Dumitru Cerna
Date personale
Născut (68 de ani)[1] Modificați la Wikidata

Dumitru Cerna (n. 1955, comuna Cerna, Tulcea). Poet, publicist, prozator și eseist clujean. Doctor cum laude în Filologie. Cetățean de onoare al comunei Cerna. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj. Debut absolut cu articole, în ziarul "Făclia" (1975). Debut cu poezie, în revista ,,Tribuna" (1987). Debut cu proză scurtă, în revista "Cetatea Culturală" (1998). modificare

Volume publicate modificare

1. Cireșe amare, versuri. Lector Nicolae Mocanu. Coperta, vignetele și fotografia autorului pe coperta IV-

a de Călin Stegereanu, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1993, 62 p.

* Lansată în 29 mai 1993, la Librăria Universității din Cluj-Napoca, în

cadrul Salonului Național de Carte, ediția a III-a. A prezentat Petru Poantă.

2. Poeme translucide. Lector Nicolae Mocanu. Coperta de Adriana Andrei. Fotografia poetului de Călin

Stegereanu. Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1996, 80 p.

* Lansată în 30 mai 1996 la Muzeul Național de Artă din Cluj-Napoca, Secția Colecții, în cadrul

Salonului Național de Carte. Au prezentat: Constantin Cubleșan și Valentin Tașcu.

3. Sceptic de rezervă, poeme olografe, ediție de lux, numerotată de la 1 la 200 și semnată de autor.

Lector Ion Cristofor. Coperta de Ovidiu Avram. Un creion de Petru Poantă. Cluj-Napoca, Editura

Mesagerul, 1997, 58 p.

* Lansată în 10 mai 1997, la Biblioteca Județeană Octavian Goga Cluj – secția Colecții, în cadrul

Festivalului Internațional de Poezie Lucian Blaga. A prezentat: Irina Petraș.

4. Pasărea Ibis și Agresorul, poezie, Colecția Akademos, nr. 112. Colecție inițiată de prof. univ. dr.

Constantin Floricel și îngrijită de Irina Petraș. Coperta Laura Poantă. În loc de prefață de Irina Petraș,

București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998, 68 p.

* Lansată în 27 noiembrie 1998 la Primăria municipiului Cluj-Napoca, Sala de sticlă, în cadrul

Festivalului Național de Poezie Orfeu, ediția a III-a. A prezentat: Irina Petraș. Lansată și la Aiud în 27

martie 1999, în cadrul Colocviilor de literatură – Poezia secolului XX, ediția a VI-a, 26-28 martie

1999. A prezentat: Constantin Cubleșan.

5. Poeme dobrogene, ediție bilingvă româno-franceză. Versiunea în limba franceză de Rodica Lucia

Crișan. Coperta de Rozalia Fodor, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1999 (ediția a II-a, 2000;

ediția a III-a, 2006), 32 p.

* Lansată în 21 decembrie 1999, la Casa de Cultură a Studenților, sala nr. 2, ora.13. Au

prezentat: Irina Petraș, Constantin Cubleșan, Ion Cristofor, traducătoarea, Rodica-Lucia Crișan și

directorul editurii, Gabriel Hrdlicska.

6. Trist. Poeme bonsai, colecția de poezie DA. Colecție ngrijită de Irina Petraș. Coperta de Ana Victoria

Câmpan. Ilustrația copertei de Laura Poantă, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj,. 2000, 50 p.

* Lansată în 27 octombrie 2000, în cadrul celei de-a VIII-a ediții a Salonului Internațional de Carte de

la Oradea; a prezentat: Irina Petraș.

7. Între două pustiuri, antologie de poezie, seria Antologii, nr. 1. Selecție și Cuvânt înainte de Irina Petraș.

Coperta de Ana Victoria Câmpan. Fotografia autorului de Călin Stegereanu, Cluj-Napoca, Editura Casa

Cărții de Știință, 2001, 170 p.

* Lansată în 11 mai 2001, la Casa de Cultură a Studenților. Au prezentat: Irina Petraș, Mircea Popa,

Constantin Cubleșan. A citit din poezia lui Dumitru Cerna Maria Munteanu, actriță la Teatrul Național

Lucian Blaga din Cluj-Napoca.

8. Dumicatul de pelin. Poeme dobrogene, ediție bilingvă, româno-franceză. Traduceri de Constantin

Frosin. Prefață de Petru Poantă. Postfață de Ioan Chirilă. Coperta și ilustrațiile de Ovidiu Avram,

Cluj-Napoca; Editura Casa Cărții de Știință, 2003, 64 p.

* Lansată în data de 5 mai 2004, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Lucian Blaga”, 2-5

mai, Cluj-Napoca, la Biblioteca Județeană „Octavian Goga” Cluj.

9. Magdala, versuri, Colecția Magister, cu prezentări pe coperta IV de: Dan Damaschin, Constantin

Cubleșan și Petru Poantă; coperta, de Cristian Cheșuț; fotografia de pe coperta a IV-a a poetului, de

Călin Stegereanu.

* Lansată în data de 14 mai 2005, în localitatea Cerna, jud. Tulcea; au prezentat scriitorii: Marcel

Mureșeanu și Ion Cristofor, precum și Rodica Lucia Crișan, traducătoarea în limba franceză a volumului

Poeme dobrogene, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005, 54 p.

* Lansată și la Sfânta Mănăstire Acoperământul Maicii Domnului de la Florești, județul Cluj, în data de

27 octombrie 2005, de Sf. Dimitrie cel Nou. Lansată în cadrul Festivalului „Vasile Voiculescu”, la Casa de

Cultură a Sindicatelor, Buzău, 19 noiembrie 2005. A prezentat scriitorul Marin Ifrim.

10. Fiul. Poeme lutnice. Coperta I și ilustrația paginii de interior la cele 100 de exemplare de lux, de

Laura Poantă. Cuvânt pe coperta IV-a de Irina Petraș. Fotografii ale autorului din 1973 și din 1993,

ultima, de Călin Stegereanu; Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2006, 120 p.

11. Poeții, eseuri, cu o miniantologie poetică în selecția autorului și 55 imagini sepia. Prefață de Petru

Poantă. Fotografia autorului pe coperta IV-a, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2008,

178 p.

* Lansată în data de 26 martie 2009, ora 12,30, la sediul Filialei Cluj a

Uniunii Scriitorilor din România. Au prezentat: Irina Petraș, Petru Poantă, Ion Mureșan și Adrian

Popescu. Au citit poeții: Constantin Cubleșan, Mariana Bojan, Ionuț Țene, Persida Rugu,

Mircea Ioan Casimcea, Victor Constantin Măruțoiu, Ion Mureșan, Virgil Bulat, Molnos Lajos.

12. Panait Cerna, scepticul luminos, istorie, teorie și critică literară, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de

Știință, 2009.

* Lansată la Cerna, în cadrul manifestărilor Zilele Cernei, la Muzeul Panait Cerna, în ziua de

miercuri, ????? septembrie 2009; au vorbit scriitorii tulceni Mihai Marinache și Olimpiu Vladimirov.

13. Poeții 2, eseuri, cu o miniantologie poetică în selecția autorului și 66 imagini alb-negru. Prefață de

Petru Poantă. Fotografia autorului pe coperta IV-a, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință,

2010, 146 p.

* Lansată la Tulcea, la Biblioteca Județeană Panait Cerna, vineri, 14 mai 2010 și la Cerna, sâmbătă,

15 mai 2010. A prezentat Mihai Marinache, Dumitra Petrică și Dumitru Cerna.

14. Panait Cerna, scepticul luminos, istorie, teorie și critică literară, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de

Știință, cu o prefață de Petru Poantă. Ediția a doua revăzută și adăugită, 2010, 496 p.

15. Peștera din pom. Poeme caju. Coperta I, reproducere după lucrarea lui Mircea Albu, „Tristețe”.

Coperta IV, fotografia poetului din 21 mai 2011, de Norica S. Crișan, cu un cuvânt de Rodica Lucia

Crișan. Ediție trilingvă, română, franceză și engleză. Traduceri de Rodica Lucia Crișan și Nicholas Buda.

Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012, 70 p.

16. Clujul administrativ 1992-2012. Dicționar de persoane (dicționar ilustrat). Cuvânt înainte de Petru

Poantă. Un text, Martor și mărturisitor și Notă asupra ediției de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca,

Editura Casa Cărții de Știință, 2012, 360 p.

* Lansată miercuri, 30 mai 2012, ora 12,00, la Centrul de Cultură Urbană CASINO, din municipiul

Cluj-Napoca; au prezentat scriitorii Irina Petraș, Petru Poantă, Ion Cristofor, Ionuț Țene și istoricul Vasile

Lechințan. Primarul municipiului Cluj-Napoca, Radu Moisin, a adresat un cuvânt invitaților cu

ocazia acestui eveniment. Moderatoarea întâlnirii a fost Liana Miclăuș, șefa Biroului Evenimente publice

și protocol, Primăria municipiului Cluj-Napoca.

17. Dar dacă vine, versuri. Cuvânt înainte de Petru Poantă. Coperta I și IV și lustrațiile de Irina Petraș.

Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2013, 76 p.

* Lansată în ziua de marți, 26 noiembrie 2013, ora 12,30, la Centrul de Cultură Urbană Casino din

Cluj-Napoca; au vorbit scriitorii: Irina Petraș, Marcel Mureșeanu și Ion Criastofor. A adresat un cuvânt

despre autor și despre cartea sa Emil Boc, primarul municipiului Cluj-Napoca.

18. Simțul care va veni. Poeme ațipite, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2014; coperta de

Meda Alice, cu un text pe coperta IV de Constantin Cubleșan; 48 p.

* Lansată luni, 27 aprilie 2015, ora 12,30, la Centrul de Cultură Urbană CASINO. Au vorbit: Irina

Petraș, Ion Cristofor, Constantin Cubleșan, Ovidiu Pecican, Mircea Popa, Adrian Țion, Vasile

Dâncu.

19. Răscolitorul. Poeme paidușcă. Coperta de Meda Alice, cu un text pe coperta IV de Petru Poantă; pe

coperta I: Băiatul cu chitara, fotografia poetului, elev la Liceul Pedagogic din Tulcea, 1971. Cluj-Napoca,

Editura Casa Cărții de Știință, 2015.

* Lansată luni, 27 aprilie 2015, ora 12,30, la Centrul de Cultură Urbană CASINO. Au vorbit: Irina

Petraș, Ion Cristofor, Constantin Cubleșan, Ovidiu Pecican, Mircea Popa, Adrian Țion, Vasile

Dâncu. Recital susținut de actrița Elena Ivanca de la Teatrul Național „Lucian Blaga” din

Cluj-Napoca.

20. Însoțirea. Micropoeme adâncate, Cluj-Napoca. Coperta de Cristian Cheșuț. Fotografia de pe coperta

IV-a, de Oana Pârv. Editura Limes, 2016, 72 p.;

* Lansată în 12 mai 2017, la Cazinoul din Cluj-Napoca.

21. Despre Iubire și Moarte, microeseuri, glose, fărâme de jurnal. Coerta de Oana Stepan. Fotografii de

Radu Pop. Pe coperta I, Ana lui Manole, lemn și bronz polisat, o lucrare a sculptorului Liviu Mocan,

lucrare din colecția particulară a poetului Dumitru Cerna. Un creion de Liviu Mocan și un cuvânt al lui

Mircea Petean, pe coperta IV-a, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2016, 184 p.

* Lansată în 12 mai 2017, la Cazinoul din Cluj-Napoca.

22. Presimțirea Transilvaniei. Din mărturiile unui fiu adoptiv, mărturii, Coperta: Roxana Burducea. Cluj-

Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2017, 106 p.

* Lansată în 12 mai 2017, la Cazino, Centrul de Cultură Urbană din Cluj-Napoca.

23. Din însemnările lui Simon Cireneul. Via Dolorosa. Publicistica 1975-1996, Cluj-Napoca, Editura Casa

Cărții de Știință, 2017, Ilustrație copertă: Liviu Mocan, 428 p.

24. Din însemnările lui Simon Cireneul. A treisprezecea oprire. Publicistica 1997-2006, Cluj-Napoca,

Editura Casa Cărții de Știință, 2017; Ilustrație copertă: Liviu Mocan, 522 p.

25. Din însemnările lui Simon Cireneul. Surâsul Golgotei. Publicistica 2007-2016, Cluj-Napoca, Editura

Casa Cărții de Știință, 2017, Ilustrație copertă: Liviu Mocan, 626 p.

26. Portretul și alte povestiri, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2017; ilustrația copertei I de

Vasile Gheorghiță, cu un cuvânt semnat de Marcel Mureșeanu.

27. Presimțirea Transilvaniei. Exerciții de adorație la Centenarul Marii Uniri, Editura Casa Cărții de

Știință, 2018; ilustrația copertei I de Vasile Gheorghiță; fotografia poetului de pe coperta IV-a, Marius

Țion, 266 p.

* Lansată în data de 8 mai 2019, la Centrul de Cultură urbană Casino; au vorbit: Emil Boc,

Constantin Cubleșan, Ovidiu Pecican, Ionuț Țene și Adrian Țion.

28. Inutila apocalipsă. Poeme marianice, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2018; fotografia

poetului din interiorul volumului, Ștefan Socaciu, 62 p.

* Lansată în data de 8 mai 2019, la Centrul de Cultură urbană Casino; au vorbit: Emil Boc,

Constantin Cubleșan, Ovidiu Pecican, Ionuț Țene și Adrian Țion.

29. Anul '93. O privire asupra fenomenului poetic clujean după 1989 până în 2000. Începutul unei

renașteri, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2018, 154 p.

* Lansată în data de 8 mai 2019, la Centrul de Cultură urbană Casino; au vorbit: Emil Boc,

Constantin Cubleșan, Ovidiu Pecican, Ionuț Țene și Adrian Țion.

30. Cartea de toamnă. Poezii. 1993-2019, Cluj-Napoca, Editura Scriptor, 2020. Redactor de carte, poetul

Nicolae Mocanu. Coperta de Radu Toderici. Fotografia autorului de Ștefan Socaciu.

31. Pulberi. 65 de poeme alese. Cu un Creion de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de

Știință, 2020. Redactor, Alexandra Blendea. Coperta de Dumitru Furculiță. Fotografia autorului de Ștefan

Socaciu.

32. Clujul politic și administrativ. Dicționar de persoane. 1992-2020, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de

Știință, 2020. Redactor, Alexandra Blendea. Coperta de Dumitru Furculiță.

33. Victor Felea. Muțenia mea princiară. Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021, 232 p.

34. Atotpustiul. Poeme neînserate. Redactor de carte, Ada Blendea care semnează Prefața și cuvântul

pe coperta IV-a. Coperta de Gabriel Hutera, după o fotografie a lui Mircea Albu. Fotografia poetului de pe

coperta IV-a, de Ștefan Socaciu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021, 80 p.

35. Pavel Dan. Poet al Câmpiei Transilvaniei. Pastelurile identitare I, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de

Știință, 2021. Coperta: Gabriel Hutera. Ilustrație copertă: Gabriel Hutera, Golden Abyss, 2019. Redactor:

Alexandra Blendea, 114 p. 36. Din însemnările lui Simon Cireneul. Încredințarea. Publicistică 2017-2021, Cluj-Napoca, Editura

Casa Cărții de Știință, 2021; Coperta: Gabriel Hutera. Reproducere după lucrarea Sacrificiul, a lui Liviu

Mocan. Redactor de carte: Ada Blendea.

37. Ucraina crede în lacrimi. Poeme însoțitoare, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2022.

38. Ucraina crede în lacrimi. Poeme însoțitoare, ediția II-a, revăzută, cu Prefață de Pr. Prof. univ. Dr.

Ioan Chirilă, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2022, 70 p.

* Lansată în ziua de sâmbătă, 8 octombrie 2022, ora 13, la Turnul croitorilor, în cadrul amplelor

manifestări Zilele Clujului. Organizatori: Călin Forna și Marius Țion. Au vorbit scriitorii: Ioan Chirilă, Emil

Boc (primarul Clujului), Adrian Țion, Marius Țion. A prezentat Ada Blendea, redactorul cărții. Concert de

muzică. Și-au dat concursul artiști lirici ai Operei Române din Cluj-Napoca.

39. Luminătorul. Poeme stâmpărate, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2022, 116 p.

40. Poemele adăpostirii, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2023, 124 p.

Alte cărți publicate ( coautor, îngrijitor de ediție, prefațator, redactor/lector de carte etc...)

1. Dan Zamfirescu, Dumitru Cerna, Fenomenul Caritas sau salvarea românilor prin ei înșiși,

București, Editura Roza vânturilor, 1993.

2. Caietul cu poeți, I. Antologie realizată de Petru Poantă, care semnează și un Argument. Lector:

Dumitru Cerna (împreună cu Ioan-Pavel Azap și Paul Niculescu), Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, 1996.

3. Caietul cu poeți II. Poeți clujeni contemporani. Prefață de Petru Poantă. Lector: Dumitru Cerna

(împreună cu Ioan-Pavel Azap și Ioan Negru), Cluj-Napoca, Editura Ana, Casa de Editură Romana,

1997.

4. Caietul cu poeți III. Dicționar de poeți. Clujul contemporan, autor Petru Poantă ; Redactor de

carte: Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Fundației Culturale Forum, 1998.

5. Crișan Mircioiu. 85 ani, redactor de carte, Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, 1999.

6. Ioan Cioba, Treizecișitrei, versuri, postfață de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții

de Știință, 1999.

7. Petru Poantă, Caietul cu poeți III. Dicționar de poeți. Clujul contemporan, ediția a II-a. Redactor

de carte, Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1999.

8. Vasile Bărean, Poezie adevărată, jurnal de război (1916-1917), îngrijitor de ediție (în colab.),

Cluj-Napoca, Editura Fapta Transilvană, 1999.

9. Ioan Nagy, Vasile Bărean, Negură și soare, jurnale de război (1916-1944), Cluj-Napoca, Editura

Fapta Transilvană, 2000.

10. Dumitra Petrică, Meglenoromânii din Cerna. Ieri și azi. Studiu monografic, carte editată și prefață

de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Fapta Transilvană, 2000.

11. Panait Cerna, Eminescu & Faust, studii, ediție îngrijită și note de Dumitru Cerna, prefață de

Petru Poantă, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2001.

12. Tonomat de vise. Liceeni poeți. După o idee a poeților Dan Damaschin și Dumitru Cerna.

Selecția textelor și corectura de Roxana Din și Irina Petraș. Cuvânt înainte de Irina Petraș, Cluj-Napoca,

Editura Casa Cărții de Știință, 2002.

13. Violeta Craiu, Agonia fericirii, roman, prefață de Dumitru Cerna, Brăila, Editura Edmunt, 2003.

14. Catalog de expoziție Laurențiu Mănăstireanu, prefață de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura

Gedo, 2004.

15. Dumitra Petrică, Cerna, pagini de monografie locală, prefață de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca,

Editura Casa Cărții de Știință.

16. Silvia Zaharia, Ochiul apelor, versuri, prefață de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții

de Știință, 2006.

17. Ion Staicu, Tronul și parada, versuri. Ediție îngrijită de Mihai Marinache. Prefață de Dumitru

Cerna. Postfață (coordonare note critice) de Gheorghe Bogorodea. Colecția Restituiri, Tulcea, Editura

Harvia, 2006.

18. Marius Țion, Dimineața salvată, versuri. Prefață și cuvânt pe coperta IV-a de Dumitru Cerna,

Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2008.

19. George Savu, Paradă, versuri, prefață de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de

Știință, 2009.

20. Cartea lui Marcel. Gândită și alcătuită de Dumitru Cerna. Poeme ilustrate. Prefață de Petru

Poantă, Notă asupra ediției de Dumitru Cerna. Coperta de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Editura Eikon,

2013, 100 p.;

*lansată vineri, 20 decembrie 2013, ora 13, la Hotel Opera Plazza; au vorbit: Irina Petraș, Ion Cristofor,

Ovidiu Pecican și Dumitru Cerna.

21. Olimpiu Vladimirov, Nimic mai mult, poeme, cuvânt pe manșeta copertei I de Dumitru Cerna,

Editura Ex Ponto, Constanța, 2013.

22. Nicholas Buda, Timpul din trupul meu, versuri, cu o prefață de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca,

Editura Casa Cărții de Știință.

23. Nicholas Buda, Amurgul șoaptelor târzii, o poezie a corespondenței cu poetul Dumitru Cerna.

Introducere de Eugen Evu, notă asupra ediției de Nicholas Buda, epilog de Veronica Balaj, cu două texte

de prezentare semnate de Theodor Damian și Gheorghe A. Stroia, Adjud, Editura Armonii Culturale,

2014.

24. Maria Vaida, Yvonne Rossignon sau poezia ca destin, prefață și cuvînt pe coperta IV de Dumitru

Cerna, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2016.

25. A doua carte a lui Marcel, gândită și alcătuită de Dumitru Cerna. Scrisori despre prietenie,

neputință și deșertăciune, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2018, 52 p.; fotografia poeților

Marcel Mureșeanu și Dumitru Cerna, de pe coperta IV-a, Florin Popa; lansată în data de 8 mai 2019, la

Centrul de Cultură urbană Casino; au vorbit: Emil Boc, Constantin Cubleșan, Ovidiu Pecican, Ionuț Țene

și Adrian Țion.

26. Aurel Podaru, Exerciții de întâmpinare, prefață și un cuvânt pe coperta IV-a de Dumitru Cerna,

Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020.

27. Panait Cerna, Văd șoimi. Integrala poetică. Ediție de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Casa

Cărții de Știință, 2021, 252 p.

28. Pasărea cu clonț de rubin. Poezia clipei. Dicționar-antologie, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-

Napoca, 2022, 534 p.

29. A treia carte a lui Marcel. Ieși la fereastră, Cerno, și ascultă. Gândită și alcătuită de Dumitru

Cerna, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2023, 70 p.

30. Panait Cerna, Tăcere și lumină. Poezii. Ediție critică de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura

Casa Cărții de Știință, 2023.

31. Florin Mercean, Despre iubire, versuri. Cu un Cuvânt înainte de Dumitru Cerna „Un poet al Iubirii

liturgice”, p. 3-5, Cluj-Napoca, GPO Graphics, 2023, 76 p.

32. A patra carte a lui Marcel. Despre puținul care a mai rămas. Poeme dedicate. O carte gândită și

alcătuită de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2023, 56 p.

33. Carte îngrijită, cu Cuvânt înainte (p. 5-7), volumul lui Cosmin Darius Misir, Veghea. Ipostaze

istorice văzute de un adolescent, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024.


Premii literare.

▪ Premiul III, la Concursul Național de creație literară pentru elevi Tinere condeie, poezie, 1974.

▪ Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca, la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală, ediția a

III-a, Cluj-Napoca, 1993, pentru volumul de versuri Cireșe amare.

▪ Premiul I, secțiunea poezie, la Concursul Național de Creație Literară Octavian Goga, ediția I, 1995,

Ciucea, județul Cluj.

▪ Premiul Bibliotecii Județene „Octavian Goga” Cluj, 1996, la Salonul Național de Carte și Publicație

Culturală, ediția a VI-a, Cluj-Napoca, 1996, pentru volumul Poeme translucide.

▪ Premiul Special al Juriului Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 1996, pentru volumul Poeme

translucide.

▪ Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca, la Salonul Național de Carte, ediția a VIII-a, Cluj-Napoca,

1998, pentru volumul de versuri Pasărea Ibis și Agresorul.

▪ Diplomă pentru merite editoriale deosebite, Editurii Didactice și Pedagogice din București pentru

volumul Pasărea Ibis și Agresorul de Dumitru Cerna, la Salonul Internațional de Carte, Oradea –

România, ediția a VII-a, 2-5 septembrie 1999.

▪ Premiul Uniuniii Scriitorilor din România, Filiala Cluj pe anul 1998, pentru volumul de versuri Pasărea

Ibis și Agresorul.

▪ Premiul pentru Poezie la Salonul Internațional de Carte, ediția a VIII-a Oradea, pentru volumul Trist.

Poeme bonsai.

▪ Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj pe anul 2000, pentru volumul Trist. Poeme bonsai.

▪ Diplomă de excelență a editurii Napoca Star Cluj pentru volumul Poeme dobrogene.

▪ Premiul pentru poezie, la Festivalul Internațional de Poezie Lucian Blaga, Cluj-Napoca, 3-5 mai 2002,

ediția 12-a.

▪ Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj, pe anul 2003, pentru volumul de versuri Dumicatul

de pelin.

▪ Nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, la secțiunea poezie, pentru anul

2006, cu volumul Fiul. Poeme lutnice.

▪ Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, pentru literatură pentru copii, 2009.

Activitate publicistică.

• Publică poezie, proză scurtă, articole, recenzii, interviuri, studii, cronică literară, însemnări,

memorialistică, eseuri, răspunsuri la anchete, versuri pentru copii etc., în revistele: „Tribuna”, „Steaua”,

„Vatra Românească” (redactor și corector, aprilie-iulie 1991), „Noesis” (redactor șef adjunct), „Caietele

Blaga”, „Cetatea culturală”, „Agora”, „Apostrof”, „Filarmonia”, „Orașul”, „Tradiții clujene, tezaure umane

vii” din Cluj-Napoca; „Aurora”, „Unu” și „al cincilea anotimp” din Oradea; „Steaua Dobrogei” (colaborator,

2022), „Lumină pentru toți” și „Aegyssus Athenaeum” (corespondent din Cluj-Napoca, din 2020), „Buletin

cultural PANAIT CERNA” din Tulcea; „Grai” (redactor-șef fondator, din 14 septembrie 2001 și până la

încetarea apariției, 2004) și „Răsunetul cultural” din Bistrița; „Dacoromania” din Alba Iulia, „TurdArt” și

„Ecouri” din Turda; „Foaia Transilvană” (publicist comentator de la fondarea săptămânalului, 23

noiembrie 2006 și până în ianuarie 2009, semnând rubrica permanentă „Spirit clujean” și, mai apoi, „Un

poet, un poem”/„Un poem, un poet”, la pagina Clujul de colecție/Lumea văzută de la Cluj; din aprilie

2008, săptămânalul transformându-se în cotidian); „Poezia”, „Oglinda Literară” și „ProSaeculum” din

Focșani, „Boema” din Galați, „Moldova Literară” din Iași, „PAVELDANIȘTII” din Beclean (redactor, din

2020), „Ex Ponto” din Constanța, „Vatra Veche” din Târgu-Mureș, „Caiete silvane” din Zalău, precum și în

periodicele: „Mesagerul Transilvan”, „Adevărul de Cluj”, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”

(redactor-șef fondator, ianuarie-aprilie 1995; redactor 1996-1997 și colaborator permanent din 1997 până

în septembrie 1999), „Suplimentul literar-artistic al Curierului Primăriei municipiului Cluj-Napoca”,

„Știrea”, „Făclia”, „Aiudul și Cartea”, „Iancule, Crai luminat”, „Gazeta de Cluj”, „Iancule mare”, „Totul

pentru Țară”, „Jurnalul Municipal” din Cluj-Napoca, „Delta” din Tulcea, „Răsunetul de Bistrița-Năsăud”,

din Bistrița; „Monitorul de Brăila”, „Brăila”, „Obiectiv” din Tulcea, Napoca News, „Gândacul de Colorado”

din SUA, „Cartelul metaforelor” din Buzău, „Răsunetul” din Bistrița etc.

Traduceri ale poemelor în alte limbi.

▪ în limba italiană, de Cristina Cerna, fiica poetului;

▪ în limba franceză, de Rodica Lucia Crișan, Constantin Frosin și Luiza Palanciuc;

▪ în limba engleză, de Olimpia Iacob, Dan Brudașcu și Nicholas Buda;

▪ în limba maghiară, de Lövetei Lazar Laszlo, Molnos Lajos, László György și Gàll Attila.

▪ în limba coreeană, de Young suk Park.

▪ în limba macedoneană, de Vanghea Mihanj-Steryiu și Anita Steryu-Dragovich.

▪ în graiul aromân, de Vanghea Mihanj-Steryiu.

▪ în spaniolă de Pere Bessó.

▪ în catalană de Pere Bessó.


Interviuri acordate:


Referințe critice modificare

 Dorin SERGHIE. Breasla nobilă a poeților va primi curând în rândurile sale un nou tovarăș de petreceri și suferințe. Este vorba de Dumitru Cerna care debutează la Editura CLUSIUM. Aș spune că acest volum este, în primul rând, o grea sculptură în suflet și acest poet, atât de discret, este un dublu luptător: cu sine și cu lumea ironică de afară. Ai tot timpul senzația că stă cu spatele la zid și privește prin oameni pentru a vedea stelele atât de necesare pentru citirea lumii. Dumitru Cerna este un fin poet de notație, dar și de sondare a grave adâncuri, un timid înțelept, în fond un romantic ce se întoarce mereu la lucrurile lui mici și diafane. Dar în toate ciclurile: Poeme regăsite, Observator de rezervă, Zece poeme, Elegii, se simte acea involuntară mireasmă de apărare sau de descriere a cruzimii, singurătatea fiind o ecuație de nedezlegat. „O ar trebui să fii mai singur/ și-n liniștea ce cade ca un lanț cu o singură za/ să auzi cum buza paharului pleznește/ și din uimire degetele-ți să atingă/ colțul gurii tale însângerat”  (Ar trebui). Poate că nu am citat poemele cele mai semnificative. Totuși, intrarea în lume a acestui poet merita semnalată, pentru că prin structura și simțirea sa, prin antenele nemuritoare ce-l leagă de lume, el rămâne un poet. Ar merita de făcut o comparație între splendidul poem politic Observator de rezervă, și micile și fragilele poeme în stilul haiku-urilor sau cu elegiile, care-i definesc puntea de egalitate cu sine. Oricum, constanța tristeții este semnul acestui poet ce și-a încheiat acel vis al scoicii din care vrea să iasă. (Un nou poet în arenă, Cluj-Napoca, „Adevărul de Cluj”, anul IV, nr. 718,  miercuri,  23 septembrie 1992, p. 3)

 Ștefan MELANCU. Autorul volumului de față (Cireșe amare)  este puțin cunoscut, performanța sa cea mai notabilă, în această direcție, fiind recentul premiu ce i s-a oferit la Salonul de Carte de la Cluj (ediția a treia, a.c.). Cât privește valoarea poetică a acestui debut, notăm mai degrabă predispoziția autorului pentru trăirile lirice. Volumul are patru cicluri – Pasărea Ibis, Elegii, Douăsprezece poeme, Observator de rezervă – inegale ca expresie și conținut poetic. Extrase din context, există în cele patru cicluri și versuri memorabile. Altfel, în majoritatea lor, versurile scrise de Dumitru Cerna sunt marcate de o nesusținută gravitate a actului poetic, de livresc și prețiozitate. (Dumitru Cerna, Cireșe amare, Cluj-Napoca, „Apostrof”, 1993, p. 30)

 Dorin SERGHIE. În ultima vreme avem o rară fericire: cea a debuturilor tinere și de mare forță. Dumitru Cerna și Alexandru Hălmăgean și-au dus crucea versului mulți ani. Volumele lor o dovedesc că au refuzat găunoșenia cuvântului, luând spada grea a Cuvântului.// Ceremonios, cărturar, un înțelept oprit peste marginea prăpăstioasă a poeziei, de-acolo de unde mirajul adâncului te cheamă, Dumitru Cerna scoate la Editura Atlas-Clusium  din Cluj un volum care-l definește și, desigur, nu va fi uitat. Dumitru Cerna nu uită o clipă să poetizeze ssingurătatea  ce-l hăituiește. Pasărea Ibis, Elegii, Douăsprezece poeme, Observator de rezervă nu sunt decât cumplitul exercițiu al unei singurătăți poetice și găsirea POEMULUI, dar pe altă cale. Jocul inteligent al metaforei, puterea ritmului și a cântecului interior, ca și clădirea poemului după legile “metricii” moderne sunt de-o potrivă de încercate. Volumul (Cireșe amare) este format din multe trepte și amintește de acea vorbă a lui Seferis care vorbea mereu despre prima treaptă spre templu, spre zeu. Mereu este o întoarcere la sine, ca un blestem, dar și un complot secret în viață. Poezia lui Dumitru Cerna este bântuită de imaginea ideii de înțelepciune, dar și de o tenace întoarcere la acel firesc floral și solar al lui Pillat, chiar dacă mereu în chinul hârtiei albe și amare, apar versuri “șocante”: “destinul lor ține de împăcarea noastră/ și viața ta de poemul acesta stufos/ ca o pisică electrizată” (Poemul pisică electrizată). La fel, Elegia întâi ne arată o altă față a poetului: “cutremurul de rădăcini mă arde/ tot înlăuntrul meu e rug curat/ un porumbel în mine de pătrunde/ s-ar face de cuvânt încenușat”. (Țărmul poemului, Cluj-Napoca, „Adevărul de Cluj”, anul V, nr. 906, vineri, 25   iunie 1993)

 Dan TARKUS. Existența de zi cu zi începe să ne re-demonstreze că, fără o dimensiune ezoterică, magică, mistică, omul nu-și poate împlini destinul, ci se pierde (și pierde) lamentabil într-un diurn sec, al satisfacerii mecanice a voinței oarbe de a trăi. Dacă fior cosmic nu e, nimic nu e. Omul postrevoluționar trebuie să reînvețe că inefabilul e o parte din noi, că așa cum spunea Mircea Eliade aparent sacrul nu se deosebește de profan, fantasticul se camuflează în real. Lumea este ceea ce se arată a fi, dar este totodată un cifru. Arghezi știa acest lucru, când îl cânta pe Dumnezeu în aparent minora poezie a bobului și-a fărâmei, Blaga îi găsise pe zei în mirabilele semințe, iar Nichita Stănescu era foarte aproape de adevăr când vedea îngeri zburând în proximitatea stațiilor de benzină. Căci, în fond, miracolul sfânt al poeziei constă în încercarea de transformare a unui strop de cerneală în curcubeu înaripat. În volumul de debut al domnului Dumitru Cerna (Cireșe amare, Editura Clusium – 1993), asistăm la această metamorfoză a imediatului, în etern. Scriitorul este ochiul, ochiul este pana, iar cititorul reprezintă pagina scrisă a memoriei colective. Universul invocat e straniu, părelnic – adică păsările, florile, mama, copiii cartierului – însă toate acestea, filtrate prin sensibilitatea melancolică a poetului și prin lentilele mișcătoare ale cuvintelor, capătă o foșnitoare monumentalitate. Trebuie spus aici că Dumitru Cerna (ca și semnatarul acestor rânduri, de altfel) face parte din generația 80, cea atinsă cel mai dur de aripa de gheață a comunismului, și care, vreme de ani, a suportat materialismul sordid al unor parlagii sau cizmari, puși să izgonească tot ce e mai frumos pe lume, adică ÎNCREATUL, și să instaureze domnia CONCRETULUI zgrunțuros. Ei bine, volumul Cireșe amare demonstrează că acest lucru nu va fi niciodată cu putință, chiar dacă poetul mărturisește: Eu m-am născut în zodia generației pierdute (Observator de rezervă). Nespusul, nerostitul primează, fiecare poezie este o invitație la meditație, terminată printr-un semn al întrebării grave asupra destinului. Iar dacă o tristețe de-nceput de lume plutește, totuși (“Plânsul dezacordat al omenirii/ căderea în gol a speranțelor noastre”), este doar pentru că tonusul elegiac este cel mai propice plămădirii stării de grație ce naște poezia cu fragranțe unice… Un nou poet a pornit la drum, și dacă el însuși (în poemul “Cum să vă spun”) declară că „singura deosebire între mine/ și cometa Haley este că ea/ va mai reveni cândva”, noi îndrăznim să-i dorim cu totul altceva – să rămână. In aeternum. (Un nou poet, Cluj-Napoca, „Mesagerul transilvan”, nr. 698, miercuri, 28 iulie 1993, p. 2)

 C(ubleșan). Constantin. La debutul său editorial, Dumitru Cerna se prezintă fără complexe, preocupat mai ales de condiția creatorului, a poetului, căutând a-și defini astfel un statut al propriei rostiri azi când „zadarnic așteptăm limpeziri din înalturi”; pentru el, poetul este „ca ochiul azuriu” ce “cu greu se strecoară din cuvinte/ în lacrimă (Ca o premoniție), pentru că el „se retrage dintre oameni/ suspect de melancolie”  iar “cu aura toamnei pe suflet”  pare, în parcul existenței, „o pasăre/ posomorâtă” (Ca o pedeapsă ceața). Întregul ciclu Pasărea Ibis, ce deschide volumul, ne sugerează acel exegi monumentum al romanticilor, articulat însă în linii austere, cinice chiar, specifice modului terifiant al existenței contemporane: „poet scrib al deșertăciunii/ ah viața asta pe care mi-o port/ ca pe o haină gata murată și greoaie/ mereu în vântoasele purificării” (Domnule scrib). Următorul ciclu, Elegii, face dovada predispoziției lui Dumitru Cerna pentru motivele, temele și incantația clasicizantă, eul poetic revelându-se în stări de exultanță a sinelui: “tot înlăuntrul meu e rug curat/ un porumbel în mine de pătrunde/ s-ar fce de cuvânt încenușat” (Dar rugul meu). Lirica e acum caligrafiată cu gingășie, verbul săltând zglobiu pe claviatura tonurilor delicate amintesc uneori de Iosif (“înlăuntru în pământ/ ninge ca și-afară/ sau afara-i înlăuntrul/ cerului spre seară” – Înlăuntrul meu), sau de Goga, atunci când evocarea poartă rezonanțe neosămănătoriste (în linia nobilă totuși a tradiției): „m-am rugat azi-noapte mamă/ pentru sănătatea ta/ toate cărțile din rafturi/ s-au întors spre dumneata/ nu sunt ele vinovate/ de mereu  plecatul fiu/ vina cea mai mare-i mamă/ că sunt trist și că sunt viu” (Scrisoare din Ardeal). Acordurile personale se impun însă de îndată ce poetul urmează o linie imagistică dedusă din linia dulce clasicizantă, ce pare a i se potrivi cel mai bine temperamental: „respiră luna-n buzunarul hainei/ ca un copil abandonat în gară/ s-a rupt în două amintirea toamnei/ iubirea răstignită în povară// secătuit de frig surâd icoanei/ reverul stâng mi-i poleit cu țurțuri/ azi noapte m-am visat la nunta mamei/ pe cănd tu plânsă decupai anunțuri// spre unghii se prelinge rouă albă/ ieri noapte m-a dansat subțire nalbă” (Dansul cu nalba). Ciclul celor Douăsprezece poeme  este  o tentativă de adaptare la condiția exprimării românești a structurilor haiku-ului, ceea ce nu-i reușește însă prea bine, poetul lăsându-se atras în capcana facilității: „porumbei încenușați/ ce-și caută îngândurați/ locul cuvenit/ în pământ” (Frunze). Cel mai substanțial ciclu, cel mai modern ca expresie și mai bogat în idei penetrant-actuale este „Observator de rezervă”, titlul decalchiat după cel al lui Victor Felea – Jucător de rezervă - poet pe care, de altfel, se pare că îl apreciază în chip deosebit, nu numai dedicându-i versuri dar și frazând în aceeași manieră de cultivare a verbului auster, într-un discurs de simplitate frustă, aplicat revelației universului comun, aproape banal, ce oferă însă prin sine o poezie a stărilor existențiale cotidiene: “e bine îți spui a venit primăvara/ cu troienile ei de ninsori parfumate/  ești palid în toată această hărnicie a vieții/ ca o carte ce se răsfoiește de la sine/ strivind degetul îmbătrânit al inimii” (Anotimpul mâinii) sau, cu o vibrație dramatică, în poemul ce împrumută titlul ciclului: “eu m-am născut în zodia generației pierdute/ aproape domesticit traversez străzi/ cu fotografii înțelepțite/ de lozinci optimiste/ observator de rezervă în piața cea mare/ în care optimiști oficiali și directori gradați/ adjuncți ajustați și inculți/ promit că apa se va vinde cu lingurița (…) eu aștept/ nestingherit și aproape uitat/ campania de triere/ a coșmarelor viitoare”. E o poezie a cadențelor calme ce ascunde în aparenta ei liniște freamătul zbuciumat al unei conștiințe-dramatice contemporane. Cu Cireșe amare (Editura Clusium, 1993, seria Alpha), Dumitru Cerna se adaogă generației sale ca un creator ce nu respinge lecția clasicilor, propunând însă motive de reflecție existențială acut domestice în haloul unei mitologii a actualității imediate (“când buldozerele se-mpotmolesc/ în prânzul țărânii/ și autobuzul coboară/ la stația terminus/ cu un biet călător obosit/ când meticulosul festin duminical/ a trecut ca o pasăre rea/ strecurată printre dinții anotimpului/ atunci alergi spre hainele tale vechi/ din prima ordine a facerii lumii/ și inventezi Cainul tăcerii/ pentru a născoci numaidecât/ pe Abelul blând/ al săptămânii ce vine” – Renunțare la festin). (Cireșe amare, Cluj-Napoca, „Steaua”, anul XLIV, nr. 8-9 (543-544), august-septembrie, 1993, p. 17)

 Constantin ZĂRNESCU. Poetul Dumitru Cerna a debutat în paginile revistei Tribuna, s-a afirmat succesiv în cenaclurile Asociației Scriitorilor, Satiricon și Octavian Goga al tinerilor profesori clujeni, publicând poeme în Steaua, Vatra, Luceafărul etc. Iată-l acum anunțându-și primul său volum de versuri, Cireșe amare, gata să iasă de sub tipar, la deja cunoscuta editură Clusium, direcționată de criticul Valentin Tașcu. Poet ironic, de la luminoasa toleranță până la cruzimea spiritului, Dumitru Cerna e printre întâii transilvăneni creând metafore tulburătoare, acide, specifice postrevoluționarei tranziții, în care “triumfă încă Labirintul din Creta” – “zeul soarelui a fost îngropat în subterane”, iar poetul a ajuns “angrosist de cuvinte – înaintea modernelor cârciumi scânteind în piață”. În fața unui sfârșit de secol în care „veștile bune au obosit”, poetul acestor timpuri stranii „își poartă viața ca pe o pisică electrizată”, sub braț, rugându-se, îngenunchiat, ca într-o zi, cândva – „destinul Poeților să țină de… împăcarea noastră”.   (Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, „Tribuna”, serie nouă, anul V, nr. 14 (2070), 8-14 aprilie 1993)

 Dumitra PETRICĂ. Când în septembrie se schimbă garda cerului, cărările toamnei ne poartă pașii spre micul muzeu al satului. Acolo este casa unde a copilărit poetul Panait Cerna; acolo, în fiecare an, trăim aceeași emoție, contemplând chipuri de mult dispărute, citind scrisori de mult scrise și toate au valoare de document, făcând parte din zestrea satului. El, poetul, este al nostru și cu atât mândria noastră crește cu cât știm că a fost prețuit de Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale și Paul Zarifopol. Peste toate necazurile scurtei sale vieți, poetul rămâne pentru noi, așa cum l-a numit Mihail Dragomirescu în 1928, „poetul fericirii umane”. Născut în același an cu Octavian Goga, Panait Cerna nu avea cum să nu devină poet. Se pare că sunt anumiți ani aflați sub semnul poeziei, după cum și anumite locuri care nasc poeți. Am putea spune că unul dintre acestea este străvechea vatră a Cernei dobrogene, pentru că în același an în care debuta Nicolae Labiș, se năștea la Cerna Dumitru Bobină, actualul poet Dumitru Cerna, stabilit în Ardeal, de unde ne trimite primul său volum de versuri Cireșe amare, după ce mulți ani a publicat în ziare locale și în revista  Amfiteatru.  Maniera scrisului său e nouă, dar din cuvinte strigă un sentiment străvechi – acela al dragostei de oameni și al dorului de locurile natale; nu întâmplător una dintre poezii se intitulează Scrisoare din Ardeal, iar crezul său poetic îl putem găsi în versurile Elegiei întâi: „Cutremurul de rădăcini mă arde / Tot înlăuntrul meu e rug curat / Un porumbel în mine de pătrunde / S-ar face de cuvânt încenușat // De-ar îngheța agheazma-n călimară / Blestem mi-aș da de păpădie-n vânt / Sub hornul casei mele înspre seară / Să mă dezleg de slovă de pământ”.(Satul cu poeți, Tulcea, „Lectura publică”, anul I, nr.1, octombrie 1995, p. 4)

 Petru POANTĂ. (…) S-ar putea, apoi, discuta adecvat de o dominantă postmodernistă, evidentă la mai mulți autori, de la Ioan Pavel Azap, Dumitru Cerna, la Ioan Negru, însă nu în cadrul unui program propriu-zis, cei doi poeți din urmă, de exemplu, evoluând spre un lirism de concentrate purități, amintind mai degrabă de marele modernism. (Argument, în vol. Caietul cu poeți, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, 1996, p. II)

 Alexandru SFÂRLEA. Apărut în 1993 (la Casa de editură Atlas-Clusium, Cluj-Napoca), volumul de versuri Cireșe amare de Dumitru Cerna a constituit debutul acestui autor clujean, un pas cu dreptul – am zice –  deși nu cu toată fermitatea pus pe “arealul” poetic parcurs. Cartea se vrea pusă – relațional ori ba – sub semnul unui pasaj (“Vorbire însingurată”) din „Soliloquia”, a Sf. Augustin. Cele patru secțiuni ale plachetei („Pasărea Ibis”, „Elegii”, „Douăsprezece poeme” și „Observator de rezervă”), nu provoacă decât ușoare fisuri în materialitatea monocordă a textelor, acestea hrănindu-se cu fluidul unor aceleași (pre)sentimente: frustrarea, amăgirea, poetul și creația. Unele poezii au siguranța tonului și acuitatea percepției într-un acord doar pe alocuri sincopat de oarecari ezitări ale tehnicii poetice: „despre poet se poate vorbi și așa/ el neputinciosul tremurătorul timidul/ trandafir amorțit al străzii/ (…) el absentul prezentul adică inoportunul (…) neavenitul încurcătorul de ițe/ într-un război modern/ ce se desfășoară tacit în culise (…) (Fereastra), sau: „te chinuie roua albă și amară/ a mărturisirilor târzii și subțiratice”, ca și „toamna timpul/ se strecoară printre oameni/ ca un tigru domestic și greoi (…) îți porți viața ca pe o pisică sub braț (…)” etc.  În cele 11 minielegii, poetul clasicizează oarecum circumspect, “recuzita” ostenită a unei tematici care supraviețuiește încă, chiar și atunci cănd abia-și trage răsuflarea în aerul viciat al derizoriului și aproximației: „șterge pata de cerneală/ ce prelinge-n urma mea/ dă acestei răni alese/ strălucirile de-i vrea/ ești cuibar de pui de șarpe/ cu venin din începuturi/ umblă lin prin dedesupturi/ răscolește-mă cu stea” (Elegia a zecea). Dumitru Cerna izbutește câte un vers care strălucește precum putregaiul fosforescent într-o noapte fără lună, fluența densă a versurilor într-o integralitate virtual-asumată, nefiind o constantă a demersului poetic: „ca o pedeapsă ceața/ dantelează cu brumă calcarul munților” (pag.16), “să vezi uliul rotind inutil zboruri blânde” (pag.30), „dulceață de cireșe amare” (pag. 48) ș.a. În orice caz, „Cireșe amare”  nu-i tributar unor tribulații prezumțioase, „revendicând” așa-zise insurgențe imagistice, ori gesticulații hermetizate (cum fac unii debutanți), structura poemelor are parțialități ce rezistă „cutremurelor” de grade medii, cu toate că îndoiala poetului (de sine) e oarecum riscantă: „singura deosebire între mine/ și Cometa Haley este că ea/ va mai reveni cândva” (pag.19).  (Dumitru Cerna. Cireșe amare, Oradea, „al cincilea anotimp”, anul II, nr. 8-9 (19-20), august-septembrie, 1998, p. 8)

 Persida RUGU. O aripă alunecă iscodind ineditul cotidian. Precum despicarea apelor Mării Roșii, privirea poetului – lamă de Bosfor – desparte ambientul în Esență și efemer. Sufletul, autoexilat într-o sihăstrie de labirint cretan, devine spectator al adaptabilității de rutină. Cântecul colorează orizontul; și el se transformă în cuvinte: „Cireșe amare”, Editura Clusium, 1993; „Poeme translucide”, Editura Clusium, 1996; „Sceptic de rezervă”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997; „Pasărea Ibis și Agresorul”, E.D.P. R.A. București, 1998.//Poetul Dumitru Cerna plătește Cezarului ce este al Cezarului, mereu conștient însă că partea inefabilă și perenă a vieții este fața nevăzută a aisbergului: „… domnule poet scrib al deșertăciunii / oh viața asta pe care mi-o port / ca pe o haină gata murată și greoaie / mereu prin vântoasele purificării / de n-ar fi vântul care schimbă sunetul / metamorfoza unei foi albe devorată de flăcări” („Domnule scrib”, din vol. „Cireșe amare”, p. 12).//Nostalgie viscerală, zborul „păsării Ibis” trece, fulgurant, prin poemele volumelor, uneori vizibil, alteori neauzit, chiar de către autor, însă mereu presimțit ca o prezență eshatologică deperspectivă. Structură de imagini și trăiri complexe, de la aurul luminozității mediteraneene, până la cețurile posomorâte, dar pline de taine ale unor posibile ținuturi nordice, psihismul poetului explorează o vastă arie existențială, în care Spațiul și Timpul se împletesc precum fațetele unui joc de puzzle… Trimiterile admirative la creația regretatului poet și critic literar clujean Victor Felea completează benefic acest ținut al verbului demiurgic.//Plămădit în ținuturi cu obârșie exotică și transplantat în solul țărmului Cetății, suflul poetic aduce cu sine respirația întinderilor nesfârșite ale imaginarului, concretețea unor viziuni pline de sevă proaspătă, arderea interioară la alte cote valorice, curajul bine camuflat al trăirii dincolo de cerințele clipei, profunzimea demersului artistic. Uneori prea atent concretizate gramatical, gândurile poetului se apără de haina prea strâmtă a mediocrității, de cenușiul platitudinii, de monotonia angoasantă a zilelor. Ele converg spre punctul arhimetric al inefabilului, al ne-spusului, al des-mărginirii „pescărușilor astrali” („Elegia a șaptea” – „Precum lotca” – din vol. „Cireșe amare”, p. 31). Schimbarea de planuri (exterior-interior) devine o deschidere permanentă spre cunoaștere și autocunoaștere (v. „Elegia a noua” – „Înlăuntrul meu” – p. 33). Citate din scrierile Sf. Augustin („Soliloquia. Despre tăcere”) puctează secțiunile acestui volum, armonizând transcenderea clipei cu exhaustiva cuprindere a realului. Dospite sub steaua binecuvântatului har, sunetele celor „Douăsprezece poeme” (vol. „Cireșe amare”) înfloresc regnurile animal și vegetal, transformându-le în transparentele „fotografii” ale unui așteptat Eden. Simți cum întregul Univers, lângă tâmpla stângă a lui Dumnezeu începe să cânte. Verbul dematerializează pietrele, sâmburii, rădăcinile, țărâna, desfășurând în fața ochilor sufletului levitațiile pânzelor lui Chagall. Poetul Dumitru Cerna duce in extremis aceste trăiri în volumul „Poeme translucide”. Imposibilul devine realizabil. Înțelegi că dincolo de destin, omul poate trăi printre îngeri. Logosul este același.//În volumul „Sceptic de rezervă”,  autorul vizualizează timpul desacralizat, murmurând agonic: „veniți de luați / poezie / muribund veacul ne / ademenește / cu metafore și / cuminecătură / se lasă răcoare / o / altfel de pace / așternută pe / gură” (p. 10). Disperarea și spleenul sfârșitului de veac și de mileniu concură în surparea ultimului dar al cutiei Pandorei: speranța: „sceptic de rezervă / viața ta / mister neguros / doar cuvintele / îți / transpiră în / palmă / cum zarea / orbului” (p. 21). Și în urma cenușiului vremelnic, imaginația constituie singurul refugiu, întrucât ea este specifică psihicului uman, după cum proclamă și Blake: „Imaginația nu este o stare, ci însăși existența umană” (William Blake, „Second livre prophetique”, trad. Fr. Berger, p. 43). Motivul acelorași simboluri revine obsedant în volumul de poeme „Pasărea Ibis și Agresorul”; variațiuni pe teme relevante („poetul-funcționar”, „sceptic”/ „observator de rezervă”, „pasărea Ibis” ș. A.), metaforele cuprind coordonate stabile ale viziunii poetice asupra lumi, viziune specifică autorului, purtând marca plenarei, subtilei și complexei sale personalități („Fața poetului”, „Milai, căutătorul”, „Bulgărele de smirnă”, „Liliecii deșertului”, „Asemeni ei poetul”, „Cu o simplă atingere”, „Pasăre posomorâtă” ș. A. m. d.). De la  „poemul tranziției / pe jumătate nobil / pe jumătate uimit / ca anafura / copilăria ta / desculță / în praful / sfințit” („Pe jumătate”), până la „Ronset de toamnă-iarnă”, se pășește ușor cu aripa sufletului printre imaginile risipite generos, de teamă să nu te rănești în multitudinea lor și să te otrăvești astfel cu „muguri de oleandru”, cu seva materială a lucrurilor ce susțin poemele ca niște piloni sacri cupolele catedralelor.//Poezia, „elocvență armonioasă” (Voltaire), „repetiție a arhetipurilor” (M. Eliade), „această nostalgie care exaltă și devorează” (A. E. Baconsky), rugă a singurătății, scară a lui Iacob spre Divinitate, desăvârșește căutarea și apropie regăsirea drumului primordial al ființei umane. Această stare dansează ca-ntr-o frescă a zeului Shiva pe pantele verbului interior al poetului Dumitru Cerna, rotunjind arșița rostirii sale pe creneluri de Cetate, sub arborele vremii. (Poetul și Pasărea Ibis, Cluj-Napoca, „Suplimentul literar-artistic al Curierului Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, an IV, nr. 189, 19 octombrie 1998, p. 7)

 Florian LAZĂR. Apărut la Editura „Clusium” în 1993, volumul de poezie „Cireșe amare” al poetului Dumitru CERNA, a fost laureat cu Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală din același an al apariției. Coperta și deosebitele ilustrații grafice poartă semnătura lui Călin Stegerean. Cartea este structurată în patru cicluri: „Pasărea Ibis”, „Elegii”, „Douăsprezece poeme” și „Observator de rezervă”. În primul capitol, cele 13 poeme surprind în mod plăcut ochiul cititorului, ducându-l ușor cu gândul la muza sufletească și trupească a poetului care este pasărea Ibis: „prietena ta care zboară”. „…Cuvintele la ceasul împerecherii/ un cântec doar iubirea lor/ visat într-o existență de păpădii/ nopțile țes imperiul în care/ ca o regină/ rima visează cu toate cuvintele/ în fața fiecărui așternut răvășit/ ca o zgârietură amară/ poemul” („Nopțile poetului”). Descoperim în aceste versuri finale ale magnificului poem arta poetului de a conjuga și perfecta verbele în interesul real, al cuvintelor visate, nevisate, împerecheate, desperecheate. Mărturisindu-și destinul ca orice poet, revelăm în poeziile lui Dumitru Cerna că Țara Sa de destinație este POEZIA: “… veșnicia este un grotesc posibil/ domnule poet scrib al deșertăciunii/ oh viața asta pe care mi-o port/ ca pe o haină gata murată și greoaie/ mereu prin vântoasele purificării/ de n-ar fi vântul care schimbă sunetul/ metafora unei foi albe devorată de flăcări” („Domnule scrib”). Drumul celor unsprezece „Elegii” e presărat cu flori, cu lacrimi, cu vise, cu tristeți ușoare, cu ninsori, cu potop de stele, cu zboruri blânde, cu doruri și miros de pământ, cu rugăciuni și ploi, cu nașteri, cu pete de cerneală, cu picuri de aripă, cu cer, cu răni de smoală, cu amintirea toamnei și respirarea lunei când “… spre unghii se prelinge roua albă/ ieri noapte m-a dansat subțire nalbă” („Elegia a unsprezecea” – „Dansul cu nalba”). În cele douăsprezece poeme din al treilea ciclu remarcăm starea și dorința inevitabilă a poetului de a rămâne-n singurătatea sa, în liniștea anotimpului când: „nu știm încă/ nimic despre păsări/ doar că ele dispar/ când nu mai pot cânta” („Nimic despre păsări”), „tăcerea/ este o clipă/ de absență/ a păsărilor” („Îmi spui”). Cu libertatea cuvintelor inerente în lumina poetului, în retina ochiului transparent, ne întâlnim și în ultimul grupaj de zece poeme în care poetul  “ca un mire”, „… infatuat și bine ras ca un lord…”, ne invită să gustăm din „aceeași dulceață/ de cireșe amare…”  și să „zăbovim în tăcere”  la acel magic „observator de rezervă în piața cea mare”. În numele „degustătărilor” de „cireșe amare” sărut potirul cu sâmburii cât mirarea din cuvinte și îți întind mâna dreaptă, prietene, pentru cireșul altoit, cu dragoste dăruit.  (Cireșe amare de Dumitru Cerna, Oradea, „Aripi siderale”, anul III, nr. 3 (9), septembrie-decembrie 1996, p. 2)

