauv-istă”. Contribuie la estetica volumului toate imaginile incluse aici, de la copertă și până la ultima fotografie, accentuând ideea că orașul nostru este un loc privilegiat, în care sacrul (înțelegând că poezia este o boală de origine divină) se camuflează discret în profan, poezia este o regină îndrăgostită care străbate la pas străzile bătrânului burg, oferindu-ne din când în când felia ei de candoare. La braț cu poezia se află autorul volumului, poetul Dumitru Cerna. Iar felia ce ne-o oferă cuprinde firul de praf, raza de soare, bobul de nisip și pulberi stelare, stropii de ploaie și firul de iarbă ivit printre dalele pavajului, jocul dragostei, dar mai ales oamenii aceștia minunați care sunt poeții, îngeri triști, acești copii porniți într-o cruciadă milenară, pe care, iată, cartea lui Dumitru Cerna ne face să-i iubim mai mult, să ni-i apropiem și să ni-i apropriem: ei sunt ai noștri, iar noi ai acestui oraș din turn, orașul poeziei, orașul invizibil, cum ar spune Italo Calvino... (Dumitru Cerna, la braț cu poezia, Cluj-Napoca, „Cetatea Culturală”, seria a III-a, an X, nr. 5 (89), mai 2009, p. 69; La braț cu poezia, în volumul Maria Vaida, Povara luminii, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2014, pp. 206-207).