 Alexandru SFÂRLEA. După trei ani de la volumul de debut, D. Cerna „anulează” singura deosebire între el și cometa Haley, revenind cu mult înaintea acesteia prin volumul Poeme translucide (Ed. Clusium, 1996.) Din păcate, această revenire nu numai că nu completează cu multe roade pomul cunoașterii poetice al sinelui revelat în reverberații lirice, dar stagnează în lapidarități estetizante, în care miza percutantă a mesajului a fost sacrificată pe altarul unor prețiozități și căutări de cele mai multe ori sterile, ori pe-aproape. Cu unele excepții, totuși, care – resuscitând problematizările creației, ale condiției poetului agresat de conjuncturi și „conjurații” sociale: „precum Dante / copleșit de tristețea / exilului său / poetul în tranziție” (p. 52) și „duri și stoici / asemeni unei legiuni / sinucigașe / poeții împotriva adversității” (p. 53). Uneori, o primăvară cu câteva flori galbene ca soarele-n amurg, miroase a toamnă târzie. Să sperăm – reamintindu-ne  „Cireșe amare”, că „trans-luciditatea” stilizată neconvingător acum, e un provizorat propice acumulărilor de durată. (Dumitru Cerna. Poeme translucide, Oradea, „al cincilea anotimp”, anul II, nr. 8-9 (19-20), august-septembrie, 1998, p. 8)

 Petru POANTĂ. Dumitru Cerna: unul dintre  poeții care, debutând după 1989, a fost defavorizat, în genere, de sistemul defectuos al literaturii și, în speță, de o anume apatie a criticii literare. Figură activă a unor medii culturale clujene, prudent în ordine politică, el readuce, oarecum, printre contemporani, imaginea ideală a poetului estetizant, a unui comportament social al diferenței. Ex-centric unei doctrine estetice propriu-zise, are cultul discret al Frumosului „artificial”, saturat, deopotrivă, de eleganța civilă și de livresc. E un soi, paradoxal, căci pozitiv adaptabil, de sceptic luminos. Am aflat târziu despre el că făcea parte din anturajul ascetic al acelui ușor bizar și în multe privințe recunoscut Victor Felea, poetul de mari disponibilități fecund-depresive. Susceptibil și vulnerabil sentimental, Dumitru Cerna este în fond o natură hipersensibilă pe care o agresează constant lumea în derivă a acestui sfârșit de mileniu. Volumul de față stă, astfel, sub semnul sensibilității deceptive, exhibând cu precădere „tema” poetului și a poemului însuși, două realități emblematice aflate sub stare de asediu într-o societate lipsită de criterii valorice ferme. Ființă pe „jumătate nobilă”, dar trăind într-un univers desacralizat, poetul rămâne singura șansă a supraviețuirii prin candoare și inefabil; o speranță sceptică, totuși, din moment ce până și divinul se degradează. Autorul nu recurge, însă, la un limbaj „realist”, brutal și sarcastic. Dimpotrivă, imaginarul său se structurează pe o nomenclatură a sacrului și naturalului, într-un registru de suavități crepusculare, aureolate de tristeți și melancolice resemnări. Imaginile, extrem de concentrate, transcriu simptomele unui fel de boală cosmică, precum aici: lehuză / luna ocrotește / poemul / ca pe-un scâncet / de înger / orfan / Dumnezeu surâde / împăciuitor / și / obosit; sau axeastă recurență a unui motiv gnostic (deus otiosus): plouă prin / streașina / omenirii / răbdător cu / dezastrele / Dumnezeu numără / unul câte unul / picurii. Sentimentul de profunzime al poetului este acela al unui exil, cosmic sau social. El poate lua o formă disperată, halucinant-masochistă: coșmarul pedepselor / capodoperă demențială / să intri în primul / abator / și să strigi / pământul acesta / dezolat / mă arde / am venit cu limba la / tăiat. Imaginile solitudinii cuprind game diverse, evitând, în genere, reprezentările feroce, ca și pe cele patetice. Poetul evoluează îndeobște pe linia unui fantezism rafinat, de o migăloasă cizelare, expresiv și transparent. Poemele cele mai concentrate amintesc întrucâtva finețea și subtilitatea spiritului oriental, ori de acel spirit epigramatic specific manierismului de substanță în care efectul se focalizează pe producerea stării de perplexitate; caligrafii estetice pure, cu substrat existențial, desigur: cui să mai ceri / îndurare / pe Dumnezeu îl porți / în / urma ta / ca pe-un copil / ce-așteaptă / alinare. (Scepticul luminos, Un creion la volumul Sceptic de rezervă, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, 1997, pp. 5-6)

 Michaela BOCU. Primăvara clujeană a poeziei – alăturare semantico-semiotică ce nu cade în păcatul semidoctismului, găsindu-și suportul în câteva momente culturale memorabile – e marcată, an de an, de povara amintirii solare a lui Blaga, din care s-a și născut Festivalul internațional dedicat marelui poet. Iar tot ceea ce se petrece atunci sub aura poeziei capătă semnificațiile unei susținute pledoarii pentru conștiință, pentru liberă și dezlănțuită exprimare a spiritului, pentru o permanentă stare de veghe a poetului, predestinat parcă să creeze efecte de o muzicalitate aparte, desprinse aproape de orice semnificație. „Veniți de luați poezie” își cheamă cititorii Dumitru Cerna, prin cea mai recentă carte a sa, „Sceptic de rezervă”, 1997. O chemare căreia i-a răspuns Dumitru Cerna, autor apărut în peisajul poeziei și integrat generației de după 1989, al cărui scris pare a fi rezultanta unui spirit aflat în continuă activitate. Neliniștit – o neliniște ce se regăsește încă de la prima carte, „Cireșe amare”, Ed. Clusium, 1993 (Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală), trecând prin “Poeme translucide”, Ed. Clusium, 1996 (Premiul Bibliotecii Județene „O. Goga” la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală), pentru a ajunge la Sceptic de rezervă, volumul de poeme lansat în chiar „Zilele Blaga” de la Cluj-Napoca, ediția 1997 – Dumitru Cerna nu se lasă încorsetat în formule prozodice cât, mai degrabă, în conveniențe estetice, conștient acceptate, de unde și această poezie nu neapărat originală formal, cât liberă în tonul ei elegiac: „azi-noapte Pasărea Ibis a încetat să mai cânte/ albise în zbor precum privirea ta/ scânteind în noaptea presimțirilor noastre/ mi-e sufletul greu ca toamna/ care alungă îndrăgostiții din lume/ spre a le adăposti un timp rătăcirea/ am patruzeci de ani mamă/ destinul îmi surâde de pe umărul tău stâng/ și mă cheamă”  (din volumul „Caietul cu poeți”, 1996). El e când „angrosist de cuvinte”, când „poetul scrib al deșertăciunii”, gârbovit de viața ca „o haină gata murată și greoaie”  (rafinată metaforă!), când „boieritul” cu fular alb, „infatuat și bine ras ca un lord” (autoironia bine temperată e pasăre rară!), versifică admirabil în poeme precum „Ca un mire”, în cele unsprezece „Elegii” sau  se strecoară în pielea unui „observator de rezervă”, „precaut și bănuitor/ cuprins de presimțiri/ contemporane”, ca în „Cireșe amare”. Din această neliniște prevestitoare de convulsii, răstignită în versuri albe, sincer și, de aceea, prea adesea pradă influențelor, poetul crește, aparent hieratic, în expresie, cu vagi trimiteri spre mitologic, sugerând incantații imnice sau tonul psalmilor invocând divinitatea. „Poemele translucide"- miniaturi aforistice cu magnolii („agonie a fecioarelor/ răstignite/ magnolia se stinge/ vegheată de/ lună", rugi, lună, poeți mistuiți de focuri purificatoare – reprezintă un fel de adăstare în care „Dumnezeu se sfătuiește cu poeții”. Și, se pare, pentru Dumitru Cerna sfatul e cu folos, căci el scrie, poate într-unul din cele mai inspirate momente ale sale: „cui să mai ceri îngăduință/ cerul are atâtea stele/ în care a murit/ câte un înger”. În fine, volumul Sceptic de rezervă (1997), pe care autorul ni-l înfățișează sub forma unor „poeme olografe, cu un creion de Petru Poantă” (formulă grafică față de care ne menținem unele rețineri) aduce clarificări atât în ceea ce privește scriitura cât și ancorarea în realul pe care poetul vrea cu orice preț să-l atingă. El construiește în sfera impersonalității, cu o conștiință pură, de adolescent întârziat, supusă avatarurilor existenței cotidiene: veniți de luați/ poezie/ muribund veacul ne/ ademenește/ cu metafore și/ cuminecătură/ se lasă răcoare/ o / altfel de pace/ așternută pe/ gură.  Din „văratica presimțire de cuc”, din teoretizarea cu totul aparte a singurătății poetului, „sărac/ la marginea/ cuvântului ca-n fața/ primejdiei”  anunțatul volum de poeme „Pasărea Ibis și Agresorul” nu mai are cum să-ntoarcă din cale poezia… („Adevărul de Cluj“, anul IX, nr. 2078, joi, 18 septembrie 1997, p. 6).

 Petru POANTĂ. (…) Într-o cu totul altă direcție se situează poeți precum Ioan Negru, Dumitru Cerna, Ioan-Pavel Azap, Horia Muntenuș ș. a.        Primii doi, bunăoară, sunt atașați inițial, cu nuanțe diferite, unei retorici postmoderniste (biografismul autoironic, textualismul, cotidianul ca referent etc.) pentru ca, ulterior, să evolueze spre o lirică gravă, resentimentalizată. (…) Remarcabilă este, apoi, poezia lui Dumitru Cerna, mai ales prin acea concentrare care amintește finețea și subtilitatea spiritului oriental, ori acel epigramatism specific manierismului de substanță, cu substrat existențial. (Prefață la vol. Poeți clujeni contemporani, Cluj-Napoca, Editura Ana, Casa de Editură Romana, 1997, p. 11)

 Elena ABRUDAN. Dumitru Cerna intră cu noul volum de la “Clusium” în zodia luminii. Încercare deloc ușoară și ambițioasă. Volumul „Poeme translucide”  se constituie într-o veritabilă vamă. Poeziile sunt scurte, fără titlu și de factură expresionistă, mijloacele expresionismului cu întrebări nerostite, cu ochii altfel deschiși către lume, poetul îl caută, așa cum știe el, pe Dumnezeu. Și nu știm dacă vrea să-l găsească. Căci merită găsit cel căruia i-au „împietrit/ rugăciunile”. Dată fiind starea de lucruri, poți vorbi de agonie, despre potopul ce amână să se coboare, despre iarnă și numai ca despre o minune, despre magnolii. Pentru că totuși „Dumnezeu se sfătuiește cu/ poeții”. Deci și cu Dumitru Cerna. El a mai publicat la „Clusium” „Cireșe amare”  și are sub tipar la „Dacia” volumul „Pasărea Ibis și Agresorul”. De asemenea, este și autorul unei cărți despre fenomenul „Caritas”, pe care a uitat să o amintească pe coperta a IV-a. Nu mai este cazul să amintim calitatea grafică și tipografică de care se bucură volumele. Coperțile se află în rezonanță și pun în valoare interiorul cărților. De astă dată ele sunt semnate de Adriana Andrei. Spuneam că nu mai este cazul, atăta vreme cât pe ele există sigla „Clusium”.  (Avancronică editorială, Cluj-Napoca, „Actualitatea clujeană”, anul II, 13-15 august 1996, p. 2).

 Vasile LECHINȚAN. În patria, cuprinderea și rezonanța universului său sufletesc, poetul arde – acesta îi este destinul – asemeni deschiderii unei magnifice flori de magnolia, semn și putere a unei rugăciuni pentru mai bine și, totodată, disperată luptă, exasperată încercare de umanizare și influențare a Ursitei care ni s-a dat. Petalele de magnolia își revarsă, ocrotind, într-un ritual mereu reluat, uluitoarea candoare și mirifica puritate peste chipul unei lumi traumatizante și parcă tâmpe, în care Omenirea este prizonieră, cu destinul ei, deja scris de istorie și în care colcăie – prea adesea – primejdiile („magnolia/ uimire transcendând/ veacul/ cupolă extatică/ peste orașul tâmp/ mișuna omenească/ încremenită în/ rugăciune”  sau: „a înflorit / magnolia/ ultimul ritual al/ îndurării”). Acesta poate fi motto-ul splendidului volum în versuri, recent apărut, al poetului Dumitru Cerna, intitulat „Poeme translucide”, Ed. Clusium 1996, lector: Nicolae Mocanu, coperta: Adriana Andrei. Perpetuum călători, hărțuiți prin tranziții de Epoci, prin încrucișări de traume și dezastre, captivi ai încolăcirilor de șerpi, iată că ne regăsim chiar sinele nostru și, pentru o clipă, mistuirea în chiar metafora versului care ne exprimă, salvându-ne câte puțin din fața zădărniciei („aștept mântuirea/ precum Laocoon/ încolăcit de șerpi/ zădărnicie/ cât de ascunsă ți-e închipuirea”). În acest univers, câteodată extrem de traumatizant, însuși Dumnezeu pare uluit de atâta durere și netrebnicie și sufletul îi este surprins și împietrit („plouă cu grindină/ peste omenire/ lui Dumnezeu i-au împietrit/ rugăciunile”). Alteori, cu răbdarea-i divină, Creatorul asistă cu măreție, luând doar în evidență dezastrele care lovesc Omenirea („plouă prin streașina omenirii/ răbdător cu dezastrele/ Dumnezeu numără/ una căte una/ picăturile”). Un univers al suferințelor, decepțiilor mature și singurătății se decantează în versuri de un deosebit și bogat registru al trăirilor sufletești. Transcendentul de deasupra noastră îl găsim – în înaintarea pe treptele maturității – tot mai puțin ocrotitor („cui să mai ceri îngăduință/ cerul are atâtea stele/ în care a murit/ câte un înger”). Câteodată ne revoltăm împotriva propriei noastre condiții („câtă împăcare peste omenire/ padre/ s-a mai sinucis o stea/ căzătoare/ poetul întoarce spatele/ ursitoarelor”) și constatăm cu o presimțire dureroasă cum omenirea se împacă definitiv cu dezastrele („ca o presimțire  umbroasă/ omenirea se consolează/ cu dezastrele”). Ne mai rămâne lacrima – această sublimă recurgere la Uman – pentru a mai respira și a ne adăposti sufletul în licărul ei mângâietor („lacrima nu arde mâna ce-o/ adăpostește/ ea este respirare prin geana de pământ/ înflorește/ cum semnul porții/ sub care au zăbovit/ mirii”). Rare sunt clipele de luminozitate ale vieții care răzbat în volumul „Poeme translucide”. Privite de undeva, de departe, sunt clipele unei iubiri de cândva, surprinse într-o metaforă de o rară frumusețe („primăvara/ o spărtură amăruie/ în inima zidită/ a unei femei”). Totuși, zbaterea noastră în această lume, deși sub semnul zădărniciei, este înnobilată ca fapt în sine, concentrând în ea însăși esența umanității („adolescența ta/ cămilă spumegând/ între două pustiuri”  sau „deșertul te calcă în picioare/ cu înverșunarea cămilei rătăcite/ norocul pândește la răspântia zării/ te orbește lumina stelei căzătoare/ și te rătăcești”). Poetul are însă privilegiul să se salveze prin cuvinte (“averile ruginesc/ cum palma frunzei de castan/ în noiembrie/ doar cuvântul/ ca mintea unui faraon/ se preschimbă/ în duh”; „zvârlit în livezile zodiacale/ rătăcitor în vremea lacrimii/ desperechez cuvintele/ a venit iarna” sau „bucăți de chihlimbar/ în apa amăruie a râului/ poetul a găsit/ metafora amărăciunii”).  El are privilegiul de a se strecura în chiar lăcașul Creatorului, pentru a privi de acolo perspectiva asupra universului („în tavan/ ochiul crăpat al omenirii/ umbra poetului se strecoară/ în chilia unde îmbătrânește/ Dumnezeu”). Sentimentul trecerii timpului, al despărțirii de vârsta de aur a Copilăriei este dureros resimțit („suntem ca fulgerele/ păsări coborâtoare din frunze/ rămâne doar cenușa cuvântului/ după noi/ și picuri de rouă/ aghezmuită”; „contemplu gâtul porumbeilor/ nou-născuți/ câtă tristețe degeaba/ domine/ pentru un zbor atâta de scurt” sau „a obosit zăpada/ pe acoperișul șubrezit/ al omenirii/ copilăria mea/ agonizează”. Toamna Vârstei a încenușat deja și se instalează solemn seninătatea („pe firele electrice/ porumbei încenușați/ ca bătrânii/ la liturghie/ a venit toamna”). Peste Ursită, Destin, Captivitate în universul dezastrelor, al suferințelor, poetul, totuși, nu se lasă învins, el este „preajmă și semn”, ocrotind „luna de întuneric” și încearcă să transforme cu disperare destinul umanității prin vers  („altoi de magnolia/ pe trupul putregăios / al omnirii / poemul acesta / neliniștit”). Nouă treaptă, pe linia maturității poetice, volumul “Poeme translucide” al lui Dumitru Cerna fascinează prin magia metaforelor și sensibilității universului lor, prin registrul sentimentelor și adevărurilor profunde și grave pe care le conține.  (Magnolia – uimire transcendând veacul, Cluj-Napoca, „Mesagerul transilvan“, anul VII, nr. 1513, 20 iunie 1996, p. 5)

 Horia MUNTENUȘ. Partea cea mai îmbelșugată în emoție o are poetul împărțită între o metaforă ascuțită ca un diamant prin care se vede lumea și o sobrietate cu adevărat mai de deasupra lucidității, adică un fel de supra/hiper-luciditate, care poate fi uneori mai aproape de hipnoză, alteori mai aproape de conceptul filosofic. Dar partea suprarealistă nu este nici pe departe “o spărtură amăruie / în inima zidită / a unei femei”, fie și de-o fi primăvară. Ea este „Pasărea Ibis / prelungirea mâinilor”, în spatele rugii plângând Dumnezeu. Ea este, deci, nu o abstracție, cum aparent am putea fi tentați să decupăm din tristețe, ci însăși existența transfigurată. Cealaltă parte, mai puțin emotivă, ține de forma poemului imaginat ca un „ochi crăpat al omenirii”  fixat în tavanul unei chilii în care „îmbătrânește / Dumnezeu”. Această parte e așezată înlăuntrul primei părți, și de ar fi să putem merge mai departe, putem folosi modelul păpușii rusești. În cea de-a doua parte locuiește partea a treia. „lumea/ ca un uriaș borcan cu clei / numai lacrimi/ pe partea dinafară”  e răbdătorul demiurg care numără „una câte una” picăturile ploii, care „plânge/ deasupra catedralelor / pustii” , care „se sfătuiește cu/ poeții”. Înlăuntru: partea a patra – agonia fecioarelor, stingerea magnoliei vegheată de lună, „poeții ard în / funingine”, „averile ruginesc”, copilăria agonizează, poezia fiind o „știință exactă a/ pasiunilor/ și/ coșmarelor”. Cea de-a cincea parte învelită-ntr-a patra este situată într-o înțelepciune care „vine odată cu moartea”. Această înțelepciune este formată de o legiune de „duri și stoici / împotriva adversității”. E o „revelație / dincolo de trufie / ca o deșertăciune / amară”. A șasea treaptă înspre înlăuntrul semnificațiilor o constituie Pan și misterele, arhetipul „martor / trimis / sacrificiu perpetuu” un mag lăturalnic eu-lui, „cuvântul este altoit / în poet / și îl doare”. Ultima parte, a șaptea, e dată de „zvâcnetul retinei cicatrizate”, de urzica (ce) se clatină, de poetul care a găsit “în apa amăruie a râului / metafora amărăciunii”. Dumitru Cerna ajunge la el însuși, însă, pe o altă cale decât aceea pe care ajungem noi. Noi ne cățărăm pe literele istovite în el. El se istovește pe litere încă neistovie. “poeme translucide”  cu forme amețitoare… Poetul cu pseudonim pare a fi mai aproape de Cerna, decât de Styx, adică mai aproape de luciditate.  (Dumitru Cerna, Poeme translucide, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul II, nr. 71, marți, 25 iunie 1996, p. 4)

 Dorin SERGHIE. Dumitru Cerna devine, cu fiecare clipă, o certitudine. Poemele sale sunt, prin structură și scriitură, o lume în care Moartea și Viața se continuă. Ar fi o minune dacă acest om sensibil (un funcționar onorabil!) n-ar încondeia lumea. O melancolie ce nu mai are pripas stă în viața lui. Curios e că, în ceea ce a scris, nu e nimic maladiv sau nevrotic. Totul este o constatare lucidă sau o vorbă cu Cerul. El este un om cu o dublă intenție: normalitate și joc. Undeva apare metafora, viziunea binecuvântătoare. Poemele sale oscilează între încercarea de a fi modern (poate postmodernist) și “notația” clasicizantă. Respectul  pentru poezie este însă undeva ascuns în conștiința secretă, rămasă din lecturi sau din simpla experiență a vieții. Un estet, ar spune unii! Nimic mai neadevărat. Versul său merge în trecut și se întoarce, brusc, în realitate. Rămâne însă suspendat într-o benefică sfințenie. Dumitru Cerna nu este un mistic, însă "ancora", dusă cu greu de corăbiile poeziei, l-a oprit la un țărm: „padre / lăturalnicul meu mag / fiul tău / arhetip / martor / trimis / sacrificiu perpetuu / eu răstignit / dedesuptul cuvântului / pieziș de Isus”. „Cireșe amare”, Clusium, 1993 (Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală) a lansat un poet. Cartea de față, “Poeme translucide”, Clusium, 1996 (Premiul Bibliotecii Județene “Octavian Goga” la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală), confirmă o prezență lirică de forță, un imagist concentrat, în stil japonez. Versurile sale sunt, întotdeauna, o privire plastică asupra lumii; par, fiecare în parte, ori un crochiu, ori o pictură îndelung meditată. Poeme translucide se auto-identifică, se autodescrie, ca o obsesie a scrierii: “altoi de magnolia / pe trupul putregăios / al omenirii / poemul acesta neliniștit”. Dumitru Cerna nu încearcă definiții, ci definește stări. Crede că este un muritor de rând. Se contrazice mereu, asemeni tuturor poeților; reușește însă trecerea acelei punți aspre dintre om și Dumnezeu. Am spus că nu este mistic și am avut dreptate. Aburul descins din poezia sa demonstrează puterea inventată de om: cea de a alătura cuvintele în mod armonios. El încearcă să-și formeze un stil și o personalitate. Încă nu a reușit pe deplin, dar este pe Cale. Și asta este foarte important. E încă între metaforă și concept. Poate va reuși să unească cele două lumi. Ambele, însă, vorbesc în ceea ce el scrie. Deocamdată încearcă să concentreze verbul. Câteodată îi reușelte, alteori nu. Vina nu este a lui, ci a talentului, maturizat, necrezându-se pe sine: „cui să mai ceri îngăduință / cerul are atâtea stele / în care a murit câte un înger”. Frumoasa floare a morții stăruie  în neliniștea acestui poet aparent transfug în imagine și frumos. Meditația n-a dat decât rigoare. În “Poeme translucide” găsim un paradox: rigoarea versului și versul ce adie ca o dorință de a se elibera de simbol.  (Frumoasa floare a morții, „Mesagerul transilvan”, 1996).

 Ionuț ȚENE. Autorul unei Cireșe amare, volum de poezii apărut la binecunoscuta editură “Clusium” în 1993, trăiește viața întru poezie, asemeni luptei pentru “cireașa” lui Nichita Stănescu. O transfigurare lucidă îl urmărește întotdeauna în versurile sale de poet. Dumitru Cerna revine în arena poeziei cu volumul „Poeme translucide”,  tipărit în condiții grafice excepționale la Editura Clusium. Poemele născute “în miezul de lună”  transced întreaga existență lirică a poetului: sub și în semnul lunii “uitat de Brâncuși”. Lumea “în care a murit câte un înger”  este un pretext pentru poetul “mire” ce trece prin ea știind cu o tragică dedublare “de bon ton” că aceasta nu-l va înțelege, chiar dacă „palma poetului / zodiac de pământ/ ce presimte”. Poezia lui Dumitru Cerna este o străfulgerare dureroasă a destinului ce nu poate să înțeleagă de ce “ninge / Dumnezeu plânge / deasupra catedralelor / pustii”. Poetul are “ceva” din trăirismul lui Rimbaud “s-a mai sinucis o stea / căzătoare / poetul întoarce spatele / ursitoarelor”. Tristețea poetului stă sub semnul iernii – asemeni simboliștilor (la Bacovia tristețea prefera toamna) – “rătăcitor în vremea lacrimii/ desperechez cuvintele/ a venit iarna”. Dincolo de lucid “murat în argint viu / ca un mire / m-am hărăzit uitării” poetul simte tragedia celor care știu că “înțelepciunea vine odată/ cu moartea” . Sfâșietor, Dumitru Cerna transfigurează intuiția unei mari poezii. (Dumitru Cerna, Poeme translucide, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul II, nr. 67, 24 mai 1996, p. 4).

 Constantin CUBLEȘAN. Evoluția lui Dumitru Cerna de la debutul din 1993, cu Cireșe amare, la actualul volum, Poeme translucide (Editua Clusium, Cluj-Napoca, 1996), este spectaculoasă. Avem dovada evoluției de la exprimare lirică în halou tradițional la una eliberată de rigorile formale, dar mai mult, la o poezie de decantare metaforică în expresivitatea lapidară a unei poezii de… notație, autorul comunicând idei și mai puțin zugrăvind liric stări de viață; o poezie a supleții în articulația verbului, a condensării până la esența aforistică a enunțului, în vecinătatea haiku-ului, pe care însă îl evită deliberat, simțind aici capcana unui hibrid în poezia românească, ce nu poate atinge, decât în variante libere, cote de altitudine artistică la nivelul exercițiului nipon. Dumitru Cerna, preocupat de condiția comunicării însăși prin cuvânt, poetizează reflexii asupra sinelui, a poetului a cărui umbră „se strecoară / în chilia unde îmbătrânește / Dumnezeu”, a artistului ce se furișează „în cuvânt / cum Midas la piptul abisal / al lui Silen”, pentru a realiza o operă ce se înalță ca un “rug aprins în ceruri”, acolo unde „Dumnezeu se sfătuiește cu / poeții”. E în toată această viziune, oarecum cosmică, a condiției cuvântului poetic, ceva ce ține de proiectarea în univers a umanității, într-un cer imens în care lumea noastră se reflectă dramatic, ca într-o oglindă veșnică, asumându-și „lumina stelei căzătoare”, înfiorată de timpul în care „s-a mai sinucis o stea” căci, mai presus de orice, fără credința în forța demiurgică, viața – sugerează Dumitru Cerna –, cuvântul rămâne steril. Imaginea unui peisaj ideatic pustiitor este relevantă în acest catren de o concizie ce amintește, prin notația aforistică, poemele într-un vers ale lui Ion Pillat: „ninge / Dumnezeu plânge / deasupra catedralelor / pustii”. E în arderea sacră a cuvântului însăși esențialitatea sensului, a condiției de a fi a poetului: „suntem ca fulgerele / păsări coborâtoare din frunze / rămâne doar cenușa cuvântului / după noi / și picurii de rouă”. Poemele translucide ale lui Dumitru Cerna confirmă cu prisosință drumul creator al poetului preocupat vădit de înnoirile continue ale formulei și formei de exprimare lirică.  (Poeme translucide, „Gazeta de Cluj-Napoca“, anul II, 27 iunie-4 iulie 1996).

 Mircea POPA. Debutând editorial cu Cireșe amare, în 1993, poetul Dumitru Cerna își continuă rotunjirea profilului său liric cu un nou volum intitulat Poeme translucide, apărut recent la Editura Clusium (1996). Cu acest volum, Dumitru Cerna intră într-o zodie de mai acută manifestare și căutare a individualității sale creatoare, a definirii propriului spațiu de manevră în câmpul de manifestare al experiențelor poetice actuale. Poet al intimității și al reveriei calme, el atinge acel prag al sensibilității lirice în stare să înlăture pletora nesfârșită și intempestivă de ample desfășurări poetice, cu adevărate blocuri translucide de magmă poetică, superior cristalizată, oferindu-ne efectul spectacular al luminii proiectate în aceste multiple fețe poliedrice ale gândului poetic. Asociațiile lui reverberează dincolo de spațiul  strâmb și îngust al metaforei, trimițând halouri de semnificații, cu multiple posibilități de interpretare, ca în acest scurt poem cu metafizică subînțeleasă: „în tavan / ochiul crăpat al omenirii / umbra poetului se strecoară / în chilia unde îmbătrânește / Dumnezeu". Poetul cizelează atent verbul, îl ciocănește cu unghia, îl șlefuiește spre a înlătura balastul, efectele efemere. El tinde să dea un profil clasic neliniștii și singurătății umane, să exprime cât mai exact sentimentul omului modern în dialog nesfârșit cu tainele universului care-l înconjoară: „păstrător de taine / portretul cu rană la / tâmplă / pictorul se retrage-n / culoare / și învață să plângă”. Creația nu e numai bucurie, exultanță, ci și suferință, efort, mântuire. Lumea e plină de durere, de neînțelegere, de teamă. O divinitate rece, impenetrabilă, asistă neputincioasă la această zbatere inutilă: „ninge / Dumnezeu plânge / deasupra catedralelor / pustii”, în timp ce poetul se furișează în cuvânt spre a auzi cum doarme „foșnetul tăcerii”. Un asemenea duh ascuns în cuvânt este și poetul de față pe care-l așteptăm în continuare să ia din „roua lunii” acel altoi de magnolia care să vindece “trupul putregăios al omenirii”; măcar pentru o clipă. (Poet al intimității și al reveriei calme, Cluj-Napoca, „Mesagerul transilvan“, 19 decembrie 1996).

 Florian LAZĂR. Iată o carte superbă de poezie, (Poeme translucide), semnată de poetul clujean Dumitru CERNA, apărută recent la Editura Clusium din Cluj-Napoca. Versurile sensibile din acest volum și atât de prețioase prin semnificația lor, sunt nu numai clare „tristeți alunecate în metaforă” – cum îmi scria autorul în autograful de pe carte, la întâlnirea de la Festivalul de Poezie Orfeu – dar, mai ales, aceste creații sunt mici poeme sugestive și lucide de la primul: “stam pe bolovanul / uitat de Brâncuși / în miezul de lună / lumea / ca un uriaș borcan cu clei/ numai lacrimi / pe partea din afară”, până la cel final: „ne ducem rostogolirea / ca melcii / ca țestoasele / ca dovlecii / Golgota surâde”. Zbaterea poetului ca o “radiere de aer” e metaforic comparată în întreg volumul: „suntem ca fulgerele / păsări coborâtoare din frunze / rămâne doar cenușa cuvântului/ după noi / și picurii de rouă / aghezmuită”; sau: „ca fața bătrânilor retrași / și asceți / palma poetului / zodiac de pământ/ ce presimte”; sau: „s-a mai stins o stea/ căzătoare / poetul întoarce spatele / ursitoarelor”, „alăturea de poet/ Pasărea Ibis/ la margine de crepuscul”. Duminici, adolescență, vise, fire de nisip, mirări, întuneric, lumină sunt câteva epitete demne de luat în seamă: “pseudonime ale tăcerii/ mirarea/ ca și rugăciunea”; „păstrător de taine/ portretul cu rană la/ tâmplă/ pictorul se retrage-n/ culoare/ și învață să plângă”. Aidoma lui Lucian Blaga, poetul Dumitru Cerna este un filosof și un apostol de neîntrecut, “ca un mire” al cuvintelor: „Pasărea Ibis / prelungirea mâinilor / îndărătul cărora / plânge Dumnezeu / poetul se roagă / și potopul amână să / pogoare”, sau: poeții / dulce răstignire a/ zborului”. Acest “fiu muritor al/ Păsării Ibis” compară poezia cu o “știință exactă a/ pasiunilor/ și coșmarelor”  iar copilăria cu o duminică posomorâtă: “ca unghia în carne/ cuvântul este altoit/ în poet/ și îl dore”; “altoi de magnolia/ pe trupul putregăios/ al omenirii/ poemul acesta/ neliniștit”. Fie ca Pasărea Ibis și Agresorul – volum ce se află sub tipar la Editura Dacia – să ne aducă lumină și căldură în suflete, după ieșirea de sub tipar, lecturându-l cu multă plăcere și pasiune.  (Poeme translucide de Dumitru Cerna, Oradea, „Aripi siderale”, anul III, nr. 3 (9), septembrie-decembrie 1996, p. 2).

 Irina PETRAȘ. Expansiv și reticent, mare animator cultural cu entuziasme aproape copilărești la acest sfârșit sec, crispat de mileniu, dar și singuratecul atins de sumbre melancolii în fața paginii albe; politicos – în stil „retro” – și elegant, cu fulare de mătase și geantă diplomat, pomădat și lustruit, dar gata să izbucnească în calde gesturi prietenești ironizând morga abia părăsită; ironic și auto-ironic, cultivând un ceremonial subminat de conștiința propriului artificiu, Dumitru Cerna este, fără îndoială, un personaj. Atitudinea sa dublă, de poet funcționar care înțelege să „lucreze” serios fiecare ipostază și să le asigure cu umor, uneori străpezit, conviețuirea, este vizibilă și în poezie. Cumpăna, foarte productivă, este prezentă în fiecare vers obsedat de marile teme și năruindu-le sub povara unei lucidități albe. Fiecare înfățișare a sa, cea din afară, care nu-și mărturisește crizele, și cea dinăuntru, care își inventariază umorile și îndoielile, are șansa privirii ațintite a celeilalte. „Fiziologiile” celor doi, Poetul și Funcționarul, sunt deopotrivă îngroșate și sublimate, puse, pe rând, în abis. De aici și neșansa – arderea totală a uneia sau alteia dintre măști este exclusă. Una îi este celeilalte supapă, complement, umbră valorantă, dar și eșec. Costumat în „ajunsul” și „căpătuitul”, în omul cu „stare”, respectând întocmai didascaliile unui scenariu administrativ, pune accente pe „neajuns”, „fără de capăt” și „ne-stare”. Altfel spus, își lasă reciproc contaminate ipostazele „rezolvând” în oglindă „criza culturii”. Funcționarul împrumută importanța stranie și magia apusă a Poetului în Cetate, în vreme ce poetul răspunde metodic și gospodărește la întrebările ființei. „Pasărea Ibis și Agresorul” este chiar metafora poetului funcționar. Dumitru Cerna este locul comun, destins-tensionat al celor două „zone”. (În loc de prefață la volumul Pasărea Ibis și Agresorul, București, Editura Didactică și Pedagogică, colecția Akademos nr. 112, 1998, p. 5)

 Al. Florin ȚENE. Cu volumul de versuri Sceptic de rezervă – Editura Mesagerul, 1997, poetul Dumitru Cerna intră în sfera trăirilor constante și a constatărilor confesionale. Poemele au farmec și o integritate superioară cu achiziții livrești dezvăluindu-ne o conștiință clară: „veniți de luați / poezie / muribund veacul ne / ademenește / cu metafore și / cuminecătură / se lasă răcoare / o / altfel de pace / așternută pe / gură”. Destăinuirea unei voințe poetice face din poeme imagini lirice pornite dintr-un eu trecut prin experiență, consemnate și apoi expediate în imaginar: „scriu din disperare/ tată / precum tu ți-ai / risipit / orgoliul / în fiii tăi / care-au îmbătrânit / bobul de uraniu / se rostogolește/ anevoios / și poticnit”. Versurile pot fi citite ca oglinzi în care extazul spiritului își regăsește imaginea, ca o resemnare: „îndârjit poetul / fiul abandonat al / Păsării Ibis / tresare și se / resemnează”. Paralelismul dintre poet și pasăre, aprofundarea sensului zborului, creează o imagine înăbușită de tristețe: „încremenită în zbor / doar ațipind / și atârnată de cer / ca o rugăciune / pasărea / poate fi pradă / nădejdii / pământeanului / asemeni ei / poetul / în / repaos”. Găsim în prezentul volum poeme scurte, adevărate secvențe, clic-clacuri ale unui suflet care, asemeni obiectivului unui aparat fotografic, înregistrează stări psihice în raport direct cu realitatea. Scepticismul acestui raport scurtcircuitează metafora: „sceptic de rezervă / viața ta / mister neguros / doar cuvintele / îți / transpiră în / palmă / cum zarea / orbului”. Poemele sale izbucnesc, după acumulări de paralelisme, în viziuni care dizolvă realitatea în imagini caustice: „iubito / ești mai amară decât / moartea”. Observațiile se amplifică până la percepția halucinantă: „doar poemul înșurubat în / văzduh / răscolește praful / troienit pe degetul lui / Dumnezeu”. E mult amestec de genuitate și real, de sfințenie și imaginație, de exaltare și demonism în poezia lui Dumitru Cerna, din care răzbat idealul secret și speranța izbăvirii: „plouă prin streașina / omenirii / răbdător cu / dezastrele / Dumnezeu numără / unul câte unul / picurii”. Față de cele două volume anterioare apărute, în Sceptic de rezervă tonalitatea liricii nu s-a modificat, dar imaginarul s-a rafinat mult, esențializând ideile, distilând incoerențele, fapt ce a adus la iluminarea poemelor.  (Sceptic de rezervă, Deva, „Opinii culturale“, anul V, nr. 1 (20), 1999, p. 9)

 Ionuț ȚENE. După 1989, lirica românească s-a îmbogățit cu noi voci, adevărate altare ale poeziei, grave și înfrigurate de emoția unei lumi mlăștinoase, cuprinse de melancolia unui nou mesaj: lingvistic și ideatic. Astăzi, nemaiexistând un sistem editorial și critic generalizat, ca în anii din urmă, situația poeților tineri, debutanți sau în afirmare, seamănă din ce în ce mai mult cu ethosul scriitoricesc al perioadei interbelice. Poeții își publică cărțile în tiraje restrânse, beneficiind de cronici critice aleatorii, datorită insuficienței unei difuzări corecte. Astfel, pentru tânărul poet este din ce în ce mai greu să-și evidențieze talentul liric. Cu toate aceste piedici materiale, în România anilor ’90 s-a configurat o hartă poetică autentică, o generație ce are în comun un context social-cultural, dar care se evidențiază față de alte generații tocmai prin personalizarea fiecărei voci poetice. Un exemplu al singularizării actului creator este Dumitru Cerna, poet sensibil cu un adânc și spiritualizat sentiment al tragicului. Este un poet al vremii sale profund marcat de etnosul existenței sale. Debutând cu “Cireșe amare” în 1993 și revenind în forță cu volumul de versuri „Poeme translucide”, 1996, amândouă tipărite la editura clujeană Clusium, Dumitru Cerna a sintetizat și confirmat puterea exemplului liric al unei generații singularizată prin destin trăit. Considerat de critici un hipersensibil, ceea ce este adevărat, Dumitru Cerna este mai întru adevăr un poet care, prin dimensiunea tragică a poeziei sale, construiește un pod în istoria literelor, cu tragedia greacă. Această trăire sensibilă, cu motive și semnificații creștine, se conturează, apropiată de perfecțiunea sferei, în noul volum olograf al poetului întitulat „Sceptic de rezervă”, apărut la Editura Mesagerul din Cluj-Napoca și prefațat de reputatul critic Petru Poantă. În noul volum tensiunea unei existențe crepusculare străbate acut metafora poetului. Dacă în “Poeme transucide” se surprinde o trăsătură trăiristă a toamnei bacoviene, în “Sceptic de rezervă” iarna este omniprezentă ca un simbol al unei vieți înfrigurate: „pofticioasă omenirea / salivează ca o haită de lupi / suri / în miez de iarnă…” și totuși după iarnă, conform profeției, vine primăvara „de-atâta umezeală / catedralele prind igrasie / mâna îngerului presimte”. Poemele scurte și șlefuite perfect au sclipirea unui diamant de pe un sfeșnic în lumina vitraliilor: „ca o rugăciune / tatuată / pe cocoașa cămilei / poemul tresaltă / și nădăjduiește”. Poetul, prin verbul său, se împărtășește: „veniți de luați / poezie”. El știe că poezia e „metaforă / spoială nostalgică / și / neîmpăcare / a celor care n-au reușit / să ajungă / pirați”. Dumitru Cerna, la fel ca un autentic creator, are presimțirea permanenței morții ca act de distrugere a creației: „cerul tăinuiește / moartea / adumbrind-o”. Ca și creator, poetul transcede moartea: „iubito / ești mai amară decât / moartea.” Reflexiv și debordant, Dumitru Cerna este ca un mire într-o lume generalizată: „dizident și în / smoking infatuat și bine ras / astfel am mas / noapte de veac sărac…” Dar cea mai zguduitoare mărturisire de credință din volum, care surprinde delicat și integrator inefabilul creației poetice se revelează într-o poezie metaforă definitorie: „arată-mi poetul / ce / vindecat / de / mirare / a mai cântat / vreodată / zăpada”. Întreaga poezie a lui Dumitru Cerna este o metaforă a timpului liric etern. Discursul poetic nou prin tehnica limbajului este peren prin mesajul său. Deși „Sceptic de rezervă”, Dumitru Cerna presimte lumina unei primăveri edenice, chiar dacă misterios poetul (Dumitru Cerna adoră misterul ca taină a poeziei) spune: „noiembrie / un bărbat / o țigară stinsă / la capătul / mâinii / drepte/  pândește / iarna”. (Dumitru Cerna, poetul constelațiilor, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul III, nr. 114, luni, 28 aprilie 1997, p. 7).

 Constantin CUBLEȘAN. Miniaturile lirice ale lui Dumitru Cerna, adunate în recenta plachetă intitulată Sceptic de rezervă  (Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997), alcătuiesc, după regula mozaicului, un amplu poem (nici una din aceste piese nu este intitulată, ele juxtapunându-se armonic într-un ansamblu rapsodic), construcție de rafinament, cu imagini prețioase, pe cât de spontane în aparență, pe atât de laborios șlefuite în fapt, a unui elegant lamentou pe marginea veacului acesta muribund, din dezastrele căruia doar poezia mai poate să ne salveze în planul conștiinței morale: „veniți de luați / poezie – zice poetul, parafrazând rostirea biblică – muribund veacul ne ademenește”. Dumitru Cerna se lasă „ademenit” de semnificativele detalii depresive ale acestuia, pe care le receptează, filtrate liric, în toată dramatica lor prezență. Astfel, „de-atâta umezeală / catedralele prind / igrasie”, iar deasupra lor „Dumnezeu surâde / împăciuitor/ și / obosit”. Într-un asemenea context, viața devine, evident, „un mister neguros”, poetul luând seama „cât de profund ne plictisim / uneori” și astfel „îmbătrânim degeaba pe / pământ”. Ce tristețe copleșitoare comunică el când spune „e fadă lumina veacului” în care „ațipești la margine de lume (…) iernatic”. E în această poezie un soi de lehamite în fața existenței concrete, ce-l determină pe autor să-și afle echilibrul și liniștea doar în armonia esențializată a cuvântului („am mas / noapte de veac / sărac / la marginea / cuvântului”), în poezie, ca loc de contragere ideatică a forțelor vitale: „alungată / liniștea omenirii / s-a strecurat / în / bobul de uraniu”. Acest bob de uraniu, care este evident poezia, ce trebuie însă vegheat, cultivat, prelucrat („poemul / cristal cizelat / ca stropul amăgitor/  de nitroglicerină”), pentru că numai asfel „poemul înșurubat în / văzduh / răscolește praful / troienit pe degetul lui / Dumnezeu”. Această poezie a notațiilor și conotațiilor lirice privind tocmai nevoia de poezie, e construită cu grație și finețe, cu fior emoțional sincer, într-o deschisă, tranșantă mărturisire de sine a creatorului ei, pentru care însuși procesul de elaborare prozodică este o sursă de meditație, de reflecție, de inspirație, la urma urmelor („cuvântul îmi / alunecă în palmă / ca un bănuț / devalorizat”). Proiecția cosmică a rostirii cuvântului nu este nici ea mai lipsită de resemnare, căci totul în jur pare maculat, dezolant („cerul are atâtea / stele / în care a murit / câte / un / înger”), crepuscular („alături de Dumnezeu / acoperită de pământ / ruginește / luna”). E un adevărat ceremonial de creație această continuă căutare și regăsire de sine a poetului în poezie. Dar și când, arareori, iese din joc, notația fugară pare încă mai poetică prin tocmai simplitatea și puritatea expresiei: „noiembrie / un bărbat / o țigară / stinsă / la capătul mâinii / drepte / pândește / iarna”. În tot ceea ce face, în tot ceea ce scrie Dumitru Cerna se vede laborioasa migală a unui miniaturist giuvaergiu, ce dantelează filigranat imagini poetice în materia fluidă încă a cuvântului. E o poezie a stării de grație, trăită într-o clipă bogată în sensuri existențiale, cât veacul. (Vitrina cărții : Sceptic de rezervă, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul III, nr. 121, 15 iunie 1997, p. 7).

 Maria BOCȘE. De mai bine de două luni aștept și urmăresc cu interes cronicile și „ecourile” stârnite de volumul de versuri al poetului Dumitru Cerna, „Sceptic de rezervă”. De tot atâta timp simt imboldul de a-mi spune modesta-mi părere, dar ca simplu etnolog ce sunt, și nu critic literar, teamă-mi este că nu voi fi înstare să mă alătur atâtor „voci” pertinente, care n-au fost „sceptice” și n-au avut „rezerve” în a se entuziasma de versurile volumului și de cel ce le-a scris. Elegantul volum de poeme olografe apărut la Editura Mesagerul, în primăvara acestui an, se bucură de o ediție îngrijit realizată, având o grafică excelentă. Se vede că editorul a știut bine cum și cât trebuie făcut pentru un astfel de „dar” literar, adus urbei noastre. „Creionul” criticului Petru Poantă, care prefațează volumul, trădând adevărata față a poetului, de „sceptic luminos” cum este intitulat „cuvântul înainte”, înnobilează în plus, mesajul ideilor versificate, relevându-ne că „imaginarul său se structurează pe o nomenclatură a sacrului și naturalului, într-un registru de suavități crepusculare, aureolate de tristeți și melancolice resemnări”. Dar ce înseamnă pentru noi, profanii în ale criticii literare, acest volum? După ce ne-a îngăduit să-i gustăm „Cireșele amare”/ titlul primului său volum/și să-i cunoaștem profunzimea zbuciumatului gând; după ce s-a dezvăluit ca într-o oglindă prin „Poeme translucide”/ al doilea volum, poetul Dumitru Cerna ne face părtași ai unor tristeți inefabile, care învelesc ca într-o crisalidă transparentă, doruri și zboruri cosmice, imaginare. S-a scris despre acest volum olograf ca despre o prețiozitate a poetului, acordându-se acest drept doar textelor-document, ale clasicilor. Personal simt și cred că această dorință a poetului și, deopotrivă, a editorului definește o cu totul altă finalitate. Dumitru Cerna ne împărtășește trăirile sale prin vers, dar se lasă intuit prin grafie. Este ca un exercițiu de cognoscibilitate prin grafologie, textul olograf lăsându-ne să descifrăm caracterul, temperamentul, spiritul de ordine și echilibru, de acurateță și de profund respect față de sine și față de ceilalți. Îl cunoști prin grafia sa pe acel om care-și poartă cu sinceritate și demnitate originea/ cu numele Bobină/, dar care și-a creat un orgoliu și nedisimulată mândrie numele și renumele de poet, CERNA, la fel de intim legat de numele de baștină. Poemul cu cele 48 de strofe ale sale pare un șirag de mătănii, pe care poetul le înșiră și le prefiră ca într-o rugă universală pentru veacul nostru care moare. Într-o lume care aleargă, se învârte amăgită de “Fata morgana”, într-o lume care se prăbușește inconștient, odată cu mileniul, poetul simte: cum “o bufniță perfidă/ cade peste omenire/ sociologi ai erorii/ sociologi ai infernului/ iau aminte și clevetesc pe seama umezelii…”;iar salvarea nu poate veni decât din partea celor două puteri supreme: Bunul Dumnezeu, pe care-l invocă : “cui să mai ceri îndurare/ pe Dumnezeu îl porți în urma ta/ ca pe un copil ce-așteaptă alinare”, sau ”cui să mai ceri îngăduință/ cerul are atâtea stele/ în care a murit câte un înger” – și poezia, creația omului, după chipul divinității. Cred – ca etnolog – că această dublă închinare Marelui creator și poeziei, ca produs al spiritului uman, poetul a moștenit-o genetic, din sufletul neamului său. Pentru poet, poezia, ca o ultimă împărtășanie te absolvă de păcate, îți dă pacea împăcării și te înalță spre transcendent, unde nu mai este decât îndurare și lumină: “veniți de luați poezie/ muribund veacul ne ademenește/ cu metafore și cuminecătură/ se lasă răcoare/ o astfel de pace/ așternută pe gură.” Poetul simte “durerile nașterii poeziei ca la un început  de generații/”scriu din disperare tată/precum tu ți-ai risipit orgoliul în fiii tăi…/”, dar finalitatea acesteia este “ruga” pentru salvarea omenirii: “încremenită în zbor/ doar ațipind/ și atârnată de cer/ ca o rugăciune/ pasărea poate fi pradă deznădejdii pământeanului/ asemeni ei poetul în repaos”, care-și târăște teluric existența sub cerul ca un “zodiac al resemnării”, cu o „lună / care / ocrotește poemul”. Crepusculul veacului îl întristează ca toamnele și iernile sfârșitului, în care, poetul își simte solitudinea:”… frunzuratic să-mi ascult / văratică presimțire de cuc”.// Paradoxal însă, poetul zbuciumat de presimțiri și de angoasa curgerii timpului, își regăsește resurse și optimism pentru a deveni din sceptic trist și înfrigurat, un sceptic al luminilor cosmice, întărit de harul lui Dumnezeu și al poeziei. Poemul olograf al poetului Dumitru Cerna pare un facil exercițiu de versificație. Dacă îți dai osteneala să-l pătrunzi, să-l înțelegi, te conștientizezi însă că este chintesența unui prea plin al sufletului și talentului. El reprezintă însăși imaginea spiritului creatorului său, Dumitru Bobină Cerna, angajat profesional în contactul cu lumea, dar prins artistic în lumea celor care “cuvântă” prin “mesaje ritmate”. Generozitatea sa față de cei din jur,/ descoperind în fiecare om câte o nestemată acoperită de pulberea anonimatului, sau de zgura ignoranței/ grija pentru expresia verbală sau obiectivală, eleganța de comportament/ din care nu lipsește însă exuberanța temperamentală tipic meridională/ și de ținută – fac din poetul CERNA o personalitate în plan social și artistic, notabilă și remarcabilă. Fularele lungi albe sau galbene/ ”scriu poeme galbene/ ca mătasea fularului meu…”/ îl detașează/ pe străzile urbei/ nu ca pe un “boierit”/ cum însuși s-a autoironizat,/ ci ca unul care poartă însemne le casei artiștilor, așa cum la finele celuilalt veac se distingeau poeții, studenții, intelectualii în general purtând lavalieră. Pe de altă parte însă, ținuta impecabilă/ care caracterizează personalitatea sa pe toate planurile, nu doar vestimentară/ constituie “un protest” un nonconformism contemporan, față de generalizarea și extinderea exacerbată a modei hippy, a cercelului în ureche și a pletelor lungi. European prin meticulozitatea și corectitudinea profesională, - prin stilul și tendințele artistice – ne roagă parcă, onest și tacit să-i urmăm pilda. Într-o lume care se debusolează continuu, într-un timp care expiază încet, dar sigur, poetul CERNA ne îndeamnă la înțelepciune, la echilibrul/ pe toate planurile/ zbuciumul său interior nefiind un stimulent distructiv, ci unul de înălțare a spiritului uman, a poeziei:”duri și stoici/asemeni/unei legiuni/ sinucigașe/ poeții/ împotriva/ adversității”… Să-l cunoaștem, să-l citim, să-l iubim…  (Dumitru Cerna – Sceptic de rezervă / ?/, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, anul III, nr. 126, 21 iulie 1997, p. 5)

 Dorin SERGHIE. Ceea ce poate fi grandios întotdeauna este că orice vers rămâne în două lucruri: o întemeiere sau o întâmplare. De fapt, ambele stări sunt firești, pentru că poezia este un mit al firescului, dedus în alunecarea sensibilității, dincolo de rațional. Desigur, există poeți hiper raționali ce construiesc ca orice cărămidar o șură sau un castel. Nu are importanță felul, forma sau destinația clădirii. Poate fi un adăpost pentru pelerinii spre Mecca sau un alt loc sfânt, sau o casă modestă unde câinele doarme lângă pisica nervoasă de faptul că o capră stă prea aproape de foc. Într-un building înalt de te ia amețeala unde viața atinge norii, dar nu neapărat sensibilitatea, va exista un om care va visa la pajiștea de la marginea orașului…”jur în prejurul casei ocrotitoare/ și știam că iarba e verde…”Dylan Thomas a rostit această metaforă a unei Europe târzii, dar care n-a murit odată cu el. Să nu credeți că îl compar pe Dumitru Cerna, un poet “sceptic” cu cel citat mai sus. Anii, asemeni versurilor și femeilor frumoase ne dor, ca o durere adevărată. Numai că Dumitru a stat ascuns într-o Primărie, asemeni lui Urmuz, dar poezia a venit prin talent și voință. Există o blană de ghepard în sufletul lui. Poezia nu e un paradis pentru poet, ci numai unde un orbete straniu își mână propria viață pentru a scoate sarea prețioasă pentru sărăcanii din vale. Nu e încă orb, dar cântă. Demnitatea falsă nu i-a rupt spinarea. El știe că durerea este un pârâu demagogic. De aceea poetul Dumitru Cerna poate fi un poet, pentru că a scăpat de pielea ușurinței. Ia, ascultați-l, dacă veghea frumoasă de dincolo de pădurea din starea nopții vă îndeamnă la o poezie ce cheamă laicul din pridvorul bisericii, “sceptic de rezervă”, “sceptic de rezervă/ viața ta/ mister neguros/ doar cuvintele îți/ transpiră în/ palmă/ cum zarea orbului”. Acel cuvânt rostit pentru prima oară, ce se ridica din limita luminii și primenirea întunerecului, rostind “primește jertfa” și “voi ara sufletul meu cu versul tămăduitor de pedeapsă” era încercarea lui Dumitru de a ieși în lumină. La început va fi nesigur, pentru că urma cruzimii îl paște. Sonor, în sufletul său este acel glas pe care numai cei cinci cavaleri veniți de la Ierusalim pe niște gloabe aveau viziunea unui cal adevărat într-o pajiște verde. “Sceptic de rezervă” este lungul poem (fragmentat) al unui orgoliu, bine primit de public, fals văzut de cei ce cred că mută zei. Cronica însă nu uită, chiar dacă la marginea cuvântului stă un scrib oarecare:”călăuză scheletică/ și/ neîmpăcată/ poetul/ Dumnezeu/ fratele tău/ vitreg.” În dura sa melancolie poetul are întotdeauna dreptate. (Lipsa de moarte a poemului, „Actualitatea clujeană”, nr. 30 (122), 21-27 iulie 1997)

 Alexandru SFÂRLEA. Poetul clujan Dumitru Cerna, în a patra sa carte (Pasărea Ibis și Agresorul, Ed. Didactică și Pedagogică, 1998), încearcă să-și construiască o ipostază a dedublării sceptic supravegheate, în care imaginea interiorității își recuperează, prin cuvântul–metaforă, cealaltă dimensiune – a sublimării –, nu de puține ori ultragiate: “atenție iluzie îndărătnică sceptic mereu de rezervă/ viața ta ca și deșertul liliecilor speriați/ este mister neguros uneltire obscură/ doar poezia ca o cometă albastră îți lasă iluzia că/ de cealaltă parte a fricii vei dobândi/înseninarea” (p. 24). Livrescul e invocat cu predilecție – sau chiar provocat –, în sintagme ce fac din metaforă o entitate obsesivă care frisonează empatic acuitatea percepției: “clădesc sfere de argint/ pentru purificarea metaforei/ și a mea” (p. 9), “lumina se subțiază și/întunericul dospește/ ca aluatul metaforei” (p. 10), “aburul răzlețit/ ca o metaforă străvezie” (p. 16), “poetul ocrotește/ derutata metaforă” (p. 18), “mereu cu fața spre poezie/ să nu poată fi devorat/ de metaforă” (p. 21), “metafore deasupra resemnării” (p. 22) ș.a. Precaritarea, vulnerabilitatea și derizoriul agresează, “cuibul păsării Ibis” – care este însăși sensibilitatea poetului -, pentru care numai creația înseamnă (într-o ipostază a sacralității acesteia), o posibilă șansă de redumpțiune inițiatică: ”veniți de luați/ poezie/ muribund veacul ne/ ademenește/ cu metafore și/ cuminecătură/ se lasă răcoare/ o/ altfel de pace așternută pe/gură”(p. 39). Dumitru Cerna este cercetat uneori și de o umbră narcisiacă, pozând ca într-un “flash” incantatoriu, în histrionist ambulant; ipostază care nu-l prea “prinde”, pentru că, după “lecturarea poeziei” care deschide volumul (iată o strofă”: “infatuat și sfios cu alură de lord/port cu evlavie cravata și teama/ocolesc cafenelele nu fac bine la cord/tensiuni și boli rare în mine dau iama” – p. 7 - , constatăm că poetul ne-a întins o capcană, în restul poeziilor – cu excepția ronsetului final – el schimbă registrul liric, Cerna fiind , de fapt, un neliniștit incurabil și-un timid (in) versat, care-și disimulează, de cele mai multe ori, revoltele: “spre tine mici dividende de la viață/ se preling ca grăunțele din buzunarul milogului/ iar drumul către adevăr seamănă tot mai mult/ cu trădarea lui Iuda/ (...) împacă-te cu răbdarea domnule poet/ mâine vom hotărî ce țară va mai fi  cumpărată/ și va fi ca-n basmele de care ne este teamă /ca-n rugăciunea ce nu ne mai încape” (p. 27). Alte fețe (ipostaze și înfățișări) ale poetului – în demersurile sale recuperatoare ale inefabilului din aria maculării – ni se vor revela, poate, în alte volume, căci “pasărea Ibis” se mai împacă, din când în când, cu agresorul: “invoci izbăvirea/regatul Păsării Ibis/prietena ta care zboară” (p. 36). (Viața cărților – Pasărea Ibis și Agresorul, Oradea, „al cincilea anotimp”, anul III, nr. 6 (29), iunie 1999, p. 2)

 Mircea POPA. După volumele Cireșe amare (1993), Poeme translucide (1996) și Sceptic de rezervă (1997), Dumitru Cerna ne propune prin cel de-al patrulea volum Pasărea Ibis și Agresorul (Editura Didactică și Pedagogică, 1998) nu atât o reîntoarcere la vechile sale obsesii și formule poetice cu care ne obișnuise, cât mai degrabă o spiritualizare și o rafinare a logosului, în care valoarea morală tinde să se încorporeze celei estetice. Tema poetului și a poeziei este foarte prezentă în volum, semn al conștientizării posibilităților sale creatoare și a unei responsabilități sporite față de mesajul transmis. Un vers ca “atavic poetul oblojește muguri de oleandru otrăviți “ trimite la sensul ascuns al rostului terapeutic al creației, căci, după cum aflăm dintr-o altă poezie, “doar poetul mângâie aburul răzlețit ca o metaforă străvezie” (Dealuri). Chiar dacă această creație se identifică cu suferința și disperarea (“scriu din disperare tată/ precum tu ți-ai risipit orgoliul/ în fiii tăi care-au îmbătrânit” – Bobul de uraniu), poetul crede în forța traumaturgică a versului, este convins că forța cuvântului său poate fi primejduită de criminalii de profesie, căci nimic nu exprimă mai bine, mai adevărat și mai liber gândul omului decât poezia. De aceea, “poeții sunt primii pe care-i închid dictatorii”, căci poeții stau de vorbă cu Dumnezeu și cu florile din inimile oamenilor. Dialogul poetului cu Divinitatea devine în acest volum o formă de exprimare a candorilor virginale, a puritanismului de tip franciscan, o formă de primenire interioară și expurgare a răului. Poezia lui D. Cerna încetățenește ideea unei naturi în destrămare, atins de boala lipsei de har, a unui habitat bolnav,  din care Dumnezeu e pe cale să plece: “poetul se arată omului/ la margine de crepuscul/ alături de Dumnezeu/ de-atâta singurătate/ luna ruginește/ ca bănuțul/ care nu te mai poate însoți/ pe umărul poeziei/ ghemuită speranță/ Pasărea Ibis ațipește/ cu privirea în de/rugăciune” (Sânziene). O natură agresată, pe moarte (“în vârf legea singurătății îți relevă rătăcirea”, o natură asediată de forțe atavice („în raza somnolentă a lunii târzii/visele tale precum exterminatorii par gândaci”), halucinatorii și amenințători, „ca pecinginea mileniului ce va să ne înghită”. Dimensiunea cosmică a Răului, haosul și exilul demiurgic mărește senzația de spaimă și debusolare, de iminent cataclism geologic, de gol atavic. Față de lumea de răutăți a omului, Dumnezeu devine simplă imagine a transcendenței goale, un mare încremenit în gestica inutilității: „Dumnezeu își acoperă privirea/ incredibil de/ încremenită” (Fața poetului), dialogul poetului cu lumea și cu existența atingând aici formele tragicului și ale delirului existențial, ceea ce adaugă acele note de gravitate și profunzime care certifică noul salt spre depășirea de sine a poetului. (Cărțile clujenilor – Dumitru Cerna : Pasărea Ibis și Agresorul, „Adevărul de Cluj”, anul XI, nr. 2505, joi, 11 februarie 1999, p. 4).

 Petru POANTĂ. Precum un obiect prețios, primul volum al lui D. C. este placat cu citate din Soliloquia a lui Augustin : unul generic și câte un motto pentru fiecare dintre cele patru cicluri. Printr-un asemenea gest poetul nu reclamă însă o descendență spirituală sau o sensibilitate religioasă. Ca autoritate supremă a creștinismului, Sfântul Augustin cauționează un mod de înțelegere a actului creației, acesta fiind pentru D. C. echivalentul profan al rugăciunii. Scrisul înseamnă reculegere pioasă în singurătate. Este o formă a umilității, al cărei anacronism poetul și-l asumă cu o autoritate blândă și protectoare. Intr-o lume desacralizată și agresivă, scriitorului anahoret I s-a substituit scriitorul funcționar, ființă ambiguă care-și disimulează gravitatea elegiacă în bravadă. Simulează conformismul, punându-și o mască de dandy burghez, parodiindu-l parcă pe Radu Stanca: „sunt primul poet-funcționar din oraș / urc îmbrâncit ierarhii  troleibuze / îmi car destinul și diplomatul trufaș / îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze / fac plecăciuni pozez sunt sceptic învăț / mersul pe sârmă zâmbitor și poznaș / mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț / sunt primul poet-funcționar din oraș”; sau, în altă parte: „m-am boierit domnule pictor / port iată fular alb / și smoking închis la culoare / sunt ca un mire / înainte de vis / de culcare…” Rămâne dominantă tema agresării poetului și a poeziei de către o societate demonetizată de materialismul ei brutal. Sentimentul deceptiv se limitează însă la o tonalitate melancolică și vag ironică, îndeosebi în poemele  „realiste”, ale banalului cotidian. Dar D. C. devine mai expresiv în poeziile mai concentrate care amintesc întrucâtva finețea și subtilitatea spiritului oriental, ori ale celui epigramatic, specific manierismului, în care efectul se focalizează pe o nomenclatură a sacrului și a naturalului, în linia unui fantezism rafinat de suavități crepusculare. Sentimentul depresiv se adâncește, ființa se simte aruncată într-un exil cosmic. Un dumnezeu de proveniență gnostică (deus otiosus) asistă impasibil ori neputincios la dezastre: „lehuză / luna ocrotește / poemul / ca pe-un scâncet / de înger / orfan / Dumnezeu surâde / împăciuitor / și / obosit”; „plouă prin / streașina / omenirii / răbdător cu / dezastrele / Dumnezeu numără / unul câte unul / picurii”; „cui să mai ceri / îndurare / pe Dumnezeu îl porți / în urma ta / ca pe-un copil / ce-așteaptă / alinare”; sau imaginea halucinant-masochistă a disperării: „coșmarul pedepselor / capodoperă demențială / să intri în primul / abator / și să strigi / pământul acesta / dezolat / mă arde / am venit cu limba la / tăiat”. Există și un registru al reveriilor calme, cu desfătări secrete în caligrafismul miniatural și estetizant, ca în acest peisaj textualist: „dealuri în de dealuri / respirație ușurată / dinspre unduiții de valuri / se-nghesuie lumina / și se micește / ațipești ca o pasăre / cu capul sub aripi / la adăpost de presimțire / doar poetul mângâie / aburul răzlețit / ca o metaforă / străvezie”. Poezia lui D. C. este, în cele din urmă, o glorificare a calofiliei; dar mai ales a lirismului originar, a cărui sursă directă se află în confesiunea elegiacă. De precizat că aici calofilia are o semnificație estetico-morală. A iubi frumosul și a scrie frumos: iată alternativa posibilă la agresiunea universului istorial. O întreagă recuzită, îndeobște epuizată poetic, e astfel resemantizată/resensibilizată. Prețiozitatea imaginilor compensează sentimentul precar al existenței: „parfumat și translucid / în bătaia lunii / ca bulgărele de smirnă / am alunecat din înaltul / cuvântului / înger al hăului / în care s-a trezit un vulcan // mi-am uitat aripile / în sacoșa lui / Dumnezeu”. Limbajul devine un adăpost ambiguu, vanitos și ironic: „Adăpostit în cuvânt, ca oul în porumbei, / Surâd. Demnitatea își are și ea înfumurarea ei. / Scriu ocrotit de frig, iarna când șerpii iernează / și nu se mai duc cu bârfa la zei”. ( Dicționar de Poeți. Clujul contemporan, ediția I, Cluj-Napoca, Editura Fundației Culturale Forum, 1998, pp. 52-54; ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1999, pp. 46-47)

 Al. Florin ȚENE. După debutul editorial din 1993 cu volumul Cireșe amare – versuri, Editura Clusium, Cluj-Napoca, premiat la Salonul Național de carte, ediția a III a, Clu-Napoca, poetul Dumitru Cerna este în librării cu a patra carte de versuri, intitulată sugestiv Pasărea Ibis și Agresorul – Editura Didactică și Pedagogică, colecția Akademos, 1998, volum închegat pe o logică coerentă, cu o recuzită ancorată în psihoza realului în care imaginea are o anumită ingeniozitate și spontaneitate prin care trece un frison romantic. Cartea este un seismograf al zonei dintre metaforă și ipostaza birocratică a socialului: „fac plecăciuni pozez sunt sceptic învăț/ mersul pe sârmă zâmbitor și poznaș/ mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț/ sunt primul poet-funcționar din oraș”. Găsim în versurile lui Dumitru Cerna rămășițe ale titanismului romantic, oscilând între timiditate și neliniște, între trufie și politețe ca într-o pictură de Tiepolo cu mizantropii vizionare în care ființa poetului saltă atingând metafizicul-religios. „Dumnezeu întoarce spatele/poetului/ ca un înger imens doborât/ de amintiri” sau „mi-am uitat aripile/ în sacoșa lui/ Dumnezeu” în care fina ironie, aproape imperceptibilă, este ridicată la nivelul religiosului. Folosind dezaxarea sistematică a simțurilor, exacerbate până la înflorarea lor, poetul forțează limitele realului, trecându-le pe planul doi, depășindu-le progresiv. Trăirea e o epuizare a experienței, prin înstrăinarea elanului vizionar și a resorturilor vitale. La finele acestora poetul este un altul, o ființă eliberată de încărcătura realului: “poetul se arată omului/ la margine de crepuscul/ alături de Dumnezeu/ de-atâta singurătate/ luna ruginește/ ca bânuțul/ care nu te mai poate însoți”. O delicatețe susupectă se desprinde din poemele lui Dumitru Cerna, o parte din acestea sunt clic-clacuri a unor iluminări bruște ca niște fante ale spiritului. În spatele imaginii grațioase, mocnește revelația dureroasă a dezvinovăției: „și tot mai des trimiși ai circului lumii/ fac recrutări, organizează selecții și licitații mondene/ campanii pentru clovnul ultimei reprezentații/ arlechini îmbătrâniți ori mucenici născuți pe eclipsa de soare/ se dezvinovățesc se purifică se rostogolesc/ pe sârma ghimpată și ruginită a omenirii”. Poetul coboară în citadin cu sufletul-oglindă în care oglindirea este o exultantă a confesiunii, are nervii întinși la maximum și cu toate simțurile ascuțite. Acestea sunt forme  de recuperare a autenticității. Visceralul resimte, uneori, cerebralitea ca presiune convențională asupra trăirii. Poemele sale sunt o radiografie a realității cu o  mare disponibilite  asociativă: „s-a dughenizat lumea  peticită și stridentă/ ca o  femeie ușoară  pierdută în  Orient/ prietenii s-au privatizat și s-au risipit/ conturi secrete în bănci particulare/ Dumnezeu îndepărtat și furios ca Bosforul/ aruncă laxcrimi de spumă dulceagă”. Scenariul liric ingenios construit pe luciditate dă o coerență versurilor iar confesiunea frenetică și contorsionată, în fapt o explozie a interiorității sub forma retoricii impetuoase, crează o stare de impondrabilitate la care, aparent,  poetul nu participă. E numai aparent, căci eul, după paravanul detașării, trage „sforile” sufletului: „am îmbătrânit de absența morții mamă/ sunt ca un cuibar în care/ nu s-a mai întors Pasărea Ibis/ parcă mâna dreaptă s-a alungit  ca trupul/ unui șarpe pervertit  la bomboane cu lapte/ nu mai am putere în  noapte”. Cartea cu poeme a lui Dumitriu  Cerna are un fond al inteligenței liric-tensionat, e o confesiune în fața propriului eu, „biciuit” de existența reală, în care recunoaștem orgoliile poeziei adevărate. (Note de lectură : Pasărea Ibis și Agresorul, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul IV, nr.164, 27 aprilie 1998, p. 7; O delicatețe suspectă, Iași, „Convorbiri literare”, an CXXXII, serie nouă, nr. 8 (32), august 1998, p. 40).

 Ion CRISTOFOR. Autor al unei impresionante, masive teze de doctorat, intitulată Panait Cerna. Biografia unui destin, Dumitru Bobină, a devenit cunoscut în literatura actuală sub pseudonimul Dumitru Cerna. Poetul s-a remarcat prin eleganța liricii sale, de un rafinament necăutat, prin nota originală, inconfundabilă. A publicat câteva volume de poezie la edituri prestigioase, cărțile sale fiind bine primite de critica literară. Unul din volumele sale, Poeme dobrogene, evocă spațiul geografic și spiritual în care s-a format Panait Cerna. Câțiva ani, poetul și autorul tezei amintite a condus o prestigioasă revistă de cultură și artă, „Grai”, care a realizat câteva numere monografice, remarcabile, cum ar fi cel dedicat lui Ioan Alexandru. A publicat eseuri și articole de critică literară în mai multe reviste de cultură, dovedind o bună informare, precum și o eleganță particulară a expresiei. În ultimii ani, a publicat numeroase articole dedicate vieții și operei lui Panait Cerna, mai ales în revista clujeană „Cetatea culturală”, mici studii ce dovedesc pasiunea pentru cercetarea unui autor intrat, din păcate, într-un con de umbră al istoriei literare.

Poetul și eseistul Dumitru Cerna a preluat acest pseudonim din venerația pe care o poartă atât locurilor sale de baștină cât mai ales amintirii poetului Panait Cerna. A editat acum câțiva ani un studiu al lui Panait Cerna, Eminescu și Faust (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001), cu o prefață de Petru Poantă, prin acest gest încercând să aducă în actualitate activitatea literară a unui poet înzestrat, al cărui sfârșit tragic, prematur, a încheiat o carieră ce se anunța strălucită.// Lucrarea de doctorat a lui Dumitru Cerna constituie indiscutabil cea mai valoroasă cercetare de până acum, dedicată poetului Panait Cerna. Biografia sa este reconstituită cu minuție, pe baza a numeroase documente culese din arhive, multe dintre ele fiind inedite. Dumitru Cerna a recuperat din paginile unor reviste uitate, adeseori ignorate de cercetătorii de dinaintea sa, contribuția lui Panait Cerna la o literatură care trăia sub influența eminescianismului. De altfel, unul din cele mai consistente capitole se intitulează „Epigonismul eminescian”.Comentariile sale aplicate la poezia lui Panait Cerna sunt fine și nuanțate, dovedind o certă înzestrare critică. Remarcăm aici câteva din capitolele cele mai elaborate: „1897. Adevăratul debut în revistă. Începutul activității literare”, „Poezie și revoltă”, „Panait Cerna, critic și teoretician literar”, „Poezii necunoscute sau necuprinse în volum” etc. Masivă, bine documentată, remarcabilă prin vasta documentare relativă la biografia tragică a lui Panait Cerna, dar și prin analizele aplicate pe text, lucrarea Panait Cerna. Biografia unui destin trebuie salutată ca o consistentă lucrare științifică. Dacă amintim de valoroasa cercetare a poetului Dumitru Cerna o facem și pentru a sublinia parcursul intelectual al unui poet cu o biografie spectaculoasă. Scriitorul Dumitru Cerna s-a bucurat de o existență ieșită din comun, practicând tot soiul de profesii umile și umilitoare, într-o epocă, cea a dictaturii comuniste, ce a strivit nu puține personalități. Cu cerbicia tipică unui om al pietroasei Dobroge, Dumitru Cerna a ieșit întărit din perioada dictaturii, lansându-se într-o carieră profesională dificilă și în aparență puțin propice scrisului, cea de funcționar. Tocmai în această perioadă, scriitorul va da adevărata măsură a talentului său. De altfel, poetul își asumă poza autoironică, ceremonioasă a acestei posturi, care-l particularizează, în ciuda unor apropieri posibile de masca aristocratică a unui Radu Stanca, după cum remarca Petru Poantă: „sunt primul poet funcționar din oraș/ urc îmbrâncit ierarhii troleibuze/ îmi car destinul și diplomatul trufaș/ îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze". Născut în 1955, în comuna Cerna, din județul Tulcea, poetul-funcționar e licențiat al Facultății de Drept din Cluj-Napoca. Este autor a mai multor volume de versuri: Cireșe amare (1993), Poeme translucide (1996), Sceptic de rezervă (1997), Pasărea Ibis și Agresorul (1998), Poeme dobrogene (1999), Trist. Poeme bonsai (2000), Între două pustiuri (2001), Dumicatul de pelin (2003), Magdala (2005), Fiul (2006). A realizat mai multe antologii de poezie contemporană și a îngrijit și prefațat volumul Meglenoromânii din Cerna. Ieri si azi al Dumitrei Petrică, rod al precupărilor sale de recuperare a unei memorii istorice privitoare la ramura sudică a neamului nostru. Poetul însuși are o ascendență meglenoromână, numeroase din poemele sale conservând cuvinte din acest dialect. De altfel, Dumitru Cerna este prin excelență o sensibilitate solară, un sudic vibrând cu toate fibrele ființei la chemările astrului diurn. Unul din volumele emblematice pentru lirica sa este, după cum aminteam la începutul acestor rânduri, Poeme dobrogene, o carte invadată de miresmele acestui spațiu sudic. Cu toate acestea, structural Dumitru Cerna este un solitar, cu oroare față de grupările literare, refugiindu-se într-o singurătate luminoasă, sentiment ce poate fi detectat și în volumele ulterioare: „Scriu poezie și nu știu mai nimic/ despre mine/ dar câtă lumină îmi scaldă/ sfioasa/ părelnica-mi solitudine" (Fiul). Geografia sa mitică nu rămâne cantonată la spațiul originar al Dobrogei natale, dar acesta constituie toposul cel mai consistent, revenind obsesiv în mai toate volumele poetului. Imaginea provinciei sudice e readusă în culorile vii ale unei prodigioase memorii afective, chiar dacă intersectată de motivul livresc, romantic, al unei balade germane: „cerul albastru și Dunărea albastră/ adolescența - mușcată roșie-n fereastră// caise verzi în ocale de chihlimbar/ și sâni mișcători respirând sub priviri de barbar// Lorelei râde roș cu pistrui de la jar/ pe faleze pescăruși din iubire-arăsar/ se înserează peste șapte coline/ adolescența se clatină-n goale tulpine/ Lorelei tace gri în priviri nuferi stinși/ anii noștri sunt într-o singură vară cuprinși// alb-mov liliacul se reazimă-n sară/ tristeți misogine aburi în tine presară// Lorelei moare brun Dunărea se-nspumă/ funiginea ei se prelinge-n lacrimi de brumă// au ațipit toate și vara și luna/ adolescența din ceruri îți face cu mâna" (Lorelei). Spațiul compensator al Dobrogei este văzut cu ochiul unui estet, al unui rafinat atras de culorile și de parfumurile unui univers auster, reconstruit sub semnul rememorării. Poezia devine aici un ritual al reîntoarcerii, al celebrării unui spațiu dominat de figurile tutelare ale părinților, dar și de motivele emblematice ale nucului, busuiocului și cărării: „Doamne, m-am întors de unde-am plecat./ Nucul și el frământat-fulgerat,/ Fața poemului arsă de soare,/ Morminte făr' de busuioc și cărarea din sat." Motivele tradiționale sunt prelucrate în spiritul unei modernități solitare, nesupusă vreunui model sau mode poetice. În toate manifestările sale, Dumitru Cerna rămâne un solitar, chiar dacă scriitorul nu e lipsit de simțul solidarității cu breasla și semenii. Rafinatul său estetism e nu numai semnul unei opțiuni artistice, ci și expansiunea lirică a unei orgolioase, singulare interiorități. („Un poet solitar: Dumitru Cerna”, 2 iunie 2008)

 Constantin CUBLEȘAN. De la un volum la altul, timbrul poetic al lui  Dumitru Cerna primește accente mai dramatice, rezonanța vocii devine mai plină, mai profundă. Aceasta și datorită faptului că pentru el cuvântul exprimat, poezia, se confundă cu existența, nu atât a sa proprie, individuală, cât existența însăși în care totul se raportează la cei doi poli ai creației – Dumnezeu –, marele întemeietor al universului, care acum, pustiit, “la margine de crepuscul” stă și „ascultă/foșnetul tăcerii” alături de Poetul, un fel de alter-ego al acestuia, investit să creeze lumi din cuvinte („Dumnezeu preschimbat într-un puști/ mă va învăța să mă joc de-a ascunsa/ până atunci drămuiesc la ghemul cuvintelor” – Pasărea Ibis și Agresorul). Această corespondență oferă lui Dumitru Cerna perspectiva unei notații meditative grave și, totuși, subtil-ironice asupra înseși condiției existențiale…comune: „cât de bine semănăm noi/ părinte a toate/ și cât de profund ne plictisim uneori”(Nedumerită luna). E o stare de un tragic plictis când “cuvintele se ofilesc/ precum urzica albicioasă în puterea amiezii” (Brățara magnetică) ori, la antipod, când “cuvintele s-au sălbăticit/ și nu mă mai pot înțelege cu ele” (Precum Novalis). În acest context oscilant, „poezia încolțește departe/ de catedrale” (Departe de catedrale) în „tenebroasa lume” în care „poetul oblojește/ muguri de oleandru otrăviți/ mereu cu fața spre poezie/ să nu poată fi devorat/ de metaforă” (Muguri de oleandru). Și totuși,     „poeții sunt primii pe care-i închid dictatorii” (Arlechini îmbătrâniți) pentru că au curajul a denunța faptul că „paradisul pe pământ se află mai sus/ cu trei metafore deasupra resemnării” (Poemul neputinței noastre). De aceea, uneori evadează, căci a scrie   „din disperare” (Bobul de uraniu) nu poate duce decât la moarte (“azi-noapte Pasărea Ibis a încetat să mai cânte” – Precum Novalis), stare în care „îți vine să te confesezi atunci/ direct lui Dumnezeu/ să te despovărezi ca și copacii/ de păsări rătăcitoare” (Cu o simplă  atingere) și resemnat „poetul se retrage dintre oameni/ suspect de melancolie (…) cu aura toamnei pe suflet/poetul pare o pasăre posomorâtă” (Pasăre posomorâtă). E o stare de grație terifiant-lumească, a existențialului banal din care poetul nu poate decât să-și decanteze cuvintele-metaforă într-o tristă, sarcastică autodefinire a sinelui: „m-am boierit domnule pictor/ port iată fular alb/și smoking închis la culoare/ sunt ca un mire înainte de vis/ de culcare/ un chist în ceafa omenirii/ joc tare domnule pictor și-s trist/infatuat și bine ras ca un lord/ trec prin viață numărând/ discret mărunțișul în buzunare/ și zâmbesc ca și cum aș fi/ de-o clipă doar avansat/ m-am boierit și-am învățat rolul mare/ hienele mă simt de la distanță/și clevetesc mimând pe trotuare/ ci răbdare domnule pictor răbdare/port lacrimi de revervă-n diplomat/ sunt vesel dar mă-nmoaie gândul că în noapte/ mâna care a cântat presimte ploaie” (Ca un mire). Este palierul discursului poetic pe care Dumitru Cerna evoluează cu o inspirată degajare a gestului ironic, denunțându-și condiția…demiurgică în umbra banalității existențiale, cu nonșalanța romanțioasă a unui sentimentalism cuceritor: „sunt primul poet-funcționar din oraș/urc îmbrâncit ierarhii troleibuze/ îmi car destinul și diplomatul trufaș/ îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze// fac plecăciuni pozez sunt sceptic învăț/ mersul pe sârmă zâmbitor și poznaș/ mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț/ sunt primul poet-funcționar din oraș// nu mă revolt tăcerea-i de aur/ navetist între funcții cu veacul trăpaș/ visez democrații eliberate de plaur/ sunt primul poet funcționar din oraș/ infatuat și sfios cu alură de lord/ port cu evlavie cravata și teama/ ocolesc/ ocolesc cafenelele nu fac bine la cord/ tensiuni și boli rare în mine dau iama// fac plecăciuni pozez sunt sceptic  și învăț/ mersul pe sârmă zâmbitor poznaș/ mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț/ sunt primul poet-funcționar din oraș” (Poetul-funcționar). Este poezia ce-i va deveni (cel puțin o vreme) emblematică, definitorie, acceptată-resimțită – ca proprie unui anume tip de erou contemporan: poetul-funcționar și fredonată ca un șlagăr în vogă. E semnul sigur că Dumitru Cerna a prins… cuvântul ce exprimă adevărul (său) într-un fel aparte, numai de el spus, alfel, ceva ce e de-acum o adevărată marcă poetică. De-aici încolo timbrul său se individualizează altfel, marcat cu siguranță pe scala unui dramatism al autodefinirii implicate în denunțul terifiantului existențial, elegant lucrat însă în filigranul metaforei intelectualiste: „călăuzit de moarte precum călugărița/ care i-a învățat pe leproși să cânte/ sunt impresarul păsărilor de noapte/ și poetul care dansează/ clădesc sfere de argint/ pentru purificarea metaforei/ și a mea/ sunt ca fulgerul îmblânzit/  șopârlă a cerului ajunsă pe pământ/ din motive de șovăială/ luminez doar în nămiezi/ când nimănui nu-i mai pasă de beznă” (Milai, căutătorul). Poezia din “Pasărea Ibis și Agresorul” (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998) reprezintă cota de evidentă maturitate a lui Dumitru Cerna, un creator ce și-a uitat „aripile în sacoșa lui Dumnezeu” (Bulgăre de smirnă). (Vitrina cărții : Pasărea Ibis și Agresorul, „Curierul Primăriei  municipiului Cluj-Napoca”, anul IV,  nr. 162, 13 aprilie 1998, p. 7 )

 Ionuț ȚENE. Salutăm apariția volumului de versuri „Pasărea Ibis și Agresorul” al distinsului nostru coleg și poet Dumitru Bobină-Cerna. Această plachetă de versuri a apărut în condiții grafice excelente, la Editura Didactică și Pedagogică, în Colecția Akademos, sub îngrijirea excepționalului critic literar, doamna Irina Petraș. Coperta cărții este în concepția Laurei Poantă. Poezia lui Dumitru Cerna vibrează în semnul unei nostalgice reverii de toamnă târzie, a unui poet ce-și caută sinele, într-o lume îpotriva acestuia, aparentă și derizorie. Flexibilitatea eului ține de cum „fac plecăciuni pozez sun sceptic învăț/ mersul pe sârmă zâmbitor și poznaș/ mă poticnesc în cuvinte și le răsfăț/ sunt primul poet-funcționar din oraș”. În poezia lui Dumitru Cerna, tragedia existenței nu este goală, Sartre-iană, ci plină de sens și conținut, cu rădăcini adânci în trăirea interioară, ce leagă omul de Dumnezeu: „Dumnezeu preschimbat într-un puști/ mă va învăța să mă joc de-ascunsa…” De fapt poetul joacă o festă ludică, în tragedia contemporană. Adevărul este că îi reușește în viață, dar mai ales în poezie. „Pasărea Ibis și agesorul” este o victorie a florilor împotriva tancurilor. Este unul din cele mai bune volume de versuri apărute în România post-decembristă. (Dumitru Cerna – Pasărea Ibis și Agresorul, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca“, anul IV, nr. 159, luni, 23 martie 1998, p. 8)  

 M. BOCU. A apărut, recent, volumul de poezie Pasărea Ibis și Agresorul, cel de-al patrulea al lui Dumitru CERNA – poet clujean de talent, creator al unei poezii în care reflecția se descătușează din imanența pură a formei, în care timpul biografic adună laolaltă crize, căderi, purificări sau învieri, iubiri adunate în cuvânt – ce aduce, nostalgic și obsesiv, uriașul mozaic al lumii, captând pentru cititor, în îmbrățișarea privirii poetice, îndepărtate și iluzorii spații. Despre volumul apărut în excelente condiții grafice la Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, Colecția AKADEMOS, cu o copertă ce poartă semnătura Laurei Poantă, ne propunem să mai vorbim.  (Semnal, „Adevărul de Cluj”, anul X, nr. 2240, miercuri, 1 aprilie 1998, p. 5)

 Ioan H(ĂDĂRIG). „Între minunile Fiului și Umbra Poetului visează Dumnezeu”. Poetul și pasărea își zidesc aripile și cuvântul și zbaterea coliviei alungată pe altarul timpului. Acel timp pietrificat în care „osândit/ îngerul pe pământ/ învață să iubească” și unde „din cenușa înghețată a toamnei” cătușele tremurânde ale cuvântului se transformă în poeme. Și atunci, poemul, trădată lavă a unui vulcan ascuns în păienjenișul cerului, se așează rană în palma drumețului. Poetul, alungat în „foșnetul tăcerii”, se zbate în ochii de ceară ai muntelui. Poezia lui Dumitru Cerna, zbatere a coliviei pe care cititorul o așează deopotrivă ochi și trup iubitei. Poezia lui Dumitru Cerna, ochiul Evei zidit în alungarea șarpelui și trădarea sânilor dar și în trupul de amant al lui Adam. Poezia lui Dumitru Cerna, singurătatea loviturii pe trupul însângerat al cuvântului. Poezia și colivia se alătură tăcute cuvântului de lut modelat de zbaterile păsărilor trădate de aripile timpului. Poemul lui Dumitru Cerna, un poem întemnițat în singurătatea coliviei. Colivia-cuvânt. (Cronică în alb, Aiud, „Aiudul și Cartea”, nr. 2, mai 1999)

 Michaela BOCU. După volumele de versuri Cireșe amare (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1993), Poeme translucide (Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1996), Sceptic de rezervă (Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997), Pasărea Ibis și Agresorul (Editura Didactică și Pedagogică, București, Colecția Akademos, nr. 112, 1998), poetul Dumitru CERNA lansează astăzi, ora 13 (în Sala nr. 2 de la Casa de Cultură Studențească din Cluj-Napoca) volumul Poeme dobrogene (ediție bilingvă româno-franceză, apărută la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999). Este cartea de vizită a unui poet care înțelege să-și elaboreze versul, acesta devenind, înainte de orice exercițiu, un antrenament al spiritului lucid.// Cu acest nou volum, Dumitru Cerna se întoarce la izvoare într-o încercare sublimă de a-și „salva” copilăria, în care insinuează iubire, intuiție, naivitate, prospețime, artificiu. Uimit în contemplație, el revine, ca prin vis, matur însă, la starea de uimire a copilăriei, pe care o proiectează pe pământul de acasă: acolo unde tatăl îi apare de-a dreapta, pe locul celor aleși la Judecata de Apoi: „înflorise bumbacul copilăriei/ în vis tatăl meu se afla/ de-a dreapta mea/era mai tânăr decât mine/ și era obosit (…) tatăl meu se afla/de-a dreapta mea/ ca bobul de uraniu/ poticnit în coasta fiului”; alegoria bobului de uraniu, care se prelinge dinspre tată către fiu, marchează timpul identității. Poetul percepe cauzalitatea – “scriu din disperare tată/ precum tu ți-ai risipit orgoliul/ în fiii tăi care îmbătrânesc” (Bobul de uraniu) – miticul se răsfrânge în real… Într-o notă clasicistă, dar deloc obosită, cu un soi de academism care nu disprețuiește aventura novatoare, poetul se confesează cu conștiința limpede că izvoarele, ca și amintirile, se află undeva departe: „Lorelei tace gri în priviri nuferi stinși/ anii noștri sunt într-o singură vară cuprinși (…) au ațipit toate și vara și luna/ adolescența din ceruri îți face cu mâna” (Lorelei); alteori, vorbind pe linia unui lirism ce închide o experiență strict individuală, cu imaginația încărcată de nuanțele bogate care însuflețesc adâncurile, schimbarea opulentă a lumii, asistăm la înfiriparea unor pete de lumină în care chipul dascălului pare să topească absolutul neființei: „lună nouă lună plină lună dobrogeană/ un copil atinge lumea cu căprie geană (…) lună plină lună arsă luna lui cuptor/ iarna crește dinspre moarte flori de sicomor”  (Flori de sicomor); tonul elegiac din Flori de gutui, Flori de tutun (“tremur flori de tutun în țărâna din sară/ tata-i dalb spre gând mama picură lună amară”) – ecouri ale unor sentimente vechi, amintiri întunecate – evoluează către unul meditativ, cu accente sumbre, organizat în construcții arhitectonice și muzicale, ca în Flori de bumbac, în opinia noastră poate cel mai elaborat poem din volumul în discuție: “licăre-n palma tatii flori de bumbac iarna dogoare/ un copil se strecoară în sângele alb roș-lutul îl doare (…) arde pare bumbacul de noapte și tata și vama/ picotește-n sfârșeală lumânarea albă din mama/ întins pe rogojină Dumnezeu ațipește oliv/ cresc flori de bumbac în de umerii fiului costeliv”. (Cartea de poezie : Un antrenament al spiritului lucid, „Adevărul de Cluj”, an XI, nr. 2771, marți, 21 decembrie 1999).

 Ionuț ȚENE. În ultima vreme, prin noi apariții editoriale, noua generație poetică post-decembristă își definește din ce în ce mai mult personalitatea și originalitatea. Izvorând din metafora și stilul poeziei tradiționale, poezia nouăzecistă, sau mai bine zis cea milenaristă, prin talentul reprezentanților ei, se impune printr-o redimensionare a cuvântului și a frazei poetice într-o formă nouă, polisemantică, expresiv de dură prin coloritul limbajului asemeni cristalului de Boemia. Un reprezentant de seamă al acestei generații particulare este poetul Dumitru Cerna. Acesta a impus un limbaj poetic propriu, în lumea poetică clujeană, după 1989 devenind o personalitate poetică recunoscută și apreciată de colegii săi de generație, precum și de mai vârstnicii confrați. Autor a patru volume de versuri și membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dumitru Cerna ne-a bucurat, zilele acestea, cu apariția unui nou volum de versuri, intitulat semnificativ Poeme dobrogene. Acest volum de versuri, care se constituie într-un ciclu poetic, a apărut în condiții grafice excepționale, la Editura Napoca Star (director Gabriel Hrdlicska), cu o copertă expresivă reprezentând familia autorului, în anul 1957, din Dobrogea natală. Pentru ca și poezia nouă românească să fie cunoscută în străinătate, acest ciclu poetic Poeme dobrogene  a apărut bilingv, fiind tradus impecabil în franceză de Rodica Lucia Crișan. Cred că pentru a surprinde universul poetic al lui Dumitru Cerna, din Poeme dobrogene, trebuie să “citim” volumul începând chiar cu coperta. Fotografia de familie în fața casei dobrogene din copilăria poetului exprimă universul poetic tradițional de unde Dumitru Cerna își trage sevele metaforei sale. Prin Poeme dobrogene, Dumitru Cerna s-a întors la izvoare mobilizându-și versul cu motive, expresii, sentimente și leit-motive din universul tradițional al copilăriei. Cerna are nostalgia copilăriei: “înflorise bumbcul copilăriei/ în vis tatăl meu se afla/ de-a dreapta mea/ era mai tânăr decât mine/ și era obosit/ umed și greoi/ bobul de uraniu se rostogolea/ anevoios” (Bobul de uraniu). Întregul volum mustește a amintire, de dragoste de adolescent: “cerul albastru și Dunărea albastră/ adolescența – mușcată  roșie-n fereastră/ caise verzi în ocale de chihlimbar/ și sâni mișcători respirând sub priviri de barbar” (Lorelei). Cartea se constituie, conform coperții, într-o poză de familie: “vrejul de caune subțiat și aspru/ lasă dâre vineți sângele albastru/ sora mea Traianca de sub păr veghează/ perele cum nu se mai străluminează” (Sora mea Traianca). Pentru Dumitru Cerna viața este o continuă stare de poezie, unde anotimpurile se contopesc: “se smintesc alfabetare verile iernează/ Dumnezeu cuprins de taină se înmiresmează/ lună plină lună arsă luna lui cuptor/ iarna crește dinspre moarte flori de sicomor (Flori de sicomor). La autor, poezia este o stare permanentă a copilăriei: “pelin și izmă în spatele casei și bumbac/ nalba lăptoasă mâinile mamei lacrimă tac/ dogoare cuptorul din lut și hrănit cu scaieți/ vătraiul și pâinea și mama între doi băieți/ picioare goale înflorite de la urzică/ grai meglenit și ștevia verde pitică/au înserat toate copilăria și seara…” (Presimțirea verii). Prin folosirea regionalismelor dobrogene, Dumitru Cerna dă o culoare specifică poeziei lui, particularizând-o de colegii generației sale. De fapt, Cerna folosește o tehnică poetică a milenariștilor, adică prin tradițional spre modernitate: “agent al tutunului tata alb cavaler/ spumegă ca o mireasmă tristă prin Cadrilater/ se-alungește căpriu crucea de din ochii ei/ tata foșnește prin inima mamei sânge-scântei” (Flori de tutun). Dacă pentru generația sa, Miron Radu Paraschivescu a fost poetul ciclului “Cântice țigănești”, sunt sigur că pentru noi, post-decembriștii, Dumitru Cerna va fi considerat poetul “poemelor dobrogene”. Dumitru Cerna este un poet autentic care mustește a talent și vigoare metaforică, el este expresia sintetică a poeziei generației milenariste. Putem spune, fără să greșim, că este liderul generației noastre. (Dumitru Cerna – Poeme dobrogene/Poemes dobroudjeois (Poemul izvoarelor), „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, an V, nr. 250, 27 decembrie 1999. p. 6).

 Mircea POPA. […] Un rol important la diversificarea registrelor lirice și a modalităților de expresie au contribuit câțiva poeți, iviți în câmpul literar după 1990, cum ar fi D. Cerna, Tudor Ștefan, Ion Antoniu, Horea Muntenuș, Dorin Crișan, Ionuț Țene, I. Negru, Șt. Melancu, Virgil Leon, Adrian Bumb etc., o poezie despre care în mod sigur vom auzi în viitor, prezentările elegante și rafinate ale lui P. Poantă ajutându-I pe aceștia să-și găsească drumul potrivit evoluție, să se scruteze mai bine pe sine. […] (Cărțile clujenilor. Petru Poantă: Dicționar de poeți. Clujul contemporan, „Adevărul de Cluj”, luni, 18 ianuarie 1999)

Irina PETRAȘ. Într-o lume  „abilă și tristă”, Dumitru Cerna își construiește poemele pe muchia de cuțit a lucidității autoamăgitoare. Expansiv și reticent, ironic și auto-ironic, cultivând un ceremonial subminat de conștiința propriului artificiu. Cumpăna, extrem de productivă, este prezentă în fiecare vers obsedat de marile teme și năruindu-le sub povara privirii ațintite. Dar și în întâmplările cotidiene ale unor ipostaze reciproc contaminate și puse în abis. Destins tensionate, fețele duble și oglindirile repetate salvează ceva din însemnătatea de odinioară și din magia apusă a Poetului în Cetate, în vreme ce se așează în pagină răspunsuri metodic-gospodărite la întrebările ființei. „Adăpostit în cuvânt, ca oul în porumbei” (cum se vede, adăpostirea e provizorie și cu dublu tăiș și ea), Dumitru Cerna își anunța într-un catren din Pasărea Ibis și Agresorul cel mai nou dintre volume, Poemele dobrogene: „Doamne, m-am întors de unde-am plecat/Nucul și el frământat-fulgerat,/Fața poemului arsă de soare,/Morminte făr de busuioc și cărarea din sat”. La apariție, strofa mi se păruse ușor încifrată, simplu fior nostalgic. Ea povestea, însă, o experiență poetică nerepetabilă, un popas de măsurat drumul parcurs și de pus la cale înaintări viitoare. Cum se întâmplă asta la un poet născut lângă Tulcea și trăitor în inima Ardealului, pentru care infinitivele sunt nu doar lungi, ci și ascuțite? Substantivele se împerechează sub legile limbii române, fecundând amintirea și adăugându-i limpezimi verzui ca-n boaba de strugure eliadescă. Am în față și transpunerea poemelor în franceză și pot măsura trădările (inevitabile) de imagine. Întregul volum e lucrat în delicate emailuri, amintind de atmosfera densă, prevestitoare, plină de arome uitate și înfiorări fără nume din versuri pillatiene ori voiculesciene. În plus, senzația că ți se face un dar, că poarta s-a întredeschis doar o singură dată într-un gest de asumare publică a rădăcinilor și că, de aici înainte, ele vor lucra discret la temelia poemelor următoare. Senzualitatea e densă și cumva transparentă, în același timp. Adolescența – “mușcată roșie-n fereastră” – aduce cu sine suavitatea crudă ori cruzimea suavă a florii cu nume ambiguu. Dacă cerul  albastru și Dunărea albastră nuntesc în amintire grație limbii române, în franceză e-o simplă întovărășire a două masculine, floarea însăși – mușcata – avându-și numele masculin. Tot așa cum “alb-mov liliacul se reazimă-n sară “, pe când le lilas și le soir își acordă doar un sprijin camaraderesc. Și alte amănunte îmi întăresc bănuiala veche că traducerea e (aproape) imposibilă când e vorba de poezie. Adolescența clătinată în “goale tulpine” profită de sensul dublu al epitetului – goale înseamnă “ne-pline”, dar mai înseamnă și “despuiate”, adăugând un plus de senzualitate. Când pământul “gângure prin tine șerpește”, circumstanța e asumată, fertilă, deloc egalată de simpla comparație, “comme un serpent”, din franceză. Fără să mai recurg la exemplele din franceză, se poate presupune cât pot pierde prin traduceri vorbe aromind românește precum în versurile: “iarna crește dinspre moarte flori de sicomor” sau “flori de gutui arăsar (s.m.) adoarme lumină” sau “tremur flori de tutun în țărâna din sară/tata-i dalb spre gând mama picură lună amară” sau, încă, “cresc flori de bumbac în de (s.m.) umerii fiului costeliv”. Alese ca dintr-o cămară mitică, dar ațipite o vreme, cuvintele ies la iveală ca niște odoare de preț. Simpla lor rostire e suficientă urechii românești să-și pună la lucru pre-istoria și să subînțeleagă alături de poet Totul. Pelinul și izma, bumbacul și nalba lăptoasă, vătraiul și pâinea, soarele răscopt, un zarzăr și o fântână, un colț de prispă, un nuc adumbrit de seară. Puține, dense, avare, laconice, cele douăzeci de poeme respectă toate semnalmentele unui “interludiu”. (Genosanalize – Dumitru Cerna : „Scriu infinitive/ ascuțite și/ lungi/ până la umbra ce însoțește/ nedumerită/ luna…”, București, „Contemporanul”, anul X, nr. 16, serie nouă, (497), 20 aprilie 2000, p. 5).

 Constantin CUBLEȘAN. Din 1993, de la debutul editorial cu Cireșe amare, Dumitru Cerna a urmat un drum evolutiv, nu numai în sensul maturizãrii timbrului poetic ci și în acela al rafinãrii expresiei verbale, recentul volum, Trist (Casa Cãrții de Știință, Cluj-Napoca, 2000), fiind în acest sens cu totul revelator. Restrâns ca dimensiuni (de altfel nici celelalte volume ale sale - Poeme translucide, 1996; Sceptic de rezervã, 1997; Pasãrea Ibis și Agresorul, 1998; Poeme dobrogene, 1999 - nu reprezintã culegeri mai substanțiale) el este alcãtuit, totuși, din patru cicluri ce impun douã stiluri distincte. Unul - Acrișor de rãbarbãr  - pe linia poeziei moderne, cu evidente relații în tradiția actualã autohtonã, mai ales raportatã la experiența optzeciștilor și postmoderniștilor în general (autoironia și sarcasmul din Poet și figurant – ce se impune ca o declarație de credințã, emblematicã pentru atitudinea artisticã și civicã a poetului – probeazã aserțiunea: "Sunt poetul figurant din sala de sticlã/ mã-nchin uneori la poeți și la sfinți/ postmodernismul mã privește printr-o plasã de pâclã/ la vamă cenaclul de luni se vinde pe-arginți" etc.), celelalte – Poeme reînviate, Arhaice & pãgâne și Poeme bonsai – construite într-o joacã de cuvinte ce stârnesc rezonanțe delicat-exotice, urmeazã o modã mai puțin justificatã dupã gustul meu, a unei miniaturizãri manufacturiere de tip nipon ("te-ai iernat/ poem desperecheat/ vãrat/ din pãcat/ ai/ încolțit/de-am/ încãrunțit", altãdatã sofisticat și contorsionat verbal ca în poeziile de aceeași cotingențã ale lui Aurel Rãu: "pe lunã obscurã cum/ pre unul pus la depãrtare/ cestãlaltul/ îl cearcã/ și întipãritu-s-a/ întru metaforã/ lumina feței tale doamne// cei în depãrtare puși/ duși"), peste care trece totuși ușor, revenind la ceea ce de fapt îi aparține și face farmecul rostirii sale poetice - haloul folcloristic stilizat în mici bijuterii ornamentale, uneori în descântec ("sfântã chilie/ cu/ pereți de tãmâie/ prag de mãrmurie/ și/ fereastrã de anghie/ la/ masã runtaleasã/ crãiasã/ de cuvânt aleasã/ și suspin/ floare de/ amin"), alteori în colind ("scarã de cearã/ om de primãvarã/ și împãciuire de/ voire la bunãvestire/ dauzit/ din pom oprit și-aurit/ glas în ranã/ tânguia zidirea mea/ la Hristos/ de folos și fãlos/ veselos", sau în inocent joc de copil ("la rãscruce/ fluierul dulce/ în cruce/ mã/ tot/ duce"). E în aceste poeme de câteva cuvinte o stare, sugeratã lapidar ("columbã cu gheare/ degerate/ pe crucea ferestrei// eu fãrã de/ aripi/ iernez"), sau o meditație constatativã privind creația ("de-atâta plescãialã/ se strepezește/ metafora"), cãci, vorba poetului, poezia e "rezervație naturalã a/ singurãtãții". Citind aceste caligrafii elegant-metaforice ale unui spirit mereu încãrcat de poezia inefabilului existențial, simți dintr-odatã nevoia de a ți-l imagina pe autor în clipele intimitãții sale elaborate (de elaborare). Primenit, îmbrãcat cu grijã și asortat în ton cu predispoziția psihicã a momentului, retras în spațiul cel mai liniștit al apartamentului, ca într-un loc de reculegere sacrã, el se apleacã înfiorat peste pagina albã de hârtie, însemnând fãrã grabã, cu grijã și delicatețe, ca într-o mângâiere tandrã, însemnele grafice ale cuvintelor ce vin sã se așeze unele dupã altele ca într-o chemare vrãjitoreascã. Cât din tot acest ceremonial este autentic, cât doar o pozã adoptatã pentru sine ori pentru alții nu mai are nici o importanțã. Verbul are înfiorare, cuvântul emoție, poezia culoare. E tot ce poate sã-și doreascã mai mult, la urma urmelor, orice autor liric. Tristețile, nostalgiile viscerale, debordeazã într-o posturã ludicã: "anii fug ca iepurii/ din ce în ce mai alungiți mai albi" (Am dansat am visat), mereu preocupat de propria-i condiție poeticã: "m-am strecurat și eu în cuvinte (...) m-a dus cu ea Poezia de mânã" (Nãdejdea deznãdejdii), fãcând declarații cu valoare de artã poeticã: "cu mers legãnat și sfios/ asemãnãtor/ cãlãtoriei feline/ spre locul/ împerecherii/ cuvintele/ se preling în metaforã/ spre a pui și/ îmblânzi înțelesuri/ degetele poetului prind/ fãrâma de anafurã și o/apropie buzelor tale/ pulberea de cucutã/ arde o datã cu/ veacul" (Pulberea de cucutã), potrivindu-se în demiurgia cuvintelor cu însuși Creatorul: "făceam schimb de umbrã cu Dumnezeu/ mirodeniile cuvântului/ sânul de lunã atins/ și metafora nopții" (Umãrul lui Pelope). Cu eleganța unui talisman filigranat, volumul de poeme – Trist.Poeme bonsai – al lui Dumitru Cerna impune de-acum cu certitudine o personalitate clarã în amalgamata structurã compozitã a generației sale nouãzeciste. (Tristețile lui Dumitru Cerna, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, an VI, nr. 293, 23 octombrie 2000, p. 6).

 Ionuț ȚENE. Poetul Dumitru Cerna este un reper al generației milenariste, a cărui operă poetică reprezintă o chintesență a noului stil liric post-decembrist. Versurile lui Cerna esențializează întreaga experiență a implementării unui nou discurs poetic, o sinteză între tradiție și inovație extremă în limba poeziei românești din ultimii zece ani. Metamorfoza acestui poet originar din Dobrogea brăzdată de istorie însumează întreaga sete de transcendență a generației sale, ca o revoltă simbol împotriva ateismului și materialismului propăvăduit de prolifica și uscata generație '80. Întreaga poetică a lui Dumitru Cerna este o atitudine, tipic avangardistă, în fața oricărui pol poetic trecut prin canoanele indiferenței și fariseismului post-modernist: "sunt poetul figurant din sala de sticlă/  mă-nchin uneori la poeți și la sfinți/ postmodernismul mă privește printr-o plasă de pâclă/ la vamă cenaclul de luni se vinde pe-arginți" (Figurant și poet). Aceste versuri amintite mai sus deschid ca un manifest noul volum de versuri al poetului Dumitru Cerna, "Trist - Poeme Bonsai", tipărit la editura Casa Cărții de Știință, sub îngrijirea prea prețioasei critic literar Irina Petraș. Noua carte de poezii a lui Dumitru Cerna (îmbrăcată în coperțile verzi ale vieții și înțelepciunii) se dorește a fi o călătorie spirituală spre sud, în miezul trăirilor originare ale metaforei. Autorul construiește metafore cu ajutorul unor cuvinte vechi din limba meglenă, folosită de mama sa în comuna aromânească Livedzi din Grecia: "pe lângă mine se strecura octogenara/ cu albăstrele și răbarbăr/ pentru pâinea cea spre ființă/ credeam că-mi pierdusem curajul/ când semnul poetului/ cel întocmai ca apostolii împărați/ nedeslușit/ dar prin care deslușindu-l/ aș fi putut învinge" (Acrișor de răbarbăr). Pentru poet, cuvântul este o pâine metamorfozată în trupul lui Iisus, iar metafora o cuminecătură, ceea ce dă un sens creștin poeziei: "Cuvintele/ se preling în metaforă/ spre a pui și/ îmblânzi înțelesuri/ degetele poetului prind/ fărâma de anafură și o apropie buzelor tale/ pulberea de cucută/ arde o dată cu/ veacul" (Pulberea de cucută). La Cerna, poezia este o aventură spre originea copilăriei, iar mama reprezintă simbolul arhetipal al tradiției ca nostalgie a paradisului: "cer de tafta/ argintat leșin/ lin lunecă luna/ prin crepdesin/ ascult liniștea/ muzica ce-mi/ răsare busuiocul/ citesc Borges și fața/ mamei se deslușește din alin" (11 mai). Adolescența poetului Cerna a fost o chemare a noumen-ului ca esență și reper al vieții: "aiurită cruce dublă spre adolescență/ geta-mary-rodimiti geta-mary-rodi-miti/ sunete scrijelite în aer grele ca verile de-atunci (...) copilăria noastră mierlă speriată de nesfârșirea văzduhului ei/ piatră rotundă piatră plată șist al norocului/ jocului/ răcoros înmiresmat/ înserat/ însângerat" (Trist). Numeroase cuvinte din poeziile lui Cerna sunt rupte din străvechea limbă aromânească rostită de țăranii Dobrogei însorite de istorie: "maica mea vecernia/ ședea grea și ustănea/ la dumbră de tâmplă verde/ gândul ei nu mă mai pierde/ din ochi lin și dalduit/ de am încolțit" (Poeme reînviate). Autorul pendulează în versurile sale între cer și pământ, între Înviere și moarte: "sub făget/ apă de cuvânt încet/ ziditor încodobată/ fată/ vie de rodie în/ lină fântână/ și cruce-n/ țărână/ mie". Versurile lui Cerna sunt și o chemare a lui Hristos: "luna sânge/ plânge/ de bănat/ soare-ntunecat/ la Pilat/ pe cruce de lemn/ netămâiat". Credința la Dumitru Cerna este o pregătire pentru marile bătălii ale vieții: "postim/ cum urșii polari/ înainte de/ marea vânătoare". Dar dincolo de marile provocări ale existenței, Cerna rămâne un peren nostalgic: "anii fug ca iepurii/ din ce în ce mai alungiți mai albi/ din ce în ce mai fără de păcat/ am dansat pe muzică de clavecin am visat/ am ascultat de Albinoni îmblânzitorul/ însoțitorul de cuvânt fermecat/ anii fug ca iepurii/ din ce în ce mai spre adânc de taină/ mai glaciari mai fără de prihană" (Am dansat am visat).// Cu acest nou volum de versuri poetul Dumitru Cerna confirmă plenaritatea și fecunditatea unei creații ajunse la maturitatea deplină impunându-se astfel cu sârg și originalitate printre cei mai talentați poeți ai trecerii dintre milenii. Prin neliniștea originală a căutărilor stilistice din acest „bonsai poetic”, Dumitru Cerna trasează noile direcții ale liricii generației milenariste. (Dumitru Cerna – Trist. Poeme Bonsai, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, an VI, nr. 294, 30 octombrie 2000, p. 5).

 Ioan Pavel AZAP. Într-o vreme cel puțin indiferentă (dacă nu chiar ostilă!) față de poezie, Dumitru Cerna se încăpățânează să creadă în frumusețea versului (oare nu „frumusețea va salva lumea”?). După Cireșe amare Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1993, Premiul Primăriei municipiului Cluj-Napoca la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală, 1993) și „Poeme translucide” (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1996, Premiul Bibliotecii Județene „Octavian Goga” la Salonul Național de Carte și Publicație Culturală, 1996), poetul se mărturisește acum a fi Sceptic de rezervă (Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997) într-un volum olograf de o eleganță și un rafinament (copertă & procesare computerizată: Ovidiu Avram) ce înnobilează nu doar autorul ci și editura. Regăsim și aici aceeași bucurie (cenzurată uneori) de a scrie dar, spirit lucid, Dumitru Cerna știe că “intrarea în lume” presupune un risc (pe care, evident, și-l asumă); “pofticioasă omenirea/ salivează ca o haită/ de lupi suri/ în miezul de/ iarnă/ de-atâta umezeală/ catedralele prind/ igrasie/ mâna îngerului presimte” (p. 9). Chiar de la acest prim poem cititorul presimte voluptatea scriiturii ce i se oferă, generozitatea fiind, sugerează autorul, calitatea definitorie a poetului/poeziei: „veniți de luați poezie” (p.10). Elegiac “prin excelență “. “iubito/ ești mai amară decât/moartea” (p.23), mimând resemnarea: “cui să mai ceri îngăduință/ cerul are atâtea/ stele/ în care a murit câte/ un/ înger” (p. 47), cinic (la modul delicat): “o burniță perfidă/ cade peste omenire/sociologi ai ororii/ sociologi ai/ infernului/ iau aminte și clevetesc/pe seama/ umezelii/ poetul își plimbă/ inima/ de la stânga la dreapta/de teamă/ să nu prindă/igrasie/” (p. 43), revendicând ceea ce i se  (ni se) cuvine: “eliberează/ doamne/ poemul acesta/ mic/ trist/ și rece/ca o/ cafenea” (p. 49). Dumitru Cerna este, nu există nici un risc în această afirmație, unul dintre cele mai inspirate voci lirice ale momentului. Nu-i rămâne cititorului decât să-l urmărească pe acest poet (sau să-l recitească), pentru că, astfel: “îndârjit poetul/ fiul abandonat al/ Păsării Ibis/ tresare și se/ resemnează” (p. 13). Oare? (Dumitru Cerna, Sceptic de rezervă, Cluj-Napoca, „Mesagerul transilvan”, anul VIII, serie nouă, nr. 1783, miercuri, 21 mai 1997, p. 4).

 Persida RUGU. O aripă alunecă iscodind ineditul cotidianului. Precum despicarea apelor Mării Roșii, privirea poetului – lamă de Bosfor – despre ambientul în Esență și efemer. Sufletul, autoexilat într-o sihăstrie de labirint cretan, devine spectator al adaptabilității de rutină. Cântecul colorează orizontul; și el se transformă în cuvinte: Cireșe amare, Editura Clusium, 1993; “Poeme translucide”, Editura Clusium, 1996; “Sceptic de rezervă”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997; “Pasărea Ibis și Agresorul”, E.D.P., R.A. București, 1998.// Poetul Dumitru Cerna plătește Cezarului ce este al Cezarului, mereu conștient însă că partea inefabilă și perenă a vieții este fața nevăzută  a aisbergului: ”…domnule poet scrib al deșertăciunii/ oh viața asta pe care mi-o port/ ca pe o haină gata murată și greoaie/ mereu prin vântoasele purificării/ de n-ar fi vântul care schimbă sunetul/ metamorfoza unei foi albe devorate de flăcări” (“Domnule scrib”, din vol. “Cireșe amare”, p.12).// Nostalgie viscerală, zborul “păsării Ibis” trece, fulgurant, prin poemele volumelor, uneori invizibil, alteori neauzit, chiar de către autor, însă mereu presimțit ca o prezență eshatologică de perspectivă. Structură de imagini și trăiri complexe, de la aurul luminozității mediteraneene, până la cețurile posomorâte, dar pline de taine ale unor posibile ținuturi nordice, psihismul poetului explorează o vastă arie existențială, în care Spațiul și Timpul se împletesc precum fațetele unui joc de puzzle… Trimiterile admirative la creația regretatului poet și critic literar clujean Victor Felea completează benefic acest ținut al verbului demiurgic.// Plămădit în ținuturi cu obârșie exotică șui transplantat în solul țărmului Cetății, suflul poetic aduce cu sine respirația întinderilor nesfârșite ale imaginarului, concretețea unor viziuni pline de sevă proaspătă, arderea interioară la alte cote valorice, curajul bine camuflat al trăirii dincolo de cerințele clipei, profunzimea demersului artistic.// Uneori prea atent concretizate gramatical, gândurile poetului se apără de haina prea strâmtă a mediocrității, de cenușiul platitidinii, de monotonia angoasantă a zilelor. Ele converg spre punctul arhimetric al inefabilului, al ne-spusului, al des-mărginirii “pescărușilor astrali” (“Elegia a șaptea” – “Precum lotca” – din vol. “Cireșe amare” p. 31). Schimbarea de planuri (exterior – interior) devine o deschidere permanentă spre cunoaștere și auto-cunoaștere (v. Elegia a noua” – “Înlăuntrul meu” – p.33). Citate din scrierile Sf. Augustin (“Soliloquia. Despre tăcere”) punctează secțiunile acestui volum, armonizând transcenderea clipei cu exhaustiva cuprindere a realului. Dospite sub steaua binecuvântatului har, sunetele celor “Douăsprezece poeme” (vol. “Cireșe amare”) înfloresc regnurile mineral și vegetal, transformându-se în transparentele “fotografii” ale unui așteptat Eden. Simți cum întregul Univers, lângă tâmpla stângă  a lui Dumnezeu începe să cânte. Verbul dematerializează pietrele, sâmburii, rădăcinile, țărâna, desfășurând în fața ochilor sufletului levitațiile pânzelor lui Chagall. Poetul Dumitru Cerna duce in extremis aceste trăiri în volumul “Poeme translucide”. Imposibilul devine realizabil. Înțelegi că dincolo de destin, omul poate trăi printre îngeri. Logosul este același.// În volumul “Sceptic de rezervă”, autorul vizualizează timpul desacralizat, murmurând agonic:”veniți de luați/ poezie/ muribund veacul ne/ ademenește/cu metafore și/ cuminecătură/ se lasă răcoare/ o/ altfel de pace/ așternută pe/gură” (p. 10). Disperarea și spleenul sfârșitului de veac și de mileniu concură în surparea ultimului dar al cutiei Pandorei: speranța: “sceptic de rezervă/ viața ta/mister neguros/ doar cuvintele/ îți/ transpiră în/ palmă/cum zarea/ orbului” (p. 21). Și în urma cenușiului vremelnic, imaginația constituie singurul refugiu , întrucât ea este specifică psihicului uman, după cum proclamă și Blake: “Imaginația nu este o stare, ci însăți existența umană” (Wiliam Blake, “Second livre prophetique” tred, fr. Berger, p. 43). Motivul acelorași simboluri revine obsedant în volumul de poeme “Pasărea Ibis și Agresorul”; variațiuni pe teme relevante (poetul-funcționar”, “sceptic”/ ”observator de rezervă”, pasărea Ibis”ș.a.), metaforele cuprind coordonate stabile ale viziunii poetice asupra lumii, viziune specifică autorului, purtând marca plenarei, subtilei sale personalități (“Fața poetului”, “Mihai, căutătorul, “Bulgărele de smirnă, “Liliecii deșertului”, “Asemeni ei poetul”, “Cu o simplă atingere”, “Pasăre posomorâtă”, ș.a.m.d.). De la “poemul tranziției/ pe jumătate nobil/ pe jumătate uimit/ ca anafura/ copilăria ta/ desculță/ în praful sfințit” (“Pe jumătate”) până la “Ronset de toamnă – iarnă”, se pășește ușor cu aripa sufletului printre imaginile risipite generos, de teamă să nu te rănești în multitudinea lor și să te otrăvești astfel cu “muguri de oleandru”, cu seva materială a lucrurilor ce susțin poemele ca niște piloni sacri cupolele catedralelor. Poezia, “elocvență armonioasă” (Voltaire), “repetiție a arhetipurilor”  (M. Eliade), “această nostalgie care exaltă și devorează” (A. E. Baconsky), rugă a singurătății, scară a lui Iacob spre Divinita te, desăvârșește căutarea și apropie regăsirea drumului primordial al ființei umane. Această stare dansează cantr-o frescă a zeului Shiva pe pantele verbului interior al poetului Dumitru Cerna, rotunjind arșița rostirii sale pe creneluri de Cetate, sub arborele vremii. (Poetul și pasărea Ibis, „Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca”, anul IV, nr.189, 19 octombrie 1998, p. 7).

 Irina PETRAȘ. Dumitru Bobină și Dumitru Cerna sunt doi oameni, unul singur. M-am gândit astăzi la cei doi poeți despre care urma să vorbesc (Marcel Mureșeanu, Pe mine mă caută și Dumitru Cerna, Pasărea Ibis și Agresorul, n.n.), sub acest semn al comparației pe care am iubit-o mai mult decât metafora. Mi s-a părut întotdeauna comparația mai caldă, mai umană, mai tensionată. Este starea aceea și-și, nici-nici, de cumpănă, starea vie a omului care caută, numește, pune față-n față, pune alături.// Dacă în cazul lui Marcel Mureșeanu vorbeam despre comparația în vase comunicante – Marcel Mureșeanu fiind aproape simultan și pe nesimțite și unul și celălalt, cel care-ți surâde și cel care-ți arată fața de dincolo cea întunecată a cotidianului sau a rozului dacă vreți, nu neapărat a cotidianului – la Dumitru Cerna cele două fețe – poezie și poet, poezie și funcționar, poezie și real, poetul și realul ș.a.m.d. – deci oricâte fețe am găsi, cele două există separat și conviețuirea lor este asigurată numai și numai de vers. Chiar dacă vi se pare un paradox, așa se întâmplă: Dumitru Cerna  nu este niciodată Dumitru Bobină, Dumitru Bobină nu este niciodată Dumitru Cerna, ei doi sunt împreună și se înțeleg atunci când el, Dumitru, fără Bobină și fără Cerna, scrie poezie. Am reținut, pentru a vă  atrage atenția astăzi  asupra cărții lui, câteva versuri pe care am să le comentez, mai degrabă câteva sintagme sau chiar cuvinte. În primul rând, spune la un moment dat, vorbește despre el, cel care se află „adăpostit în cuvânt ca oul în porumbel”. Mi s-a părut aproape o profesiune de credință, este exact ceea ce spuneam înainte acea greutate de a distinge între el și altul, și celălalt, fața ta dublă. Este imposibilitatea de a spune vreodată că oul conține porumbelul sau porumbelul conține oul, deci, această existență dublă, dar invizibilă. Orice porumbel se găsește în ou, oul care se găsește în porumbel conține un porumbel viitor. Aceste cercuri concentrice care se izolează și se caută unul pe celelalte sunt foarte specifice felului de poezie pe care o scrie Dumitru Cerna.// Am mai notat, apoi, și am reținut „infinitivele ascuțite și lungi”. Mi-a plăcut că vorbește despre “infinitivele ascuțite și lungi”, pentru că în ultima vreme, ocupându-mă de feminitatea limbii române și de felul în care limba română este folosită în poezie, am descoperit că ne caracterizează mai mult decât orice pe noi românii, vorbitori de limbă română, prezența acestor infinitive lungi, iată, îmi spune Dumitru Cerna că sunt și ascuțite – și sunt gata să accept și acest epitet – infinitivele lungi, cel care înseamnă, în același timp, numele care este acitv și dinamic și care iese din pasivitatea și din suficiența sa, și verbul care recurge la pasivitatea numelui, la permanența și certitudinea numelui. Dacă veți face un efort, nu mare efort, veți descoperi că puteți vorbi despre ființa românească, despre dimensiunea românească a existenței numai în infinitive lungi, că poezia abundă în infinitive lungi și ascuțite și că Dumitru Cerna și-a ales să vorbească în aceste infinitive ascuțite și lungi despre căutarea și tensiunea dublului, despre ceea ce înseamnă să fii poet într-lume funcționărească, despre ceea ce înseamnă să fii funcționar într-o lume care a uitat să iubească poezia.// Are, ici-colo, Dumitru Cerna – și iarăși mi se pare că-l caracterizează – diminutive. Diminutivele sale sunt niște alintări pe care le-a văzut iarăși din partea feminină, dar este vorba de aceste alintări ale poetului  Dumitru Cerna care vorbește despre tristețea sa adâncă, această tristețe  asemeni tristeții unei femei sau a unei păsări triste. E tristețea care-l caracterizează și care se răsfrânge, de asemenea, și într-o comparație care apare frecvent – și iarăși am interpretat-o, am psihanalizat-o, apare bănuțul. L-am tradus, acest bănuț care se plimbă în mâna poetului și cu care-și plătește fiecare zi cucerită timpului și veșniciei, acest bănuț l-am tradus și prin numele de floare. La mine-n casă bănuțul este o floare. Dar bănuțul este totodată și banul și negustoria. Această îmblânzire a negustoriei care ne copleșește în vremea din urmă prin folosirea unui nume care poate să fie și floare este iarăși dublă, iarăși tensiune și iarăși încercare a lui Dumitru Bobină de a se împăca cu Dumitru Cerna. Cei care-i citesc poezia vor constata că reușește să se împace chiar foarte bine și că, dincolo de fața dublă și tensionată, este o ființă foarte caldă și foarte vie pe care merită să o aplaudăm, nu numai pentru poezia pe care o scrie și pentru respectul față de poezie – și nu e lucru la îndemâna oricui, în ziua de astăzi – un respect aproape incredibil față de poezie și față de rostirea românească, ci și pentru tot ceea ce face pentru Cetatea Clujului. (Cuvânt rostit la lansarea volumului de poezii Pasărea Ibis și Agresorul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, colecția Akademos nr. 112, 27 noiembrie, Sala de sticlă a Primăriei municipiului Cluj-Napoca,  în cadrul Festivalului Național de Poezie „Orfeu”, 1998).

 Mircea POPA. Poeza lui Dumitru Cerna e o formă de biografie, un mod de a exista în ume. La îplinirea unei vâste rotunde (46 de ani), el se simte dator să vină în fața publicului cu o antologie de autor care să ne prezinte evoluția sa poetică de până la această dată ; o evoluție care are la activ nu mai puțin de șase volume de poezii scrise și publicate într-un răstimp de niciun deceniu. Acesta, al șaptelea, închide, prin analogie cu creația divină primordială, semnul duminical al odihnei, al popasului Între două pustiuri (Ed. Casa Cărții de Știință, 2001), adică un fel de respiro între pustiul haosului primordial, al existenței în afara Logosului sau dincolo de Logos, și al pustiului care vine după cuvântul rostit, sub semnul simbolic al celor șapte zile de munci și odihnă, cu trimitere la chinul hesiodic al creației din Munci și zile. Poetul se simte asemeni unui Moise rătăcind cu poporul său de semne pe cărarea ce duce pe drumul făgăduinței, într-o permanentă luptă cu sine și cu responsabilitatea datoriei pe care și-a asumat-o, datorie făcută din multă suferință, dar și din multă speranță, precum emirul din binecunoscutul poem macedonskian, Noapte de decembrie, jertfindu-se pe sine în căutarea idealului: „îți duci cu grijă nedumerirea / ca o cămilă aburul apei / între două pustiuri / cuvintele se   ofilesc / ca urzica albicioasă / în puterea amiezii / rămân doar țepii amorțiți și greoi / înjurătură uscată / în cerul gurii” (Brățara magnetică). Fiu natural al Bărăganului, ca altădată Panait Istrati, D. Cerna este un poet al „cireșelor amare”, dar și al „poemelor dobrogene”, în care se coc arome tari de pelin, de iarbă uscată și lut ars de soare. Solaritatea sa e o formă de depășire a condiției de beduin, de peregrin pe la curțile dorului, o formă de reîntâlnire cu copilăria sa miraculoasă, petrecută în spațiul satului-matrice, cu care se identifică sub aripa ocrotitoare a mamei ce îi veghează de departe destinul: „mărăcini copilărie praf arzând urcat la cer / mama cu basma cernită și pristelcă lângă ler / umbra verii amăruie nucul adumbrit de seară / smalțul pietrei se desfoaie toate basmele plecară / ghemuite-n colț de prispă vara și copilăria mea / au fost smulse dinspre rugă de salcâm stea în de stea” (Ruga salcâmului). Ca odinioară la Marin Preda, salcâmul prezidează copilăria poetului, ființa sa de vietate chtonică („îmi mușc pământul”), care trăiește placentar într-o lume de miresme și de șoapte elegiace, humusul, locul, vatra, fiind la el fundamentale. Până și „intrarea” în cuvânt are la el aspectul intrării în țărâna matricială a fecundității („pământ lut / cuvânt / paradis al smintelii”), „migrația în cuvânt” nefiind altceva decât o rodire în humusul aspru, dar securizant al pământului natal. Am descoperit în acest volum un poet fundamental elegiac, țintuit de un ethos străvechi, un panteist de factură pillatiană, obosit (și uneori scârbit) de zgomotul civilizației, din fața căreia vrea să se retragă în satul românesc al veșniciei. D. Cerna reinterpretează biosul în raport cu cosmosul și dă o superioară lecție de modernitate cuvântului strămoșesc, acolo unde „rădăcinile strâng lacrimă lângă lacrimă” ca să vindece lumea și să o însănătoșeze. (Cărțile clujenilor – Dumitru Cerna: Între două pustiuri, Cluj-Napoca, „Adevărul de Cluj”, anul XIII, nr. 3192, vineri, 11 mai 2001, p. 5)

 Michaela BOCU. Antologia de poeme Între două pustiuri de Dumitru CERNA e imaginea în oglindă a celui care, ajuns la un liman liniștit, pe urmele „poetului-lebădă”, își valorizează argumentele lirice pe o axă între tradiționalism și modernism. Rătăcitor, însingurat și „trist”, „ca un bulgăre de smirnă” într-o „rezervație naturală” unde un iz „acrișor de rabarber” preschimbă totul în „ne-nțelesuri și mai mari”, poetul copil, adolescent, matur își proptește versul în grinda elegiacă, cochetând cu bocetul și descântecul, amplificând vraja unor incantații („Înviere. Scară de ceară / om de primăvară / și împăciuire de / voire la bunăvestire / dauzit / din pom oprit și-aurit / glas în rană / tânguia zidirea mea / la Hristos / de folos și fălos / veselos”) în ritm popular. De la cenaclul de luni (din „Prolog”) și până la cel de vineri (din „Epilog”), poetul cultivă mitul eternei reîntoarceri: un recurs la copilărie care dă naștere, uneori, unui sentiment stânjenitor, pe care rațiunea luptă să-l respingă ca pe un factor care zdruncină echilibrul („Pedepsind.  … Astfel voi sfida clipa cea care m-a ros / și morții de-atunci îi va merge pe dos”). Dar Dumitru Cerna se copilărește, detașându-se până la urmă de lumea în care totul se vinde pe-arginți. O poezie solară, luminată de un soare balcanic, alteori rece, într-un context spiritual alimentat de semnale din univers („Cuib. Adăpostit în cuvânt ca oul în porumbei / Surâd. Demnitatea își are și ea înfumurarea ei…”).//Pentru ziua de azi și pentru toate câte vor mai răsări, La mulți ani, poete! Lui Dumitru Cerna, arlechinului, observatorului de rezervă, îndârjitului, angrosistului de cuvinte prețioase și celui care poartă lacrimi de rezervă în diplomat, La mulți ani!//Lansarea volumului intitulat Între două pustiuri de Dumitru Cerna va avea loc astăzi, 11 mai, începând cu ora 13, în sala nr. 22 (etaj 2) a Casei de Cultură a Studenților. (Poezia e „vie de rodire în lină fântână”, Cluj-Napoca, „Adevărul de Cluj”, anul XIII, nr. 3192, vineri, 11 mai 2001, p. 5)

 Petru POANTĂ. Deși publicase sporadic prin reviste, Dumitru Cerna s-a afirmat consistent după 1989 cu o poezie premeditat „anacronică”, însă, și discret ostilă față de poetica postmodernistă și de tendințele neoavangardiste din ultimii ani. Poetica sa are semnificația unei orgolioase „restaurații”: afirmarea lirismului ca principală sursă a poeziei, situarea într-un orizont metafizic, preeminența funcției conotative a limbajului. Există, însă, varianta ermetică a modernismului, optând adeseori pentru o anume resentimentalizare a confesiunii, dar în cadrul unui „joc” bine supravegheat cu convențiile. Deloc inocent, așadar, Dumitru Cerna se revendică pașnic, căci antiparodic, cu un fel de melancolie admirativă, de la tradiția orfică a liricii, continuând să creadă într-o revanșă a cuvântului taumaturgic. În altă ordine, raportarea la modele consacrate îl „constrânge” atât la practicarea unui intertextualism care încorporează livrescul prin dispariție, cât și, mai ales, la un „ortodoxism” artistic: discurs extrem de elaborat, calofilie, rafinament formal, savanterie prozodică, abundența figurilor limbajului etc. poemul se arată, mai întâi, prin sintaxa sa aseptică strălucind de frumusețe. Toate acestea sunt imediat vizibile, ostentativ chiar, în volumul Dumicatul de pelin. Poeme dobrogene, aflat acum, cu câteva inedite, la a doua ediție. E, poate, cartea cea mai omogenă și mai dens lirică a autorului, dar și una care permite situarea poetului într-o perspectivă culturală mai amplă, respectiv într-o tipologie a imaginarului.//În poezia română, ca și în cea universală, există anumite „locuri” sau „provincii” ficționalizate, cu referenți nominalizați într-o geografie reală. Îți vin în minte numaidecât Mirceștii lui Vasile Alecsandri, Florica și Morcanii lui Ion Pillat sau, mai aproape de noi, Umbria lui Adrian Popescu ori “Jucul nobil” al lui Mircea Petean. Transfigurate artistic, fiecare dintre aceste locuri devine un imaginar structurat după niște coduri specifice fiecărui autor, dar în relație cu criteriul poetic dominant al timpului său, precum și ca un pattern, locus oemonus, cu o foarte veche tradiție în literaturile europene. Asemenea poeți au, însă, în comun anumite valori afective al căror mod de expresie îl constituie imaginația de natură mitică, de regulă cu o funcție compensatoare pentru o sensibilitate anxioasă în raporturile cu realitățile timpului său. Pe urmele lui G. Durand, Jean-Jacques Wunenberger, unul dintre noii teoreticieni ai imaginarului, spune în cartea sa Utopia sau criza imaginarului: “Ne găsim aici în prezența proiecției imaginare a unei afectivități care răspunde constrângerilor frustrante și represive ale realității prin evadarea într-o lume unificată, la adăpost de toate opozițiile de neîndurat ori costisitoare în tensiuni psihice”. Acest psihism cristalizează cultural într-o foarte opulentă și cumva riguros-realistă imagistică a paradisului pierdut, având ca impuls originar “sindromul paradisiac al Vârstei de Aur”. Tipologic, așadar, Dobrogea lui Dumitru Cerna este un astfel de topos cu conotații paradisiace, un posibil spațiu integrator al refugiului și fericirii. Desigur, textul poetic nu se conformează întocmai unui presupus ideal. Mai mult, la Dumitru Cerna nostalgia paradisiacă este grav fisurată de melancolia irealizării. Echivalentul paradisului pierdut și al vârstei de aur îl constituie aici Dobrogea arhaică, respectiv copilăria cu ambianța ei rustică. Dar, căzute în temporalitatea profană și ostilă, acestea, cu toate că și-au conservat o discretă vibrație mitică, nu mai pot fi retrăite integral ca locuri ale fericirii. Reveriile mitice ale poetului coagulează, de aceea, în spațiul unei ambivalențe dinamice a imaginarului:  de o parte, imaginile unui “paradis în destrămare”, corespunzând afectului deceptiv; de cealaltă, imagini luminoase ale unui paradis fantasmal și oniric, nutrite de un sentiment al epifanicului, precum în Sfat cu pământul, singurul poem în care acest tip de imagini cristalizează plenar și radios: “soarele răscopt gutuiul arămiu și dat în pârgă / dimineți suite-n zarzăr pepenele roșu-n dungă // se deșteaptă cucul mierla  din fântână curg cristale / sub lighean minunăția verii cu caune moale // straturi verzi și mama blândă aplecată ca-n amvon / se mai sfătuiește oare cu pământul roș-maron”. Desigur, în ordine literară avem de-a face, cum se poate observa și de aici, cu niște pasteluri rafinate, numai că toată această imagistică de o materialitate patinat-fosforescentă, lucrată într-o ingenioasă tehnică de iconografie bizantină, dezvăluie la o lectură atentă niște intense reverberații culturale. Dacă “Sindromul paradisiac al Vârstei de Aur” are o relevanță preponderent afectivă, orientând imaginarul mai curând tipologic, arhetipurile culturale, prezente ca atare, conștientizate expres, se constituie atât ca elemente ale poeticului (atmosferă, simbolistică difuză, arheologie lexicală), cât și ca o autoritate a tradiției la care poetul se raportează anamnetic prin ceea ce s-a numit “melancolia descendenței”. Arhetipul cel mai pregnant aparține mitologiei creștinismului și este actualizat în imaginile tatălui și ale mamei. Imaginea tatălui coroborează un simbolism al rătăcitorului și al “fiului risipitor” cu sugestiile unui picaresc balcanic, de coloratură istratiană, în timp ce figura mamei constelează imagini de tip hagiografic. Apar, însă, și alte elemente ale imaginarului creștin, ele având mereu o funcție dublă, anamnetică și poetizantă. S-ar putea spune, astfel, că multe poezii lasă impresia unor re-scrieri, a unor remake-uri subtile, dar ale căror modele rămân vagi, cu excepția poemului Lorelei, unde un celebru motiv romantic al iubirii devine o elegie a trecerii și a declinului erotic. Extenuarea senzualității e foarte fin orchestrată, pe o axă descensională a imaginilor, de la ardența exuberant-florală la reziduurile extincției corporale: “cerul albastru și Dunărea albastră / adolescența – mușcată roșie-n fereastră // caise verzi în ocale de chihlimbar / și sâni mișcători respirând sub priviri de barbar // Lorelei râde roș cu pistrui de la jar / pe faleze pescăruși din iubire-arăsar // se înserează peste șapte coline / adolescența se clatină-n goale tulpine // Lorelei tace gri în priviri nuferi stinși / anii noștri sunt într-o singură vară cuprinși // alb-mov liliacul se reazimă-n sară / tristeți misogine aburi în tine presară // Lorelei moare brun Dunărea se-nspumă / funinginea ei se prelinge-n lacrimi de brumă // au ațipit toate și vara și luna / adolescența din ceruri îți face cu mâna”. Prin urmare, Dobrogea, mai precis satul dobrogean al lui Dumitru Cerna, e o „provincie” lirică și fantasmatică, deopotrivă, dar în aceeași măsură este și un „citat cultural”. Ar mai fi de menționat că realitatea ei semnalizează în primul rând lingvistic, prin niște reminișcențe ale unui grai arhaic, care estetizează versurile receptoare, conferindu-le o enigmatică atmosferă sepia. În fond, performanța ultimă a acestor poezii rezidă într-un soi de „viziune” stilistică, în care prozodia, diversă, are aspectul unor ceremonialuri. Înseși figurile limbajului, cu prețiozitatea lor elaborată, sunt mai degrabă celebrări ale formelor poetice exhibate în exterioritatea lor fastuoasă. Poeziile sunt, adică, pur și simplu frumoase, ca „obiecte” artistice. (Prefață la volumul Dumicatul de pelin. Poeme dobrogene/Une bouchee d’absinthe. Poémes dobroudjois, versiune franceză de Constantin Frosin, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2003, pp. 5-9)


 Ioan CHIRILĂ. L-am lăsat lângă poarta Niculițelului, l-am lăsat în risipire, zâmbetul care-mi învăluia fața atunci când priveam arămiul Dobrogei. L-am lăsat acolo fiindcă intram în împărăția albului vestit de Bisericuțele rupestre din care roșiaticul jertfei lipsea, deoarece sângele martirilor nu pătează, nu întinează cu rubiniul său, ci curăță, ci tămăduiește, ci înviază în noi după puritatea albului veșnic,iar puritatea albului veșnic este transparența lacrimei. Ea curăță ochiul ca să poată trece lumina sa scrutătoare dincolo de coaja făpturii, dincolo de coaja cuvântului, pentru ca dezgolite de vremelnicie toate să fie o eternă revelare. De aceea, mi-am lăsat zâmbetul la poarta Niculițelului, pentru ca lacrima să curețe ochiul sufletului de cenușa cea pustiitoare a veacului încețoșat.//Am ales această temă datorită stihului din poezia Flori de gutui care spune: în stele catedralele se deschid verzui / copil în rugăciune și plânsul nimănui și totuși peste noi tremură albă lacrima lumii. Unde va fi găsit Dumitru Cerna catedralele verzui? Era într-o seară de august. De pe cornișa turnului porții de la Dervent priveam ultimile scăpărări ale soarelui în lacul verzui al Bugeacului.  Păsările se liniștiseră, adia un vânt molcom dinspre Păcuiul lui Soare, luna se ridica tremurând, iar în lac scânteiau stelele. Atunci am auzit cântul naturii ce se ascundea în catedrala verzuie a stelelor, iar ochii-mi sîntors spre Izvorul Tămăduirilor. Iar dacă Eminescu a numit-o pe Maica Domnului stea-luceafăr, eu am simțit peste lacuri suflarea Duhului ce suspină negrăit, chiar plânge pentru neplângerea noastră. Iar dacă Lorelei s-o fi desprins în stih nu din romantism ci dintr-o apropiere tacită de filonul cogitației eliadești atunci avem în stihul poetului o psalmodiere a actului creării tuturor din iubire, căci  „pe faleze pescăruși  din iubire-arăsar”. Și de aceea, ochiul copilului iubitor de rugăciune poate vedea cum  „pe cer rar mâinile mamei leagănă lună” atunci când în noi  „adoarme lumină” nepărăsindu-ne. Atunci prinde în noi viață catedrala, care acum nu mai este verzuie, ci stră-vezie, precum perele ce oarecând  „se mai străluminează”. Din strașina acestei catedrale se desprind lacrimile genele-mi curățind ca să mă trezesc în lumină cu  „picioarele goale înflorite” și așa  „degetele tale presimt vara” cea pururi neveștejită pentru că ea s-a desprins dintr- „un copil“ ce  „se strecoară” pentru noi și pentru ea  „în sângele alb roș”și murind doar  „lutul îl doare”.//Deși stihuirea este pretențioasă, uneori chiar greoaie, cerând o iminentă ancorare în fiziologia mediului cântat, ochiul limpezit de lacrimă, fie ea și a nostalgiei, poate întrevedea câteva teme cu reverberații teologice, o teologie generată de mitologia preschimbată din vânt în străluminare de către  „crucea de din ochii ei” prin care  înțelegem că trebuie să lăsăm toate pentru revelația autentică a faptului  „că toate orânduite-s în cer și pe pământ / Safta țiganca este-n noi bolborosind a îndoială de vânt”. Iar dacă toate-s orânduite după vrerea Lui noi trebuie să sesizăm ingeniozitatea și smerenia autorului în planul desfășurării tematice în stihuri cu structuri psalmodic latreutice. Ar părea oricui citește placheta ca pe un eveniment simplu liric că are de a face cu un poet marcat în chip evident de copilărie, de imaginea arealului acesteia, de cea a tatei, a mamei sau a fraților. Ar putea fi și așa. Are unele elemente substantivale care te leagă necesarmente de modernitate (vezi de pildă uraniu), deși există și un conținut bogat și relevant de regionalisme. Cu toate acestea eu aș reveni la tema catedralelor. Autorul surprinde în chip fericit un paralelism: catedrala florilor ( aproape o treime din poezii sunt dedicate florilor) și minima ecclesia-biserica mică sau familia. Tatăl se continuă aproape omousiatic în fii: „cât de asemănătoare sun fețele noastre”, dar tot el este familia în esența ei din care  „picotește-n sfârșeală lumânarea albă din mama”. Ideea sfârșelii transpune acest mediu ecclesial minimal în structura de jertfă neîncetată deoarece  „cresc flori de bumbac în de umerii fiului costeliv” (vezi aici Isaia 53). Dacă floarea are-n sine rod, la autorul nostru lumânarea albă a mamei s-a aprins spre sfințenie prin nașterea de fii: „o sfântă care a născut nouă copii / pentru care rugăciunea … / au fost a doua natură a sa”, iar tatăl s-a prelungit în lume prin iubirea aproapelui: „pentru care celălalt, străinul, / a însemnat Dumnezeul său”. Autorul reușește astfel, în chip sintetic, să aducă în primplan antropogeneza, zămislirea după chipul lui Dumnezeu, și anvergura amplă a soteriologiei ca act asumat de o familie ce are în sine multiple elemente numerologic simbolice. Fii și stele, îngeri și stele, nouă fii, nouă cete, și toate sub aureola muntelui Dumnezeului celui adevărat, al muntelui Carmelului, ars de focul dumnezeirii, care parcă s-a extins în fizionomia tainică a catedralei spațiului dobrogean.//Cu lacrimi în ochi dobândim fericirea smereniei din care inima cântă unitatea de nezdruncinat a structurii supremei iubiri revelate prin noi ca xenofilie și jertfire în câmpul în care   „Clarvăzătorul Ochi / El le privește / și le recunoaște / uimit  zvelt  înlăcrimat / și / smerit”, chiar dacă încă doar Duhul plânge curățitor pentru noi.//Un exercițiu liric plăcut, edificator, un lirism care mă face să afirm că structura lăuntrică a omului este una doxologică și că întreaga făptură își are un  „ad quo” și “ad quem” teologic. Laudă autorului!//La Sânzâienele lui 2003. (Stihuri de lacrimă, în volumul Dumicatul de pelin. Poeme dobrogene/Une bouchee d’absinthe. Poémes dobroudjois, versiune franceză de Constantin Frosin, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2003, pp. 59-62)

 L. Ș. Cartea lui Dumitru Cerna, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, cuprinde un mănunchi de poezii, scrise într-un limbaj extrem de elaborat. Dobrogea poetului este un prilej de a-și dovedi măiestria în ceea ce privește rafinamentul formal, savanteria prozodică, abundența figurilor de stil. Publicația este, poate, cea mai omogenă și mai dens lirică, dar și una care permite situarea poetului într-o tipologie a imaginarului. Ilustrația artistică, realizată de Ovidiu Avram, îi conferă textului o deosebită familiaritate cu spațiul dobrogean. Prefațatorul cărții de față, Petru Poantă, apreciază că „în ordine literară, avem de-a face cu niște pasteluri rafinate, numai că toată această imagistică de o materialitate patinat-fosforescentă, lucrată într-o ingenioasă tehnică de iconografie bizantină, dezvăluie la o lectură atentă niște intense reverberații culturale”. De același autor au mai apărut „Cireșe amare” (1993), „Poeme translucide” (1996), „Sceptic de rezervă” (1997), „Pasărea Ibis și Agresorul” (1998). (Semn de carte: Dumitru Cerna, „Dumicatul de pelin”, Cluj-Napoca, „Monitorul de Cluj”, anul VII, nr. 67 (1734), luni, 22 martie 2004, p. 16)

 Ion ROȘIORU. (…) Dumitru Cerna are conștiința dramei – mallarméene – a poetului în fața foii albe, neputându-se stăpâni să nu șfichiuiască impostura făcătorilor de versuri: „te chinuie hârtia albă și amară / a mărturisirilor târzii și subțiratice / câtă șagă degeaba în spusele poeților / prefăcuții aceștia ce se ascund după metaforă / și când își izbutesc vreun vers ce sclipește / nu se mai poate sta de vorbă cu ei / dar nu le întoarceți spatele totuși / destinul lor ține de împăcarea noastră / și viața ta de poemul acesta stufos / ca o pisică de rasă electrizată” (Poemul pisică electrizată). Tulburătoare și convingătoare prin îndrăzneala imagistică și siguranța frazării poetice sunt cele două Elegii (Elegia a zecea. Unui mac, Elegia a unsprezecea. Dansul cu nalba, n.n.), ele arătând adevărata măsură a talentului real al autorului cu un nume care obligă în spațiul liric tulcean și nu numai. (Insula albă. Dumitru Cerna, Constanța, „Ex Ponto”, anul II, nr. 1 (2), ianuar2004, 106)

 Adrian ȚION. Ultimele „pasteluri rafinate” adunate de Dumitru Cerna în placheta Dumicatul de pelin (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003) poartă pecetea inconfundabilă a unei consecvențe structurale de poetizare și frazare, perseverență creativă nedezmințită de trecerea anilor. Mai mult, fidelitatea față de un program ambițios, stabilit la început de drum, se arată acum fructuos și la nivelul problematizării tematice. Din acest motiv evoluția poeziei sale nu înregistrează spectaculozități expresive frapante, nici impetuozități constructiviste deosebite în organizarea discursului, în ciuda unor încărcături enunțiative greoaie, oarecum trecute peste barierele canonizării. De altfel, poezia lui Dumitru Cerna nici nu are nevoie de așa ceva ca să ființeze și să convingă în orizontul de așteptare al cititorului. Din frumusețea migălită a versului, din chibzuita așezare a imaginilor în forma unor tropi de o senină și caldă picturalitate ies la iveală suficiente bogății de limbaj pentru a da amplitudine stratului semantic al textelor. De aceea, situarea demersului liric din Dumicatul de pelin în zona „pastelurilor rafinate” de către Petru Poantă (prefațatorul cărții) este pe deplin motivată, pertinentă, dar nici pe departe limitativă. Conotațiile peisagistice pornesc de la pragul descriptiv, dar se extind în reflexivități duioase, a căror intensitate emoțională este dată de fluxul nostalgiilor și reveriilor izvorâte din îndepărtatul „paradis pierdut în memorie”.//Acest paradis, conturat și reconturat volum de volum, se constituie într-un nucleu liric intens exploatat ce alimentează și substanța pieselor cuprinse între coperțile acestei cărți. El este un spațiu spiritual, translucid, idealizat, oscilând miraculos între imaginea concretă a satului dobrogean al poetului și fetișul întruchipat de această imagine, ascuns protector sub pleoapa copilăriei. Este un spațiu al iluzionării perpetue în care se poate ajunge doar prin intermediul unui mijlocitor oracular. Acesta se dovedește a fi nimeni altul decât faptul de taină al zilei: înserarea, duhul înserării, cel care închide ochiul vigilent al realității stridente, perturbatoare, pentru a deschide calea spre fantasmele  încă prezente în amintire ale copilăriei și ale universului familial. În aceste momente vrăjite, când ziua se îngână cu noaptea, reconstituirea formelor trecutului e sensibil ușurată de spuma lăptoasă a ambiguizării: „și iară se-nseară luna pulberea humii / peste noi tremură albă lacrima lumii (Flori de gutui). Astfel prinde contur satul, perimetrul sacru al începutului de lume, care, prin evocare târzie, strecoară în sensibilitatea poetului gustul amar al pierderii lui ireversibile: „sat al meu ce porți în pântec două sfinte lacrime / de salcâmuri aromite cad flori roși din patime / (…) și din nuc toată-amăreala se petrece-n tine lin / sat al meu eu port în pântec dumicatul de pelin” (Dumicatul de pelin). O poezie născută din acest farmec secret, difuz, reverberând de emoțiile misterioaselor amurguri, nu poate avea decât o tonalitate preponderent melancolică, surdinizată de melodicitatea căutată a versului.//Îmbrăcate în haina înserării, personajele evocate – părinții, sora Traianca – primesc forma unor fragile siluete păstrate în icoana sufletului pentru totdeauna. Enumerația nominală, de o anume solemnitate și grandoare, mânuită cu abilitate, își valorifică forța de a redistribui într-o mitologie personală valorile afective. Configurarea prin juxtapunere neevidențiată formal se face după un model subiectiv al reprezentărilor de tip ceremonial. Atitudinea reverențioasă în fața acestor arhetipuri se încarcă pe alocuri de o pioșenie netrucată. Nu de puține ori reînvierea amitirilor din orizontul copilăriei primește coloratură sacrală: „mărăcini copilărie praf arzând urcat la cer / mama cu basma cernită și pristelcă lângă ler // umbra verii amăruie nucul adumbrit de seară / smalțul pietrei se desfoaie toate basmele plecară // ghemuite-n colț de prispă vara și copilăria mea / au fost smulse dinspre rugă de salcâm stea în de stea” (Ruga salcâmului). Asupra acestei tendințe de revelare a sacrului atrage atenția pr. Dr. Ioan Chirilă în postfața cărții. Viziunile poetului sunt interpretate aici ca oglindiri în lacrima oprită între gene, simbol coagulant al subiectivității eului liric care apropie arealul copilăriei de sentimentul neconsolant al pierderii lui definitive. (Faptul de taină al zilei, Cluj-Napoca, „Steaua”, anul LV, nr. 4-5 (666-667), aprilie-mai 2004, p. 107)

 Dan DAMASCHIN. Alegându-și ca alter-ego pe cea care a uns cu mir de nard prețios trupul Mîntuitorului și I-a spălat sfintele picioare cu lacrimile sale, ca preînchipuire a înmormântării lui Iisus, autorul Magdalei edifică o ipostază lirică situată la jumătatea drumului dintre starea de păcătoșenie și penitență. Discursul poetic ni se propune ca o mereu reluată, reînnoită confesiune, mărturisind, oricât de „greu e curajul spovedaniei”, despre ispită, păcat și căință. Între starea de decădere a firii umane și idealul sfințeniei: „flacăra sângelui tău miresmată dă zare de nimb și se întrupează”.//Impregnată adesea cu aura vestigiilor unui dialect ce stă să scapete (cel aromân), rostirea poetică dovedește că este capabilă să alterneze registrele, de la cel solemn, ceremonios, grav, la cel colocvial, ludic, cvasi-ironic. Versurile devin, nu de puține ori, translații ce aduc mitologicul în cotidian și/sau proiectează realități (persoane, locuri, situații) ale cotidianului în mitologic.//Prin toate acestea, Dumitru Cerna se vădește a fi încă unul care crede că Frumusețea /Poezia (mai) poate salva lumea. (Cuvânt pe coperta IV-a, la volumul Magdala, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005)

 Eugenia ȚARĂLUNGĂ. Pe coperta celui de-al noulea volum de versuri al autorului, „Magdala”, regăsim notațiile pertinente ale lui Dan Damaschin – între cei doi poeți existând, de altfel, certe afinități: „Impregnată adesea cu aura vestigiilor unui dialect ce stă să scapete (cel aromân), rostirea poetică dovedește că este capabilă să alterneze registrele, de la cel solemn, ceremonios, grav, la cel colocvial, ludic, cvasi-ironic.” Dintr-un alt timp, „D-umblător”, care ne străbate încă pe neștiute, vin spre noi, în „răs-elegii” sau “prigori-elegii”, “Enisalianul” sau „Zburătoroaica Ruxandra”, care ne “înmiră” cu toții “d-argintiul”. Și așa, înmirați cum suntem, îl auzim pe poet murmurând: „plângi cu singurătate Marie din Magdală / tu sora mea neplânsă încinsă în sfială / când umbră stacojie când ars picurătoare / Iisusa doamnă vergă secată-I de răcoare // cuibar pieziș e carnea și-n volburi se-nălbesc / văpăi ce neslăvite-s pe cât te preaslăvesc // Marie stropi de ploaie bat drumul spre Magdala / ei lăcrimându-ți mâna eu sărutând sandala.” (Miscelanea – Magdala, de Dumitru Cerna, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, 62 pagini, București, „Viața Românească”, anul C(100), nr. 8-9, august-septembrie 2005, pp. 254-255)

 Lucian MĂNĂILESCU. Născut la 11 mai 1955, în localitatea Cerna (județul Tulcea) – eponim preluat de Dumitru Bobină în pseudonimul său literar, poetul clujean Duimitru Cerna (s-a stabilit în municipiul de la poalele Feleacului în urmă cu 30 de ani, atunci când și-a început studiile universitare) a debutat cu versuri în revista „Tribuna” (1987).//Debutează în volum 6 ani mai târziu („Cireșe amare”, 1993), după care publică încă 8 cărți, ultima fiind „Magdala” (Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2005).//Dumitru Cerna este, în egală măsură, un profesionist apreciat (șef al Compartimentului Relații, din cadrul Consiliului local al Municipiului Cluj-Napoca, licențiat în științe juridice și master în științe administrative), un cercetător împătimit (doctorand în științe filologice cu o teză despre Panait Cerna), și un important „punct de reper” al culturii ardelene actuale (redactor-șef al revistei de literatură și artă „Grai”, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Academiei de Științe, Literatură și Arte din Oradea, membru fondator al Asociației Române de Dialectologie și al Fundației „Mihai Eminescu” din Cluj-Napoca). Ipostaze la care se adaugă, ca un corolar, aceea de poet: numeroase premii la Salonul Național de Carte și Publicație culturală (edițiile a III-a, a VI-a și a VIII-a), la Concursul Național de Creație Literară „Octavian Goga” (1995), la Salonul Internațional de Carte Oradea (1993 și 2000), la Festivalul Internațional de Poezie “Lucian Blaga” (2002) etc.//Despre ultimul volum, menționat la începutul acestui material, Dan Damaschin notează: “Alegându-și ca alter-ego pe cea care a uns cu mir de nard prețios trupul Mântuitorului și I-a spălat picioarele cu lacrimile sale, ca preînchipuire a înmormântării lui Iisus, autorul „Magdalei” edifică o ipostază lirică situată la jumătatea drumului dintre starea de păcătoșenie și penitență”.//Invocându-l pe Lucian Blaga („Numai pe tine te am trecătorul meu trup”), distorsiunea produsă de căutarea adevărului în credință este foarte aproape de „cearta clopotelor cu cerul”, dar și de îndoiala lui Vasile Voiculescu. Setea de absolut se materializează în străfulgerările unui grai (cel aromân) ca o mărturie despre rădăcinile primordiale ale limbii, în amvonul căreia oficiază poetul.//Pe „puntea dintre cuvinte”, știind cât de „greu e curajul spovedaniei”, Dumitru Cerna se „leapădă” de rostirea de sine: “Cuvântul al cărui isop a înălbit faptele / le-a mângâiat făcându-le și mai misterioase / și ele au început a plânge înomenindu-L / slabă și străvezie gura mea nu-L mai poate rosti / (…) / prînchipuirea Lui a păzit de moarte făptura mea / dar nu-L mai pot atingere / eu mă uitam după poemul firii / îl râvneam de-atâta răbdare pierdută / mi-am îngropat din dorire în pământ somnul / și multă tânguire am dat sângelui meu nădușit…” (Poemul firii).//Între dialectica sinelui și cea a lumii există însă o tangență a gestului, o superbă poartă de evadare: „eu sunt cel ce te va purta de mână prin ceața / de-nghesuie stelele spre lumina de deasupra / de abur / acolo unde aura te face trist și frumos / ca un apostol înmărmurit în adevăruri”.//Și iată, poetul pășește dincolo, spre contopirea cea mare, călcând peste apele părelnice: „scriu din disperare Magdala / ca nu cumva / prin tăcerea gândului meu / să spulber tauina din copacul de magnolia / copac / ce-mi înflorește moartea / în fiecare martie sfâșiat de / ploaie.” (Vitrina cu cărți: Dumitru Cerna – Magdala, Buzău, „Amprenta”, anul XIV, nr. 532, 31 oct.-6 nov. 2005)

 G.(uju) C.(ornelia)  Modelul în jurul căruia își structurează Dumitru Cerna volumul Magdala (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005) este cel al celebrei Maria Magdalena. Personajul biblic devine pretext pentru reveriile poetului și atestă pendularea eului între căderea în ispită și revigorarea morală. Multiplele referințe neotestamentare (Iisus au plâns, Christaelegie, Resemnat în Capernaum) susțin arhitectura volumului și contextualizează pertinent crezurile autorului: „Poezia/iubirea face slalom / printre cutremure / și noi / bucăți tectonice / încă însuflețite / mereu împotriva / inerției”. (Mătușa Julia și condeierul, Cluj-Napoca, „Steaua”, anul LVI, nr. 10-11/2005, p. 57)

 Nicoleta CRISTEA. Dumitru Cerna s-a născut la 11 mai 1955, în localitatea Cerna, jud. Tulcea. A urmat studii filologice și juridice la Cluj, fiind licențiat în științe juridice. Masterat în științe administrative, doctorand în științe filologice, cu o teză despre Panait Cerna. De peste 30 de ani locuiește în Cluj. A debutat cu poezie în cunoscuta revistă „Tribuna” și a publicat nouă cărți, fiind prezent și în multe antologii. Poemele sale au fost traduse în limbile franceză, engleză și maghiară. A obținut numeroase premii, este cetățean de onoare al localității natale, iar biblioteca din Cerna îi poartă numele. Cartea de versuri pe care autorul ne-a trimis-o acum („Magdala”, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005), împreună cu un măgulitor autograf, credem că este reprezentativă pentru întreaga sa operă. Poemele sunt scrise într-un regim ușor incantatoriu, au acea compoziție secretă specifică oricărui autor de valoare: „lacrima / ce / adăpostește / embrionul / de tămâie / al / omenirii” (Marie, p. 25). Criticul literar Dan Damaschin crede că Dumitru Cerna “se vădește a fi încă unul care crede că Frumusețea/Poezia (mai) poate salva lumea”, iar Constantin Cubleșan vede în acest autor “o personalitate clară în amalgamata structură compozită a generației sale nouăzeciste”. Deși, uneori textul pare destul de încifrat pentru a fi înțeles “pe loc”, atractivă în această curgere lirică lină este “nuanța” religioasă, autorul fiind aici un excepțional “zugrav de subțire”. “Noroiul morții la tâmpla Lui dospește / dincolo și dincoace luna / lumina Poeziei // fiu al regretului din pământul de jos / auzi cum peste creștetul lumii / picură arar lacrima din ochiul lui / Dumnezeu” (“Fiul regretului”, p. 43). Cel mai bine surprinde esența acestei poezii criticul literar Petru Poantă: “Poemul se arată, mai întâi, prin sintaxa sa aseptică, strălucind de frumusețe”. Subscriem! Dumitru Cerna este un poet adevărat, cu cât mai adevărat cu atât mai silențios, treabă grea în ziua de azi, când manelele curg pur și simplu pe pereții caselor noastre, oriunde am locui! („Magdala” lui Dumitru Cerna, “Opinia”, nr. 4419, sâmbătă-duminică, 12-13 noiembrie 2005, p. 6, Raftul cu cărți – Literatură)

 Dan Marius DRĂGAN. Dumitru Cerna este un foarte bun poet al limbii române.//Am rostit această, aproape sentință, deoarece nu aș vrea ca, Doamne ferește, purtat de toate câte am a le spune, să uit cumva să pun lucrurile în făgașurile lor firești.//Dumitru Cerna este un poet care a avut un traseu deosebit de interesant pe care am avut ocazia, într-o oarecare măsură, să îl urmăresc și să-l observ. Pedant, măsurat în gesturi, echilibrat, o adevărată expresie a calmului, în mod categoric face o figură aparte între poeții orașului, care de cele mai multe ori au “apucături” boeme. Prin urmare, din acest punct de vedere este un fel de “cioară albă”, fapt care a condus la o anumită imagine care, din punctul de vedere al acestor boemi, ar trebui să fie nefavorabilă… numai că tocmai aici este misterul că, tocmai datorită acestor exagerări, zic eu, în ceea ce-l privește, imaginea sa, de adevărat intelectual, cumpătat și responsabil, crește fără nicio îndoială.//Debutul său a fost înainte de 1989, dar a publicat masiv după acest an, lucru normal, deoarece în această perioadă discursul său poetic s-a maturizat și a căpătat o frumoasă și rezonantă sonoritate.//De la bun început trebuie să spun că l-am descoperit pe Dumitru Cerna ca pe un autor care se străduiește, în acest veac al experimentelor de tot felul în poezie, să ofere limbii române ceea ce așteaptă ea, de fapt, de la poezie: lirismul!//Indiferent că este mai discret, parfumat cu aroma parfumului amestecat cu polen, așa cum descoperim poezia sa din volumul “Poeme translucide”, apărut în anul 1996 sau ironic, condimentat cu cucurma și cu scorțișoară, având pe alocuri mirosul bulgărilor de sare ca și în volumul “Pasărea Ibis și Agresorul”, apărut în 1998, versul său cunoaște o maturizare continuă, o evoluție din ce în ce mai mare către gravitatea solemnă, lucru accentuat în timp și de apropierea poetului de teme din ce în ce mai grave. Dacă în anul 1998, era ironic-amar atunci când spunea “sunt primul poet funcționar din oraș”, în speranța secretă că cineva din lumea literară va avea bunăvoința să rostească adevărul că pentru limba română și literatura ei este poet, funcționarul rămânând în anticamera acesteia (iată că spun eu asta acum), în anul 2003, atunci când va publica volumul “Dumicatul de pelin”, poezia sa se încarcă de magia prafului amărui al Dobrogei sale natale scăldată de Dunărea care nu se sfârșește niciodată, loc în care poți înțelege veșnicia din partea curgerii, poți înțelege măreția susurului care se transformă în vuiet, poți să înțelegi legătura vrăjită pe care acea apă fără de sfârșit și fără de început te leagă de ea dacă ai apucat să îți potolești setea sau dacă te-ai hrănit din ea, chiar și o singură dată.//Aidoma dansului fecioarei de soare și fum, aurită-n polen și petale de floarea soarelui, cea cu brățări cu clopoței la glezne, desculț călcătoare în praf, versul poetului clădește un templu din coloane de alămâie, chihlimbar și lemnușor mirositor, un templu dragostei sale dintâi, locul de unde a pornit în aventura vieții sale, toate acestea deoarece acolo este locul unde se împletesc poveștile și legendele, este spațiul magic în care se ating cântecele cântate de sirenele mării și cânteczânei Lorelei.//Acesta este volumul în care timpul îi devine ham al împiedicării, este poezia trecerii către o vârstă în care adolescența este, în mod clar acum, doar o amintire…//Dar versul poetului crește din carnea proprie, aidoma esenței primare vegetale, se răsucește înlăuntrul său, cu chin, cu suferința impusă de tăcere și nevorbire și iată, în anul 2005, va publica cele mai frumoase versuri ale sale de până acum, într-un volum pe care va scrie titlul "“agdala"” carte frumoasă, cu o copertă minunată, tulburătoare în nuanțele sale roșu carnal, realizată de către domnul Cristian Cheșuț și apărută la Editura Limes din Cluj-Napoca, editură condusă de poetul Mircea Petean.//În această carte, versul poetului Cerna este solemn și grav de parcă s-a împlinit cu energii telurice, este reverberație de clopot imens de bronz, este vibrație care se împlinește în plan secund, acolo unde ritmul nu este trăit, ci conștientizat, vibrația nu este simțită, ci este trăită. O atmosferă de solitudine religioasă risipită în praful deșertului, de așteptare a stelelor ce trebuie să răsară, de cupolă de moschee ce așteaptă cântecul muezinului se infiltrează aidoma unui flux al unei ființe energetice din alte dimensiuni în versurile sale, astfel încât ai senzația că toate acestea nu sunt altceva decât o spovedanie în fața apelor și cerului, înaintea sufletului său, cel din fața căruia nu se poate feri nimeni, cel din fața căruia nu poate fugi nimeni. Pentru prima dată așezarea versului în parfumul delicat al rimei, iubirea cântată în versuri este și trăită și visată, așezarea lucrurilor este împlinită și dorită, eliberarea este și dorință, dar și suferință… chemarea e vânt, poemul este eliberare și salvare, poetul este prin esența sa un dezrădăcinat, căutarea este o constantă a vieții sale, somnul un dor, chemarea un ecou al apelor curgătoare. pIatra se adună sub formă de ou, iubirea construiește ființe dalbe.//Poezia acestui volum este de dragoste, de meditație, de rugă, de întoarcere a sinelui înspre sinele adevărat, a timpului-fluviu, a rămânerii-pădure…//Iată câteva foarte frumoase versuri ale lui Dumitru Cerna: “la văpaia unui nou fior ațipește șopârla tărcată / întinsă ca o femeie peste fruntea mea tânără și dezgândurată // stau pe spate și mușchiul pământului mă alină / cerul adolescenței asmuță sângele meu și lumina de pe retină // șopârla se face fâșii de smarald șlefuite / din adâncul pământului și al meu zornăie viscerele nedumerite // soare nerăbdător îmi aprinde carnea și leșinul / aruncă falduri peste buzele mele mătasea brună a pielii crepdeșinul // suntem doi și ne atingem ca două metale încinse / picură din noi spumoasă roua adolescenței și lacrima albă din vise // ca o femeie împăcată atinsă de vară și de lună / din ascunzișul de aur maiestuoasă adolescența își cere dreptul la humă // în cimitirul turcesc mușchiul de pământ mai arde pare / șopârla de smarald visează încă deșertul din lună și soare.” (Șopârla de smarald) Și iată încă un poem: “scriu din disperare Magdala / ca nu cumva / prin tăcerea gândului meu / să spulber taina din copacul de magnolia / copac / ce-mi înflorește moartea / în fiecare martie / sfâșiat de ploaie. (Pe tăcere călcând)//Acum să mai rămână doar tăcerea. (Cărțile filarmoniștilor: Despre poezia ca înălțare, Cluj-Napoca, „Filarmonia”, anul I, nr. 8-9, noiembrie-decembrie 2005, pp. 36-37)

 Marin IFRIM. Volum apărut la Editura “Clusium” din Cluj-Napoca. O carte care, ca și celelalte semnate de Dumitru Cerna, te atrage ca un magnet, te stoarce de plăcere și te pune pe gânduri. Poetul pare a-și alege pentru fiecare nouă carte o anume temă, o obsesie care trebuie neapărat să-l lase cu gândul limpede, să-l descarce de sarcina energetică supravoltată.//În „Poeme translucide”, Dumitru Cerna e alt poet decât cel pe care l-am știut până acum. Practic, e vorba de câteva zeci de haiku-uri, deși autorul nu respectă “regula” speciei respective. Indiferent de aspectul lor… fizic, poemele sunt poeme. Bijuterii literare, ca în următoarele versuri: “cui să mai ceri îngăduință / cerul are atâtea stele / în care a murit / câte un înger”. Dumitru Cerna are ceva ce foarte mulți poeți nu pot avea. Stăpânește magia cuvintelor, redă lucruri invizibile, transformă bulgărele de zăpadă în bilă de foc: “zvâcnetul retinei cicatrizate / orbul a atins / înseninarea”. Versuri excepționale care nu pot fi scrise decât de o minte hiperlucidă, de o ființă înzestrată cu harul poeziei. Autorul are vocația și știința contrapunctului, transformă și manipulează sensul cuvintelor, are în fiecare poezie un mesaj clar, bine precizat. O poezie de acest fel are nevoie de cititori pe măsură, onoarea de a scrie pentru un anumit fel de public revenindu-I autorului. Iată încă un poem ce te duce cu gândul la marea poezie: “plouă cu grindină / peste omenire / lui Dumnezeu I-au / împietrit / rugăciunile”. Personal, de la poezia lui Lucian Blaga încoace nu am mai citit asemenea versuri! Dincolo de a fi poet, Dumitru Cerna e un gânditor sigur. Din cărțile sale aproape că poți creiona un sistem filozofic. Bucuria unor asemenea lecturi ne și descumpănește un pic, pentru că, dincolo de ierarhizările aproape oficiale, constatăm că în țară există scriitori cu mult mai valoroși decât cei considerați a aparține unei iluzorii elite. Dumitru Cerna chiar este un poet de elită! (Raftul cu cărți. Poeme translucide, „Opinia”, nr. 4445, marți, 13 decembrie 2005, p. 6-Literatură)

 Marin IFRIM. Poeții foarte buni sunt oameni discreți. Constat asta încă o dată, cu prilejul lecturării volumului „Dumicatul de pelin” al lui Dumitru Cerna, un scriitor silențios, care are deja o operă, dar care nu se prea încumetă să iasă în față, cum se spune, pentru a-și atribui merite pe care chiar … le merită. „Dumicatul de pelin” (cu subtitlul „Poeme dobrogene” a apărut în ediție bilingvă româno-franceză, versiunea franceză fiind semnată de Constantin Frosin. Prefața este semnată de cunoscutul critic literar Petru Poantă. O prefață consistentă și foarte autorizată, în care mecanismele liricii lui Dumitru Cerna sunt întoarse pe toate fețele. Autorulacestei cărți a fost prezent de curând la Buzău, la Festivalul „V. Voiculescu – arc de suflet peste timp”, prilej cu care ne-a oferit câteva volume recent apărute. Facem această precizare pentru cei interesați de scrisul său, respectivele volume se găsesc la biblioteca din incinta Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău. În fine, Dumitru Verna este un poet atipic, scrisul său nu seamănă cu ceea ce citim noi zilnic, e altceva, pare făcut din alte litere și alte sensuri. Unele poeme au o muzicalitate stranie, aproape că transformă inefabilul în ceva palpabil, dă fiori: „lună nouă lună plină lună dobrogeană / un copil atinge lumea cu căprie geană // se aprind în ceruri dascăli ațipesc seisme / pe pământ se-nvolburează șapte cataclisme // se smintesc alfabetare verile iernează / Dumnezeu cuprins de taină se înmiresmează // lună plină lună arsă luna lui cuptor / iarna crește dinspre moarte flori de sicomor”.//Un volum emoționant, dedicat spațiului mirific dobrogean, unor ființe apropiate sufletului poetului. Poezie adevărată! (Raftul cu cărți. Dumicatul de pelin, Buzău, „Opinia”, nr. 4445, marți, 13 decembrie 2005, p. 6-Literatură)

 Marin IFRIM. Volum de versuri semnat de prolificul și talentatul  autor Dumitru Cerna, apărut la Editura Didactică și Pedagogică București, cu o prefață semnată de cunoscuta scriitoare Irina Petraș. Dumitru Cerna este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Față de alte volume ale sale, în cel prezentat acum întâlnim o altă atitudine poetică, un alt stil chiar, deși peste tot și peste toate domină inteligența unui creator de marcă, uneori gata-gata să ia peste picior universul: “scriu infinitive / ascuțite / și lungi / până la umbra ce însoțește / nedumerită luna // cât de bine semănăm noi / părinte a toate / și cât de profund ne plictisim / uneori”. Unele poeme sunt foarte scurte și sună ca niște sentințe definitive, altele se desfășoară pe spații mai ample, au bine unse balamalele retoricii și un conținut care pur și simplu ține cititorul cu fruntea încrețită. Dumitru Cerna e un răzvrătit educat, un frondeur cu stil și sânge-n cuvinte: “au obosit veștile bune și s-au retras / să ațipească puțin / la marginea întârziată a lunii / doar umbre îmbătrânite la ghișeele poeziei / (genial vers – n.m., M.I) cristale moarte de neatingere / de la fereastra etajului trei / oamenii par puncte rătăcite ce dispar / după colțul clădirii în coșmarele copiilor / poetul se cuibărește în nedumerire și tace / iarna aceasta gândește va fi ca amintirea Parmei / de care Proust se îndrăgostise / fără s-o fi văzut vreodată / trece pe lângă lume adierea unui suflu / ce se crede buricul pământului / și toți se îndreaptă într-acolo unde / cuvintele nu-și mai au rostul / mai dați bani pe poezie domnule poet / codul comerciantului cu inițiativă / e mult mai ieftin și-I pentru zile negre / e de viitor  orientați-vă / și mai lăsați poezia în plata Domnului / și pe Pilat să se roage o veșnicie / lui Bulgakov pentru iertare / întoarceți-vă cu fața la lume domnule poet / angrosist de cuvinte degeaba”. Când poetul îmbină livrescul cu derizoriul cotidian, iese o poezie de o vitalitate extraordinară, convingătoare! (Raftul cu cărți. Pasărea Ibis și Agresorul, Buzău, “Opinia”, anul XVI, nr. 4449-4450, sâmbătă-duminică, 17-18 decembrie 2005, p. 6-Literatură)

 Marin IFRIM. Chiar așa se intitulează cea de-a zecea carte a lui Dumitru Cerna, apărută recent la Editura “Casa Cărții de Știință” din Cluj-Napoca, cu subtitlul “Poeme lutnice”. Peste o sută de poeme scurte, un strălucit hibrid între haiku și aforism purtând nota personală a acestui autor inițiat în locul și răcoarea cuvintelor, având grijă permanent să nu rănească starea nativă a acestora, purtând un adevărat cult vorbei încremenite într-o limpiditate sonoră princiară. Iată una dintre dedicațiile cărții, o explicație a autorului către el însuși: “Poetului Marcel Mureșeanu, de la care am aflat despre încetineala, răbdarea și împăcarea – un soi de armistițiu tainic – în relația cu cuvintele și că năpustirea asupra intimității lor este egală cu uciderea Poeziei”. Unele texte au o densitate filozofică și o frumusețe imagistică incontestabile: “Biserici pustii / în / așteptarea duminicii / la adăpostul / minunii / singurătățile ațipesc”. Chiar și atunci când pătrunde în măruntaiele derizoriului, Dumitru Cerna își păstrează intactă capacitatea de a realiza efecte lirice garantate: “Termopane aluminuri tablă gudron / castele neterminate / pământ / țiglă roșie vile sfârtecate de orgolii / țigani băgați în aur până-n dinți / semne ale năruirii / rufele săracului întinse pe funia spânzurătorii / salvându-se”. dacă fiecare cititor, fie el critic literar sau nu, are o hartă literară a sa, întinsă peste toate județele țărișoarei, pe harta mea personală Dumitru Cerna e trecut în dreptul Clujului, ca poet de talie, alături de Marcel Mureșeanu. (Raftul cu cărți: “Fiul lui Dumitru Cerna”, Buzău, “Renașterea culturală”, nr. 35, martie-aprilie 2006, p. 23)

 Irina PETRAȘ. Nu (mai) încape nici o îndoială: Dumitru Cerna crede în cuvinte. În știința lor de a spune – singure ! – ceva adânc, important, ultim, cutremurător. Tot ce are de făcut poetul e să stea – rebdător și nesigur, încântat fără nume și menit fără rost – în calea lor. În miezul lor. Cuvintele alunecă, se rotesc libere, se spun, se scandează, se îngână, până când înșiruirea le pare cu rost și cu semn. Ca-ntr-un descântec sau ca într-un joc de copil. Ori de înțelept. Pentru Dumitru Cerna, Poezia nu e vistiernic al ființei, ci promisiune de ființă. El nu-și traduce, dibuind, prea-plinul, ci își oferă, încrezător, golul înfiorat de spaime, sperând să-l locuiască, în cele din urmă, un sens. Un ritm. O melodie.

 M. N. RUSU. Terminasem de citit Fiul, îmi ziceam că ești un poet anti discursiv, o rara avis în peisajul liric contemporan, când, de la moșia lui din Buzău, mă sună Ion Gheorghe, adică cel mai discursiv poet român, în sensul logoteic al cuvântului… Telepatie semantică? Prietenie nestrămutată? Așadar, citindu-ți Fiul am descoperit că arta poetică pentru care pledez de multe decenii, desprinsă din teorema că pentru facerea lumii Creatorul n-a avut nevoie decât de un singur cuvânt, are în poezia ta un slujitor autentic. Fiul este un lung poem antidiscursiv și tot pe atât de ermetic. Paradoxal, nu? Ei bine, d-ta scrii o poezie nealiniată modelor, ești fascinat de energia teosofică din cuvinte, nu accepți decât, cel puțin în Fiul, decât mișcarea, implozia din cuvânt și cuvinte. Spre deosebire de pastelurile tale anterioare, în care staticul a învins dinamicul, culoarea a simplificat imaginea. Cu cât lirismul din Fiul e mai laconic, mai închis în cuvânt, cu atât el devine iradiant, energetic, cu sensuri imprevizibile, deci mistice și misterioase: … palma poetului / grea ca un hotar… nu pot ajunge la tine / decât coborând în hăurile / de unde / arăsare lutnică / iluminarea…, iar în plan mitologic acea imagine a cuvântului văzută ca un Hermes singuratic, cum poate fi Hermes altfel, mereu în alergare… (Eminescu avea un prieten pe care îl botezase Hermes, mesagerul zeilor conservatori)… În fine, sunt multe de spus, d-ta ar trebui să scoți o antologie a poeziei românești pe motive dobrogene, spațiul nostru din ceruri, visată și de Pillat, nu sunt sigur dacă nu și realizată… Cândva, de mult, am văzut o astfel de carte… arhaică…, iar acum, când în partea de nord a țării și la marea cea mare e multă mișcare… ar fi bine venită și binevestită, căci perla din scoica munților Carpați e încă un vis al pețitorilor și furilor… (Glose la Fiul, corespondență electronică de la New York, 25 mai 2009)

 Irina PETRAȘ. Între două pustiuri (2001; antologie). Secțiunile volumului se organizează, retroactiv, sub poala Poemelor dobrogene din 1999 (tot așa cum Elegiile punctează în fundal starea elegiacă). „Adăpostit în cuvânt, ca oul în porumbel” (o adăpostire, cum se vede, provizorie și cu dublu tăiș), născut lângă Tulcea și trăitor în inima Ardealului, degustând faptul mirabil că-n limba română infinitivele sunt nu doar lungi, ci și ascuțite, își împerechează substantivele după legile limbii materne, fecundând amintirea și adăugându-I limpezimi verzui ca-n boaba de strugure eliadescă. Întregul ciclu e lucrat în delicate emailuri, amintind de atmosfera densă, prevestitoare, plină de arome uitate și înfiorări fără nume din versuri pillatiene și voiculesciene. Poezia irumpe dintr-o nevoie irepresibilă de comunicare prin metaforă. Dumitru Cerna este/se simte purtătorul de cuvânt al unei seminții tăcute, cu acces la cuvântul rar, prețuit pentru sonorități încărcate de istorie, coapte sub arșiți deșertice. Îmblânzit de cuvânt, cântărește tot mai exasperat descreșterea valorii de întrebuințare a tristeții („câtă tristețe degeaba!”) într-o eră a mondializării destinelor. De-valorizarea emoțiilor individuale în „zborul scurt al vieții” își pune amprenta asupra constantelor poetice. Poeziile lui Dumitru Cerna, indiferent de forma pe care o îmbracă, mizează pe metafora îndelung șlefuită într-o gesticulație de la un punct încolo gratuită, gata să cadă în manieră ori în simplă „făcătură”, dar și pe o mereu reluată descriere a unor Absențe obsesive, cu imagini surprinzătoare, lucrând în subteran „des-făcătura” poemelor viitoare. Cea dintâi mare absență e a lui Dumnezeu. Invocată stăruitor, divinitatea își pierde axiomatica atotputernicie, e un copil ce așteaptă să fie alintat, mântuit. Zeul se așează cuminte și dezarmat alături de poet, uniți întru plictiseala față în față cu o lume terminată, imperfectibilă, nesupusă, care nu mai poate fi Creație și nici n-o prețuiește în ipostazele sale omenești. Absența lui Dumnezeu este una copleșitoare, o pseudo-prezență, în fond, în stare să tulbure abia încropite certitudini. „Cerul degeaba” e o imagine emblematică a stării poetice, mai degrabă decât a poeziei însăși. Aceasta adulmecă „mirodeniile cuvântului” și-și caută neobosit înlocuitori. Iubita/iubirea e și ea o absență. „Mai amară decât moartea”, e chemată să decoreze chenare decupate din realitatea prozaică, să le promită înfiorarea. Însă poemul/poetul rămâne în sfera egoistă și egocentrică a celui îndrăgostit de cuvinte. Dăruirea și generozitatea sunt imposibile și, prin urmare, eliminate din proiectul poematic: „luminez doar în nămiezi / când nimănui nu-I mai pasă de beznă”. A treia absență, cea mai bogată, e cea a Poetului însuși. Evoluând mereu între, cu fețe duble ori chiar multiple, într-o rodnică situare oximoronică („Infatuat și sfios cu alură de lord / port cu evlavie cravata și teama”), își acordă nenumărate definiții provizorii, ironice și autoironice, recuzite ale „mersului pe sârmă zâmbitor și poznaș”. Poetul este, rând pe rând, „angrosist de cuvinte degeaba”, „sceptic de rezervă”, „suspect de melancolie”, „fiu abandonat al Păsării Ibis”, „ostenitul bolovan care n-a mai ajuns în vârful Golgotei”, „singuratic și aproape nătâng…” „Boieritul” e vinovat de a fi viu față în față cu trecutul său defunct rătăcit în labirintul memoriei. Nedumerirea, amorțirea, tristețea, nesăbuința sunt decantate și descântate cu răbdare – „exersez încetineala” – de „acrobatul de nevoie” „deasupra de moarte”. De aceea, incantațiile „madlenice” din Poemele dobrogene sunt pietrele de hotar cele mai rezistente. Graiul meglenit ispitit în jocuri „frunzuratice” cu limba copilăriei are efecte durabile asupra cititorului, indiferent care-I sunt relansatorii propriei memorii afective. „Muritor și minuscul”, prea cald pentru „o vietate cu rostul visării pieziș”, Dumitru Cerna a dibuit calea, nu și Rostul. Încăpățânarea cu care adaugă piatră după piatră drumului său pune în discuție chiar rostul Poeziei în Cetatea contemporană. Amăgirea sa harnică nu-i și amăgitoare, însă alternativa întârzie să se arate. (Dumitru CERNA, în vol. Irina Petraș, Literatura română contemporană. O panoramă,  București, 2008, pp. 268-269)

 Monica GROSU. După cum ne modifică și moto-ul poetic, așezat în colțul paginii ce poartă totodată chipul visător al poetului, volumul de versuri Fiul. Poeme lutnice (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006) se așază programatic în câmpul unei modernități creatoare, problematizante, cu sensibilități vizibile în zona miturilor și a genezei poetice.  Regăsim așadar în poezia lui Dumitru Cerna un topos aparte, singularizat de amintiri și descrieri, cel mai adesea livrești, ale unui univers interiorizat, resimțit acut și respirând prin Cuvântul creator de lumi o altă mireasmă, cu valențe mitice, biblice și ușor patriarhale.//Fără a purta vreun titlu anume, poeziile ce compun volumul de față par desprinse toate dintr-un singur Poem, un poem despre viață și moarte, trecut și prezent, tinerețe și maturitate, effort și izbândă creatoare. Încă din prima poezie, ce ia forma unei mărturii poetice, poetul ni se dezvăluie ca un creator atras irezistibil de lumea poeziei cu lumina ei incandescentă, spiritualizată. Și într-adevăr, putem spune că Dumitru Cerna posedă acea forță poetică de a conferi cuvintelor un alt rol, mai nobil, în expresia artistică, făurită cu atâta generozitate a sensurilor și profunzime a simplității. Atras de marile teme ale literaturii (creația, moartea, timpul, adolescența, copilăria, cunoașterea etc.), autorul îmbracă imaginarul său poetic într-un veșmânt voalat, de o eleganță modernă, ceea ce-I conferă singularitate și originalitate a viziunii.//Universul poetic recreat pare iremediabil sculptat în tipare de lut, cuvintele mai ales sunt percepute în materialitatea lor dominantă, grea de sensuri, cel mai adesea conotative. Intuind potențialitățile expresive ale Cuvântului, Dumitru Cerna ajunge să-I contemple esența magică, puternic parfumată, salvatoare pentru zbuciumul creației, astfel, „… cuvântul / rășină din pământul poeziei / doar tu mi-ai / vindecare…” (p. 15). În ipostaza lui homo faber, poetul devine meșterul ce transformă miraculos obiectele și trăirile în cuvinte, însă acest act al genezei poeziei este unul dintre cele mai complexe, cu reverberații adânci în conștiința creatorului. Cuvântul creator de noi lumi este similar Cuvântului Dintâi, ridicând poetul la rang de Zeu, de nobil Demiurg, însă cu o latură umană accentuată, cu gânduri mereu frământate, cu o liniște precară. Scris mai mereu cu majusculă, Cuvântul devine o entitate care asigură nemurirea, precum în versurile „departe de mine închis / în cuvânt voi muri” (p. 72). Alteori, cuvintele dobândesc valențe stelare, devenind părți componente ale cosmosului, ale universului, căci cuvintele există prin ele însele și ni se înfățișează ca purtătoare de viață, de sens și existență. Poetul e doar cel care le ordonează îjoc creator cu valențe argheziene, un joc dificil și magic în același timp, atrăgând și respingând, trezind repetate temeri și încântând totodată: „aerul / cu miresme vineții / poartă Poezia / înspăimântat / ca un / fugar” (p. 33).//Cuvântul și Poezia reprezintă două laitmotive cu o sonoritate tranșantă ale discursului liric practicat de Dumitru Cerna, preocuparea majoră a autorului fiind aceea de a se instaura totalmente în universul creației, de a-I pătrunde înțelesurile. De aceea, regăsim în volumul de față o poezie profund meditativă, așezată sub semnul unor mari și tulburătoare întrebări. Creația rămâne în viziunea eului liric singura capabilă de a transcende sferele pământești, de a răzbate dincolo și a privi detașată Nimicul, Nevăzutul, Necuprinsul: „poezia tocmai încearcă / să se înalțe” (p. 12).//Actualitatea unui prezent prozaic, pervertit, coroborat cu un acut sentiment al singurătății și vidului, concurează la o dulce detașare de momentul trăit, deschizând drumul reveriei spre un trecut ușor idealizat, perceput printr-o pregnanță de simboluri, adesea religioase, parfumat de fine melancolii și infuzat de o tonalitate liturgică. Revenirile la matricea primordială, la spațiul natal al copilăriei și adolescenței, cu casa părintească, dominată încă de imaginea chipurilor dragi (mama și tata), sunt alimentate de nostalgia paradisului pierdut și nevoia compensatoare de a se visa acum într-un trecut cu rezonanță mitică. Toposul preferat, Dobrogea natală, se încarcă de tot soiul de miresme, căci dimensiunea senzorială accentuată a poeziei lui Dumitru Cerna dezvăluie un mod singular, preponderent simbolist, de a percepe și înțelege propria lume. Evadarea în trecutul ce pare tot mai îndepărtat e străjuită de culori și mirosuri dintre cele mai diverse, ce transformă călătoria prin timp într-o contemplare implicată a lumii din jur și a naturii inclusiv. Zarzărul copilăriei, aroma îmbătătoare a florilor de tei și salcia pletoasă sunt elementele ce definesc acest refugiu poetic, conturat cromatic și muzical de sinestezii și corespondențe, metafore și comparații surprinzătoare, diverse figuri ale limbajului.//Preocuparea majoră rămâne, și după simbolica întoarcere la copilărie, Poezia. Adeseori, poetul corelează tăcerea pietrei cu Poezia, precum în versurile: „piatra și poezia / în stare / de / veghe” (p.41). alteori, în încercarea obsesivă de a defini sfera poeziei, poetul asociază creația cu rugăciunea, înțelegând efortul creator ca pe un echivalent al rugii de cuvinte: „Rugăciunea – pseudonimul /* Poeziei / răsunetul / ei” (p. 42).//Arșița verii subliniază însă cel mai bine în poezia lui Dumitru Cerna suferința grea purtată de poet în lume, chinurile creației și neliniștea metafizică ce însoțește gestul creator. În ipostaza Fiului care întruchipează liantul de legătură dintre două lumi, cea apusă și cea prezentă, rostul poetului este și acela de a se pune în calea uitării, de a ne întâmpina cu povești: „Sunt negustor de povești / dalbinate / am salvat astfel trei zarzări / degrabă-nfloriți / de la moarte” (p. 94). Poezia își însemnează astfel rolul salvator, nimicind solitudinea și moartea: „Poezia-I în larg / purtând pe brațe fiul” (p. 71), căci ea nu este altceva (pentru „Fiu”), decât un proces inițiatic, de coborâre ad inferos și renaștere creatoare.//Pendulând între angoasa tipic umană și resemnarea împăcării cu sine, cu lumea din jur, poetul privește cu detașare ironică prezentul ce stă sub semnul năruirii, al surpării interioare, al inevitabilei căderi în vidul existențial. De aceea, melodia unor vremi demult stinse, cu figura emblematică a părinților, cu cântecul trist al cucului îl recheamă înapoi ori de câte ori gândul „Marii Treceri” devine tot mai pregnant.//Modernitatea poeziei lui Dumitru Cerna este subliniată și de tendința spre esențializare a imaginii artistice, spre o ermetizare și concentrare a sensurilor. Întors spre subiectivitatea discursului liric, autorul propune o poezie suficientă sieși, un joc de cuvinte înțelept și profund, coborând în cercuri concentrice sensuri peste sensuri. Limbajul însuși desenează contururi noi, prin inventivitatea și ineditul unor cuvinte, unele amintind de graiul aromân și sporind ambiguitatea, ca și noutatea formulei lirice.//Atent și elegant, Dumitru Cerna imprimă aceste calități și poeziei sale, volumul de versuri Fiul. Poeme lutnice, impecabil realizat din punct de vedere grafic, certifică această preocupare a autorului pentru calofilie și stilizare a expresiei poetice într-o manieră cu totul personală. (Dumitru Cerna, un fiu al poemelor lutnice, Cluj-Napoca, „Cetatea culturală”, seria a III-a, an IX, nr. 9 (81), septembrie 2008, pp. 54-56; Alba Iulia, „Gând Românesc”, anul II, nr. 4 (10), noiembrie 2008, pp. 16-17; Focșani, „Oglinda Literară”, anul VII, nr. 84, decembrie 2008, p. 3931; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, pp. 99-100; Un fiu al poemelor lutnice, în volumul Lecturi în oglindă, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010, pp. 118-121)

 Petru POANTĂ. Dumitru Cerna debutează editorial abia după Revoluție, cu volumul de versuri Cireșe amare (1993), dar această explozie oarecum întârziată nu era neapărat efectul unei conjuncturi favorabile. Autorul venea din spațiul bibliotecii și din anturajul unor literați proferioniști. Crescuse într-o ambianță fertilă și formatoare, în care cultul poeziei mai întreținea sentimentul apartenenței la o comunitate privilegiată, iar prestigiul social al scriitorului nu era deloc o iluzie. Astfel modelat, Dumitru Cerna își asumă poezia ca pe o vocație destinală, cultivând totodată o imagine a poetului de descendență romantică, imagine discreditată însă de „mitul utilului” dominant în societatea de consum de astăzi. De aceea creația va însemna pentru el o sfidare a oricăror forme demitizatoare, concomitent cu situarea orgolioasă într-un orizont al esteticului exclusivist. Mizerabilismului vieții cotidiene îi opune un estetism aproape ostentativ, de sursă dandy-istă, construindu-și cu o prețiozitate meticuloasă distincția și promovând emfaza ca un mod al noncomformismului. Înțeleg aici emfaza ca o marcă a diferenței prin artă. Este expresia arogantă a gratuitului prin care poetul contestă realitatea imundă. Sub semnul unei asemenea fervori și-a conceput Dumitru Cerna această carte cu poeți clujeni: în aparență o foarte selectivă antologie comentată. E și asta, dar, dincolo de elementele scenografice la vedere, are o vibrație afectivă specială, indusă de impulsul originar al scrierii ei, impuls constituit de o genuină capacitate admirativă. Este o carte iradiantă sentimental, cu arhitectura fastuoasă a unui monument consacrat poeziei și poeților, conține 54 de nume, de la George Coșbuc, Octavian Goga și Lucian Blaga până la Adrian Popescu sau Marta Petreu. Fiecare beneficiază de câte un comentariu concentrat (ilustrat cu o singură poezie) și de câte o fotografie, cu imaginea autorului, pentru cel în viață și cu imaginea unui loc identitar, pentru cel decedat. Centrul de greutate al construcției îl reprezintă comentariile care sunt, ca să preiau celebra sintagmă a lui Emil Cioran, „exercițiile de admirație” ale lui Dumitru Cerna. Poetului i se substituie aici comentatorul de poezie punând în lucru un instrumentar de natura eseistică, a cărui flexibilitate nu se află însă niciodată în inadecvare cu subiectul comentat. De fapt, avem de-a face cu niște portrete din cuvinte esențializate, dar figurate cu o anume ostentație, în manieră fauv-istă. Mai mult: cuvintele sau sintagmele compacte par să metamorfozeze „chipul” așa ca la Arcimboldo. Această perspectivă, în fond idealizată, asupra portretului, revendică un limbaj emfatic, respectiv o retorică ceremonioasă. Portretul vrea să fie un fel de apariție bruscă și fulminantă. El trebuie să surprindă prin această fastuozitate al cărei rol principal este celebrarea. E, prin urmare, de natură adjectivală și ușor poetizant. Nu mizează pe analiza critică a universului poetic vizat, în juxtapunere, uneori, cu observații asupra psihologiei autorului. Limbajul mai curând sugerează decât definește. Creează un soi de aură care urmărește înnobilarea „personajului”. Din această cauză nu există diferențe ierarhice în valorizarea autorilor. Diferența o face, eventual, forța expresivă a fiecărui portret. Cum anticipam, cartea conține și o iconografie consistentă: imagini ale personajelor sau ale locurilor de care sunt legate în special numele poeților decedați. Fotografiile au la rândul lor calitatea unor portrete și, prin ambianța creată, conferă intimitate textului. Mai deloc idealizate, figurile sunt surprinse de regulă în medii ocrotitoare și semnificante, iar, prin nu știu ce misterioasă alchimie, fotograful a reușit să le imprime semnul indicibil al aparteneței la o lume diferită. Parcă smulse realității imediate par destinate permanenței. În orice caz, aceasta este și intenția cărții lui Dumitru Cerna. [Prefață la vol. Dumitru Cerna, Poeții, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2008, pp. 5-7; Clujul meu: Dumitru Cerna: Cartea cu poeți, Cluj-Napoca, „Făclia”, anul IX, nr. 5252, luni, 4 februarie 2008, p. 5 (avancronică); Lecturi – Dumitru Cerna. Poeții, Cluj-Napoca, „Făclia”, joi, 26 februarie 2009, anul XX, nr. 5573, p. 5; Dumitru Cerna, în volumul Petru Poantă, Clujul meu. Ediție integrală, îngrijită de Irina Petraș și Laura Poantă, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016, pp. 350-352.]

 Dan BRUDAȘCU. Dumitru Cerna a descălecat din ținuturile arse de soare ale Dobrogei, pe meleagurile molcome ale Ardealului, aducând cu sine, pe lângă visarea specifică, moștenirea ancestrală, de stirpe ovidiană, a iubirii frumosului și Poeziei.// La Cluj-Napoca, unde l-a purtat destinul, este, de ani buni, cum singur s-a autodefinit, „poetul-funcționar”, care se impune, însă, de la an la an, prin poezia pe care o scrie, prin titlurile academice obținute, ca și prin participarea activă și implicarea permanentă, de calitate, în viața culturală a cetății, ca un nume care nu poate fi ignorat.// Dumitru Cerna aduce în sobrietatea academică, adeseori rece și impersonală, a burgului universitar transilvan, ceva din lumina și căldura spațiului dobrogean, filtrate, cu har și indiscutabil talent, în poezia lui solară, dar profundă, sensibilă și nu o dată șocantă prin recursul inteligent și inspirat la motive și teme biblice și filosofice. El se afirmă, însă, cu dezinvoltură, și ca autor de eseuri, texte memorialistice, articole, inclusiv de istorie și critică literară, fiind un colaborator prețuit al multor publicații și ziare cunoscute pe plan local, regional sau național.// Dacă ar fi să împrumut una din sintagmele cu care îi place să opereze, frecvent, aș putea spune că Dumitru Cerna este născut pentru poezie. Totuși, el, în pofida celor zece volume personale de poezie, a numeroase prezențe în diverse reviste, culegeri și antologii, inclusiv unele în limbi de circulație europeană și internațională , nu este doar poet, ci și un remarcabil și avizat cunoscător și degustător al fenomenului poetic național și străin actual. Căci, de câțiva ani, poetul  Dumitru Cerna propune, săptămânal, cititorilor clujeni și din țară, tablete-portret consacrate poeților confrați și Poeziei.// Recent, Dumitru Cerna a adunat aceste texte între coperțile volumului intitulat „Poeții” și apărut la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca. Cu bună știință și în mod deliberat, autorul n-a operat nici un fel de cosmetizări, revizuiri sau rearanjări (poate spre a satisface eventuale vanități și orgolii), lăsând textele în ordinea în care acestea fuseseră publicate inițial în „Foaia Transilvană”. În plus, însă, el le-a adăugat diverse fotografii nu doar ale unora dintre poeții prezentați, ci și ale unor busturi, locuri sau imobile legate de biografia personalităților abordate.// Cartea poetului Dumitru Cerna este greu de încadrat, ca gen literar, căci ea nu este, propriu-zis, o lucrare de critică sau istorie literară, dar nici una de memorialistică, în ciuda faptului că face referiri, adesea, la relațiile sau colaborările avute cu unii dintre poeții respectivi. Deși autorului ei nu-i sunt străine instrumentele criticului, istoricului literar sau memorialistului. Ea nu aduce, totuși, date și informații sau judecăți de valoare care, eventual, să impună reconsiderări fundamentale ale artei sau discursului poetic, respectiv valențelor estetico-literare ale operelor autorilor prezentați. Asta nu înseamnă, însă, nicidecum că Dumitru Cerna ar coborî scrisul său la nivelul unor abordări comune, de simplu inventar istorico-literar. Dimpotrivă, el își surprinde adesea cititorul prin sintetice și inspirate abordări și formulări, care reușesc fie să definească mai bine un autor, fie să descopere sensuri și semnificații noi, ce au scăpat altor critici sau exegeți cu pretenții.// Acest prim volum la care ne referim conține 54 de tablete-portret, însoțite și de cele mai ilustrative poeme, câte unul, pentru fiecare din poeții discutați, pornind de la Octavian Goga, George Coșbuc, Emil Isac sau Lucian Blaga și ajungând la Valeriu Anania, Miron Scorobete, Ioan Alexandru, Petre Bucșa, Teofil Răchițeanu și până la Ion Cristofor, Ionuț Țene, Adrian Mihai Bumb, Victor Țarină sau Persida Rugu. În cartea lui Dumitru Cerna figurează poeți diferiți (ca generație, stil, operă, valoare estetică), mulți pe care autorul nu i-a cunoscut personal, ci doar din lectura operei lor, dar care l-au cucerit, inclusiv prin viața pe care au avut-o și prin ceea ce au dăruit Poeziei.// Dumitru Cerna se apropie de opera poetică a fiecăruia în primul rând cu sufletul și mai puțin cu rigoarea și exigența rece, doctă și exagerată a criticului sau exegetului de profesie. El reține, însă, în fiecare caz prezentat, date și judecăți definitorii, care pot întregi portretul liric, pot ajuta la o mai firească receptare a orizontului sau a artei poetice a celui în cauză.// Dumitru Cerna este neașteptat de generos, deschis și apropiat, cu nedisimulată sinceritate, de fiecare poet, din scrisul lui lipsind formulările critice excesive, dure, tendențioase, subiective, întâlnite, din păcate, frecvent în textele unor critici „de profesie”. Dimpotrivă, el transmite, în fiecare pagină a cărții la care ne referim, satisfacția estetică simțită de sufletul său la întâlnirea cu opera fiecăruia dintre „eroii” săi, redescoperind trăsături sau gusturi insuficient comentate, intuind, din unghiuri varii, alte sensuri ale textului poetic, noi fațete ale eu-lui liric. S-ar putea spune chiar că textele lui Dumitru Cerna păcătuiesc de prea multă căldură, de prietenie și admirație.// Lectura acestor veritabile „exerciții de admirație” față de opera înaintașilor și a confraților săi ne dezvăluie un Dumitru Cerna mereu îndrăgostit de Poezie, receptiv față de poezia românească a secolului XX, afabil, respectuos și prietenos față de cei care o scriu.  El vrea, într-un fel, să atragă atenția asupra faptului că ar fi o împietate să se facă abstracție sau să fie marginalizată opera poetică a celor cuprinși în acest prim volum. [Exerciții de admirație , Râmnicu Sărat, „Spații culturale”, nr. 3, martie-aprilie 2009, p. 24; „Foaia Transilvană”, anul IV, nr. 203 (275), luni, 16 februarie 2009, p. 2 (Actualitate)]

 Maria VAIDA. Cartea lui Dumitru Cerna [Poeții, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008] este o frumoasă selecție de bijuterii lirice ale poeților clujeni, unii trecuți de multă vreme peste apa Styxului, alții care sunt alături de noi, frumoșii boemi ai marelui oraș, ducând pe străzile Clujului spre punți de baladă mesajul veacului lor... Alături de ei lumea pare mai bună, mai generoasă, mai caldă, iar autorul, poet sensibil și suav, creează cu migală și delicatețe un turn de fildeș al poeziei contemporane clujene din care fulguiește spre lectori o dalbă ninsoare, vis și feerie peste lumea maculată. Fiecare autor se bucură de un comentariu restrâns la chintesență, de o fotografie grăitoare a celui care trăiește, sau a locului identitar în cazul celui plecat dintre noi și doar o singură poezie reprezentativă pentru autorul respectiv, aleasă cu o intuiție infailibilă și cu simț critic indubitabil; fiecare poem este o veritabilă bijuterie lirică, sugerând universurile plurale sau toposul de geneză ale creatorilor săi. În Prefață, criticul Petru Poantă subliniază: „Poetului i se substituie aici comentatorul de poezie, punând în lucru un instrumentar de natură eseistică, a cărui flexibilitate nu se află însă niciodată în inadecvare cu subiectul comentat. De fapt avem de–a face cu niște portrete din cuvinte esențializate, dar figurate cu o anume ostentație, în manieră fauv-istă”.  Contribuie la estetica volumului toate imaginile incluse aici, de la copertă și până la ultima fotografie, accentuând ideea că orașul nostru este un loc privilegiat, în care sacrul (înțelegând că poezia este o boală de origine divină) se camuflează discret în profan, poezia este o regină îndrăgostită care străbate la pas străzile bătrânului burg, oferindu-ne din când în când felia ei de candoare. La braț cu poezia se află autorul volumului, poetul Dumitru Cerna.  Iar felia ce ne-o oferă cuprinde firul de praf, raza de soare, bobul de nisip și pulberi stelare, stropii de ploaie și firul de iarbă ivit printre dalele pavajului, jocul dragostei, dar mai ales oamenii aceștia minunați care sunt poeții, îngeri triști, acești copii porniți într-o cruciadă milenară, pe care, iată, cartea lui Dumitru Cerna ne face să-i iubim mai mult, să ni-i apropiem și să ni-i apropriem: ei sunt ai noștri, iar noi ai acestui oraș din turn,  orașul poeziei, orașul invizibil, cum ar spune Italo Calvino... (Dumitru Cerna, la braț cu poezia, Cluj-Napoca, „Cetatea Culturală”, seria a III-a, an X, nr. 5 (89), mai 2009, p. 69; La braț cu poezia, în volumul Maria Vaida, Povara luminii, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2014, pp. 206-207)

 Luciana MEDVE. În întregime cartea lui Dumitru Cerna, Poeții,  este un portret, o Imagine totalizatoare în vetusta, dar liniștitoarea sepia. Portretele “lirice” (ale poeților) sunt veritabile cărți de vizită care invită la (o mai bună) cunoaștere și comuniune.

Titlul (enunțiativ) pare mai degrabă o avertizare nu atât prin incontestabila “destinare permanenței” cât prin edificiul emblematic pe care-l reactualizează.//Ieșirea (Exodul) poetului Dumitru Cerna din aula academică a discursului duce (ca) spre o Țară a făgăduinței, unde numai lacrima și timpul lucrează.//Așadar, portretizări perlate curg orânduite asemeni mătăniilor, căci numai rugăciunea inimii poate dărui; și poetul Dumitru Cerna aceasta și face: se dăruie îndăruinde-ne.//Dominanta axiologică a cărții este semnificată în/de tendința și forța socializatoare, cel puțin într-un prim-plan informațional; poetul manifestându-se insistent și aplicat “critic” numai când este amenințat corpul de taină al poeziei.//Propriul portret disipat de-a lungul întregii cărți se “developează” pe parcurs în diversitatea valențelor social-morale: “lipsa modelelor, agresivitatea unui timp care ni se pregătește și care pare a nu fi al nostru” sau “relația aproape incestuoasă cu Europa” etc., animând (uneori) și nuanțe exclusiviste (sau poate numai exhaustive) precum “Marta Petreu este femeia deplină a poeziei române de azi […] Ea trăiește în fiecare dintre poeții clujeni. Cine dintre ei aruncă primul cu piatra?” interogație (posibil) activând în cititor o teribilă tentație.//Poetul Dumitru Cerna, el însuși “scriere hemografică” într-o „aglomerație destinală”, întemeiază o “estetică a sacrului”, “căci poezia se află în vecinătatea semeață și ocrotitoare a gândului dumnezeiesc”, înțelegându-se însă că într-o vecinătate orice semeție se diminuează, iar o “pătrime” fie ea și (mare) Pătrime, nicidecum nu poate fi sfântă: “Astfel pătrunde în templul Sf. Pătrimi, co-participant la aceasta…”. Un succint comentariu la adresa citatului de mai sus evidențiază că, odată formulată și oficializată (la sinoadele I și II ecumenice, Niceea 325 și Constantinopol 381) dogma Sfintei Treimi, adică Dumnezeul unic, unul în ființă și întreit în persoane, orice altă enumerare și/sau asociere chiar și într-o măreție statistică, precum și orice alt demers aluziv la Sfânta Treime este mai mult decât neavenit. Dar nu în această paranteză teologică este cuprinsă valoarea abordării de ansamblu, ci ea vizează în speță registrul liric de unde transpare și Poemul lui Dumitru Cerna, cel dintru poeții acestei cărți: „Tăceri de ametist”, „timp(ul) pe care noi l-am răvășit”, „își întemeia durerea”„poate întrerupe până și lunga / prelunga umbră a îngerului”, „cuprinsă de poeme ca de flacără”,„asemeni lui Ioan Botezătorul”, „îngerii împrumutând marea lor însingurare și cuvintele pe care le locuiesc”. (Dumitru  Cerna – Poeții)

 Monica GROSU. Dumitru Cerna ne propune într-un volum omagial, Poeții (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009), o suită de mini-eseuri, în fapt niște portrete originale, ale poeților clujeni sau care au avut tangențial legături cu acest burg transilvănean de o grea tradiție culturală. Din punctul nostru de vedere, inițiativa autorului este ușor atipică, singulară și cu atât mai merituoasă cu cât este un exemplu de solidaritate cu confrații poeți și cu lumea literară pe care însuși Dumitru Cerna o populează, în același Cluj, care l-a adoptat și pe el ca un fiu de nădejde, cu o bună vreme în urmă. Așadar, volumul ,,exercițiilor de admirație’’, mărturisite cu sinceritate de Dumitru Cerna, răspunde foarte bine și punctual conceptului din ce în ce mai actual al geografiei literare.//În Notă asupra ediției, autorul își dezvăluie intenția de a continua acest proiect printr-un volum doi, foarte necesar pentru o mai cuprinzătoare panoramă a poeților transilvăneni și nu numai. În ceea ce privește volumul de față, trebuie știut că acesta cuprinde, în structura sa, 53 de eseuri dedicate poeților și încă două texte despre Crăciun, toate publicate inițial în săptămânalul ,,Foaia Transilvănă’’, în perioada noiembrie 2006-decembrie 2007. În ceea ce ne privește, am situa proiectul scriitoricesc al lui Dumitru Cerna într-o zonă a unei generoase deschideri, nu doar înspre poezie, ci și înspre critica literară, cu precizarea fermă că modul în care face critică literară Dumitru Cerna este unul întru totul debarasat de clișeele lingvistice tipice, de abordarea clasică, strânsă în tiparele convenționale bine cunoscute.//De fapt, Dumitru Cerna ne propune un preludiu ritualic al cunoașterii poeților, de care se apropie cu prietenie și înțelegere, coborând pe rând în universul lor liric, din care selectează și citează un poem semnificativ. În definitiv, Poeții este o carte al cărei discurs se desfășoară pe trei paliere diferite și totuși complementare, unul imagistic (fiecare eseu este ilustrat cu un portret sau o imagine emblematică pentru scriitorul prezentat), unul scriptic (comentariul propriu-zis) și unul poetic (poemul ilustrativ citat).//Dumitru Cerna dedică fiecărui poet un sugestiv crochiu literar, legând numele acestuia fie de generația sau gruparea literară căreia îi aparține, fie de revista unde activează (ori a activat), sau chiar pornind de la un moment al unor speciale întâlniri și prietenii. Rezultă, prin urmare, un discurs eseistic ce comunică o puternică impresie de autenticitate, o perfectă comunicare între viață și texte.//Într-o vreme a consumismului exacerbat și a unei predominante lucrativități, unanim recunoscute, Dumitru Cerna creionează cu franchețe și dezinvoltură de artist, portrete pentru eternitate, readucând atenției figura unor importanți poeți, unii pe nedrept așezați într-o rece uitare. Chiar ușor selectivă (e doar un prim volum), această carte a poeților a izvorât dintr-o necesitate a prezentului de a sublinia, poate desuet-romantic pentru unii, rolul creatorului și al poeziei, într-o societate. Căci, așa cum o înțelege Dumitru Cerna, Poezia deschide o cale regală, unică, specială, spre cunoașterea privilegiată, spre taina vieții ce se identifică până la o totală contopire cu Iubirea, așa cum se afirmă în următorul fragment: ,,Acum când vom oficializa, în sfârșit, relația aproape incestuoasă cu Europa, șansa salvării noastre este dobândirea iubirii, întemeierea unei civilizații a iubirii și administrarea tainei Poeziei.’’ (p. 26).//Poeții este, în această accepție, o carte a iubirii și prieteniei, a împăcării și solidarității. Cu toate acestea, cartea de față este pe deplin ancorată în real, atât prin unele subtile aluzii la actualitatea românească a vremii, cât și prin consemnarea unor impresii, opinii tranșante sau comentarii personale privind universul identitar al fiecărui poet prezentat. //Publicate mai întâi în presa vremii, eseurile prezentului volum sunt, așa cum spuneam anterior, legate prin comentarii de substrat, adesea ironice, de actualitatea cultural-politică a momentului: ,,Citind poezia românească și, implicit, pe cea clujeană de ieri ori de azi, nu se poate să crezi că Europa ne-a făcut vreo concesie la începutul acestui an (2007). La înalta părtășie europeană la care am fost chemați, cred că noi suntem cei care au adus nu numai vinul, ci și anafura.’’ (p. 32).//Dumitru Cerna surprinde, în sintagme foarte plastice, originale, ce-i dezvăluie formația de poet, portrete ce înfruntă timpul, furnizând totodată valoroase informații de istorie literară și propunând, într-o retorică a lentorii, aproape clasică de această dată, cunoașterea și accesul la o configurație de semnificații și mesaje, specifice fiecărui poet în parte. Jocul intertextualității funcționează din plin în eseurile lui Dumitru Cerna, justificându-i dorința de a oferi fiecărui context poetic analizat complexitate și profunzime, fără a situa expres scriitorii în cauză pe o scară a ierarhiei valorice.//Deschizându-se sub cupola întemeietoare a poeziei lui Lucian Blaga, această carte ce instituie atmosferă și tonalitate de ceremonial, se încheie, după un interesant periplu prin creația poetică a unor importante nume literare (din care mă feresc să citez tocmai pentru a nu-i avantaja pe unii și a-i nedreptăți pe alții), cu un sugestiv și afabil portret dedicat lui Virgil Leon, portret ce, după părerea noastră, redă în chip inspirat, hibrisul de trăsături ce definesc personalitatea autorului însuși, pe care, într-un sincer exercițiu de admirație, i-l dedicăm: ,,om admirabil, exersându-și generozitatea subtil, așezat, calm, manifestând în relația cu ceilalți un cult întemeietor al prieteniei, înțelegere caldă, implicată, ajutătoare, chiar mesianică.“(p. 175).//Cu o candoare și o eleganță anume, proprie, Dumitru Cerna știe să întâmpine și Poezia, și Poeții, în cinstea cărora oficiază ritualul prieteniei și solidarițății creatoare, asumându-și el însuși condiția de poet, călător spre centrul lumii, dar și de avizat interpret și lucid observator al destinelor umane în dramatica lor metamorfoză. (În apropierea poeților, Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul XI, nr. 2-4 (42-44), decembrie 2009, pp. 184-185; În apropierea poeților, în volumul Lecturi în oglindă, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010, pp. 155-158)

 Petru POANTĂ. Teza de doctorat a lui Dumitru Cerna este o remarcabilă lucrare de istorie literară, satisfăcând principalele exigențe ale unui asemenea tip de cercetare. Se reactualizează, astfel, într-o imagine coerentă, o mare cantitate de informații bibliografice referitoare la viața și activitatea poetului, se documentează adeseori la surse originare, elucidând unele episoade obscure din viața lui Cerna, după cum, corectează polemic anumite interpretări greșite ale unor biografi. Biografia scriitorului nu este reconstituită însă strict documentaristic. Dumitru Cerna reușește să configureze aici traseele unui destin uman tragic, trasee care, într-un mod ingenios, sunt conjugate cu temele și obsesiile revelatoare ale operei. Așadar, lucrarea se structurează pe ambivalența existență-operă, acestea reflectându-se și transfigurându-se reciproc. Aș mai remarca apoi analiza corectă, deși succintă, a contextelor cultural-literare pe care le traversează Panait Cerna, precum și a „aventurii” spectaculoase a receptării critice a creației lui Cerna: de la construirea imaginii unui tânăr genial, la confiscarea ideologică a operei, până la marginalizarea cvasi-totală. În sfârșit, trebuie menționată reactualizarea și valorizarea celor două studii „îngropate” în presa vremii, cel despre Eminescu și cel despre „Faust” al lui Goethe; la care se adaugă și descoperirea câtorva poezii neincluse în niciunul dintre volumele editate. Prin urmare: o lucrare solidă, doctă, dar în aceeași măsură scrisă și cu o sobră vibrație afectivă. (Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 1-2 (37-38), iunie 2008, p. 127; Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, p. 35; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, p. 413; ediția a II-a, 2010, p. 424).

 Mircea GOGA. Dacă locul nașterii unui poet intră în alchimia creației lui, comuna Cerna se poate mândri cu doi poeți de seamă: Panait Cerna și Dumitru Cerna. Cu o deosebire însă: cel dintâi a dispărut la doar 31 de ani, o promisiune așadar, cel de-al doilea e un destin împlinit în literatura română. Devoțiunea și iubirea exemplare ale amândurora pentru pământul natal au mers până la asumarea filială a numelui comunei ca pseudonim literar.//Gestul onorant și generos al lui Dumitru Cerna de a se apleca asupra vieții și operei poetului junimist și de a-i dedica într-o teză de doctorat cea mai competentă, profundă și valoroasă cercetare, face din Cititor un privilegiat.//Într-un spațiu predestinat marilor tragedii, cum e cel românesc, nici literatura nu putea avea o față senină. De la Vasile Cârlova și până la nouăzecistul Cristian Popescu, ca să ne referim la ultimele două veacuri, atâtea și atâtea destine literare persecutate de nenorocul devenit emblematic pentru „ființa mioritică” au fost spulberate fie înaintea chiar a confirmării, fie în plină perioadă de creație. Poetul Dumitru Cerna se arată pe deplin conștient de faptul că noi, românii, nu ne putem permite să irosim în ignorare ori în uitare niciun destin literar, iar pe acela al consăteanului său, cu atât mai puțin. De aceea înclin să cred că Dumitru Cerna, prin studiul de față, îi omagiază pe toți acei scriitori români nerăsfățați de soartă, cărora însă le datorăm minunea vârfurilor literaturii române. Împreună ne-au cizelat sufletul etnic și prin ei toți literatura română excelează în literatura universală.//Lucrări critice sumare și superficiale „celebrează” sărăcăcios și neinspirat majoritatea scriitorilor români. Ele continuă să condamne Cititorul la o receptare anevoioasă și precară. O conștiință superioară, generoasă și nobilă, poetul Dumitru Cerna, ne răscumpără vinovăția și inconștiența naționale. Teza sa de doctorat inserează în peste 400 de pagini, într-o ordine cronologică, biografia și poezia scriitorului de la „Convorbiri literare”, aducându-i lumina unei judecăți obiective și cum nu se poate mai competente. Ea îi redă celui ce a preluat filonul eminescian, pentru a-l conduce spre Goga și Blaga, ceea ce se ignora sau se pierduse: poezii nepublicate, documente inedite, aspecte necunoscute (de la restabilirea adevăratului debut, de pildă, până la restituirea dimensiunilor ocultate de către Valeriu Râpeanu și Ion Dodu Bălan, în abordările anterioare ale universului poetic în discuție, anume spre a-l recupera ca poet de astânga, câtă vreme, în fond, Panait Cerna a scris o poezie religioasă și filosofică), bibliografia și comentariile asupra operei panaitcernene etc. Toate sunt absolut indispensabile înțelegerii, aprecierii și evaluării corecte ale operei cercetate în patrimoniul literar național. Valoarea cercetării se mai impune prin abordarea vieții și operei unui poet de către un alt poet, singurul capabil, cu iubirea și cu harul lui și din interiorul actului de creație, să reveleze esența geniului investigat. De asemenea, teza abordează pentru prima oară destinul de teoretician și de critic literar al lui Panait Cerna și, printr-o demonstrație temeinică, îi fixează locul în istoria poeziei românești, în literatura română.//Dată fiind contribuția extrem de importantă a lucrării poetului Dumitru Cerna, un adevărat model în abordarea vieții și operei unui scriitor, considerăm că editarea ei va constitui un eveniment literar și o bucurie pentru împătimiții de poezie, iar nouă ne prilejuiește plăcerea de a-l felicita pentru excepționala-i reușită. (Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 1-2 (37-38), iunie 2008, pp. 127-128; Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, pp. 35-36; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 413-414; ediția a II-a, 2010, 424-425).

 Ion CRISTOFOR. Autorul tezei de doctorat, poet și eseist născut în Cerna, județul Tulcea, a devenit cunoscut în literatura actuală sub pseudonimul Dumitru Cerna. Poetul, membru al Uniunii Scriitorilor, s-a remarcat prin eleganța liricii sale, de un rafinament necăutat, prin nota originală, inconfundabilă. A publicat câteva volume de poezie la edituri prestigioase, cărțile sale fiind bine primite de critica literară. Unul din volumele sale, Poeme dobrogene, evocă spațiul geografic și spiritual în care s-a format și Panait Cerna. Câțiva ani, poetul și autorul tezei de față a condus o prestigioasă revistă de cultură și artă, „Grai”, care a realizat câteva numere monografice, remarcabile, cum ar fi cel dedicat lui Ioan Alexandru. A publicat eseuri și articole de critică literară în mai multe reviste de cultură, dovedind o bună informare precum și o eleganță particulară a expresiei. În ultimii ani, a publicat numeroase articole dedicate vieții și operei lui Panait Cerna, mai ales în revista clujeană „Cetatea culturală”, mici studii ce dovedesc pasiunea pentru cercetarea unui autor intrat, din păcate, într-un con de umbră al istoriei literare.//Poetul și eseistul Dumitru Cerna a preluat acest pseudonim din venerația pe care o poartă atât locurilor sale de baștină cât mai ales amintirii poetului Panait Cerna. A editat acum câțiva ani un studiu al lui Panait Cerna, Eminescu și Faust (Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2001), cu o prefață de Petru Poantă, prin acest gest încercând să aducă în actualitate activitatea literară a unui poet înzestrat, al cărui sfârșit tragic, prematur, a încheiat o carieră care se anunța strălucită.//Lucrarea de doctorat a lui Dumitru Cerna constituie indiscutabil cae mai valoroasă cercetare de până acum, dedicată poetului Panait Cerna. Biografia sa este reconstituită cu minuție, pe baza a numeroase documente culese din arhive, multe dintre ele fiind inedite. Dumitru Cerna a recuperat din paginile unor reviste uitate, adeseori ignorate de cercetătorii de dinaintea sa, contribuția lui Panait Cerna la o literatură care trăia sub influența eminescianismului. De altfel, unul dintre cele mai consistente capitole se intitulează Epigonismul eminescian. Contribuțiile sale aplicate la poezia lui Panait Cerna sunt fine și nuanțate, dovedind o certă înzestrare critică. Remarcăm aici câteva din capitolele cele mai elaborate: 1897. Adevăratul debut în revistă. Începutul activității literare, Poezie și revoltă, Panait Cerna, critic și teoretician literar, Poezii cenzurate, necunoscute sau necuprinse în volum etc. //Masivă, bine documentată, remarcabilă prin vasta documentare relativă la biografia tragică a lui Panait Cerna, dar și prin analizele aplicate pe text, această lucrare trebuie salutată ca o remarcabilă reușită științifică. (Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 1-2 (37-38), iunie 2008, pp. 128-129; Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, pp. 36-37; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, p. 415 ; ediția a II-a, 2010, p. 426).

 Marcel MUREȘEANU. Obstinația cu care autorul acestui studiu s-a apropiat de opera lui Panait Cerna vreme îndelungată, într-o mișcare circulară din ce în ce mai strânsă, ca și cum ar fi vrut să nu lase nimic esențial în afara exegezei sale, vine, cu siguranță, dintr-o irepresibilă forță afectivă, care-l așază în preajma unui destin tragic.//Demersul său câștigă originalitate și prin fericita coincidență ca amândoi au supt aerul aceluiași topos și au fost locuiți, la rându-le, de „viața secretă” a Măcinilor și de același „joc al ielelor” de sub un orizont al marginilor de apă și piatră.//O documentare negrăbită, o cercetare asiduă, pusă sub semnul timpului biografiei și al operei, niciuna vastă, dar amândouă exemplare pentru o viețuire atât de scurtă, dau substanță unei construcții critice pe cât de simple și de transparente, pe atât de subordonate ideii că gestul recuperator era imperios necesar.//„Azi – zicea George Călinescu, cu aproape șapte decenii în urmă – Panait Cerna nu ne mai apare decât ca un poet nerealizat, trudnic în lupta cu limba, conceptual, oratoric, banal și arid în metaforă, deși cu o undă de sublimitate pe alocuri (subl.m.)”.//Ei bine, Dumitru Cerna n-a făcut pasul înapoi în fața acestor, în aparență, atât de tranșante afirmații ale marelui critic. Meritul său este acela de a fi regăsit și de-a fi pus în mișcare „unda de sublimitate” a poeziei lui Panait Cerna, ceea ce nu e deloc puțin.//De fapt, parcă răzgândindu-se, George Călinescu scria, pe aceeași pagină, precaut și profetic, fără teama de-a se contrazice: „Nota specifică a poetului (Panait Cerna, n.m.) e rară în poezia noastră”.//Ca într-o odă a bucuriei, la întâlnirea cu Panait Cerna al lui Dumitru Cerna, versurile eliberate de timpul-plumb ale celui dintâi://„Ci în iubire tânără, bogată,//Îmbrățișăm pământul, lumea toată”. (Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 1-2 (37-38), iunie 2008, p. 129; Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, p. 37; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 415-416; ediția a II-a, 2010, pp. 426-427).

 Ioan BIZĂU. Consider că lucrarea, elaborată de către Domnul Dumitru Cerna, răspunde exigențelor  academice actuale impuse unei teze de doctorat. În fapt, este vorba despre o cercetare serioasă, remarcabilă atât prin documentarea vastă, cât și prin analizele pătrunzătoare și deschiderile exegetice în care s-a concretizat această documentare. Fiind preocupat de opera și destinul poetului Panait Cerna de multă vreme, Dumitru Cerna reușește să ofere istoriei noastre literare cea mai amplă și valoroasă monografie dedicată până în prezent poetului pe care mulți dintre contemporanii săi îl vedeau realizat în succesiunea lui Eminescu și Vlahuță.//Cantitatea impresionantă de informații bibliografice referitoare la viața și creația literară ale lui Panait Cerna, documentarea serioasă, raportată adeseori la surse de primă mână, elucidarea unor episoade mai puțin cunoscute astăzi din viața acestuia, la care se adaugă încercarea de a corecta interpretările greșite din unele biografii marcate ideologic, sunt virtuți care se cuvin a fi subliniate. Angajamentul lui Dumitru Cerna de a reconstitui biografia poetului și cazului literar Panait Cerna este finalizat cu minuțiozitate și onestitate, în baza unui important fond de documente culese din arhive, multe dintre ele inedite. Iar din paginile unor reviste literare uitate, a recuperat contribuția lui Panait Cerna la o literatură ce trăia pe de o parte în conul de umbră al epigonismului eminescian, iar pe de altă parte făcea deja experiența cristalizării unor curente culturale și orientări artistice noi. Analiza succintă a contextelor cultural-literare pe care le-a traversat Panait Cerna, de la imaginea tânărului genial, la instrumentalizarea ideologică a operei sale și, în fine, la marginalizarea nemeritată din ultimele decenii, sunt tot atâtea deschideri de care istoria noastră literară avea nevoie.//Articulată pe ambivalența existență personală – operă literară, lucrarea de istorie și critică literară a lui Dumitru Cerna ne oferă radiografia unui destin tragic, pentru care simțim înțelegere și compasiune. Cercetătorul fixează competent, și mai ales sentimental, locul lui Panait Cerna în istoria poeziei și criticii literare românești, reușind să-l definească în ceea ce a însemnat „nota specifică” a lui, la care s-a referit în treacăt G. Călinescu. Merită a fi remarcat efortul cercetătorului de a redescoperi și valorifica ipostaza de teoretician și critic literar a lui Panait Cerna. Este vorba despre reactualizarea celor două texte importante pentru biografia poetului, anume studiul consacrat lui Eminescu și cel despre Faust-ul lui Goethe, pe care Dumitru Cerna le-a și editat de altminteri în cursul anului 2001. De asemenea, se cuvine a fi remarcat capitolul consacrat poeziei de inspirație religioasă și filosofică a lui Panait Cerna, prea puțin cunoscută cititorilor din ultima jumătate de veac. De altfel, se știe că în epoca sa Panait Cerna era considerat ca un poet capabil să ducă mai departe lirica filosofică a lui Eminescu. La aceasta se adaugă descoperirea câtorva poezii necunoscute ale poetului pe care Mihail Dragomirescu îl compara pur și simplu cu Eminescu, sau care n-au fost incluse în volumele publicate până la data finalizării acestei cercetări.//Lucrarea se dovedește a fi mai mult decât un exercițiu academic formal, așa cum se întâmplă tot mai frecvent în mediile universitare, reușind să deschidă o perspectivă vie și cuprinzătoare asupra unui poet înzestrat, al cărui sfârșit tragic (pe când abia împlinise treizeci de ani), a încheiat o carieră literară ce se anunța strălucită. Este clar că Dumitru Cerna nu s-a rezumat la alcătuirea unei teze doctorale de circumstanță, pe cât de încărcate cu referințe bibliografice (mai mult sau mai puțin utile), pe atât de lipsită de înțelegere în ceea ce privește troposul personalității studiate și spiritul epocii în care această personalitate s-a format și s-a afirmat. Prin lucrarea sa, Dumitru Cerna face dovada înzestrării interioare de a pătrunde cu înțelegere în orizontul vieții și creației poetului „trudnic în lupta cu limba”, cum îl definea G. Călinescu, reușind să realizeze o biografie literară valoroasă.//Dacă fiecare generație de cititori și cercetători este îndreptățită să cunoască secvențele semnificative ale istoriei noastre literare, cu luminile, dar și cu speranțele ei neîmplinite, demersul recuperator al Domnului Dumitru Cerna era necesar. (Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 1-2 (37-38), iunie 2008, pp. 129-130; Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, pp. 38-39; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 416-417; ediția a II-a, 2010, pp. 427-428).

 Ioan CHIRILĂ. În conformitate cu uzanțele impuse de Regulamentul Școlilor doctorale, candidatul la titlul de doctor în filologie/ litere, distinsul domn Dumitru Cerna m-a nominalizat în grupul celor douăzeci de lectori, onorându-mă în chip deosebit prin aceasta. Drept care m-a determinat să lecturez cu multă atenție și deosebită plăcere elaboratul său doctoral, realizat sub îndrumarea științifică a ilustrului prof. univ. dr. Constantin Cubleșan, lectură în baza căreia fac următoarele precizări. Elaboratul doctoral este acurat alcătuit, în conformitate cu normele metodologice specifice, în sensul acoperirii în chip deosebit, și marcat de dorința exhaustivității, subiectul abordat. Lucrarea este constituită din 13 capitole care epuizează cronosul vieții poetului, dar și marca sa lăsată în cadrul literaturii române și în scrierile analitice derivate. Autorul transcende ipostaza reconstructorului documentar al unei biografii, ne oferă ample descrieri thopos-logice: satul cu tradițiile sale vii și cu mărcile religioase și culturale specifice/ speciale/ particulare, caracter prin care au influiențat formarea literară a subiectului; Brăila; fărâme din București. Viena, Heidelberg, Berlin; descrieri prin care își dezvăluie propria forță de creație literară. Reconstituie drumul educației subiectului și sfera de colaborare scriitoricească a acestuia, prieteniile și comunicările deosebite, dar surprinde unele note de tragism, de durere și însingurare prin care P. Cerna a fost nevoit să treacă și pe care el însuși parcă le resimte și azi. Ne oferă, credem noi, și o evaluare obiectivă a activității sale pe care o și prezintă ca piesă fundală a literaturii române.//Este o remarcabilă lucrare de istorie literară prin care ne este prezentată în chip coerent o importantă pagină: Panait Cerna, un poet mai mult decât un autor al „liricii de idei”. Documentarea este vastă și cu nuanțe de inedit, mă gândesc numai la actul de identificare a filonului eminescian, dar nu numai. Lucrarea de față se va impune în cadrul literaturii de specialitate, ea oferă o corecție necesară făcută unui destin tragic al literaturii, al liricii românești. (Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 1-2 (37-38), iunie 2008, p. 131; Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, p. 39; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, p. 418; ediția a II-a, 2010, p. 429).

 Irineu POP BISTRIȚEANUL. Poetul Dumitru Cerna a scris o frumoasă lucrare, a cărei citire ne oferă o adevărată desfătare intelectuală și spirituală. În această lucrare documentată, el prezintă personalitatea poetului Panait Cerna, consăteanul său „de pioasă amintire”. Astfel, autorul urmează îndemnul paulin: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri” (Evrei 13,7).//Volumul acesta, rod al unei cercetări stăruitoare, este o contribuție valoroasă la cunoașterea biografiei unui destin, însemnat cu pecetea crucii. Prin acesta, noi primim, implicit, imbold sî-i omagiem pe scriitorii și cărturarii noștri care, prin valorificarea talanților (cf. Matei 25, 20-21), au îmbogățit patrimoniul literar autohton și au înfrumusețat spațiul nostru etnic.//Dumitru Cerna ne face cunoscute viața și poezia lui Panait Cerna, revelând măreția acestui ilustru poet și fixându-i locul în istoria poeziei românești. Reușește să facă aceasta ca unul care, prin comuniune și contemplație, a intrat în legătură cu prezența spirituală a lui Panait Cerna. Aici se validează cuvintele psalmistului David: „Adânc pe adânc cheamă” (Psalm 41,9). Salut cu bucurie o astfel de izbândă științifică și îl consider pe Dumitru Cerna vrednic, „Vrednic este lucrătorul de plata sa!” (Luca 10,7). (Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 1-2 (37-38), iunie 2008, pp. 131-132; Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, p. 40; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 418-419; ediția a II-a, 2010, pp. 429-430)

 Mircea BORCILĂ. Această lucrare marchează, după convingerea mea, un reper important în studiile noastre literare. Lucrarea furnizează, înainte de toate, cea mai temeinică explorare monografică asupra vieții și operei unuia din cei mai pe nedrept uitați poeți ai literaturii române. Dumitru Cerna reconstruiește, cu o impresionantă documentație, contextul istorico-cultural în care s-a ivit creația lui Cerna și surprinde, ca niciun alt critic român de până acum, acea „notă specifică” a poetului, pe care George Călinescu o aproxima drept „rară în poezia noastră”.//Din punctul nostru de vedere, aspectul de cel mai mare interes și de pregnantă actualitate din investigația domnului Dumitru Cerna este cuprins în capitolul intitulat Lirica de idei. Primul tratat de poetică din cultura română. Autorul realizează, aici, un foraj de profunzime asupra unui text teoretic excepțional, trecut cu vederea de majoritatea poeticienilor români actuali, inclusiv în eforturile lor de reconstrucție a istoricului acestei discipline în cultura noastră. Capitolul domnului Dumitru Cerna se impune, în acest context, ca un aport valoros și revelator. (Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 1-2 (37-38), iunie 2008, p. 132; Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, p. 40; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, p. 419; ediția a II-a, 2010, p. 430)

 Marta PETREU. Dumitru Cerna, cunoscut în mediile literare clujene, este un pasionat de literatură, în toate ipostazele în care există aceasta: adică, este pasionat de textul literar și de biografia/ persoana celui care l-a produs, de creația altora și de creația sa, de poezie precum și de înțelegerea și comentarea ei. Lucrarea sa despre Panait Cerna este o bună probă pentru interesul neexclusivist, rațional și intuitiv, al domnului Dumitru Cerna, față de o figură promițătoare a literaturii poetice de la începutul secolului al XX-lea. Alegerea temei este și un act de „patriotism local” – amândoi poeții, Cerna întâiul și Cerna al doilea, ca să zic așa, având aceeași obârșie –, și un act de narcisism, mediat de numele amândurora, și un act de cercetare serios, înălțat pe această motivație afectivă. Demersul cercetătorului înaintează tacticos, de la biografie spre operă, recompunând din tușe complicate figura lui Panait Cerna, cel pe care eu unul îl țineam minte până acuma numai ca un episod din biografia lui Caragiale (acesta, afectuos cu Panait Cerna ca și cu unul din tinerii culți din preajma lui ), și mai puțin prin propria lui biografie. Lucrarea domnului Dumitru Cerna despre Panait Cerna umple cu siguranță un gol în istoria literară și se cuvine salutată ca atare. O cercetare îndelungată și pasionată l-a dus pe autor la câteva descoperiri de istorie literară – de pildă, corectează data debutului lui Panait Cerna, descoperă poezii până acum necunoscute etc. – care vor intra cu siguranță în circuitul istoriei literare românești. (Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, pp. 44-45; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, p. 119; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 419-420; ediția a II-a, 2010, pp. 430-431)

 Gelu NEAMȚU. Cartea lui Dumitru Cerna este o lucrare de istorie literară de o deosebită importanță, o cercetare serioasă asupra vieții și operei unui scriitor care a marcat începutul secolului al XX-lea, prin strălucita sa prestanță intelectuală. Acum aproape uitat, Panait Cerna este reactualizat și revalorizat, o mare cantitate de informații bio-bibliografice referitoare la viața și activitatea sa este folosită de Dumitru Cerna în documentarea lui de la sursă, insistând asupra unor episoade misterioase din viața lui Cerna și corectând, adesea polemic, interpretările unor biografi grăbiți. Bunăoară, datele debutului în revistă, preluate greșit și perpetuate astfel chiar și azi, își găsesc, în sfârșit, adevărata lor identitate. Biografia scriitorului nu este reconstituită însă strict documentaristic. Dumitru Cerna, implicându-se aproape sentimental în comentariul său, reușește să stabilească coordonatele unui destin uman tragic, coordonate care, într-un mod cu totul aparte, sunt încorporate în temele și obsesiile revelatoare ale operei literare a lui Panait Cerna. Construită pe două repere fundamentale, existență-operă, acestea se contaminează reciproc, autorul realizând o montiură delicată și spectaculoasă, chiar surprinzătoare. Remarcabilă este analiza corectă, deși oarecum sedusă de verbul transfigurat al autorului – el însuși poet – a cadrului cultural-literar în care s-a dezvoltat Panait Cerna, atâta cât viața foarte scurtă i-a permis-o, precum și a receptării critice contradictorii la care a fost supus, de la excesele înălțării pe un piedestal prea înalt, până la coborârea lui în „lumi străine”. Valoroasă este demonstrația autorului în a stabili valoarea de teoretician a lui Panait Cerna, chiar în detrimentul poetului, dar și contribuția, evidentă, de a-l „scoate” pe poet din îngustele rame în care fusese așezat, acelea de poet social, chiar de stânga, Dumitru Cerna relevând latura pregnant religioasă a poeziei lui Panait Cerna, depistabilă chiar și în lirica de iubire, așezându-l, astfel, într-un nou context literar-artistic. O lucrare interesantă, prima de anvergură despre Panait Cerna – încercări minore fiind semnalate în decursul celor aproape 100 de ani de la moartea sa prematură. (Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, p. 43; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, p. 118; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, p. 420; ediția a II-a, 2010, p. 431)

 Aurel CODOBAN. Lucrarea lui Dumitru Cerna are meritul de a aborda tema propusă cu o metodologie aplicată, de detaliu și exhaustivă. Într-adevăr, nucleul cercetării este unul biografic, dar examinează clasic copilăria, anii de formare, evoluția literară, dar lui i se alătură nu numai cuvenita trecere în revistă a edițiilor de poezii, a „poeziilor cenzurate, necunoscute sau necuprinse în volum”, dar și o particulară și aprofundată investigare a poeziei de inspirație religioasă și filosofică a poetului. În consecință și în finalul lecturii, imaginea poeziei lui Panait Cerna este produsă prin procedeul hermeneutic de intertextualizare a dimensiunii existențiale a biografiei cu dimensiunea poetică a creației sale. O notă cu totul particulară pentru acest nucleu clasic biografic al lucrării este faptul că Dumitru Cerna își propune să investigheze destinul poetic al unui poet de care este apropiat ca loc al nașterii. Intervin astfel categoriile hermeneutice ale unui dublu Einfühlung: un poet este interogat din perspectiva altui poet, care, de asemenea, este originar din același loc. Rezultatul este o sensibilizare și o rafinare deosebită a procedurilor biografiei.//Metodologia biografică a cercetării este însoțită și de instrumente nu neapărat paralele, dar, cu siguranță, convergente în direcția deplinei recuperări existențial-poetice a imaginii unui poet în istoria literaturii române. Astfel, un capitol analizează cu precădere poezia de inspirație religioasă și filosofică a lui Panait Cerna, ceea ce reprezintă o tipică investigație de estetică și critică literară. Apoi, în fapt, trei capitole sunt dedicate atentei examinări a teoriei poetice a lui Panait Cerna și a aplicațiilor critice pe care acesta le face, ceea ce aduce în plus procedeului biografic o analiză logico-teoretică a textelor. În fine, două capitole reprezintă procedee clasice de istorie literară: examinarea atitudinilor criticii literare față de poezia lui Panait Cerna și situarea poetului în contextul istoric al literaturii române. (Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, pp. 43-44; Tulcea, “Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, pp. 118-119; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, p. 421; ediția a II-a, p. 432)

 Mihai MARINACHE. Prezenta lucrare, rod al unei îndelungate cercetări dublată și de o neostoită pasiune pentru subiectul abordat, umple un gol, resimțit astfel de multă vreme, în istoria noastră literară. Concepută în treisprezece capitole ample, lucrarea își propune, – și  reușește strălucit să o facă, – să străbată minuțios, corectând și nuanțând, destinul omului și poetului-filosof Panait Cerna. Bibliografia imensă a temei este asimilată, selectată și valorificată critic, demonstrând astfel capacitatea de subtilă interpretare a datelor, o fină intuiție privind elucidarea unor aspecte delicate din viața poetului și, nu în ultimul rând, subtile și definitive delimitări de opiniile și viziunile critice dominatoare, timp de decenii, în câmpul istoriografiei noastre literare. Datele și afirmațiile diverșilor investigatori, mai apropiați sau mai îndepărtați de personalitatea lui Cerna, sunt supuse vizorului critic, verificate din mai multe surse și selectate acelea care rezistă adevărului.//Luptând, cel mai adesea, cu poncifele instalate suveran în articolele și prefețele unor ediții „critice”, reluate și repetate obositor și delirant cu prilejuri festive, dl. Dumitru Cerna nu se sperie de abundenta mitologie așternută în jurul numelui poetului și teoreticianului care a realizat primul tratat de poetică din cultura română. Cu o pregătire solidă în domeniul hermeneuticii, el însuși poet talentat și cu vocația delimitării de modelele tiranice, autorul lucrării clarifică aspecte controversate, esențiale ale vieții și operei lui Panait Cerna, amendând opiniile superficiale și minimalizând deseori opțiuni critice lipsite de substanță. Aduce, astfel, noi puncte de vedere, prezentând și alte dimensiuni ale liricii lui Cerna (poezii cenzurate, necunoscute, necuprinse în volum, poezia de inspirație religioasă și filosofică); evidențiază și argumentează convingător ipostaza de teoretician și critic literar a poetului (dl. Dumitru Cerna este editor, după multe decenii, al studiilor poetului despre „Faust”, Eminescu); analizează cu un ochi proaspăt „Lirica de idei” într-un capitol cu totul special, readucând în prim-plan și demonstrând actualitatea și justețea multor idei din teza lui de doctorat. Nu în ultimul rând, un loc important în această lucrare îl ocupă corespondența Cerna, atât de mult timp neglijată și, deci, insuficient valorificată și puțin cunoscută.//Capitolul XIII („Locul lui Panait Cerna în literatura română”) se remarcă prin originalitate, rezultată din delimitări, argumentație pertinentă, susținerea și pledoaria unor noi puncte de vedere.//Strădania d-lui Dumitru Cerna ni-l restituie pe adevăratul poet și filosof Panait Cerna, omul cu un destin tulburător și artistul mângâiat, fie și pentru o clipă din scara eternității, de aripa geniului. (Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, p. 45; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, p. 120; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 421-422; ediția a II-a, 2010, pp. 432-433)

 Ionuț ȚENE. Numai un poet poate înțelege resursele intime ale creației altui poet. Dumitru Cerna este un fiu al Dobrogei, un poet pentru care pământul natal este parte a metaforei sale. Este autorul celebrelor Poeme dobrogene, o sinteză etno-poetică a ținutului multicultural, unic și magic de la Pontul Euxin. Născut în comuna Cerna a marelui înaintaș Panait Cerna, el a retrăit, sub cerul de peruzea al Dobrogei, copilăria poetului. De aceea, există o tainică legătură, peste timp, între poeții Panait Cerna și Dumitru Cerna. Îi leagă motivele, metaforele și ideea de poezie plămădite în același weltanschauung arhetipal de tip jung-ian. Nu întâmplător „mâna destinului” a făcut ca poetul Dumitru Cerna să elaboreze științific și cu asiduă acribie o lucrare remarcabilă despre poetul Panait Cerna. Ei sunt frați de cruce în poezie. Numai un poet se putea apleca cu empatie peste meandrele tainice ale laboratorului creației unui alt poet. Dumitru Cerna aduce în studiul său o altă fațetă sau lumină asupra operei lui Panait Cerna. Dacă până la Dumitru Cerna, critica literară a văzut în Panait Cerna un poet social sau strict intimist, un creator de atmosferă provincială, cercetătorul-poet de azi descoperă latura religioasă din opera literară a acestuia. Noutatea constă în transcenderea lui Panait Cerna ca poet al ideilor filosofice și al gândirii școlii germane, spre teologul ascuns al poeziei religioase de factură ortodoxă. Dumitru Cerna nu-l vizualizează ca militant religios, ci descoperă simboluri religioase ascunse, plămădite din creștinismul primar al Dobrogei Sfântului Andrei. Ineditul cercetării filosofice a lui Dumitru Cerna oferă consistența asupra interpretării operei poetice a lui Panait Cerna, prin latura religioasă, neînțeleasă și neluminată de criticii literari de până acum. Receptarea lui Panait Cerna numai ca epigon social al lui Mihai Eminescu a umbrit personalitatea acestei personalități complexe a debutului de secol XX. Autorul lucrării pune iubirea ca mister cosmic în centrul creației poetice a lui Panait Cerna. Prin iubire opera lui Panait Cerna anunță Poemele luminii ale lui Lucian Blaga. Contribuția lui Dumitru Cerna asupra vieții și operei lui Panait Cerna este substanțială și contribuie la crearea unui portret literar autentic asupra poeziei românești de la începutul secolului XX, care anunță fecundele creații poetice revoluționare ale lui Lucian Blaga și Tudor Arghezi. (Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, pp. 42-43; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, pp. 117-118; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 422-423; ediția a II-a, 2010, pp. 433-434)

 Ovidiu PECICAN. În programul de mare amploare și adâncă cuprindere lansat de criticul și istoricul literar Mircea Zaciu odată cu conceperea – împreună cu poetul și editorul Al. Căprariu – a colecției de carte Restituiri, relevarea complexității și bogăției literaturii române avea nu sensul clasic, al stimulării creativității literare a zilei, ci, tocmai dimpotrivă, aducerea la lumină a unor nume noi sau insuficient cunoscute, retipărirea unor opere mai puțin circulate și cunoscute sau a unor inedite valoroase. Socotesc că, din acest punct de vedere,  lucrarea semnată de domnul Dumitru Cerna se încadrează – ca și alte prețioase contribuții clujene și ardelenești, semnate de Ion Cristofor (Aron Cotruș), Gh. I. Bodea (Octavian Goga) ori Vasile Fanache (Lucian Blaga) – în programul zacian de valorificare optimă a moștenirii noastre literare aflate în vestibului unei asimilări critice metodice și consistente.//Autorul oferă o monografie așa-zicând clasică, în care interesul pentru faptul biografic se conjugă cu cel pentru bibliografie și unde opera este încadrată de contextul vieții refăcut cât mai scrupulos. Este o tentativă canonică, pedantă atâta cât îi stă bine unei lucrări academice prezentate la judecata unei comisii superioare, de relevanță universitară, dar în paginile căreia apetitul și pasiunea pentru literatură se regăsesc până la nivelul frazării. Cum o cultură se construiește pe asemenea masive contribuții, este tocmai ceea ce era necesar pentru relansarea discuției în jurul poetului Panait Cerna, expediat prea iute și prea adeseori cu epitetul de „microeminescian”, cu cel de „epigon al romantismului desuet” ori calificat drept poet minor, pur și simplu.//Lucrarea lui Dumitru Cerna redeschide subiectul cu temeritate, repunând în prim-planul interogației critice nu doar statutul unui poet român, fie el și cu rădăcini bulgare, ci și paradigma literară a unei epoci. Suntem, cu protagonistul prăpădit prea curând al lucrării, în plină curbură a timpului, când romantismul elegiac eminescian se dilua deja în producțiile lui Vlahuță, când „la belle époque” își dizolva ultimele resurse, conducând în țările oarecum marginale ale Europei de tipar occidental – cum era România – la imperialisme rizibile, scorțoase și contraproductive (a se vedea marșul din Bulgaria, în al doilea război balcanic, soldat cu epidemii necruțătoare și, ceva mai încolo, campania anului 1916, în Ardeal, cam festivistă și nepregătită logistic, respinsă radical de Puterile Centrale)... Dar și dintr-un timp care pentru Europa Centrală înseamnă o schimbare de paradigmă, de la pozitivismul de-acum depășit ca miză, la analitica și logica Cercului de la Viena și la psihanaliză. Tocmai de aceea, luarea în discuție critică a lui Panait Cerna poate deschide căi interesante de explorare a imaginarului unei epoci, condiționate în reprezentările sale de un paseism tradiționalist și ruralist, de visări patriotice și reverii erotice convenționale – semn, totuși, al formării consistente a unei mici burghezii naționale –, dar modelate și de contactele cu diverse segmente ale culturii apusene, asimilate după caz.//Dumitru Cerna izbutește în lucrarea sa nu doar să elucideze chestiuni importante legate de subiect, dar și să stârnească apetitul pentru noi interogații, ceea ce, la urma urmei, nu este nimic altceva decât rostul unei lucrări de calibru. (Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, pp. 41-42; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, pp. 116-117; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 423-424; ediția a I-a, 2010, pp. 434-435)

 Alin-Mihai GHERMAN. Rod al unei coincidențe biografice – autorul lucrării s-a născut în satul dobrogean al cărui nume a fost luat ca pseudonim literar de poetul Panait Cerna, dar și al interferenței unui univers poetic (domnul Dumitru Cerna este el însuși poet) cu lumea poeziei creată la îngemănarea secolelor al XIX-lea cu cel de-al XX-lea.//Scriitor „clasat” de istoria literară, aflat între generația marilor clasici și cea a poeților interbelici, Panait Cerna necesita o rediscutare a dimensiunii operei sale din perspectiva pe care un secol de la moartea poetului o oferă unei analize obiective. De aceea, unul din meritele acestei lucrări este însăși reanalizarea biografiei și operei acestui scriitor, fapt care poate fi foarte generoasa sursă a eliminării unor aproximații, a reintegrării sale într-un context pe care, trecerea timpului, ne face să îl vedem diferit de imaginea consacrată, dar, mai ales, de înțelegere a dinamicii evoluției sale artistice, cu toate urcușurile și coborâșurile acesteia, Panait Cerna fiind văzut până acum, îndeobște ca un moment plan al literaturii noastre.//Bazată pe o minuțioasă cercetare, lucrarea oferă multe informații inedite – multe din ele ignorate de istoricii literari – dar, mai ales, o lectură atentă și dăruită a operei și înțelegerea vectorilor creației pe care moartea prematură a întrerupt-o într-un moment în care, se pare, limbajul poetic al lui Panait Cerna era într-o profundă schimbare. Opunând imaginii unui Cerna posteminescian, aservit direcției „Convorbirilor literare” care, odată ieșite de sub patronajul direct al lui Titu Maiorescu acorda o atenție mai puțin pronunțată literaturii, lucrarea domnului Dumitru Cerna oferă o imagine în care un romantism târziu – e adevărat, în primul rând de sorginte eminesciană – care se combină cu parnasianismul, anticipând, astfel, direcția modernă a literaturii noastre interbelice. Și nu în ultimul rând sunt relevate dimensiunile de originalitate, fapt care transformă opera lui Panait Cerna într-un spațiu artistic complex.//Structurată pe vectorul biografic, lucrarea urmărește cronologic evoluția poetului din modestul sat dobrogean până în Capitală și, de aici, în lumea universităților germane, autorul subliniind, pe bună dreptate, că fiecare etapă biografică este însoțită de una echivalentă a creației, arcul frânt al existenței fizice, lăsând spațiu supoziției direcțiilor pe care s-ar fi putut dezvolta opera sa, dar și germenilor pe care aceasta a creat-o în scrierile altor poeți.//Autorul are meritul să fi descoperit și redefinit un univers poetic. (Tulcea, „Buletinul cultural Panait Cerna”, anul IV, nr. 1 (6), iulie 2008, pp. 40-41; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul X, nr. 3-4 (39-40), anul XI, nr. 1 (41), martie 2009, pp.115-116; în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 424-425; ediția a II-a, 2010, pp. 435-436)

• Mircea POPA. Lucrarea de doctorat, în varianta propusă pentru susținere, atestă o susținută muncă de documentare și interpretare mult îmbunătățită față de varianta anterioară. S-a lărgit substanțial cadrul documentar, s-au suplimentat unele capitole, s-a dat o turnură acceptabilă aspectelor de analiză critică. Există însă câteva aspecte minore, care încetinesc (dacă nu blochează chiar) fluiditatea lecturii. Ele ar putea fi expediate în note, deoarece au o relevanță cu totul exterioară fluxului biografic (Nunta la Cerna, Obiceiul botezului la Cerna, Măslinul Cernei, Biserica din Cerna) ca și o seamă de „mărturii” mai mult sau mai puțin autentice. Disputa cu Jeco Popov nu trebuie calificată „telenovelă”, ci dusă în chip elegant, ca dispută de idei. Există apoi și alte episoade biografice, cărora li se acordă o atenție exagerată („iluzia de a tenta nearătatul”?) etc.//Bibliografia trebuia organizată altfel: I. Opera poetului (pe genuri) și II. Referințe critice despre poet, III. Poezii. Revistele din perioada interbelică conțin foarte multe trimiteri la opera lui P. Cerna. O cercetare mai insistentă a indicilor de revistă ar fi fost profitabilă. (în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, p. 425; ediția a II-a, 2010, p. 436)

 V. FANACHE. Reexaminarea dosarului literar al scriitorului Panait Cerna are loc într-un moment care este pe cale să coboare într-o zonă definitivă de umbră personalitatea unui autor cu un destin controversat. De la cotele critice superlative, formulate la debutul său, emise, între alții, de Mihail Dragomirescu, în vremurile noastre s-a ajuns la evaluări convenționale, puțin favorabile, datorate unor interpreți de nivelul lui I. D. Bălan, Valeriu Râpeanu, F. I. Bociort, tributari unei viziuni critice înguste, numindu-i versurile adevărate „manifestări de luptă”. O încercare de schimbare a perspectivei estetice datorăm lui Petru Poantă, semnatar al unei prefețe la volumul Panait Cerna, Eminescu și Faust, apărut în 2001. Doctorandul Dumitru Cerna este pe bună dreptate sensibilizat de acest destin nemeritat, pe care, în cele peste 400 de pagini, sprijinindu-se pe o solidă informație, știe să-l retușeze într-o relatare obiectivă, în măsură să restituie locul real deținut de poet în literatura română. Domnia sa reconstituie în detaliu itinerariul biografic al poetului, inclusiv itinerariul poetic, într-un expresiv și convingător portret care merită un alt loc în ierarhia scrisului nostru literar. Efortul documentar considerabil care pune într-o relație activă, lămuritoare și precisă tot ceea ce ține de cunoașterea vieții poetului, dar și de valoarea scrierilor sale, ocupă un loc preponderent, demn de laudă. Informațiile folosite stabilesc etapele de formare a poetului, fără a se neglija contextul care le-a generat: nașterea, copilăria, părinții, controversata moarte a tatălui, legendele privitoare la satul natal etc. interesante și evocate cu farmec de povestitor sunt relatările unor obiceiuri legate de naștere, de botez, de căsătorie. Primii ani de școală îl obligă pe copilul de origine bulgară să învingă dificultățile învățării limbii române. Un handicap de care se va resimți limbajul viitorului poet. Cei șase ani petrecuți ca liceean la Brăila îi deschide inclusiv drumul spre poezie. Debutează în 1897 cu poezia Sonet, urmată de alte apariții. Un capitol este destinat activității literare din perioada brăileană, când, concomitent cu poezia, publică și cronici literare. Din 1900, Bucureștii devine pentru Panait Cerna orașul studenției. Pătrunde relativ repede în cercurile literare ale vremii, fără să ia în considerare doctrinele literare care le animă. Din 1901 colaborează la „Convorbiri literare”, dar și la „Sămănătorul”, cu poezii originale și traduceri. Student eminent, cu faimă de poet, nu are același succes în dragoste, un episod dramatic îi inspiră fermecătoarea poezie Logodna. Expuse fluent, toate aceste fapte de viață dau doctorandului prilejul unor glosări erudite, din care rezultă reușite pagini de atmosferă literară, specifică epocii. Sub titlul 1900, anul marilor poezii doctorandul abordează cu autoritate critică momentul de vârf în afirmarea poetului, reflectat într-o serie de creații importante, cele mai numeroase pe motive erotice. Argumentele sunt susținute de opiniile lui Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, Ibrăileanu, Al. Dima. În ansamblu, poezia erotică a momentului, cu formularea adecvată a doctorandului „este mai mult un omagiu al iubirii purtând masca lamentației”. De notat extensia comentariului despre poemul Plânsul lui Adam, considerat de Iorga „una din marile poezii ale literaturii noastre”. Orizontul tematic se diversifică în timp, prin includerea naturii și a meditației filosofice. E lăudat de Ion Pillat pentru poemul Șoapte. Mihail Dragomirescu se entuziasmează de poemul Către pace, socotindu-l o capodoperă, apropiat de valoare de creația eminesciană. Analizele lui Dumitru Cerna au turnura unui exercițiu onest de critica criticii, cu intenția de a înfățișa tabloul obiectiv al receptării creației unui poet insuficient prețuit.//Boala de care poetul ia act în 1905 (se constată prezența tuberculozei) schimbă radical climatul existențial al lui Cerna, în unul de resemnare în alternanță cu o puternică sete de viață. Sinteza lirică este exprimată în poemul Isus. Fidel traseului cronologic, doctorandul urmărește destinul lui Panait Cerna în Germania, unde ajunge cu o bursă de studii pentru un doctorat în filosofie. Protectorul său este același Titu Maiorescu, care cu ani în urmă încercase o experiență similară cu Eminescu. Studiile în Germania nu-i întrerupe activitatea literară, colaborările la reviste sunt apreciate de critici importanți, de Garabet Ibrăileanu, Ion Trivale, Ilarie Chendi ș. a. O bogată corespondență, citată pe larg de doctorand, atestă preocupările multiple ale poetului, informații despre cercetările sale, concentrate asupra lui Eminescu și asupra lui Goethe, dar în principal asupra tezei sale de doctorat intitulate Poezia de idei. Lucrarea d-lui Dumitru Cerna se realizează într-o structură care basculează între relatarea biografică și comentariul critic aplicat. În interiorul acestui demers abundă corespondența trimisă sau primită de poet, covârșitoare pentru înțelegerea resorturilor intime ale unei personalități complexe. La 18 iunie 1912, Cerna termină teza de doctorat, susținută un an mai târziu cu magna cum laude. 1913 este și anul morții poetului, la vârsta de 31 de ani. Ca o contrapondere morală, la acest eveniment funest, capitolul următor al tezei este consacrat unei laborioase analize a primului tratat de poetică din cultura română, încheiat cu puțin timp înainte de moarte. Având ca subiect lirica de idei, poetul lasă aici locul teoreticianului. Doctorandul demonstrează că lucrarea lui Cerna este implicit un excelent îndrumar pentru interpretarea propriei creații a poetului. Alte observații pertinente despre lucrare se impun la un nivel superior de analiză critică. Ele stabilesc cu discernământ valoarea lucrării în istoria poeticii românești, reconstituind contextul în care au apărut și aprecierile de care s-a bucurat. Considerațiile doctorandului pun în evidență conceptele utilizate de Panait Cerna, cu insistență asupra limbajului, disociind între cuvânt, semn și sens, aducând noi contribuții la definirea poeziei de idei, la diferența dintre idee și conținut. Doctorandul remarcă profunzimea opiniei lui G. Călinescu, care era convins că „teoria despre rolul ideii demonstrată de Cerna n-ar putea fi combătută nici de Paul Valéry”.//Ultimile pagini ale tezei sunt scrise sub semnul unui motto aparținând poetului însuși: „Profeția criticilor trebuie privită totdeauna ca un joc de bursă”. Într-adevăr, posteritatea critică a lui Panait Cerna cunoaște manifestări aleatorii, de la cele entuziaste la cele dominate de rezerve. D-l Dumitru Cerna le trece în revistă pe toate, cu obiectivitate, citează, fără să accepte judecăți care văd în Cerna pe „unul din cei mai mari poeți români”, dar nu-l aprobă nici pe Lovinescu, care îl sancționează „extrem de sever”. Astfel de atitudini critice opuse întâlnim până în zilele noastre, punându-l pe doctorand să decidă asupra locului deținut de Cerna în literatura română.//Scrisă cu pasiune, cu profesionalism și cu profundă înțelegere pentru destinul poetului, întrerupt prematur, teza d-lui Dumitru Cerna întrunește calitățile științifice necesare, impunându-se ca o realizare pe deplin reușită. (în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 426-428; ediția a II-a, 2010, pp. 437-439; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul XI, nr. 2-4 (42-44), decembrie 2009, pp. 181-182)

 Mircea TOMUȘ. Propunându-și un astfel de obiectiv, studiul monografic al scriitorului Panait Cerna, doctorandul s-a preocupat, în primul rând, de identificarea tuturor datelor și informațiilor referitoare la acest subiect. Aici se află și cea dintâi calitate a tezei sale care culege, ordonează și asamblează tot ceea ce se referă la viața, personalitatea și opera unui scriitor cu un destin atât de ingrat. Într-adevăr, după cum este îndeobște cunoscut, ceea ce am putea numi soarta nu l-a prea răsfățat pe cel care și-a luat numele de autor Panait Cerna. Născut dintr-o relație din start nefericită, a fost crescut, cam ca un pui străin, într-o ecuație familială în care el era dispus, se pare, să investească toate puterile afecțiunii sale, dar care nu i-a putut întoarce decât destul de puțin din această ofrandă; apoi, odată intrat pe drumul spinos al studiului, cel care se numea încă Panait Stanciof a dovedit nu numai aptitudini deosebite, dar, mai ales, acea putere de jertfă de sine care stă la temelia celor mai multe din carierele savanților de renume. Mai mult chiar, vizitat de timpuriu de muza poeziei, în scurt timp el a ajuns să fie văzut nu numai de o parte a opiniei literare a țării, dar și de unele din cele mai autoritare personalități culturale ale momentului drept nici mai mult, nici mai puțin, decât continuatorul firesc și urmașul de drept al lui Mihai Eminescu, de pierderea nedreaptă și pretimpurie a căruia sufletul românesc fusese, de curând, profund însemnat cu o rană încă vie și dureroasă. Când Titu Maiorescu și apropiații lui i-au oferit sprijinul material și moral necesar, tânărul candidat la glorie, atât în poezie cât și în filosofie, numit acum Panait Cerna, părea să aibă toate șansele de a răzbuna eșecurile înaintașului și modelului său: doctoratul în filosofie, în Germania, după tipic, era la îndemână, volumul de poezii, susținut și așteptat de prieteni tocmai apăruse, iar Universitatea, din București, în cazul lui, îi pregătise postul pe care el avea toate îndreptățirile să-l onoreze, iar acesta, la rândul lui, să-l înalțe pe acel piedestal al ierarhiei lumești pe care Eminescu nu-l prea prețuise, încă înainte de a-l fi ratat. În acest moment de cumpănă, deci, din pragul izbânzii, acel noroc pe care același Eminescu îl invocase, cu amărăciune, revoltă și resemnare, de atâtea ori, l-a părăsit, lăsându-l pradă nu numai eșecului, ci chiar unei morți timpurii, pe cât de crudă, pe atât de nedreaptă, ca orice astfel de moarte. Așa s-a făcut că, pentru multe generații de școlari și cititori români de literatură, cam până prin anii 50 ai secolului trecut, numele Panait Cerna să reprezinte emblema eșecului nedrept și timpuriu al tinereții încărcate de promisiuni. Pentru ca, după acest termen, cu destinul lui nefericit să se încerce o operațiune de manipulare prin suprapunerea unui clișeu, obișnuit în epocă, acela al tânărului de merit, sărac, dar fără șansă, într-o epocă supusă puterii banului și claselor exploatatoare. După care, peste numele lui Panait Cerna să se aștearnă uitarea aproape totală, în care turbulențele vieții noastre de astăzi l-au aruncat, împreună cu mulți alții.//În aceste condiții, autorul tezei de față se pare că a înțeles destul de bine că ceea ce se cere, acum, în primul rând, nu este atât o reparație a autorului său preferat, în plan valoric, cât tocmai ceea ce spuneam că am făcut, mai întâi: salvarea de la uitare a datelor concrete ale vieții și operei scriitorului, iar apoi, ordonarea lor după un plan simplu și rațional. Ceea ce a și făcut, în teza care stă față, o cercetare laborioasă, de 375 de pagini, cu un astfel de plan simplu, care începe cu un excurs biografic, în cinci capitole: I. Nașterea, copilăria, părinții. La care se adaugă utile generalități despre localitate. II. Școala primară. Istoricul și dascălii ei. III. Brăila. Gimnaziul și liceul. „Avântul”. Debutul în revistă. IV. 1900. student la București. Activitatea literară. La Sindone – viziuni de pe calvar. V. Tentative de evadare de sub tutela junimistă. Leipzig. Performanță și prăbușire.//După care urmează un capitol intitulat lirica de idei. Primul tratat de poetică din cultura română și unul sintetizând Destinul frânt de teoretician remarcabil al lui P. Cerna. Un concentrat exercițiu istorico-literar prezintă, în continuare, destinul critic al poeziei lui Panait Cerna, eșalonat pe trei perioade: 1910-1945, 1945-1989, după 1989 și până în prezent. Sunt descrise, apoi, în mod cronologic, edițiile din poeziile lui Panait Cerna, sunt aduse la lumină poezii cenzurate, necunoscute sau necuprinse în volum, după care, ipostaza lui de teoretician și critic literar, poezia de inspirație filosofică și religioasă, pentru a se încheia cu unele considerații privind locul lui Panait Cerna în literatura română. O bogată bibliografie și un necesar indice de nume încheie această meritorie contribuție la conturarea patrimoniului literar și documentar al unui scriitor pe care contemporanii lui l-au apreciat drept unul din cei mai importanți ai îneputului de secol.//Observațiile critice care s-ar putea formula, pe marginea acestei laborioase cercetări și a tezei care își propune să o fructifice, privesc, cu precădere, problema delicată a judecății de valoare, atât de ansamblu, privind întreaga operă a scriitorului studiat, cât și de detaliu, cu trimitere la unul sau altul din aspectele acestei opere. Spunem că problema respectivă este delicată prin cel puțin două aspecte: unul, care ține de regimul de obște al acestui gen de cercetare, în care, de regulă, se stabilește o relație de empatie, între cercetător și obiectul sau subiectul său, relație, de altfel, pe de plin justificată, dar care destul de des își permite licențe de la datoria dreptei măsuri; celălalt, care privește, mai ales, cazul de față și cele întru totul similare, în care această relație este nuanțată și, chiar mai mult, adâncită de împrejurarea particulară a unui raport inițial, natural și mai strâns, între cei doi termeni. Acestei împrejurări speciale, aprecierea critică justă, cum este aceea spre care năzuim, în acest referat, poate să-i acorde un rabat de câteva procente, în sensul unei anume toleranțe față de unele modulări afective ale tonului, dar nu este în drept să admită concesii evidente în ce privește judecățile de valoare formulate.//Să ne explicăm, aducând câteva exemple din teza de față: între numeroasele referințe istorico-literare, mai ales din partea de început a tezei, sunt câteva nume de literați, mai mult amatori, astăzi pe drept uitați și care, după standarde mai stricte ale cercetării istorico-literare, nici nu ar avea drept de intrare în acest domeniu, cu nume care nu mai spun nimic, precum Ion Cheșcă sau chiar bulgarul Jeko Popov, nefericit colaborator al lui Valeriu Râpeanu. Nu spunem chiar că ele, aceste nume, ar trebui să lipsească, dintr-o astfel de teză de doctorat, dar multe din tristele aserțiuni cu care sunt citați, în mod sigur, da. De altfel, autorul tezei însuși amendează, în câteva rânduri, lipsa de calitate sau erorile flagrante din subscrierile lor, ceea ce ar îndreptăți atât rezerva noastră cât și completarea ei cu propunerea ca textele respective să fie drastic reduse numai la ceea ce ar fi să rămână absolut necesar. Vine, apoi, în ordinea observațiilor noastre, problema încă mai delicată a judecăților de valoare în domeniul poeziei în general și a celei a lui Panait Cerna, în particular. Înainte de a o aborda frontal, o altă remarcă privind calitatea referenților convocați la acest subiect și anume: a te sprijini, astăzi, după atâtea furtunoase dezbateri pe tema valorii și specificului poetic, câte s-au consumat, în viața noastră literară, în ultimii cincizeci de ani, pe nume ca Nicolae Iorga, Ion Dodu Bălan sau chiar Valeriu Râpeanu, este, absolut sigur, o aventură care nici măcar un oarecare spirit donchișotesc nu mai poate avea, în sine. Cât privește punerea la dispoziția cititorului tezei de față a unor ample citate din comentariile lui Mihail Dragomirescu asupra fenomenului poetic nu numai că arată cât de deplasate sunt acestea, dar aduc bogate inserții de umor gras, involuntar, desigur, ceea ce ar fi putut imprima aceleiași teze o notă de voioșie goliardescă, de tip rablezian, dacă ar fi fost fructificate ca atare. Sigur că, în acest context, citarea unui scriitor și intelectual autentic, fin degustător de valori poetice, precum Ion Pillat, ar fi putut realiza alte profituri; din nefericire, aducerea la bară a acestei mărturii nu se face, nici ea, cu discernământul necesar.//Prin aceste observații am vrea să ajungem la ideea că ceea ce ni se pare a fi elementul fundamental, în construcția ideatică a tezei domnului Dumitru Cerna, este problema valorii poetice, a valorii poetice în sine, componentă a esteticii poeziei, și a valorii poetice a operei în versuri a lui Panait Cerna, doi termeni legați de o strictă interdependență. Aici cred că lucrurile trebuie spuse cât se poate de răspicat: din nefericire, pentru investiția sufletească, de inteligență, de travaliu și chiar de o anume iscusință speculativă, a nefericitului Panait Cerna, investiție care a atins limitele tragicului, prin reală jertfire de sine, el a fost martirul unei cauze dinainte pierdute. La ora la care își cheltuia, la Berlin, la Lipsca sau chiar în scurtele reveniri în țară, ultimele resurse fizice, proiectând și chiar realizând arhitectonica studiului său asupra poeziei de idei, zarurile fuseseră aruncate, nu numai în poezia europeană și în cea universală, dar chiar și în cea română. În cea dintâi, pe dâra de val trasată de poezia lui Baudelaire, se consumaseră și experiențele poetice ale lui Verlaine și Rimbaud. Acum erau în primplan simboliștii din a doua etapă, gen Verhaeren, iar din America se auzea vocea nouă și distinctă a lui Walt Whitmann. La noi, principiul activ al poeziei pulsa, oricât ar putea să pară de ciudat, în cenaclul fantezist al lui Macedonski, câtă vreme, continuatorii formali ai lui Eminescu, precum Vlahuță, nu puteau arăta, cui era în stare să vadă, decât cum un anumit principiu poetic, care numai prin abuz și fals se putea reclama de la autorul lui Sara pe deal și al celorlalte expresii ale lirismului muzical și muzicalizat, poate să moară, fără să fie sigur că 0  moare frumos. Chiar dacă oficialitatea critică nu luase seama, menționând numai pe Coșbuc și Goga, spiritul adevăratei poezii supraviețuia prin ceea ce înmugurise din poezia lui Tudor Arghezi, chiar dacă numai în reviste, dar și din a lui Bacovia, care își publicase, tot în reviste, acel material de bază din care se va constitui al său Plumb. Dar nici în Coșbuc și nici măcar în Goga, nu era doar Eminescu, cel știut, așa cum susținătorii lui Cerna vedeau în protejatul lor încarnarea fidelă a lui Eminescu al lor. pe de altă parte, însă, anii în care Panait Cerna suferea, în Germania și în țară, pe rugul poeziei de idei, erau și cei în care trei adolescenți, abia elevi de liceu, care aveau să se numească, primii doi, Ion Vinea și Tristan Țara, iar cel de al treilea se numea chiar atunci Adrian Maniu, complotau școlărește, dar inventiv, la născocirea unui alt limbaj poetic, după ce fenomenul Urmuz se consumase abia știut, întocmai ca propria sa moarte, într-un boschet din mirificul, pe atunci, Cișmigiu.//Să ne înțelegem: nu este vorba de simple tribulații ale modei poetice, de faptul că, adică, unii preferă o formulă și cred că acea formulă este cea valabilă, iar alții preferă alta și cred tot așa, despre formula lor. schimbarea sau, cu alt cuvânt, care poate deruta: revoluția, nu se produsese în simple preferințe pentru un gen de poezie sau altul, pentru că, în acest caz, poezia de idei, în care credea bietul Cerna și îmbuibatul Mihalache Dragomirescu, ar mai fi avut, și atunci, și mai târziu și, poate, de ce nu ?, chiar și acum, șanse. Esența problemei stă în faptul că opțiunea nu privește lipsa sau prezența ideilor, nici calitatea lor; esența problemei stă în limbaj, în limbajul poeziei, deci în limbajul poetic. Deprecierea și ieșirea din modă, să zicem, a poeziei de idei nu constă în deprecierea acestui fel de poezie, ci în compromiterea și ieșirea din uz a limbajului de care acest fel de poezie dispunea. Iar, câtă vreme opțiunea pentru un anumit fel de poezie reprezintă un fenomen subiectiv, care poate să fie într-un fel sau într-alt fel, limbajul poeziei, deci limbajul poetic este un fenomen obiectiv, care poate să fie numai cum este, adică poetic sau nu. Exprimându-ne în termenii cei mai simpli cu putință, am putea spune că, în cazul poeziei de idei pe care o practica și, în cea mai mare parte, din păcate, o și teoretiza Cerna și pe care o savura Mihalache, dar nu numai el, căci și Iorga și chiar Maiorescu, bătrânul dascăl, cel puțin în parte, iar astăzi Ion Dodu Bălan și alții, ca pe un deliciu de idei, eufemistic spus, iar nu ca pe un deliciu poetic, ceea ce s-a alterat, cum se alterează o substanță dintr-un aliment, au fost nu ideile, care pot fi pure și eterne, dacă sunt idei adevărate, ci limbajul poetic, care are o alterabilitate periculos de tot mai scurtă.//Ne-am permis această digresiune, peste limitele îngăduite, poate, de regula nescrisă a unui referat, ca să arătăm de ce nu putem subscrie mai ales la acele judecăți de valoare din teză, referitoare la producția poetică a lui Panait Cerna. Nu zicem că este, în întregime, lipsită de valoare, dar ceea ce mai poate rămâne din ea, pentru acum și pentru viitor, sunt doar câteva muzicalizări fine, ca niște desene în creion, pe care, de altfel, autorul tezei le remarcă și le comentează cu sensibilitate. Restul este moloz de exprimări ieșite nu atât din uzul poeziei, ci din șansa de a mai cristaliza poezie, poezie adevărată. Recunoaștem, în schimb, dreptul pe care autorul tezei îl are de a-și apăra obiectul propriei cercetări, chiar dacă nu ne câștigă argumentele lui. căci, după noi, cauza valorii deosebite a poeziei lui Panait Cerna este definitiv pierdută și nu prin argumente ce țin de o oarecare logică de idei, ci prin constatarea simplă a stării limbajului acestei poezii, din care ceea ce am putea numi energia poetică a dispărut, în cea mai mare parte a lui. recunoaștem, în schimb, competența, acuratețea și chiar un anumit spirit de obiectivitate în care este prezentată opera de gânditor a autorului studiat. Alături de capitolele de început, prețioase, mai ales, prin unele date noi și altele remarcabile printr-o anume prospețime frustă, cel privitor la Destinul frânt de teoretician remarcabil al lui Panait Cerna, ni se pare cel mai reușit. (în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 428-432; ediția a II-a, 2010, 439-443)

 Constantin CUBLEȘAN. Istoria literaturii române, în întreaga sa desfășurare, cunoaște un impresionant număr de autori care au trecut în lumea umbrelor mult înainte de a-și fi desăvârșit opera. În cele mai adese cazuri ei au rămas în conștiința contemporanilor, dar și a posterității ca niște mari speranțe neîmplinite. Alții ne-au lăsat moștenire, totuși, pagini memorabile, constituind adesea puncte de referință pentru epoca lor. se pot cita, în acest sens, suficiente nume, de la Vasile Cârlova până la Nicolae Labiș sau de la Mihail Săulescu la Pavel Dan. Între aceștia își află locul distinct și potul Panait Cerna, unul dintre cei mai interesanți scriitori de după Eminescu și în linia poetică a acestuia, pe care critica și istoria literară l-au receptat preponderent în dimensiunea sa lirică, neglijând aproape total contribuția lui în domeniul esteticii, ca autor al unei lucrări, reprezentând teza de doctorat a acestuia la Universitatea din Leipzig, și intitulată Lirica de idei, un studiu modern, de noutate la vremea respectivă (1913), rămas cvasi-necunoscut până în 1974 când s-a tipărit varianta în limba română.//Fără să fie câtuși de puțin neglijat în sintezele mari asupra perioadei de după 1900 la noi, sau în dicționarele de specialitate, Panait Cerna, cu toate că i s-au publicat selecții de versuri în mai multe ediții, nu a beneficiat până în prezent de o lucrare de tip monografic, în care viața și opera să-i fie analizate metodic și sistematic, într-o largă cuprindere exegetică. Tocmai de aceea este întrutotul meritorie inițiativa domnului Dumitru Bobină – el însuși poet de aleasă ținută, cu numeroase volume publicate sub semnătura Dumitru Cerna, preluând astfel pseudonimul după localitatea în care s-a născut și care nu este alta decât aceeași în care s-a născut și poetul Panait Stanciov, cel ce va semna și se va impune în literatură cu pseudonimul Cerna, împrumutat, de asemenea, de la numele aceleiași frumoase localități dobrogene – spun, deci, este meritoriu gestul doctorandului de a se consacra unei ample și de profunzime cercetări asupra înaintașului său de acum un secol, pentru a-l readuce în actualitate dintr-o perspectivă mult mai întreagă și mult mai profundă, analiză critică mult mai temeinică decât s-a întreprins până acum. Este un act de dreptate ce i se face acestui scriitor, trecut și el în lumea umbrelor la numai 32 de ani.//Domnul Dumitru Cerna abordează subiectul după o rețetă, să-i zic așa, tradițională, adică parcurgând firul biografic al poetului Panait Cerna, de la naștere și până la expiere, urmărind în același timp și evoluția scrisului acestuia, în etape și perioade pe care le marchează distinct. Astfel, monografia se structurează pe treisprezece capitole analitice, cărora li se adaugă o substanțială bibliografie critică, cu ambiții de exhaustivitate (în orice caz, cea mai cuprinzătoare până la ora actuală), alături de o trecere în revistă a edițiilor din opera lui Panait Cerna, cu detalierea particularităților fiecăreia dintre acestea, în parte.//Pentru dl. Dumitru Cerna, Panait Cerna este un „poet singular și fără generație”, evoluând particular între junimism și Sămănătorism, cele două curente ce au dominat epoca. „Sămănătorist printr-un soi de constrângere – ține să precizeze autorul monografiei de față – Panait Cerna își căuta drumul în literatură, plătind tribut pentru creditul acordat de susținătorii curentului și conducătorii revistei Sămănătorul, ale cărei pagini i-au fost întotdeauna deschise – bănuit, cu temei, că ar fi fost atins de pericolul epigonismului [...] căruia a încercat să-i opună rezistență bănuindu-i capcanele”, Panait Cerna este „greu de situat într-un loc potrivit măsurii talentului său incontestabil, ale cărui performanțe sunt însă discutabile”. Iată, avem aici, dintr-o dată, conturată perspectiva de înțelegere și de valorificare a operei poetului, din perspectiva actualității, fără pasiuni exagerate și cu un ochi pe cât posibil obiectiv, dar dispus mereu a releva cititorului actual frumusețile reale și viabilitatea în timp a acestui discurs poetic, în care autorul s-a simțit mereu „ispitit de idealul adâncimii versului”. Astfel, doctorandul, însușindu-și una din propunerile incitante ale istoriei literare mai noi, în privința nuanțării apartenenței literaturii ultimului secol la curentele literare europene cu prelungire în specificități ale zonei geografice românești, definește poezia lui Panait Cerna în sensul că, „Atinsă de lumina inefabilă a romantismului târziu, îmblânzit, trăsăturile poeziei lui Panait Cerna sunt asemănătoare cu ale celui de-al doilea romantism – așa cum a fost elaborată concepția despre romantism de către Virgil Nemoianu – Biedermaier Romanticism și anume: înclinație spre moralitate, valori domestice, intimism, idilism, pasiuni temperate, confort spiritual, socialitate, miliantism, conservatorism, ironie și resemnare, adăugându-li-se, pe alocuri, un soi de vizionarism de tip apusean. În afara ironiei – care în creația lui Panait Cerna lipsește cu desăvârșire (la el nu poate fi vorba nici măcar de umor), dar și a resemnării – ea fiind prezentă în poezia lui Cerna în ipostazele ei mai degrabă trufașe decât îngenuncheate – toate celelalte trăsături ale romantismului de tip Biedermaier sunt caracteristice și poeziei lui Cerna, la poetul român ele suferind doar unele modificări de intensitate, eterogenitate sau sofisticare, de galanterie și eleganță”. Iată, așadar, exegetul își construiește demonstrația analitică în perspectiva receptării lui Panait Cerna pe traiectoriile biedermaierului european. Este nota de originalitate pe care Dumitru Cerna o aduce în interpretarea poeziei lui Panait Cerna, cu totul alta, modernă cu adevărat, decât cea practicată până acum de către criticii care s-au aplecat asupra ei din unghiuri de vedere strict tradiționale. Această demonstrație și asigură comentariului critic al lui Dumitru Cerna o suplețe în articulația judecăților de valoare și o anume îngăduință în utilizarea unui limbaj plastic, uneori metaforizant poetic.//Dumitru Cerna se preocupă îndeaproape de traiectoria existențială a poetului Panait Cerna, refăcându-i biografia cu minuțiozitate, chiar cu anume apetit pentru detalierea elementelor pitorești ale locului de baștină, introducând elemente de detaliu etnologic și sociologic, dar și un spirit polemic în privința corectării unor date incerte până acum – mă refer la data nașterii, la componența familiei, la debutul literar etc., toate acestea ca rod al unei documentări temeinice, atât în arhive prăfuite cât și în amintirea consătenilor, a mărturiilor locului, pentru a stabili în cele din urmă adevărul.//Un merit aparte îi revine lui Dumitru Cerna în punerea în circulație a unor texte inedite sau uitate, pur și simplu, prin paginile diferitelor publicații ale vremii, poezii menite a amplifica nu doar sumarul unei posibile ediții de opere, ci și a evantaiului tematic abordat.//Îndeobște, discutarea creației poetice a lui Panait Cerna se face cu aplomb și oarecum din interiorul universului poetic abordat, căutându-se mereu punerea în evidență a acelor note specifice, care-l individualizează pe poet în epocă, dar care asigură și perenitatea liricii sale.//Deosebit de importantă este discuția privind receptarea critică în timp a operei lui Panait Cerna, distingând aici trei perioade aparte: prima, între 1910-1945, cu intervenții semnificative ale unor critici ca Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Eugen Lovinescu, Ovid Densușianu, G. Ibrăileanu, Ilarie Chendi, G. Călinescu ș.a., văzând în el mai ales un clasicizant și un „didactic”, după expresia lui Tudor Vianu, dar cu toții recunoscând acea tendință spre „purificarea lirismului” pe care ar fi dobândit-o, cu siguranță, dacă viața i-ar fi îngăduit s-o facă. Cu totul meritorie mi se pare a fi strădania D-lui Dumitru Cerna în a investiga zone obscure ale comentariului critic asupra poetului, în epocă, și depistarea unor lucrări cvasi-necunoscute/ necirculate până acum, deci neutilizate de istoria noastră literară. Este vorba de cartea lui Ion I. Cheșcă (Viața Poetului-Filosof Panait Cerna, apărută la Tulcea în 1935), nu mai puțin cartea lui Marcello Camilucci, La Vita e l’opera di Panait Cerna, apărută la Roma, tot în 1935, de asemenea studiul lui Ioan Licea, Poetul Panait Cerna. Cercetare critică (depistat în Anuarul Liceului Real nr. 2 din Cernăuți, în 1926), dar și a unor lucrări apărute în Bulgaria, cum este, mai ales, cea datorată lui Hristo Capitanov, Panait Stanciof Cerna. Jivot și tvorcestvo, apărută la Bazargic în 1936.//O a doua etapă a receptării critice a lui Panait Cerna o fixează între anii 1945-1989 când, mai ales în primii ani, poezia acestuia este văzută în linia ei militantă, accentuându-se „solidaritatea organică” a acestuia cu „poporul împilat și exploatat” (I. D. Bălan). Mai nuanțată în latură estetică este interpretarea unor critici și istorici literari ca Dumitru Micu, Ion Rotaru, Mircea Scarlat, Ioana Em. Petrescu ș.a.//În fine, din 1989 și până în prezent, privirile critice sunt cele mai echilibrate și, zice domnia sa, „mai aproape de adevăr”. Sunt menționate intervențiile unor Petru Poantă, Constantin Bejenaru, Dumitru Stan, Marcel Mureșeanu etc. Se analizează apoi, cu pronunțat spirit polemic, edițiile din opera lui Panait Cerna realizate de Valeriu Râpeanu și Ion Dodu Bălan.//Un capitol aparte, foarte bine scris, foarte judicios conceput, este consacrat studiului Lirica de idei, al lui Panait Cerna, o dizertație în plan estetic, dezvoltând teza că „a stăpâni ideea nu-i este dat oricui”, cum se exprimă Panait Cerna însuși, și discutând faptul că „cercul cititorilor liricii filosofice este încă foarte mic”, fapt ce nu presupune neapărat că „lirica de idei ar fi o formă de artă de nivel scăzut”, Cerna rămânând consecvent teoriei că „poetul autentic este în stare (...) să dea și ideii o amprentă lirică, cu toate că intropatiei în lirica de idei îi stau considerabil mai mari piedici în drum decât ar fi cazul în poezia lirică obișnuită”.//Mai vreau să menționez o reușită aparte a tezei de doctorat a d-lui Dumitru Cerna, anume capitolul consacrat poeziei de inspirație religioasă a lui Panait Cerna, despre care până acum s-a vorbit puțin și în termeni destul de vagi, domnia sa atrăgând atenția asupra faptului că „iubirea la Panait Cerna are conotație biblică”, întreaga poezie a acestuia stând, de fapt, sub semnul iubirii: iubirea față de aproapele, iubirea față de Dumnezeu, față de ființa îndrăgită, de natură, de dușmani, în fine, de toată omenirea.//Utilizând o bibliografie vastă, ce cuprinde peste două sute de studii și articole parcurse, studiul monografic al d-lui Dumitru Cerna este cea mai completă și cea mai detaliată analiză a operei și vieții lui Panait Cerna, de până acum, constituindu-se într-o lucrare, cu drept cuvânt, referențială, autorul beneficiind de o bună articulare a discursului critic, formulând judecăți de valoare pertinente și obiective, în totul dovedindu-se o cercetare științifică de nivel academic. (în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 432-435; ediția a II-a, 2010, pp. 443-446; Tulcea, „Steaua Dobrogei”, anul XI, nr. 2-4 (42-44), decembrie 2009, pp. 178-180;)

• Ileana Voichița GHEMEȘ. Ideea unui nou studiu monografic despre Panait Cerna nu e deloc lipsită de interes pentru cel care cunoaște câtuși de puțin viața literară românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Personalitatea poetică a lui Panait Cerna s-a definit înainte de primul război mondial, prin singurul său volum, intitulat Poezii, publicat, în 1910, la Editura Minerva, sub îngrijirea poetului, cuprinzând 35 de poezii, la care s-au mai adăugat altele, risipite în periodicele vremii (21 de poezii), precum și poeziile care i s-au publicat postum, în „Convorbiri literare” și în „Românul” de la Arad (7 poezii). Următoarele ediții ale volumului său au inclus întreaga sa creație poetică.//Începând cu perioada interbelică, în special în deceniul al IV-lea din secolul trecut, poetului dobrogean i-au fost consacrate cuprinzătoare studii, care l-au menținut în atenția cercetătorilor și a iubitorilor de poezie. Între acestea se regăsesc volumele semnate de către Lucian Predescu (Panait Cerna. Viața și opera, Cernăuți, 1933), Marcello Camilucci (La Vita e l’opera di Panait Cerna, Roma, 1935), Ion Cheșcă (Viața Poetului-Filosof Panait Cerna, Tulcea, 1935), Hristo Kapitanov (Panait Stanciof Cerna. Jivolt i tvoricestvo, Bazargic, 1936) și George Dumitrescu (Poezia lui Cerna, București 1939). Au urmat anii totalitarismului, în care creația lui Panait Cerna, mai ales prin dimensiunea ei socială, s-a bucurat de toată considerația și a rămas cunoscută datorită volumelor semnate de Luiza M. Ungureanu (Panait Cerna și crația lui, București, 1955) și Aurel Munteanu (Panait Cerna, viața și opera, Tulcea, 1974), precum și datorită edițiilor îngrijite de F. I. Bociort (o ediție în 1953), Valeriu Râpeanu (cinci ediții, între 1959-1968) și Ion Dodu Bălan (două ediții, în 1976 și în 1981). Tot atunci a fost publicată și Lirica de idei (traducere și cuvânt înainte de Marin Găiseanu, București, Editura Univers, 1974, colecția „Eseuri”). În ultimii ani, numele poetului a revenit în atenție prin publicarea volumului Eminescu & Faust. Studii (ediție îngrijită și note de Dumitru Cerna. Prefață de Petru Poantă, Casa Cărții de Știință, 2001), precum și datorită exegezelor semnate de Jeco Popov și Valeriu Râpeanu (Panait Cerna. Omul și Opera, ediție bilingvă româno-bulgară, Sofia-București, 2006) și Olimpiu Vladimirov (Panait Cerna. 120 de ani de la naștere, 2001 și Panait Cerna. 125 de ani de la naștere, Constanța, 2006). Să nu uităm și cuprinzătoarea ediție din 2003, datorată lui C. Mohanu, București, Editura Litera Internațional și Chișinău, Grupul Editorial Litera, 2003).//Lucrarea de față, întreprinsă cu un spirit de devoțiune rar întâlnit, are meritul de a readuce în prim plan viața și opera lui Panait Cerna, sintetizând, interpretând și completând informațiile existente într-o monografie amplă, menită să reașeze contribuția poetului pe o treaptă valorică superioară.//În primul capitol al lucrării, Nașterea. Copilăria. Părinții. Generalități despre localitate, reperele biografiei lui Panait Cerna sunt permanent raportate la ambianța culturală și literară a epocii, uneori cu riscul asumat de a întrerupe succesiunea firească a informațiilor referitoare la viața poetului (pasajele despre “Literatorul” și Junimea în 1880, p. 2, precum și trimiterile la simbolism, sămănătorism și poporanism din lungul citat extras din studiul lui Marcello Camilucci, pp. 3-4).//Punând la contribuție o vastă documentare monografică (Dumitru D. Necula și Ion I. Cheșcă, Monografia Satului « CERNA », jud. Tulcea, din punct de vedere static și dinamic, Brăila, Atelierele Tipografice Presa, 1935 ; Dumitra Petrică, Monografia localității Cerna, manuscris ; Dumitra Petrică, Meglenoromânii din Cerna (ieri și azi), studiu monografic, ediție îngrijită și Creion de Dumitru Cerna, Cluj-Napoca, Editura Fapta transilvăneană, 2000), domnul Dumitru Cerna profită de orice moment prielnic pentru evocarea vieții rurale dobrogene de altădată. După ce menționează și reproduce legenda care explică numele satului Cerna (Măslinul Cernei, p. 4), după ce descurcă ramurile încâlcitei genealogii cu interferențe româno-bulgare, autorul fixează „moștenirea spirituală” a poetului în satul copilăriei, pe care îl evocă nostalgic: „Putem vorbi despre o copilărie fericită, așa cum este orice copilărie, cu toate privațiunile materiale inerente, într-un spațiu geografic binecuvântat de Dumnezeu, cu dealuri și munți, cu păduri și văi, cu o derea – un pârâiaș izvorând din dealurile Martinei – și care traversează localitatea alene, ca o femeie frumoasă și cochetă ce nu-și arată vârsta, cu o climă meridională ce îngăduie pomilor să rodească și să dea din belșug zarzăre, caise, mere, pere, dude [...], prune, cireșe și vișine, gutui, nuci, coarne și pere pădurețe din belșug în pădurile din vecinătatea așezării, o adevărată bogăție de gusturi și arome, de mireasmă și culoare, amplificate de sentimentul de tihnă al vârstei inocenței.” (p. 27)//În aceeași serie de evocări nostalgice ale satului dobrogean de altădată se înscriu apoi amplele pasaje referitoare la biserica și școala din satul Cerna (pp. 27-28 și, respectiv, p. 29), la ceremonialul nunții și al botezului (pp. 11-13 și, respectiv, pp. 25-26), precum și citarea unui „basm” și a unui colind care ar fi putut impresiona pe poetul în devenire Panait Cerna (pp. 32-33 și, respectiv, pp. 49-51).//Pregătite pentru un public cititor mai larg, secvențele referitoare la biografia poetului conțin uneori pasaje romanțate. În jurul căsătoriei învățătorului Panait Stanciof cu fost lui elevă, Maria Tașcu, în vârstă de doar 14 ani, este țesută o încâlcită poveste de dragoste: „Ne aflăm în fața unei frumoase povești de iubire, dar surprinzătoare pentru cernenii martori ai evenimentului, poveste care, din păcate, n-a durat decât trei luni. Silitoare, harnică, frumoasă […], <<mică de statură, cu ochi negri și vioi,/.../ voce caldă...>> […] este foarte probabil ca eleva Maria Tașcu să fi fost atrasă de învățătorul său și ea să fi fost remarcată, la rându-i, de acesta datorită inteligenței micuței aromânce, dar, mai ales, datorită nurilor pe care adolescenta și-i punea, pesemne, în valoare atunci când rămânea, din proprie inițiativă, după orele de școală, să deretice prin sala de clasă, de bunăvoie, fără să fi fost obligată în vreun fel, atrăgând luarea aminte a învățătorului foarte atent la acest joc.” (p. 10) Cu toate că prea puțin mai interesează astăzi cine a fost cel care a făcut primul pas în această legătură de dragoste, un citat alăturat, din monografia lui Ion Cheșcă, contrazice trama țesută mai sus: „Printre școlarii săi, avea și o fată cu numele de Tașcu Maria ce devenise în ultimul timp obiectul de priviri al învățătorului ei. În scopul căsătoriei ce-o urmărea, Panait Stanciof opria deseori pe micuța Marie, spre a-i mătura clasa, a-i șterge ferestrele, a-i aduce apă și multe altele.// Azi așa, mâine așa, lucrurile se schimbară; fata se mări, Stanciof deveni din ce în ce mai serios și când Maria avu 14 ani, se logodi cu Panait, învățătorul ei, într-o atmosferă timidă, dat fiind faptul că Maria Tașcu fusese eleva lui. Nu o dată a fost refuzat învățătorul Stanciof de fosta lui elevă, cauza fiind contrastul între pozițiile lor sociale.” (p. 10)//Prea scurt ca întindere, capitolul al II-lea al lucrării, Școala primară. Istoricul și dascălii ei, ar fi putut deveni un subcapitol cuprins la finele capitolului precedent, ori în deschiderea capitolului următor.//Capitolul al III-lea al lucrării, 1893-1899. Brăila. Gimnaziul și liceul. „Avântul”. Debutul în revistă, insistă asupra atmosferei târgurilor românești de altădată, subliniind dificultățile materiale care au însoțit continuarea studiilor lui Panait Cerna la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila.//Contactele cu mișcarea socialistă de la Societatea „Avântul”, de scurtă durată, nu au rămas fără consecințe în creația poetului: „Aflat sub influența mișcării socialiste, în Brăila, într-un mare centru muncitoresc, oraș care acumulează energiile explozive ale frământărilor, nemulțumirilor, neajunsurilor muncitorilor, dar și ale țăranilor din împrejurimile lui, firavul elev dintr-a cincea este marcat de magia posibilelor influențe pe care socialismul le-ar putea avea asupra ameliorării vieții acestora, dar se arată și foarte preocupat de drepturile esențiale ale omului, în primul rând pentru dreptul fiecăruia de a trăi mai bine. Este atras de lectura unor cărți în materie. În același timp, este atras și de febra antisemitismului, manifestându-se mai degrabă printr-un soi de spirit de frondă față de fenomenul creat de prosperii comercianți evrei pe fondul sărăciei celor mai mulți brăileni, antisemitism alimentat, de altfel, și de către societatea <<Av\ntul>>. Apropierea sa de mișcarea socialistă este de scurtă durată și fără intensitatea arderii de tot, revelări ale acesteia pot fi detectate, însă, și mai târziu, în zvâcnetul social al unor poezii de atitudine.” (p. 39)//Constatând că debutul lui Panait Cerna cu poezia Sonet, publicată în „Povestea vorbei”, an II, nr. 15, 17 ianuarie 1897, p. 6, a fost corect semnalat în cele mai recente studii și articole referitoare la opera lui Panait Cerna (menționate în nota 157, de la p. 42, cu trimiteri la: I. Hangiu, Dicționarul presei literare românești 1790-1990, București, 1996; Teodor Buculei, Prezențe brăilene în spiritualitatea românească, Brăila, 2004; Mihai Marinache, (?!) în „Steaua Dobrogei”, an V, nr. 1-4 (17-20), p. 15), Domnul Dumitru Cerna se arată neîngăduitor față de cei care au perpetuat eroarea de a menționa pentru debut poezia Trecut, o imitație după Lenau, apărută în „Foaia interesantă” (an I, nr. 33, 24 august 1897) editată de George Coșbuc: „Atât Lucian Predescu […], Valeriu Râpeanu […], Ion Dodu Bălan […], Aurel Munteanu […], Constanța Călinescu […], Olimpiu Vladimirov […] și Jeco Popov […] menționează greșit data debutului, identificându-l cu șapte luni mai târziu de la adevăratul debut, precum greșite sunt poezia și revista în care s-a produs acesta. […] Pripeala, lentoarea în a căuta prin documente, uneori informația greșită, alteori lipsa de profesionalism ale celor ce se vor biografi cu tot dinadinsul, îngrijitori de ediții etc., poate reaua credință sau misterioase calcule și interese ce i-ar putea anima pe aceștia, duc la schilodirea adevărului biografic. Așa se face că, mai bine de un secol, s-a perpetuat eroarea privind debutul în revistă al lui Panait Cerna. Și continuă să se persiste în această eroare biografică.” (pp. 42-43) Aprecieri precum cea mai sus citată nu pot conduce decât spre „schilodirea adevărului” din ierarhia de valori probată, de-a lungul ultimelor decenii, prin activitatea incontestabilă a lui Valeriu Râpeanu. Datorită acestui „fervent editor și îngrijitor al operei poetice a lui Panait Cerna, după instaurarea comunismului în România” (nota 162, p. 12), generații întregi nu au rămas străine de opera acestui scriitor român.//O atenție specială este acordată poeziilor care au urmat debutului consemnat în revista „Povestea vorbei”. Domnul Dumitru Cerna încearcă să „valorizeze” critic și textele poetice risipite, între anii 1888-1889, în „perioada brăileană”, în paginile unor periodice literare bucureștene, texte pe care poetul nu le-a reținut în volumul său de debut. Încărcătura melancolică a versurilor din Orientale (în „Carmen”, an I, nr. 2, 20 iulie 1898 și an II, nr. 20, 20 decembrie 1899), Ghețarul de la Nord (după Hugo) (în „Foaie pentru toți”, an II, nr. 46, 25 octombrie 1898), Nocturnă (în „Floare albastră”, an I, nr. 4, 1 noiembrie 1898), Cavaler (în „Floare albastră”, an I, nr. 29, 25 aprilie 1899) și Lor... (în „Epoca”, 9 august 1899) este așezată în legătură directă cu spațiul geografic brăilean, dar și cu moda poetică a vremii: „Poeziile din această perioadă sunt străbătute de pesimism, dar nu unul iremediabil întunecat. De altfel, spațiul geografic brăilean, cu încărcătura sa de miresme orientale, era un spațiu prielnic melancoliilor dense, pe vibrația cărora Panait Cerna își întemeiază povestea lirică. Temele creaseră un precedent în epocă, mai ales prin poeziile lui Macedonski. Poeziile acestei perioade, cu atmosfera lor picturală, au o expresivitate și un șarm artistic pe care, după părerea noastră, Panait Cerna nu le-a mai atins decât rareori.” (p. 53)//Tot perioadei brăilene îi aparține și prima schiță critică a lui Panait Cerna, o recenzie la volumul de poezii Nocturne de D. Nanu, publicată în revista „Ovidiu”, de la Constanța (15 decembrie 1899, pp. 65-66). Cercetată cu atenție, recenzia denotă un „spirit scormonitor” (Constantin Ciopraga) și anunță „un teoretician atent la nuanțe, cu apetit pentru comentariul estetic, calități demonstrate, mai târziu, și prin studiile despre Eminescu și Faust, dar, mai ales, prin singulara sa Lirică de idei” (D. Cerna, p. 63).//De o largă cuprindere este capitolul al IV-lea, 1900. Student la București. Activitatea literară. La Sindone – Viziuni de pe Calvar, consacrat intervalului 1900-1907, așadar perioadei bucureștene. Domnul Dumitru Cerna decupează cu multă migală fiecare etapă din devenirea poetului, confruntând documentele și sintetizând informațiile referitoare la traseul său biografic și spiritual. Anii studenției i-au fost marcați de nenumărate privațiuni, dar și de prea plinul iubirii cu care a fost înconjurat mereu de către familia sa. Lipsurile materiale și semnele evidente ale necruțătoarei boli de plămâni îi creează stări tensionate, depășite cu dificultate printr-o puternică dorință de afirmare: „Muncește mult, se zbate din răsputeri să-și învingă boala, scrie din ce în ce mai mult, frecventează cu regularitate și conștiinciozitate cursurile, studiază în biblioteci, își pregătește riguros examenele, pe care și le susține cu rezultate pe măsura efortului său.” (p. 68) Între colegii de facultate sunt menționați I. Petrovici, E. Lovinescu, D. Caracostea, V. Pârvan și alții.//Cele opt poezii care au marcat începuturile colaborării lui Panait Cerna la „Convorbiri literare” (Albatrosul, după Charles Baudelaire, în nr. 1, 1 ianuarie 1901, p. 21; Repaus, după François Coppée, în nr. 3, 1 martie 1901, p. 22) și la „Revista modernă” (Tristețea Lenorei/ sonet dublu/, în nr. 8, 9 aprilie 1901, p. 7; Farmec de lună, în nr. 13, 13 mai 1901, p. 4; De pe țărm, în nr. 14, 21 mai 1901, p. 5; Cel mai frumos, în nr. 18, 18 iunie 1901, p. 7; Sonet (E moartă domnița, e moartă!), în nr. 21, 9 iulie 1901, p. 6 (semnat Elvira M.); Triumf, în nr. 27, 19 august 1901, p. 2) nu au fost reținute între cele 35 de poezii din volumul Poezii, publicat, în 1910, sub îngrijirea poetului, dar se bucură de toată considerația de Domnul Dumitru Cerna.//Secvențele care urmăresc apoi colaborăile de la „Sămănătorul” sunt însoțite de ample incursiuni în viața literară bucureșteană de la începutul secolului trecut, sprijinite pe extrase din Istoria literaturii române semnată de Gh. Adamescu.//În 1904, „anul marilor poezii”, după cum îl numește Domnul Dumitru Cerna, în „Sămănătorul” apare un prim „calup” de texte poetice care „deschide orizontul spre poezia de dragoste a lui Panait Cerna cu inserții străvezii de litanie, dar și spre poezia de idei, filosofică și religioasă. Poeziile stau sub semnul lamentației, al uneia care nu încremenește, ci dezlănțuie, eliberează energii.” (p. 81) Este vorba despre poeziile Din depărtare (în nr. 28, 11 iulie 1904, pp. 436-437), Plânsul lui Adam (în nr. 40, 3 octombrie 1904, pp. 635-637), Ideal (în nr. 32, 8 august 1904, p. 500), Trei sburătoare (în nr. 4, 25 ianuarie 1904, p. 51), În peșteră (în nr. 16, 18 aprilie 1904, pp. 250-251), Șoapte (în nr. 36, 5 septembrie 1904, pp. 564-567), Legenda unei stânci (în nr. 46, 14 noiembrie 1904, p. 724), Către pace (în nr. 51, 19 decembrie 1904, pp. 804-806), Logodna (în nr. 6, 8 februarie 1904, pp. 88-89), Sarcofagu /după Vrchlicky/ (în nr. 4, 25 ianuarie 1904, pp. 61-62), Spre Bucovina (în nr. 23, 6 iunie 1904), Yece Maiu (în nr. 3, 18 ianuarie 1904, p. 41) și Sonet (în nr. 22, 30 mai 1904, p. 345). Fiecărui text poetic i se realizează câte un dosar critic, între autoritățile chemate să se pronunțe numărându-se Mihail Dragomirescu, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Alexandru Dima, Nicolae Iorga, Constantin Ciopraga, Alexandru Săndulescu, Ioana Em. Petrescu, Dumitru Micu, Mircea Scarlat, Ion Pillat, Ion Dodu Bălan, Valeriu Râpeanu și alții. Domnul Dumitru Cerna evidențiază mai ales subtilitățile religioase din poeziile lui Panait Cerna, uneori cu trimiteri la Imnele Nașterii și Arătării Domnului, de Sfântul Efrem Sirul. Temele biblice se împletesc cu cele ale revoltei, speranței și iubirii.//Firul biografiei lui Panait Cerna înregistrează apoi, în 1905, consecințele dramatice ale „diagnosticului năprasnic” pus de medicul Ioan Cantacuzino. Prin internarea în sanatoriu, suferința fizică (tuberculoza) este complicată cu suferința morală, dictată de izolarea și repaosul obligat. Externarea îi redă însă optimismul, astfel că se lasă cuprins de „vîrtejul examenelor” și își continuă seria colaborărilor la „Sămănătorul”, unde îi apar alte poezii (Ecouri, în nr. ?, 12 iunie 1905, p. 411; Noapte, în nr. 9, 27 februarie 1905, p. 132; Printre lacrămi, în nr. 30, 24 iulie 1905, pp. 525-526; Dura lex, în nr. 39, 25 septembrie 1905, pp. 703-705). Poeziile se vor regăsi în cuprinsul volumului de debut, caracterizate prin faptul că „stau sub semnul iubirii, bucuriei și așteptării, al meditației și al speranței.” (p. 108)//Viața și activitatea literară a lui Panait Cerna înregistrează, în 1906, alte repere importante: obținerea licenței în filosofie (la începutul anului 1906), apropierea de Mihail Dragomirescu și apariția, în revista „Sămănătorul”, a poeziilor Isus (în nr. 23, 4 iunie 1906), April (în nr. 10, 5 martie 1906, p. 191),  Înseninare (în nr. 11, 12 martie 1906, pp. 213-215) și Pârâul și floarea (în nr. 25, 18 iunie 1906, pp. 489-490).//Comentând poezia Isus, pe care o consideră drept „poezia etalon” a universului poetic creat de Panait Cerna (p. 123), Domnul Dumitru Cerna scoate din uitare alte două variante ale poemului (Isus I, publicat la Constanța, în revista „Ovidiu”, an II, nr. 1, 6-8 februarie 19000, p. 89; Isus II, publicat la Brăila, în „Noua revistă română”, nr. 33, 1 mai 1901, pp. 410-411). Versiunea finală, cu care se deschide volumul de debut din 1910, este un „poem-odă al îndoielii proiectate într-un orizont de speranță” (p. 126), care „dezvoltă o temă dogmatică fundamentală: dogma unirii ipostatice și afirmă teza biblică eminamente clară, idee preluată prin <<decupare>>, potrivit căreia în persoana Mântuitorului Iisus Hristos sunt unite firea dumnezeiască și firea omenească în chip inextricabil” (p. 127). Pentru Domnul Dumitru Cerna, Isus și Plânsul lui Adam sunt „porțile sacrale prin care se pătrunde în biografia destinului poetic al lui Panait Cerna” (p. 131).//Mai puțin grăitoare ni se pare înrudirea pe care autorul tezei o stabilește între poezia Pârâul și floarea și poemul După melci, publicat de Ion Barbu cu 18 ani mai târziu )p. 137).//Încă de la apariția sa, în 1907, prin condeiul incisiv al lui Mihail Dragomirescu (Trei scriitori: Cerna, Sadoveanu, Iorga, în nr. 2, 15 ianuarie 1907, pp. 72-78), revista „Convorbiri critice” a consemnat valoarea indiscutabilă a operei poetice semnate de Panait Cerna. Pe un fond general de entuziasm, marcat de comentariile favorabile semnate de Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Ion Petrovici, Garabet Ibrăileanu, I. Gh. Pogoneanu, apar însă și reacțiile de respingere, dictate de George Bogdan-Duică (Scrisori din București, în „Luceafărul” (Sibiu), an VI, nr. 6, 15 martie 1907, p. 108), Ion Gorun (Câteva lămuriri, în „revista noastră”, nr. 3, 1 februarie 1907) și N. Foișor (Partea științifică și literară, în „Lupta”, an I, nr. 32, 8/21 februarie 1907).//În anul marilor răscoale țărănești, Panait Cerna publică, în „Convorbiri literare” (an XLI, nr. 9, septembrie 1907), Zile de durere, „un poem al dramei sociale și al invocării dreptății ca instanță ce poate vindeca; un apel la memorie, la neuitarea lacrimilor și sângelui vărsate” (p. 148).//Capitolul al V-lea, 1907-1913. Tentative de evadare de sub tutela junimistă. Leipzig. Performanță și prăbușire, desfășoară firul vieții și al operei lui Panait Cerna prin țări străine, căutate cu ținta junimistă de a fi pregătit pentru preluarea unei catedre universitare. Plecarea la studii de doctorat se face prin mijlocirea lui Mihail Dragomirescu și cu sprijinul direct al lui Titu Maiorescu și al lui Simion Mehedinți. După cum ne-a obișnuit deja, Domnul Dumitru Cerna urmărește cu multă răbdare documente, scrisori, mărturii, punctând momentele esențiale care au marcat destinul poetic al lui Panait Cerna.//În străinătate, la Viena și la München (spre sfârșitul anului 1907), la Heidelberg (în prima parte a anului 1908) și la Berlin (din toamna anului 1908), Panait Cerna își continuă traseul biografic împiedicat de dificultăți materiale și de simptomele bolii.//În țară, în prima parte a anului 1907, publicase în „Convorbiri critice” foarte puțin (poeziile Chemare, în nr. 8-10, 15 aprilie-15 mai 1907) și Sub nuc (semnată Radu Voinea), în nr. 12, 15 iunie 1907; mai numeroase sunt reluările din „Convorbiri literare”: Din depărtare și Zile de durere (în nr. 21, 1 noiembrie 1907, pp. 697-698 și 847-850), precum și Torquato către Leonora (în nr. 7, 1 aprilie 1908, pp. 288-291).//Apropierea de junimiști este marcată de colaborări mai susținute cu revista „Convorbiri literare” în care apar poezii „cuprinse de un fior al înseninării, însă în perspectiva unor meditații asupra deșertăciunii” (p. 153). Între acestea, în 1907: Sonete (în nr. 1, ianuarie 1907, pp. 136-138), Către Ines/ din Byron/ (în nr. 2, 15 ianuarie 1907), Floare și genune (în nr. 2, februarie 1907, pp. 136-138), Amor (în nr. 4, aprilie 1907, p. 366) și Cântec de noapte (în nr. 11, noiembrie 1907). Seria continuă în 1908, când apar poeziile Celei așteptate (în nr. 1, ianuarie 1908), Torquato către Leonora (în nr. 2, februarie 1908, pp. 137-140), Floarea Oltului (în nr. 9, septembrie 1908, pp. 217-219) și Despărțire (în nr. 10, octombrie 1908) și în 1909, prin publicarea poeziilor Poporul/ fragment/ (în nr. 1, ianuarie 1909, pp. 3741) și Dor (în nr. 9, septembrie 1909, pp. 918-919).//Domnul Dumitru Cerna urmărește interpretările existente în studiile de specialitate și oferă, într-o manieră perfect individualizată, chei noi de înțelegere și interpretare a poeziilor lui Panait Cerna: „Floarea Oltului este un poem construit în patru părți, ritmul melodios fiind specific folcloric. În prima parte, tânărul își chestionează prietenul – Oltul personificat – privind semnele care i se arată: uscarea busuiocului sau însăși jelania apei, când trece pe lângă casa flăcăului, rugându-l, de-o fi semn bun, să-l ducă la cea încă nemăritată. În partea a doua, flăcăul ajunge la casa surorii Cosânzenei pe care <<o prinde aromirea>> când flăcăul o ține în brațe. Al treilea tablou este un pastel al nopții în care doar dragostea se mai află în stare de veghe. Ultimul tablou este și acela în care mândra aprinde candela, semn al rugăciunii, curățeniei și îndurării. O poveste a frățietății este acest poem, a însoțirii în iubirea eliberată de erotism.” (p. 177).//Retras, uneori, în spatele unui volum impresionant de documente literare, Domnul Dumitru Cerna reconstituie cu minuțiozitate dramatismul existenței lui Panait Cerna, convocând vocile trecutului să depună mărturie. Intervențiile sale finale au menirea să desprindă concluziile necesare pentru clarificarea problemei. Iată, spre exemplificare, finalul subcapitolului al V-lea, Mihail Dragomirescu și „Revista critică”, în care autorul discută separarea lui Panait Cerna de „Convorbirile critice” și mentorul lor: „Criza traversată de Panait Cerna în perioada 1907-1908 se datorează, în primul rând, unei sensibilități delicate a poetului, sensibilitate alimentată/ accentuată și de boala sa, dar și de o moralitate verticală care nu i-a permis să trădeze. Pentru că așa a înțeles el să-și manifeste recunoștința: cu credință, cu răbdare, cu suferință. Pentru că așa a înțeles el gestul generos al lui Titu Maiorescu: îngrădirea însăși a libertății sale de manifestare literară și nu numai. Dincolo de acestea, credem că toată larma stârnită în jurul lui Cerna între cele două reviste <<Convorbiri...>> i-a ajutat teribil poetului atât de disputat, făcând astfel să dospească interesul pentru poezia sa. Credem că fără această dispută literară, Panait Cerna ar fi fost lipsit de o parte semnificativă a luminii care l-a însoțit în literatura română până la noi.” (p. 186) Desigur, cu verticalitatea și cu recunoștința ar cam fi o problemă, dat fiind faptul că, la vreme de nevoie, Panait Cerna a fost oaspete permanent (la ora prânzului) în casa lui Mihail Dragomirescu (p. 121).//Studiile despre Eminescu (publicat în „Convorbiri literare”, nr. 6, iunie 1909, pp. 588-598) și Faust (în „Convorbiri literare”, nr. 3, martie 1909, pp. 285-297 și nr. 10, octombrie 1909, pp. 1063-1074) sunt, în opinia Domnului Dumitru Cerna, puternic motivate prin apropierea emoțională a autorului și prin preocuparea pentru problema contemplării, în cazul lui Eminescu (p. 189), și prin respectul pentru gigantica personalitate spirituală și farmecul profund omenesc, în cazul lui Goethe (p. 193). Profunzimea analizei și originalitatea punctelor de vedere, intuiția poetică de excepție preocupată de sensul general al vieții dau valoare deosebită acestor studii.//O atenție specială acordă Domnul Dumitru Cerna apariției volumului de debut, Poezii, publicat, în 1910, la Editura Minerva, sub îngrijirea poetului. Receptarea critică a acestui volum în contemporaneitatea poetului este succint trecută în revistă (E. Lovinescu, G. Bogdan-Duică, N. Iorga, G. Ibrăileanu și alții), în favoarea comentariilor critice din contemporaneitatea noastră (Petru Poantă, Ion Vianu). Pentru Domnul Dumitru Cerna debutul editorial al lui Panait Cerna stă „sub semnul a trei mari simboluri: al puterii, al tinereții și al sacrificiului: Prometeu, Adam și Isus” (p. 205). Prin volumul de Poezii din 1910, Panait Cerna „a realizat o transmisie luminoasă a poeziei de idei de la Mihai Eminescu la Lucian Blaga” (p. 206).//La Berlin și apoi la Lepzig, prinde contur și începe elaborarea tezei de doctorat cu titluri provizorii Poezia de gândire, „cu exemplificări din toate literaturile mari, îndeosebi din cele germanice” (p. 211), apoi Poezia de cugetare, posibilitatea și marginile ei (p. 215). Domnul Dumitru Cerna îi consacră un capitol substanțial, „Lirica de idei”. Primul tratat de poetică din cultura română (pp. 250-265), ajungând la concluzia că „tema tratată de Panait Cerna nu a fost aleasă în mod întâmplător, ci din predispoziții și afinități organice”, că „Lirica de idei este, în esență, și o teorie despre propria sa poezie”. (p. 262)//În vremea studiilor de la Lepzig (1910-1912), continuă, în „Convorbiri literare”, publicarea altor poezii: Ruga pământului (în nr. 2, februarie 1910, pp. 406-410), Primăvara (în nr. 4, aprilie, 1910), Nocturnă (în nr. 8, octombrie, 1910, p. 845; reluare din „Floare albastră”, 1898), Lui Leo Tolstoi (în nr. 1, ianuarie 1911, pp. 1-3), Șoimul (în nr. 3, martie 1911, pp. 248-249), Romanță (în nr. 5, mai 1911, pp. 505-506), Mamă (în nr. 10, octombrie 1911, pp. 1085-1097) și Cântec (în nr. 4, aprilie 1912, pp. 361-362).//În 1912, Academia Română îi acordă „partea cea mai importantă a premiului Adamachi”, în valoare de 3000 de lei, pentru volumul de Poezii din 1910 (p. 230).//În ziua de 17 februarie 1913, Panait Cerna obține titlul de doctor magna cum laude. Este preocupat de tipărirea tezei și visează la o călătorie în Italia. Dar sfârșitul este aproape. Se pare că i-a mai fost îngăduit un scurt răgaz pentru a-și vedea tipărită lucrarea de doctorat. Se stinge din viață la 26 martie 1913, la Leipzig.//Domnul Dumitru Cerna reușește să acopere suprafețe distincte din viața și creația lui Panait Cerna, înaintând pasionat printre nenumărate documente și prin lecturi de etapă corect orientate.//Un capitol substanțial despre poezia lui Panait Cerna (XII. Poezia de inspirație religioasă și filosofică a lui P. Cerna, pp. 313-332) este precedat de alte două capitole importante, care urmăresc receptarea critică (VIII. Critica literară despre poezia lui Panait Cerna, pp. 267-290) și o cronică a edițiilor din opera lui Panait Cerna (IX. Edițiile de poezii Panait Cerna, pp. 290-297). În loc de concluzii, Domnul Dumitru Cerna realizează un capitol distinct, XIII. Locul lui Panait Cerna în literatura română, în care scrie: „Secolul al XX-lea, care i-a dat pe Coșbuc (în parte), pe Macedonski (în parte), pe Arghezi, Barbu, Blaga, Voiculescu, pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu, a fost marcat, la începuturile sale [...] și de poezia lui Panait Cerna. [...] Panait Cerna conferă clipei încărcătura veșniciei, îngăduindu-și să pară că uită, uneori, lutnica trecere, demistificând-o cu largile-i sale neliniști” (p. 334).//În legătură cu Bibliografia consultată, credem că o repartizare mai judicioasă a surselor pe categorii distincte (opera, monografii, dicționare, istorii literare, studii din volume, studii și articole din periodice) ar fi înlesnit munca cercetătorului interesat de acest studiu monografic. De un real folos este însă Indicele de nume, plasat la sfârșitul lucrării.//Strădania autorului merită întreaga noastră considerație, atât prin modul ingenios prin care și-a organizat materialul, cât și prin demersul practic prin care și-a finalizat teza. O carte așteptată se profilează cu necesitate. (în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, pp. 435-444; ediția a II-a, 2010, pp. 446-455)

 Maria VAIDA. Poetului Panait Cerna i-au fost consacrate numeroase studii monografice, mai ales din deceniul patru al secolului XX, semnate de critici români sau străini, iubitori de poezie, poate chiar datorate destinului tragic al poetului dobrogean, care acționează cu atracție fascinantă asupra lectorilor. Cercetări temeinice asupra vieții sau operei lui Panait Cerna au semnat: Lucian Predescu (1933), Marcello Camilucci (1935), Ion Cheșcă (1935), Hristo Kapitanov (1936), George Dumitrescu (1939), Luiza M. Ungureanu (1955), Aurel Munteanu (1974), Valeriu Râpeanu (2006), Olimpiu Vladimirov (2006) și, iată, o valoroasă  monografie semnată de poetul Dumitru Cerna, realizată cu un spirit de devoțiune demn de toată lauda, amplă, sintetizatoare, ce completează lista precedentelor nume. Lucrarea lui Dumitru Cerna (Panait Cerna, Scepticul luminos, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2009, 470 de pagini) este teza de doctorat a autorului, realizată sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Cubleșan, la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, titlu conferit cu distincția cum laude, în 17 aprilie 2008.//Documentarea vastă a autorului se așează firesc pe o suită de evocări nostalgice ale satului dobrogean de altădată, de care autorul se simte legat cu cele mai profunde rădăcini, motiv pentru care a apelat și la semnătura cu numele Cerna. Fixarea moștenirii spirituale a poetul monografiat în satul copilăriei este plină de emoție și nostalgie, iar autorul vorbește din perspectiva unui cunoscător, fie că se referă la măslinul Cernei, la ceremonialul nunții și al botezului, la școala din sat, la biserică sau la împrejurimi, la oamenii de acolo, printre care o întrezărim parcă și pe mama autorului, prin ochiul naratorului omniscient. Descrierea Mariei Tașcu, mama poetului Panait Cerna, eleva ce s-a îndrăgostit de învățătorul ei, este un portret viu, cald și luminos, o duioasă evocare, o icoană din vremi trecute, unde regăsim chipul tinerei mame meglene... Biografia poetului monografiat este făcută minuțios și cu anume grație specifică scrierilor lui Dumitru Cerna; locurile natale sunt prezentate pitoresc, sobru, dar afectiv în egală măsură, nu lipsesc detaliile etnografice, sociologice, dar nici polemicile referitoare la data nașterii, componența familiei, debutul, toate aspectele evidențiind documentarea bibliografică temeinică, pe parcursul unor ani, dar și pe teren, la fața locului, în Dobrogea atât de dragă lui Dumitru Cerna, în satul său natal.//Capitolele lucrării (10 la număr și o Addenda) demonstrează capacitatea autorului de a realiza o transcendență de la reconstituirea documentară a biografiei unui tânăr poet considerat genial, la dovada capacității propriei forțe creatoare, stabilind coordonatele unei existențe tragice prin largi respirări de istorie literară, prin valorificarea unor studii inedite, prin evidențierea temei religioase în lirica lui Panait Cerna, situând opera acestuia în zona iubirii, privită din vasta ei perspectivă  biblică și, reușind astfel să scoată de sub confiscarea ideologică a vechiului regim lirica de idei a poetului dobrogean.  Autorul Dumitru Cerna și tizul său Panait sunt două jumătăți ale aceleiași sfere dobrogene, iar monografia devine cea mai valoroasă din câte au apărut până în prezent, o lucrare doctă, mai mult decât un exercițiu academic formal, revelatoare, profundă și aureolată cu un cald sentiment al fraternității întru creație, o carte frumoasă de la pagina de titlu (superbă metaforă nucleu) și până la  coperta patru (imaginea frumoasei Cerna). (Monografia unui sceptic luminos, în vol. Dumitru Cerna, Panait Cerna. Scepticul luminos, ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2010, pp. 455-456)

 Petru POANTĂ. Teză de doctorat la origine, cartea despre viața și opera lui Panait Cerna este deja, după un an, la a doua ediție; cu mici intervenții bibliografice și cu fasonări discrete care nu modifică structura inițială și nici ideea critică despre universul poetic și psihismul scriitorului, idee conținută nuclear în titlul oximoronic Scepticul luminos. Cititorul neinițiat va fi surprins mai întâi de coincidența numelor celor doi protagoniști: poetul investigat și autorul lucrării. Așadar, Panait Cerna și Dumitru Cerna. Nu e o simplă coincidență. La o distanță apreciabilă de timp, amândoi sunt născuți în satul Cerna din județul Tulcea, ambii luându-și numele de scriitor după al localității de naștere. Dumitru Cerna, contemporanul nostru, reiterează nostalgic acest nume, dintr-un puternic sentiment al apartenenței la un spațiu paradisiac, așa cum este el evocat în poezia sa. Pe de altă parte, el vrea probabil să se identifice fantasmatic cu acest posibil strămoș mitic care, în percepția lui, are calitățile unui întemeietor. Dumitru Cerna apare astfel ca descendentul unui arhetip care se reactualizează periodic, căci nu și-a epuizat potențialitățile creatoare. Monografia despre Panait Cerna se datorează în fond acestei „melancolii a descendenței”. E, în primul rând, un „exercițiu de admirație”, dar în registru academic, nelipsind totuși inserțiile confesive și nicio căldură discretă a comentariului. Sub raportul strict al istoriei literare avem de-a face cu o propunere de reabilitare, respectiv de reinterpretare a unui scriitor cu un destin tragic și cu o operă a cărei receptare rămâne una dintre cele mai contradictorii din literatura noastră. Panait Cerna se afirmă în primii ani ai secolului XX, în intervalul în care paradigma poetică se află în schimbare, modernismul începând să câștige teren, deși Eminescu și Coșbuc continuă să fie poeții cei mai citiți. Cum bine observă autorul monografiei, Panait Cerna ignoră cu desăvârșire simbolismul și, în genere, noile tendințe din lirica vremii, atașându-se eminescianismului târziu. El coagulează de fapt, într-o poezie preponderent conceptualizat-meditativă, mai toate elementele unui romantism „îmblânzit” pe care Virgil Nemoianu îl numește romantismul Biedermeyer. Cel puțin doi dintre criticii influenți ai vremii, Mihail Dragomirescu și Nicolae Iorga, îl valorizează în exces și îi construiesc imaginea unui poet supradotat. E văzut, în esență, drept promotorul unei poezii de idei, filosofice, poezie considerată atunci novatoare. Cu aceeași glorie circumstanțială, Cerna obține o bursă de studii la Berlin, apoi Leipzig, în Germania, unde și aprofundează calități într-adevăr remarcabile de eseist și teoretician al liricii. Aici izbucnește devastatoare și boala care în curând îi va curma viața. Presimțindu-și poate sfârșitul, scriitorul se consumă debordant și, ca student în Germania, continuă să-și impresioneze contemporanii, între care și pe I. L. Caragiale. Se înscrie la doctorat cu o teză ambițioasă, „Poezia de gândire”, care va deveni în limba română Lirica de idei, „primul tratat de poetică din cultura română”, după aprecierea corectă a lui Dumitru Cerna. Acum, observă monografistul, când fatala maladie se accentuează, Panait Cerna cultivă cu prioritate poezia de natură religioasă, în prima perioadă de creație fiind dominantă poezia filosofică. După moartea scriitorului, poezia sa nu chiar este marginalizată în interbelic, cu toată ofensiva modernismului. Dar valorizarea ei pompoasă și în bună măsură manipulatoare se produce în epoca realismului socialist, când poetul e recuperat și ca victimă a regimului burghezo-moșieresc. Oricum, devine un scriitor canonic, inclus în manualele școlare și reeditat masiv. După 1989, numele său mai figurează doar în câteva dicționare și, desigur, în acțiunile comemorative ale tulcenilor. Monografia lui Dumitru Cerna îl readuce în actualitate, ansamblând într-o construcție solidă toate traseele vieții și operei scriitorului, acestea însă nu tratate separat, ci conjugate în desfășurarea lor în timp. E pusă în lucru o foarte bogată bibliografie (referințe critice, corespondență, materiale de arhivă și din presa vremii) în ambiția unei cuprinderi totalizatoare: de la evocarea emoționantă, în regim pitoresc, a locului de naștere al scriitorului până la scenariul dramatic al bolii și morții, cu urmărirea minuțioasă a simptomelor și a evoluției lor; de la stabilirea exactă a datei debutului ori descoperirea câtorva inedite până la analiza studiilor despre Eminescu și Faust, studii rămase uitate în presă și repuse în circulație de Dumitru Cerna. Să mai precizez că momentele semnificative ale vieții și operei sunt mereu contextualizate, așa încât lumea pe care o traversează Panait Cerna apare ca un revelator pentru înțelegerea corectă și nuanțată a destinului său. Lucrarea are astfel un dinamism tensionat, o desfășurare orchestrală în țesătura ei de „voci” multiple: a comentatorului, a citatului critic, a documentului martor. Și încă ceva: deși scrisă cu intenția afișată a reabilitării, monografia nu exagerează în valorizarea poetului. Nimic encomiastic și emfatic. Evaluarea e lucid-afectuoasă și echilibrată.

Petru POANTĂ. Primul volum din Poeții a apărut în 2008, iar Dumitru Cerna promitea atunci continuarea proiectului. Iată că după doi ani, vine cu al doilea volum, păstrând formatul originar doar cu câteva abateri care însă dinamizează și dau culoare cărții. Astfel, sunt prezenți 42 de poeți, dar și două texte ale autorului, despre ambianța Clujului și despre iubire. Între poeții comentați și antologați figurează Panait Cerna și Mihai Eminescu, cei doi neavând o relație de apartenență propriu-zisă cu spațiul poetic clujean, cel pe care îl are în vedere eseistul. Primul este „copilul” adoptat și, de mulți ani, obiectul de studiu al lui Dumitru Cerna. Eminescu, apoi, reprezintă aici figura tutelară și legitimatoare. Întrucâtva inadecvați în aparență ar mai fi Miron Radu Paraschivescu și Geo Dumitrescu, însă, deși cu o prezență efemeră în Cluj, ei au fondat și condus „Almanahul literar”, care a devenit cunoscuta revistă „Steaua”. În sfârșit, mai diversă și mai profitabilă pentru istoria literară rămâne iconografia, în sensul că, pe lângă imaginile autorilor singuri, există și imagini de grup, relevând relații amicale ori anturaje spontane. Așadar, ca și în primul volum, fiecare autor beneficiază de un comentariu concentrat, de o fotografie și de un poem selectat din opera acestuia. Am spus-o și în cealaltă prefață: Dumitru Cerna nu-și arogă veleități de critic literar. Comentariile sale nu au pretenția unor articole de dicționar. El este, înainte de toate, un cititor pasionat de poezie și un admirator bine inițiat al poeților. Într-o asemenea perspectivă, limbajul său și permite adeseori poezitarea emfatică și subiectivismul, cu toate că se fac mereu simțite atât spiritul critic și estetic cât și cunoașterea criteriului poetic în care se încadrează un anumit autor. Vreau să spun că Dumitru Cerna nu este deloc un cititor inocent. Poeții sunt situați corect în paradigmele și contextele firești. Scrie întotdeauna informat și în contact cu referințele critice. Întâlnești adeseori formulări sintetice fericite și revelatoare după cum, mai ales în cartea de față, există multe amănunte de istorie literară, unele chiar neliniștitor-picante, precum cele vizând puseul de autoritarism al lui Geo Dumitrescu la „Almanahul literar”. Nu lipsesc nici ironiile voalate sau notele polemice, dar niciodată ele nu afectează căldura de fundal a textului. Abia dacă induc o mirare asupra comportamentului individului într-o anume împrejurare. Portretele, în ansamblul lor, sunt niște elogii dincolo de dimensiunea axiologică a fiecărui autor. Căci pentru Dumitru Cerna, poetul este o valoare prin însăși existența sa. În fond, prin acești poeți el elogiază poezia, despre care continuă să creadă că reprezintă un miracol. De altminteri, prin tot ceea ce scrie, prin poezia sa în primul rând, scriitorul se află într-un orizont de descendență romantică al creației. Poeții vrea să fie, de aceea, cartea unor ființe alese, a protagoniștilor „sacri” ai comunității. Prin urmare, în intenția autorului este vorba mai degrabă despre o carte de celebrare decât despre o antologie sau un dicționar oarecare. Asemenea cuvinte pot părea pompoase într-o vreme a demitizărilor de tot felul, numai că sensibilitatea encomiastică, admirativă, n-a dispărut definitiv din câmpul literar. Și nici nu poate face rău, atunci când e decentă, ca în cazul lui Dumitru Cerna.

Monica GROSU. Adevărat studiu de referință, cartea lui Dumitru Cerna, Panait Cerna, scepticul luminos (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009), ajunsă, după numai un an, la a doua ediție (2010), propune, într-o manieră științifico-academică, reabilitarea și reinterpretarea operei unui scriitor cu un tragic parcurs biografic. Atât numele autorului, cât și cel al scriitorului investigat, se leagă inseparabil de satul Cerna, topos natal, de la care cei doi poeți preiau pseudonimul, teritoriul patriarhal constituind, în cazul lor, o matrice spirituală definitorie, de la care universul lor poetic se revendică. Pentru mulți cititori, Dumitru Cerna este poetul, dar, de această dată, descoperim un fin analist și interpret al evenimentelor cercetate, un exeget atent la detalii și un pasionat istoric literar.//Studiul monografic, structurat pe zece capitole, urmărește etapele inerente unei deveniri de excepție, plasate sub cupola presantă a timpului necruțător. De la anii copilăriei incipiente, petrecuți la Cerna, și până la perioada studiilor gimnaziale și liceale de la Brăila, apoi de la anii studenției din București, cu deschiderile evidente spre lumea literară și redacțiile unor reviste, până la stagiile de specializare în străinătate, condeiul atent și ordonat al autorului reține detalii de epocă, tendințe din literatură și filozofie, atmosfera culturală a vremii, punctând, în mod deosebit, eforturile tânărului poet Panait Cerna în acest climat eclectic, precum și momentele sale de acută îndoială, acutizate și de simptomele tot mai accelerate ale bolii incurabile de plămâni.//Pentru o mai eficientă înțelegere a operei și preocupărilor scriitorului Panait Cerna, autorul studiului de față construiește tabloul complet al unei lumi, cu referințe istorice și geografice, etnografice și folclorice. În mod cert, lucrarea lui Dumitru Cerna este cea mai laborioasă cercetare științifică întreprinsă asupra operei consăteanului trăitor la câteva decenii distanță, Panait Cerna, un iubitor al cărții și recunoscut epigon eminescian.//Partea a doua a monografiei este consacrată operei lui Panait Cerna, atât celei teoretice, cât și celei lirice, autorul analizând comparativ percepțiile critice asupra poeziei în discuție, edițiile de poezii apărute și locul acestui poet în lirica românească: ,,Prin concepție este, precum Octavian Goga, un umanist mesianic, iubirea revelată de poezia sa fiind menită a vindeca durerea omenirii al cărei trimis se dorește a fi poetul. Prin gustul pentru poezia de inspirație filosofică, prin structura ființei poeziei sale, e un eminescian. Dar prin rostul creației sale este un misionar. El mijlocește transmiterea în condiții aseptice a poeziei de factură filosofică cu inserție religioasă dinspre Eminescu înspre Lucian Blaga.” (p. 412).//Dumitru Cerna înregistrează obiectiv datele de istorie literară, corectează informațiile eronate, aducând la suprafață profilul psihologic real al poetului Panait Cerna, considerat în circumstanțele epocii sale, un promițător talent literar. Opera poetică și științifică a lui Panait Cerna este riguros delimitată în timp, analizată din punct de vedere tematic și estetic, Dumitru Cerna integrând în contextul literar al epocii destinul acestui poet, cu reminiscențele eminesciene, apartenența la sămănătorism și mediul cultural în care poetul, bolnav și nefericit, își găsise afinii spirituali.//,,Secolul al XX-lea, care i-a dat pe Coșbuc (în parte), pe Macedonski (în parte), pe Arghezi, Barbu, Blaga, Voiculescu, pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu, a fost marcat, la începuturile sale – când moartea lui Eminescu încă se resimțea ca o mare pierdere și când acești poeți încă nu se iviseră cu toată poezia lor – trebuie s-o recunoaștem, a fost marcat, spuneam, și de poezia lui Panait Cerna. Și dacă târziul, dar longevivul Arghezi aducea prin poezia sa acel „creștinism cosmic” […], Panait Cerna venea cu un creștinism lutnic, încins de iubire, afirmat și de occidentali, accentuând semnificația patimilor și istoricitatea christică.” (pp. 410-411). Un substrat de neliniște și singurătate pare să fi definit mereu opera lui Panait Cerna, cel ce avea să sfârșească departe de țară, la Leipzig, și tocmai acest aspect al liricii sale, cu rezonanță de clopot îndepărtat, este evidențiat de cercetător, pe lângă povestea de viață emoționantă ce se desprinde ferm din amalgamul documentelor literare, ordonate și interpretate cu chibzuită măsură. //Pe lângă destinul fulminant al poetului Panait Cerna, reținem pasiunea cercetării științifice, gustul poetic pentru exprimarea aleasă, pentru așezarea cuvântului în context printr-un adevărat ritual al frazei, lungi, elaborate, expresive. Cărțile lui Dumitru Cerna s-au distins întotdeauna prin eleganță, în cazul de față autorul mizând pe etapele științifice congruente unei cercetări de specialitate. Din acest punct de vedere, studiul monografic, scris cu atâta dăruire, uzează de un solid aparat critic, cu index de autori, bibliografie bogată și o documentație riguroasă ce include documente de epocă, pagini de corespondență, materiale de arhivă.//Prins pentru totdeauna în sfera gravitației literar-filosofice, Panait Cerna rămâne, în viziunea autorului, ,,un sceptic luminos”, căruia îi creionează personalitatea, cu mare atenție pentru detaliu și neascunsă admirație: ,,Panait Cerna nu s-a aflat între reformatorii de la începutul secolului, în care a scris și s-a stins, ai poeziei românești, chiar dacă potențialul său creator, curiozitatea tinereții, incisivitatea, inteligența, verva intelectuală, cultura i-ar fi îngăduit-o. El pare să ademenească mereu privirea poeziei sale prin romantica lumină preeminesciană atinsă de retorismul hugolian, deși prin structură Panait Cerna este un vitalist temperat, cu accente doar colerice, căci rămâne în profunzimea sa un sceptic luminos.” (p. 412). [Panait Cerna într-o nouă lumină exegetică, București, „Luceafărul de dimineață”, nr. 33 (951), miercuri, 21 iulie 2010, p. 4; Panait Cerna într-o nouă lumină exegetică, în volumul Monica Grosu, Lecturi în oglindă, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010, pp. 152-154; în volumul Panait Cerna. 140 de ani de la naștere. Culegere de articole și studii despre viața și opera poetului, Editura Studis, Tulcea, 2021, p. 296-298; Tulcea, „Buletin cultural Panait Cerna”, an V, nr. 7, iunie 2022, p. 70-71].

• Nicholas BUDA. La editura Casa Cărții de Știință din Cluj Napoca a apărut, de curând, al doilea volum din seria „Poeții” al lui Dumitru Cerna. Așteptat cu un vădit interes de către cititorii iubitori de literatură și criticii literari deopotrivă, volumul „Poeții 2” este o veritabilă antologie a prieteniei, „o carte iradiantă sentimetal, cu arhitectura fastuoasă a unui moment consacrat poeziei și poeților” (Petru Poantă), în paginile căreia Dumitru Cerna ne demonstrează un admirabil exercitiu al generozității, dar și al iubirii. Portetele sale, consacrate unui numar considerabil de poeți, în marea lor majoritate clujeni sau poeți care au avut și au o legătură de suflet cu orașul de pe Someș – orașul adoptiv al lui Dumitru Cerna – sunt făcute cu exigența celui care a pătruns tainele poeziei, ajungând la esența acesteia. De aici și dragostea, uneori necondiționată, pe care Cerna o are față de poeți și poezie!

„Sunt portrete făcute cu simț al observației foarte acut, cu dragoste, cu afecțiune, cu simpatie, cu empatie chiar” (Adrian Popescu). Coloristica variată a acestora, având ca și numitor comun o iluminuozitate intensă a cuvintelor, are darul de a transpune imaginile poeților într-o iconografie a celebrării fastuoase. „Sunt portrete din cuvinte fosforescente” (Petru Poantă), care proiectate pe fundalul social al poeziei de la Cluj Napoca, devin adevărate pictograme ale unui trecut literar care încă trăiește în prezent, dar nu oricum, ci atins de penelul estetizant, cu adevărat magic, al lui Dumitru Cerna. „O frumoasă selecție de bijuterii” (Maria Vaida), „portrete pentru eternitate” (Monica Grosu), în care autorul „caută părțile frumoase și părțile bune din fiecare poet” (Ion Mureșan), volumul „Poeții 2” imortalizează părți ale istoriei literare românești, care ar trebui să ne fie, mai adesea, lângă suflet. (New York, Art, literature, Media – Apariție editorială de excepție, sub semnătura lui Dumitru Cerna: „Poeții 2” „Armonia”, nr. 9, iunie, 2011)

• Petru POANTĂ. Noul volum de versuri Peștera din pom, al lui Dumitru Cerna, are ca subtitlu „Poeme caju” prin care pune o tușă exotică imaginii enigmatice din titlul propriu-zis. Caju este un arbore din Brazilia ale cărui fructe au semințele în exterior: o bizarerie pe care D. Cerna încearcă să o transfigureze într-o metaforă a creației, respectiv a poeziei. Prin analogie, poemul caju ar fi, așadar, un fel de „specie” insolită a liricii, al cărei specific ar consta în exteriorizarea ostentativă a esenței, adică a seminței germinante. Dincolo de intenția autorului, în realitate avem de-a face cu niște poeme foarte concentrate, cîteodată de intensitatea și tensiunea aforismului. Cîte unul conține o singură imagine șocantă, însă saturată de ambiguități sugestive. Iată acest scurt poem de dragoste unde concizia își dezvoltă polisemia prin intermediul paradoxului: „animal îndărătnic/ îmi simți colții cînd dau/ să te mîngîi”. „Animalul” poate fi aici orice ființă, o imprecizie care elimină o eventuală aluzie erotică. Efectul constă de fapt în analogia oximoronică dintre tandrețe și cruzime, dublată de sugestia unei subtile metamorfoze a celor doi parteneri pe care relația textuală îi voalează. Paradoxul tandreții apare altădată într-o legătură aproape brutală cu moartea. Acum devine dominantă tonalitatea elegiacă, cu sentimentul existenței lente și muzicale, ca într-o litanie: „încerc să te cuprind/ în ghearele morții mele/ încerc să te cuprind/ încerc”. De altfel, sentimentul morții rămâne una dintre obsesiile poetului, reprezentat uneori ca o invazie agresiv-senzorială, ca în imaginarul medieval: „oasele zornăie/ în pîntecele meu/ în ureche/ zumzetul/ morții”. În extrema cealaltă, elegia se atenuează în inefabil și evanescență, ca în acest ritual misterios, cu tușa expresionismului abstract: „presar semințe negre/ de busuioc/ în vîntul liliachiu al/ nopții/ ce despărțire”. Deși asemenea concentrate stilistice par să aibă regimul unor instantanee lirice spontane, ele sunt însă expresii îndelung elaborate și cizelate, ale unor tensiuni existențiale de profunzime, dintre care foarte fecundă poetic este cea dintre corporal și spiritual, cu multiple variante și nuanțe. Desigur, ca perspectivă de ansamblu, autorul se situează într-un orizont metafizic, poezia însemnînd pentru el revelație a unor sensuri ascunse ale existenței. Dar autorul nu caută exhibarea și dramatizarea antinomiilor. O singură dată își dezvăluie, în cheie morală, natura ambivalentă, însă ca alteritate acceptată: „izgonesc corbii desfrînării/ în mine celălalt/ înlănțuit/ zvîcnește de dorințe”. Corporalitatea lumii e, preponderent, transubstanțializată, la limită trupul însuși fiind salvat ca purtător al stigmatelor, precum în această țesătură halucinatorie de analogii livrești: „sucul de rodie îmi arde vederea/ ca-n Renaștere trupul meu prinde a sîngera/ transmiterea divină a stigmatelor/ mi-am spus/ căci trupul Sfîntului Francisc în moarte/ avea aceleași răni”. Simbolismul religios cristalizează vibrant în reprezentarea poeziei ca revelație. Poemul este o entitate sacră a cărei substanță cristică se regăsește în sufletul poetului precum vocea lui Isus în cea a evanghelistului. Dumitru Cerna reiterează în fond viziunea biblică asupra originii divine a cuvîntului, poezia apărîndu-i ca o imagine a demiurgului „înveșmîntat în frumusețe”, cum se spune într-un verset. Înaintea copleșitoarei prezențe, căutările poetului sfîrșesc în adorație pioasă: „cine a atins veșmintele poeziei/ nu mai poate rătăci cuvîntul/ poticnește-mă poticnește-mă/ la tivul de aur/ al veșniciei lui”. O asemenea idealizare a poeziei o întîlnim și în alte ipostaze, expresivă fiind, bunăoară, imaginea ei ca furoare mistică a trupului: „m-au năpădit cuvintele/ au crescut în mine vara/ trupul meu de volbură inelată/ se potolește atins de sminteală”. Există în toate poemele volumului, indiferent de mesajul diferit de la unul la altul, o gravitate de o solemnitate extremă care se datorează unei conștiințe poetice sacramentale. Autorul scrie mereu cu sentimentul că oficiază un cult misterios al limbajului. Esențializat adeseori pînă în proximitatea obscurizării, textul are aerul unei inscripții sacre care, pentru a fi înțeleasă, pretinde o lectură ceremonială și repetată. În ordine strict poetică, tehnica autorului se revendică de la criteriile modernismului, mai exact de la vîrsta de aur a „stilului înalt” a acestuia. Opțiunea nu e deloc inocentă, ci, dimpotrivă, programatică și polemică, avînd ca referință în special mizerabilismul și, în genere, fenomenul de dezvrăjire al creației. (Despre trupul poeziei, Cluj-Napoca, „Făclia”, anul XIII, nr. 6545, sâmbătă-duminică, 12-13 mai 2012, pp. 1-6; Despre trupul poeziei/About body poetry, Cluj-Napoca, „Steaua”, anul LXIII, nr. 5 (763)/2012, mai 2012, p. 53.)

 Petru POANTĂ. După cunoștințele mele, lucrarea de față este o premieră în istoriografia administrației publice din România. Ca specie, ea aparține lexicografiei, având în acest sens o valoare de pionerat. E vorba, prin urmare, despre un Dicționar de persoane care au activat în instituții ale administrației publice locale (Primăria și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca și Consiliul Județean Cluj), precum și în Prefectura județului. Sunt cuprinse două decenii, adică intervalul în care funcționează mecanismul alegerilor democratice, persoanele incluse fiind cele în funcții de conducere și consilierii aleși prin votul popular. Fișa fiecăreia conține un set de informații standard, suficiente însă pentru a desena un profil expresiv dacă nu neapărat un portret foarte elaborat. În al doilea rând, Dicționarul reprezintă o performanță în sine, datorată lui Dumitru Cerna, el însuși funcționar public, dar și scriitor. E concentrată aici o muncă de câțiva ani, ea constând în principal în culegerea informațiilor, precum și în selectarea și ansamblarea lor. Pe lângă pricepere, asta presupune răbdare, tenacitate și o anumită abilitate de a preîntâmpina tot felul de susceptibilități și de a menaja eventuale orgolii. Oricum, autorul ne pune la dispoziție nu un pomelnic, o listă solemnă și politicoasă de nume, ci o enormă galerie de personaje cu identitățile civile și cu cele mai importante înfăptuiri ale lor. Îi avem astfel laolaltă, sustrași anonimatului, pe cei care au condus și au administrat județul și municipiul Cluj-Napoca timp de 20 de ani. Proiectele benefice și derapajele, realizările consistente și ratările – mai totul poate fi pus pe seama deciziilor acestor oameni. Metamorfozele Clujului din cele două decenii este într-o măsură covârșitoare opera lor.//Dicționarul permite mai multe chei de lectură, cu tot atâtea variante de interpretare. Astfel, în ordine politică am putea urmări atât distribuirea funcțiilor de conducere cât și numărul de consilieri pe care i-au promovat în acest interval partidele politice. O consultare statistică ar indica proporția dintre bărbați și femei, compoziția după criteriul vârstei sau al profesiunilor. Cu toate că nu am niște grafice riguroase ale acestor lucruri, câteva constatări sunt posibile: conducerea instituțiilor și consiliile vizate au o componență preponderent masculină; majoritatea aleșilor sunt de vârstă mijlocie ori de una relativ tânără; în conducerea de vârf a celor trei instituții femeile reprezintă o excepție; numărul destul de mare al consilierilor de etnie maghiară și prezența aproape constantă în funcțiile de viceprimar și vicepreședinte constituie proba disciplinei și responsabilității acestei minorități în exercițiul electoral; în sfârșit, trebuie remarcat nivelul înalt de școlarizare a celor cu funcții și a consilierilor în general. Desigur, nu toate persoanele incluse aici au avut ori au o notorietate pregnantă. Există unele care s-au afirmat în mod special prin performanțele lor administrative și politice, însă altele și-au dobândit prestigiul prin profesiunea lor propriu-zisă, așa ca în cazul unor cadre universitare. Pe de altă parte, multe dintre ele există, ca persoane publice, în istoria orală sau în presă, cu o imagine diferită față de cea oferită de Dicționar. Dar și aici, ca și în modă, celebritatea este efemeră. Șansa supraviețuirii stă, deci, în istoria scrisă, iar Administrația chiar este o filă de istorie.//În textele sale de încheiere, Dumitru Cerna face un portret generic al funcționarului public și îi evocă pe primarii cu care a lucrat la instituția clujeană. În completarea panoului mă voi referi pe scurt la președinții Consiliului Județean și la prefecți, în special la cei pe care i-am cunoscut cât de cât îndeaproape. Primul președinte și cel mai longeviv deocamdată este Victor Romulus Constantinescu. De profesie inginer și profesor la Universitatea Tehnică, el trebuie considerat de fapt părintele fondator al unei instituții care, în două decenii, s-a dovedit nu doar bine articulată și stabilă, ci și mereu dinamică și inovativă. Persoană nonconflictuală și cu fler diplomatic, V.R. Constantinescu a fost, în cele două mandate (1992-2000) și punctul de echilibru în relațiile de putere dintre instituțiile și partidele de la putere din județ. Deși a avut o perioadă dificilă, atât politic cât și economic, Clujul n-a stagnat totuși, iar instituțiile și regiile din subordine își consolidează identitatea și funcționează eficient. Îi urmează, în același mandat (2000-2004), Ioan Rus (un an) și Gațian Șerban (trei ani). Acum se cronicizează conflictul cu Primăria municipiului Cluj-Napoca, însă creșterea economică a județului e consistentă și începe primul program coerent pentru refacerea și dezvoltarea infrastructurii. Șerban Grațian venea cu o vastă experiență în administrație și construcții, concentrându-se, ca și Ioan Rus, pe continuarea proiectelor începute și pe promovarea unora noi, evitând „reforma” cu orice preț. Marius Nicoară preia, astfel, în 2004, o instituție robustă și bine așezată în rosturile ei. E și el un pragmatic, cu remarcabile calități manageriale. Reușește să atragă câteva investiții de succes, având și șansa ca mandatul său să coincidă cu intervalul micului boom economic al României. Cu Alin Tișe, președinte din 2008, se încheie seria inginerilor aflați la conducerea Consiliului Județean. Jurist de profesie, Tișe își face inițierea în administrație ca prefect, dar măsura ambiției sale constructive o dă în noua funcție. Plin de energie și foarte motivat în ceea ce face pe fundalul crizei generalizate își creează imaginea unui învingător prin câteva performanțe de anvergură, consemnate în Dicționar. Se poate spune, așadar, că, în cele două decenii, Consiliul Județean Cluj, în ansamblul său, a administrat cu competență și cu succese notorii un județ, altminteri pe cât de exigent tot atât de dificil. În aceeași perioadă, prefecții sunt mai numeroși. Reprezentanți ai Guvernului, ei depind direct de diverse tactici ale partidului care i-a promovat, însă își pot dobândi un prestigiu și pe cont propriu. Practic, instituția o construiește Grigore Zanc, primul prefect al Clujului și cu cea mai lungă carieră (1990-1996). Sub aceeași guvernare, îi urmează pentru câteva luni Ioan Rus. În timpul Convenției Democrate se perindă trei prefecți (Alexandru Vasile Fărcaș, Vasile Sălcudean, Bogdan Vasile Cerghizan), iar din 2000 vine Vasile-Filip Soporan, al cărui mandat e continuat de Valentin Claudiu Cuibus. Între 2004 și 2008: Mihail Hărdău și Alin Tișe, apoi, din 2008, Vasile Florin Stamatian. Activi, cu inițiative în strategia de dezvoltare a județului și vizibili în spațiul public au fost îndeosebi: Grigore Zanc, Vasile-Filip Soporan și Alin Tișe. Dar, cum menționam la început, lucrarea aceasta, prin însuși specificul ei, nu-și propune să evalueze. Selecția operată nu-i valorizantă, ci consecința unui criteriu metodologic. Căci e de la sine înțeles că instituțiile nu aveau cum să funcționeze doar cu persoanele incluse aici. Cu siguranță, între multe sute de funcționari rămași în anonimat există destui oameni de ispravă, competenți și dedicați muncii lor. Ei întrețin complicatul angrenaj al administrației, deși ostilitatea cetățenilor împotriva birocrației se revarsă aproape numai asupra lor. Istoria se scrie însă, de regulă, cu cei din prim-plan și cu cei care au acces la decizii. (Cuvânt înainte, la volumul Clujul administrativ 1992-2012. Dicționar de persoane, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012; Exlusiv: Dumitru Cerna – „20 de ani de administrație clujeană postdecembristă”, Napoca News, 11 mai 2012; Petru Poantă, O premieră istoriografică, Cluj-Napoca, „Făclia”, marți, 22 mai 2012, anul XXIII, nr. 6553, p. 7).

 Ligia TUDURACHI. CERNA, Dumitru (pseudonim al lui Dumitru Bobină; 11.V.1955, Cerna, j. Tulcea). Poet. Este fiul Stoianei (n. Dinoglu Cioia), țărancă, și al lui Ilie Bobină, funcționar sătesc. Urmează liceul la Tulcea (1970-1972) și Cluj (1977-1980), pentru a se înscrie mai apoi la cursurile Facultății de Drept, în cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” (1992-1997). Devine doctor în filologie în 2008, la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, cu o teză monografică consacrată lui Panait Cerna. Între 1977 și 1991, lucrează în industrie, ca muncitor, gestionar și tehnician. După 1992, este inspector la Consiliul local din Cluj-Napoca, pentru ca, din 1996, să funcționeze ca șef al unor servicii în cadrul Primăriei din același oraș. Profesia va fi de altfel o temă importantă a propriei poezii și o sursă a activității publicistice (C. este autorul Clujului administrativ, un dicționar de personalități din instituțiile publice clujene). E redactor-șef adjunct al revistei „Noesis” și redactor șef al revistei de literatură și artă „Grai”, după ce, pentru o scurtă perioadă, a fost redactor și corector la revista „Vatra Românească”. Colaborează cu poezie și articole la „Tribuna”, „Steaua”, „Vatra Românească”, „Apostrof”, „Grai” (Bistrița), „Aurora” (Oradea), „Steaua Dobrogei” (Tulcea) etc. Debutează cu poezie în „Tribuna” (1987) și editorial cu volumul Cireșe amare (1993). Pentru patru dintre volumele sale, poetul a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (1996, 1998, 2000, 2003).//Autor a numeroase culegeri de versuri, care s-au bucurat de recunoaștere mai degrabă pe plan local, C. este, prin tehnica poetică impecabilă, prin caligrafia metaforelor și prin dispunerea teatrală a simbolurilor, un reprezentant întârziat al neomodernismului. Temele subiectivității pasive, mitul vârstei paradisiace, reflexul paseist, precum și lexicul impregnat de elemente dialectale i-au făcut pe unii comentatori să vorbească despre o poezie „premeditat anacronică” (Petru Poantă) ale cărei înrudiri trebuie căutate în lirica lui Pillat ori Voiculescu. Simptomatică este problematizarea clivajului dintre universul memoriei, fericit, dar inaccesibil, și viața cotidiană, tangibilă, dar nesatisfăcătoare. În Pasărea Ibis și Agresorul (1998), eul liric se pune în scenă sub două măști, ca Poet și ca Funcționar, insinuând divergența dintre lumea practică și oficierea magică a limbajului. În fața unei bifurcări existențiale care separă creația de trăire, poezia reprezintă refuzul alegerii, spațiu al stărilor neutre, punct geometric al unei suspensii pure. Nu întâmplător, C. își intitulează o antologie a propriilor poeme Între două pustiuri (2001), constituind, cu riscul artificialității, o veritabilă coerență tematică în jurul acestui mit al situării intermediare. Devin astfel emblematice figurile „dezrobite”, care s-au eliberat de imperativul univocității, asemeni „poetului tranziției” din Poeme translucide (1996), încremenit într-o eternă trecere, ori Mariei Magdalena din Magdala (2005), „mijlocitoare” între păcat și pocăință, egal distanțată și de starea decăzută a ființei, și de starea de sfințenie. Totuși, ceea ce se reține din poezia lui C. nu este regia abilă a mitului poetic, ci impulsul sincer al întoarcerii spre trecut. Reprezentative sunt Poemele dobrogene (1999) care, într-un lexic puternic impregnat de graiul meglenoromân, schițează desenul unui ținut rustic și arhaic, asociat vârstei idilice a copilăriei. „Dobrogea” e un paradis pierdut, populat cu chipuri familiare (tatăl, mama, sora Traianca, fratele Panait), încărcat cu vegetație exotică (flori de sicomor, flori de gutui, de tutun, de bumbac, de nalbă, de nuc) și ritmat de ritualuri cu o componentă ceremonială discretă („straturi verzi și mama blândă aplecată ca-n amvon”; „dogoare cuptorul din lut și hrănit cu scaieți/ vătraiul și pâinea și mama între doi băieți”). În esență, poetul rămâne un sceptic care și-a pierdut credința, continuând să descrie cadrele unei lumi blânde din care toate formele de protecție au dispărut: „doamne/ cât de vulnerabili/ suntem/ cu toții/ iată/ picioarele unui cal/ zvelt/ în ploaie”. C. este și autorul unei cercetări de istorie literară, Panait Cerna, scepticul luminos (2009). Masivă și totalizatoare, lucrarea a fost concepută ca o vastă investigație, în tradiția monografiilor academice aplicate în același timp asupra vieții și a operei. Meritul ei constă în încercarea de a citi poezia lui Panait Cerna plecând de la o analiză amănunțită a Liricii de idei, dizertația pe care acesta a susținut-o în 1913 sub îndrumarea lui Volkelt. Poeții (2008) și Poeții 2 (2010) compun o antologie pe care autorul a gândit-o, pe model romantic, ca pe o serie de „exerciții de admirație”, selectând portretele după o logică subiectivă, pur afectivă: Geoge Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Al. O. Teodoreanu se regăsesc aici alături de cei mai tineri poeți ai Clujului.//SCRIERI: Cireșe amare, Cluj-Napoca, 1993; Poeme translucide, Cluj-Napoca, 1996; Sceptic de rezervă, Cluj-Napoca, 1997; Pasărea Ibis și Agresorul, București, 1998; Poeme dobrogene/ Poèmes dobroudjeois, ediție bilingvă, Cluj-Napoca, 1999; Trist. Poeme Bonsai, Cluj-Napoca, 2000; Între două pustiuri, Cluj-Napoca, 2001; Dumicatul de pelin/ Une bouchée d'absinthe, ediție bilingvă, Cluj-Napoca, 2003; Magdala, Cluj-Napoca, 2005; Fiul. Poeme lutnice, Cluj-Napoca, 2006; Poeții, Cluj-Napoca, 2008; Panait Cerna, scepticul luminos, Cluj-Napoca, 2009; Poeții 2, Cluj-Napoca, 2010; Peștera din pom. Poeme caju/ Le creux de l'arbre/ The cave within the three, ediție trilingvă, Cluj-Napoca, 2012.//Repere bibliografice: Constantin Cubleșan, Cireșe amare, ST, 1993, 8-9; Ștefan Melancu, Dumitru Cerna, Cireșe amare, APF, 1993, 3; Poantă, Dicț. Poeți, 1998, 52-54; Petraș, Feminitatea, 2002, 187-188; Petraș, Cărțile, 2003, 110-111; Sasu, Dicț. Biogr., 2006, 309.

 Petru POANTĂ. Deși versul alb s-a impus drept una dintre constantele modernismului, poezia nu s-a dezis totuși definitiv de prozodia clasică. Mai mult, chiar formele ei fixe cunosc, periodic, momente de surprinzătoare renaștere. În literatura română, Al. Macedonski, primul poet modernist, cultivă cu o uimitoare grație dificila artă a rondelului, artă pe care o va continua mai târziu oniricul Leonid Dimov. O carieră consistentă o are, apoi, în lirica noastră, sonetul, frecventat încă masiv de câțiva neomoderniști din deceniile șapte și opt ale veacului trecut. În siajul unei asemenea tradiții mereu active se situează volumul Dar dacă vine al lui Dumitru Cerna. Sunt cuprinse aici 49 de poeme care, strict formal, au structura sonetului elisabetan, fiecare fiind compus din 14 versuri, dintre care ultimele două se distanțează într-un distih. Arhitectura interioară a poemului nu mai este specifică sonetului, adoptând niște simetrii caracteristice mai curând rondelului. Astfel, primul și ultimul sau penultimul vers sunt identice, iar unul dintre versurile din prima strofă se repetă de două ori, ca un refren. Rimele, de asemenea, urmează un anume tipar, însă varietatea lor e limitată tocmai de existența versului călător care contribuie în bună parte la structurarea prozodică a poemului. Acesta, ca și versul inițial, este mai întotdeauna memorabil, are și o funcție de exhibare ceremonială a mesajului, după cum repetarea simetrică a primului vers induce ideea cosmoidală a textului geometric constituit. În sfârșit, ar fi de observat, tot la nivelul tectonicii, că ritmul nu este uniform de la o poezie la alta, variind, de la o solemnitate aproape emfatică, cu versuri lungi, la incantabilitatea alertă sau la prozodia în manieră folclorică. Iată, așadar, regulile stricte cărora imaginația este constrânsă să se conformeze, însă cu aerul că tocmai aceste convenții îi asigură, paradoxal, o stare de jubilație continuă. Textul nu se reduce la o simplă performanță retorică, una care doar să satisfacă regulile jocului. Există sugestia că în cadrul acestora combinațiile sunt multiple și chiar aleatorii, autorul oferind în acest sens exemplul poeziei Rău mă dor ochii de rost, un text cu spații albe pe care cititorul este invitat să le completeze. Dar asta e situația extrem experimentală, căci, altminteri, poemele sunt minuțios elaborate și înțesate de artificii sintactice și lexicale. E de reținut, mai întâi, un strat de arheologie lingvistică, actualizat prima dată în volumul Poeme dobrogene, și în care se recuperează cuvinte arhaice, cu o vibrație de atmosferă oarecum misterioasă. Ele apar în special în evocările nostalgice ale copilăriei, respectiv ale unei vechi și irizante ruralități dobrogene: amină, îmbărburat, chipar, cătilin, belșiță, cășiță, cubeb. O rezonanță cu totul aparte o aduce dialectalul u̯á, căruia situația poetică îi conferă o surprinzătoare și sugestivă funcție interjecțională. Poezia e o reverie vag-elegiacă, în finalul căreia arhaicul cuvânt (megleno-român) adaugă parcă tristeții o notă jucăușă: „Sufletu-mi se înfioară/ Ca răcoarea să m-ajungă/ Bate vântul frunza-n dungă/ Toamna-i u̯á moartea-i prelungă”. Expresive poetic sunt, apoi, cuvintele inventate sau cele devenite comune din nume proprii. Substantivizarea satului de naștere a lui Blaga, bunăoară, dă o perspectivă enigmatică altminteri grațioase: „Mă-nalț în trupul tău de lancrăn/ Sanie ușoară de mesteacăn”. Alte exemple: a înmira („Brun copilăria mi-o înmiri”), dumbră („Dumbra grea de cerișor”, unde cerișor poate fi un derivat de la numele satului Cerișor sau diminutivul de la cer, o specie de stejar), se-nsmirnă, desmiresmate, „Cuvântul liber bachelardian”. Nu lipsesc, în altă ordine, unele tehnici textuale care reprezintă de fapt o derogare de la rigoarea unei forme fixe a poeziei. Imediat la vedere este intertextualismul, aici în varianta citatului unor versuri celebre. Dintr-un psalm arghezian vine Tare sunt singur, Doamne, și pieziș. Este versul cu care începe și se încheie poemul și care, împreună cu celălalt vers călător, „Noaptea pătrund în hăul rugăciunii”, întrețin și dau adâncime unei confesiuni dramatice, a ezitării între asceză și tentațiile lumești: „Toamna cu ugere de voluptate/ Umbra singurătății mi-o răzbate/ Neîmpăcat eu mă dedau luminii/ Noaptea pătrund în hăul rugăciunii/ Străbat orbirea și la ocoliș// Timpul mi-arată albu-i ascunziș/ Tare sunt singur, Doamne, și pieziș”. Nu e singurul citat, dar de reținut sunt nivelul livresc și aluziile culturale în genere sau, în aceeași perspectivă textualistă, tematizarea relației autorului cu poezia. Întâlnim, apoi, diverse ingeniozități stilistice, obținute prin artificii morfologice. Ele au funcția de coloratură îndeobște, activând memoria unor straturi străvechi ale limbii. Într-un poem dăm peste aceste versuri, elemente pentru o posibilă artă poetică: „Cuvintele mele-s cuibare însfințite-n baroc/ [...] / Am smuls din mine-ntuneric alb n-am sângerat deloc/ [...] / Am îmblânzit poemul și el mi-a-nflorit busuioc”. E un mod de a spune că energia versului constă într-o sensibilitate de tip oximoronic și că limbajul funcționează ca un ceremonial tensionat al contrariilor. Deși impresia dominantă rămâne aceea a unei fastuozități lexicale, câmpul semantic e polarizat, în special, în poemele cu tentă metafizică, între sentimentul elegiac al existenței și un soi de paradoxală exuberanță calmă, între gravitatea unor situații lirice simbolizante (precum în imaginea antropomorfică în Din carnea mamei Zarzărul de veghe) și un fantezism ușor, plin de culoare, ca în Iarna-n Florida păsările-s albe ori în rafinat-senzuala „orientală” Precum o fată brună din Izmir, care poate fi citită și ca un subtil și, probabil subconștient, remaké după imaginarul oriental al lui Bolintineanu. Limbajul este voluptos, de o expresivitate melodioasă și decadentă: „Precum o fată brună din Izmir/ Ademenind dansează baclavaua/ Pe miez de nucă unduie halvaua/ Și-n zahăr copt se lăfăie șerbetul/ Pleznește-n bumbii coapsei Orientul/ Se tânguie în spuza-i mov maneaua/ Pe miez de nucă unduie halvaua/ De la buric se-aprinde pergamentul/ Pleznește-n bumbii coapsei Orientul/ Ard sâni  foșnesc mătăsurile firii/ Din sfârcuri picură pudra nuntirii/ Ca pe-o vanilie eu te respir// Precum o fată brună din Izmir/ Sângele dă în clocot eu mă mir”. Altădată, rostirea este specifică litaniei, într-un imaginar saturat de melancolie („Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Acoperișul lumii putrezește/ Cu viața te-ai jucat dumnezeiește/ Veni-vor timpi veni-va și lumină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai țină...”) sau fisurat de presimțirea morții („Pustiul tot m-a cuprins cu uimire/ Eu sunt la ușă misterul doar mă ține/ Și bat necontenit. Dar dacă vine”). Ultima sintagmă, care dă titlul volumului, conține această insidioasă sugestie thanatică. În altă parte (Mă-mpresoară falnic nor) e reiterat un ritm din Ion Barbu, într-un limbaj cvasi-ermetizant: „Unduiri de soare ludic/ Nordul se făcuse sudic/ [...] Dinspre brațul lung și lutnic/ Unduiri de soare ludic/ Dansul ultim de cocor// Mă-mpresoară falnic nor/ Dumbra grea de cerișor”. Evocări ale mamei și fratelui, peisaje stilizate, descrieri, cu efectivitate confesivă, a unor motive din imaginarul creștin sunt alte teme care completează universul unei poezii al cărei punct de fugă îl constituie de fapt celebrarea, pe alocuri emfatică, a limbajului, cu exhibarea energiilor semantice a versurilor-refren, unele dintre acestea având densitatea lirică a poemului într-un vers. (Cuvânt înainte la volum, 2013; Dumitru Cerna – Dar dacă vine, Cluj-Napoca, „Făclia”, vineri, 22 noiembrie 2013, anul XXIV, nr. 7008, p. 8, artă-cultură)

 Ionuț ȚENE. Zilele trecute am citit cu interes și fior liric noul volum de versuri al poetului clujean Dumitru Cerna: „Dar dacă vine”, apărut recent la prestigioasa editură Casa Cărții de Știință, cu o prefață, cred că ultima scrisă înainte de a trece la cele veșnice, a criticului literar Petru Poantă. Placheta e ilustrată cu desene de Irina Petraș. Volumul de versuri al lui Dumitru Cerna e compus într-un registru deja cunoscut de către poet, în maniera sintezei lirice arhaic-modern. Limbajul poetic este o reminiscență a liricii aromâne, îmbinate cu miresmele telurice ale argoului rural dobrogean. Mixajul se realizează într-o formă turnată a limbajului modernist, cu irizări metaforice ale experienței poetice ardelene. Dumitru Cerna face o metapoetică între Panait Cerna și Lucian Blaga, cu ingrediente ale aventurii și experienței poetice a avangardei interbelice, dar și a inegalabilului intimist Leonid Dimov. În „Dar dacă vine”, poetul Cerna, față de celelalte volume publicate până acum, aduce un aer arghezian. Textura volumului completează pe un palier superior „poemele dobrogene”, oferind un sens hristic versului și o trăire „adâncită” în maniera „trăiriștilor” generației poetice milenariste din Cluj-Napoca: Adi Bumb, Flavia Teoc, Victor Țarină sau I.P. Azap. Poezia lui Dumitru Cerna a atins maturitatea poetică esențială care transcede generațiile poetice, el devenind pur si simplu Poetul. E momentul când un poet devine contemporan cu Al. Macedonski sau Nichita Stănescu, arzând liric într-o metafizică a istoriei fără jaloanele procustiene ale „generațiilor”. Arheologia lingvistică în ultimul volum de versuri publicat al poetului Dumitru Cerna este evidențiată din prefață, de către regretatul Petru Poantă: „Textul nu se reduce la o simplă performanță retorică, una doar să satisfacă regulile jocului (…) poemele sunt minuțios elaborate și înțesate de artificii sintactice și lexicale. E de reținut, mai întâi, un strat de arheologie lingvistică…” Ca exemplificare cităm din poemul: „Și îngerii cad uneori în ispită” – „Și îngerii cad uneori în ispită/ Oranj vara mea ocrotește ninsoare/ Ce verde-i lumina și câtă răcoare/ Au diminețile din noaptea sfârșită/ Și zarea din sfârcuri e parcă ieșită…” Cerna e și un patriot local, oferind o dragoste poetică generoasă Clujului adoptiv în poezia „Oh ce frumoasă e Translvania” – „Trebuia să știu Clujul inimi sfâșie/ Oraș al meu cu grădini brun-bântuite/ Cruce din trei ugere întraurite/ Singurăți gotic-dospind în tipsie…” Pe de altă parte poetul e un elegiatic cântând locurile natale: „Eu m-am născut în stepa de la care/ Lutu-și prepară galben mir iar zarzărul/ Anafura din care eu mă-nmir sătul/ De ne-mpăcare. Desișuri de salcâm…” („Eu m-am născut în stepa de la care”). Ultimul volum de versuri publicat al poetului clujean Dumitru Cerna îl consacră, ca o personalitate poetică singulară și originală, eliberându-l de chingile anterioare, „generaționiste”, devenind contemporan întru poezie cu alți poeți clujeni recunoscuți în viață: Horia Bădescu, Marta Petreu sau Marcel Mureșeanu. „Dar dacă vine” nu mai e o așteptare, ci o certitudine lirică. (Din nou despre poezia milenaristă clujeană: „Dumitru Cerna, Dar dacă vine”, Cluj-Napoca, NapocaNews, 19 septembrie 2013, „Evenimente”)

 Rodica Lucia CRIȘAN. Dar dacă vine... este un volum al așteptărilor atinse de aripi de îngeri, o zbatere între tentația mistică și erezie, similară pe alocuri cu îndoiala argheziană, o golgotă în sine. Pe muntele osuar a poposit poetul spre împlinirea Cuvântului și apoi transpunerea lui măiestrită.// Poemele  volumului au o muzicalitate dulce-amară, triste introspecții unele, incantații ludice altele, străbătute de fiorul unei așteptări onirice în singurătate.// Tablouri în sepia, imagini postapocaliptice, apăsarea cenușiului și cafeniului se armonizează cu memoria afectivă a poetului cu un tremolo dureros la amintirea celor dragi pierduți.// Cuvinte nou create, specifice universului poetic cernian, capătă multiple valențe în ilustrarea profundelor tristeți.// Frumusețea poemelor este dată de toate aceste elemente îmbogățite fulgurant de o iubire în zadar față de tot și de toate. (Cluj-Napoca, 2013)

                                                                                                                Monica GROSU. Din mâna lui Dumitru Cerna ies întotdeauna cărți frumoase. Cu atenție deosebită pentru edițiile de colecție, elegante și rafinate, Dumitru Cerna își tratează poemele, cărțile, cititorii cu afabilă curtuoazie, alegând adresarea ceremonioasă, cu gândurile bine prinse în buchetul cuvintelor rostite.//Noul său volum de versuri, Dar dacă vine (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013), este din mai multe puncte de vedere prețios (important), între acestea voi menționa tensiunea lirică sugerând proximitatea decorului thanatic și Cuvântul înainte semnat de Petru Poantă, venit acum ca un gest de bun rămas (alături, probabil, de multe altele) pentru prietenia ce i-a legat pe cei doi în Clujul cultural atât de stratificat.//Voce distinctă, compunând un imaginar liric arborescent, Dumitru Cerna își transferă ,,tristețile moi” în ,,veșnicii de cașmir”, decantând memorabil o rugă a amânării și-ndurării: ,,Tu  te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Acoperișul lumii putrezește/ Cu viața te-ai jucat dumnezeiește/ Veni-vor timpi veni-va și lumină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai țină/ Misterul iernii-n suflet cuibărește/ Cu viața te-ai jucat dumnezeiește/ Și tu ai plâns dar zeii n-or să vină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai țină/ Pădurea amiroase-a mugurele/ Tu dai din gând învălurit de ele/ Și clopotele-n noi sunau ciudat/ Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Și dealurile Doamne s-au lăsat” (Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat).//Vedem, așadar, cum amintirile copilăriei aduc în pagină imaginea iconică a mamei, melancoliile sudului, decantate într-un limbaj atât de personal și melodios încât atmosfera recreată respiră aerul diafan și misterios al (pre)facerii, al creației incipiente: ,,Eu m-am născut în stepa de la care/ Lutu-și prepară galben mir iar zarzărul/ Anafura din care eu mă-nmir sătul/ De ne-mpăcare. Desișuri de salcâm/ Au spulberat mov pulberea de fum/ Eliberându-mi zarea îndestul/ Lutu-și prepară galben mir iar zarzărul/ Copilăria-mi înflorea în alb și roz/ Ca urma-n zbor a unui albatroz/ Și câtă arșiță-n cuvânt jur împrejur/ Lutu-și prepară galben mir iar zarzărul/ Mi-a dăruit poemul de-nălțare/ Eu m-am născut în stepa de la care/ Mi-am răcorit poemele-mi solare” (Eu m-am născut în stepa de la care).//,,Cuvântul liber bachelardian” al poetului Dumitru Cerna articulează provocator metamorfoza tematică, totul într-o deplină simetrie și supraveghere a dispunerii formelor, asupra cărora se fac precizări și în Cuvântul introductiv: ,,Sunt cuprinse aici 49 de poeme care, strict formal, au structura sonetului elisabetan, fiecare fiind compus din 14 versuri, dintre care ultimele două se distanțează într-un distih. Arhitectura interioară a poemului nu mai este specifică sonetului, adoptând niște simetrii caracteristice mai curând rondelului. Astfel, primul și ultimul sau penultimul vers sunt identice, iar unul dintre versurile din prima strofă se repetă de două ori, ca un refren.” (Petru Poantă).//De la ,,poemele mântuirii”, dispuse în irizări crepusculare, și până la versurile cu inflexiuni folclorice, volumul de față comunică într-un discurs aparte, cu citate și aluzii intertextuale, misterul ,,de dincolo de ușă”. Dialogul poetului cu transcendentul suportă încă tăceri înfrigurate, cu atât mai dramatice cu cât viața din spatele zidirii nu se lasă dezmierdată cu privirea. Drumeț obosit la rându-i, poetul resimte înserarea cuvintelor și solemnitatea momentului. ,,Eu sunt la ușă misterul doar mă ține/ E-o ditamai vara în mine și-avidă/ Și nimeni nu mai vine să-mi deschidă/ Pustiul tot m-a cuprins cu uimire/ Dar bat în ușă ne-ntrerupt și-n neștire/ Sunt mai greoi și-năsprit de tăceri/ Cuvintele mă dezmierdau până mai ieri/ Pustiul tot m-a cuprins cu uimire/ Eu bat de mult. Caut o convertire/ Sunt străinul din poem de frig obosit/ Și fug de verdele cuvânt neîmplinit/ Pustiul tot m-a cuprins cu uimire/ Eu sunt la ușă misterul doar mă ține/ Și bat necontenit. Dar dacă vine” (Eu sunt la ușă misterul doar mă ține).//Rostirea poetică beneficiază de o reală disponibilitate afectiv-imaginativă, care, deloc stânjenită de tiparul fix al poemelor, adaugă simboluri cu trimitere biblică (răstignirea, Golgota, spini, sângerare), ori accente livrești (citat, parafrază ș.a.), preocuparea majoră a eului stăruind în continuare în zona relației dihotomice dintre omenesc și divin, dintre aici și dincolo. ,,Tare sunt singur, Doamne, și pieziș/ Noaptea pătrund în hăul rugăciunii/ Și calc prudent să nu strivesc tăciunii/ Dau rotocol luminii de absint/ Să trec cu bine roșul labirint/ Și mă îneacă lacrimile lumii/ Noaptea pătrund în hăul rugăciunii/ Toamna cu ugere de voluptate/ Umbra singurătății mi-o răzbate/ Neîmpăcat eu mă dedau luminii/ Noaptea pătrund în hăul rugăciunii/ Străbat orbirea și la ocoliș/ Timpul mi-arată albu-i ascunziș/ Tare sunt singur, Doamne, și pieziș” (Tare sunt singur, Doamne, și pieziș).//În viziunea autorului, poezia constituie calea regală spre redempțiune, lacrimă alungită-n cuvânt, practică a umilinței și răbdării, regăsire a sinelui, mai mult arta poetică înseamnă arta iubirii: ,,În poemele mele eu am cântat mântuirea/ Nopți ale pierzaniei și nopți însemnate cu foc/ Cuvintele mele-s cuibare însfințite-n baroc/ Cuminecate mi-au dat curajul spovedaniei/ Lacrimi să-mi plângă vara și oranjul litaniei/ Am smuls din mine-ntuneric alb n-am sângerat deloc/ Nopți ale pierzaniei și nopți însemnate cu foc/ Mi-am regăsit rugăciunea și i-am pătruns aminul/ Candela de ceață mi-a vegheat cuvântul sublimul/ Am îmblânzit poemul și el mi-a-nflorit busuioc/ Nopți ale pierzaniei și nopți însemnate cu foc/ Gri prelungi mâinile-mi mov ocrotesc primenirea/ În poemele mele eu am cântat mântuirea/ Piezișă și-nrourată mi se-arată iubirea” (În poemele mele eu am cântat mântuirea).//Accentuat melodioase, versurile lui Dumitru Cerna din prezentul volum transmit freamătul neliniștitor și tandru al înserărilor brun-verzui, cu atmosfera marină și dorul depărtărilor de nepătruns: ,,Nici paznicii de far n-au uitătura lină/ Asemenea poeții la margini de crepuscul […]” (Nici paznicii de far n-au uitătura lină). Uzitând un lexic variat, discursul poetic permite acel refresh, chiar și la mijlocul unui vers dacă e nevoie, fapt ce recompune și redirecționează atenția spre un nou cerc semantic. Impresia rezultată vizează paradoxal aspectul ludic, dinamic și pregnanța rostirii alese, căutate, fastuoase. Jocul de construcție e respectat până la capăt, iar imaginarul creat străbate cu lejeritate spații vaste, țâsnind într-o combinație de solarități sudice și melancolii nordice.//Versurile se întemeiază în proximitatea adevărurilor esențiale (elementare), unele purtând pecetea folclorică prin limpezime și îmblânzirea lirismului cu diminutive ori cântecul suav al apusului răsfrânt în zbaterea frunzelor de nuc sau în galbenul păpădiilor. De fapt, aceste percepții pronunțat olfactive, alături de suave atingeri și diafane ademeniri rămân ca o pecete a poeziei practicate de Dumitru Cerna, aspect ce completează jocul voluptuos al descripției, dense, rafinate, ademenind toate simțurile într-o reverie a plecării definitive. ,,Nimeni n-a ști că m-am dus/ Păpădia din plopșor/ Mă îmbie cu mult dor/ Și-mi albește cuvântul/ Cum trupșorul pământul/ Ca-n adânc de cerișor/ Păpădia din plopșor/ Greu respiră moartea-n duh/ Cum amarul vers în nuc/ Și prin dreapta-mi curge-ușor/ Păpădia din plopșor/ Ca sângele la apus/ Nimeni n-a ști că m-am dus/ Numa m-or vedea că nu-s” (Nimeni n-a ști că m-am dus).//,,Poemele-sonet” din volumul Dar dacă vine alătură căutărilor mistice, o neliniște de tip baroc, prelinsă în peisaj, și resimțită de poetul Dumitru Cerna drept un imbold al redefinirii interioare, al efuziunilor calme, ponderate, revitalizate livresc și reintegrate confesiei lirice. Așadar, o poezie cadențată, ,,înmirată” în pastelul crepuscular și statornică în nostalgie, o poezie ce dezvăluie cu maturitate și grație o sensibilitate lirică adevărată. (Cuvinte în veșnicii de cașmir,Cluj-Napoca, „Făclia”, vineri, 22 noiembrie 2013, anul XXIV, nr. 7008, p. 8, artă-cultură; Cuvinte în veșnicii de cașmir, în volumul Monica Grosu, Cărți sub obiectiv, colecția Opera Omnia. Publicistică și eseu contemporan, Iași, Editura Tipo Moldova, 2014, pp. 23-26.)

 Ion CRISTOFOR. Născut în 1955, în comuna Cerna, din județul Tulcea, poetul-funcționar e licențiat al Facultății de Drept din Cluj-Napoca. Este doctor în litere (cu o teză strălucită despre Panait Cerna) și autor a mai multor volume de versuri – Cireșe amare (1993), Poeme translucide (1996), Sceptic de rezervă (1997), Pasărea Ibis și Agresorul (1998), Poeme dobrogene (1999), Trist. Poeme bonsai (2000), Între două pustiuri (2001), Dumicatul de pelin (2003), Magdala (2005), Fiul (2006) și altele. A realizat mai multe antologii de poezie contemporană și a îngrijit și prefațat volumul Meglenoromânii din Cerna. Ieri și azi al Dumitrei Petrică, rod al preocupărilor sale de recuperare a unei memorii istorice privitoare la ramura sudică a neamului nostru. Poetul însuși are o ascendență meglenoromână, numeroase din poemele sale conservând cuvinte din acest dialect. De altfel, Dumitru Cerna este prin excelență o sensibilitate solară, un sudic vibrând cu toate fibrele ființei la chemările astrului diurn. Unul din volumele emblematice pentru lirica sa este Poeme dobrogene, o carte invadată de miresmele acestui spațiu sudic. Structural, Dumitru Cerna este un solitar, cu oroare față de grupările literare, refugiindu-se într-o singurătate luminoasă, sentiment ce poate fi detectat și în volumele ulterioare: “Scriu poezie și nu știu mai nimic / despre mine / dar câtă lumină îmi scaldă / sfioasa / părelnica-mi solitudine”(Fiul). Geografia sa mitică nu rămâne cantonată la spațiul originar al Dobrogei natale, dar acesta constituie toposul cel mai consistent, revenind obsesiv în mai toate volumele poetului. Imaginea provinciei sudice e readusă în culorile vii ale unei prodigioase memorii afective.//În toate manifestările sale, Dumitru Cerna rămâne un solitar, chiar dacă scriitorul nu e lipsit de simțul solidarității cu breasla și semenii. Rafinatul său estetism e nu numai semnul unei opțiuni artistice, ci și expansiunea lirică a unei orgolioase, singulare interiorități. Volumul Dar dacă vine (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013 ) ne dezvăluie fațetele unui virtuoz al limbajului, al unui voluptuos al sonurilor. El dansează în chingile formelor fixe cu mare măiestrie. Dumitru Cerna se dovedește aici o sensibilitate muzicală, pentru care forma fixă de poezie, sonetul, nu e element de constrângere, ci de voluptate estetică. Virtuoz, poetul nu pătrunde fraudulos în grădina deliciilor a lui Dante, Michelangelo și Voiculescu. Pentru poeții din toate timpurile, sonetul a fost întotdeauna piatra de încercare a virtuozității artistice, o tentativă de a atinge perfecțiunea. Nu e întîmplător că grație virtuților sale ideatice și formale, de-a lungul epocilor, sonetul a fost considerat ca o expresie literară a “secțiunii de aur” și a “divinei proporții”, ca o regină a formelor literare. Din momentul apariției la Curtea din Palermo a regelui Siciliei, în secolul al XIII-lea și până azi sonetul a cunoscut mai multe variante formale.Poeții contemporani, mai ales după apariția Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, au început să sfideze canoanele, vrând să se elibereze de sub inerția și rigiditatea tradiției. În această perioadă de radicalizare a limbajului, de brutale schimbări de viziune, sonetul își pierde statutul riguros, lăsându-se contaminat de elemente eterogene. Canonul sonetistic s-a extins, celebrul endecasilab fiind înlocuit cu alte forme metrice. Solemnitatea ritualică se degradează în forme profane, se democratizează, se manelizează uneori.//Convenționalitatea formală nu pretinde acum decât respectarea numărului de 14 rânduri, coerența ideatică se vede fisurată de fragmentarismul postmodern. Dumitru Cerna împărtășește aici liberalismul poeților de azi, împingând expresia atât de departe încât sonetul său deviază uneori de la prescripțiile canonice și rigorile prozodice. Dar poezia sa rămâne cu atât mai interesantă. Indiscutabil, Dumitru Cerna este unul din afinii marelui nostru contemporan, Horia Bădescu, cel care a inventat chiar o nouă specie – ronsetul, ce reprezintă o hibridare lirică, o operație de miciurinism literar, combinând rondelul cu sonetul. Cert este că lirismul care a prevalat în sonet în toate timpurile este subminat, în poezia modernă a lui Dumitru Cerna dar și a altora, de spiritul experimentului livresc, intelectualizant. Apar și în aceste splendide poeme ale lui Dumitru Cerna jocuri verbale și artificii de expresie, tipic manieriste, ca într-un veritabil dialog peste epoci și mode literare.//Fără să fi pierdut întreg fastul sentimental, solemnitatea și elocința, această formă (fixă) de poezie îi permite lui Dumitru Cerna să evoce, cu farmec, spațiul natal, vremurile de odinioară, parfumul nopților de vară dobrogene, să scotocească în scrinul cu amintiri, să reintrepreteze mituri, să înlocuiască marile antinomii romantice sau clasice, tipice Renașterii, cu simbolistica proprie, cu obsesiile mitologiei proprii. Armonia aliterațiilor alternează cu ritmuri improvizate, rafinamentul expresiei se întâlnește cu exercițiul ludic și rafinamentul sonor. Pentru Dumitru Cerna, autorul volumului Dar dacă vine (2013), poemul un exercițiu al libertății, lirismul fiind pentru el o formă de a dialoga cu sine și cu contemporanii săi, ghidat de luciditate și de bun gust. El evită limbajul artificios, rimele pur artizanale, aglomerarea de simboluri și referințe culturale, deși nu-i displace intertextualismul și experimentele formale ale sonetului clasic, căruia îi redă frăgezimea și eleganța stilistică.//Poeziile de maturitate ale poetului clujean coagulează într-o sinteză modernă numeroase sunete orfice, pure și subtile, referințe culturale sau discrete aluzii politice. Poetul nu refuză nici ironia modernă, polemică, vitriolantă sau postura onirică, pendularea între vis și realitate, ludicul și jocurile verbale. Prin astfel de elemente livrești și inventivitate verbală, Dumitru Cerna creditează ideea că universul lumii postmoderne poate exista și prin disciplina cea mai înaltă. Citindu-l, constatăm că redingota, papionul și țilindrul aristocratic ale sonetului, ale formei fixe, se mai pot purta, cu succes, și azi. Dar dacă vine ( 2013), prevăzut cu o splendidă prefață a regretatului Petru Poantă, e un volum de excepție al poetului Dumitru Cerna, afirmându-se ca una din cele mai interesante apariții editoriale ale anului. (Dumitru Cerna și voluptatea formelor fixe, Napoca News, 27 noiembrie 2013, p. Cultură)

 Mihaela CERNĂȚEANU. Născut la Cerna, județul Tulcea, localitate care a înfrumusețat literatura noastră cu numele unor scriitori, poeți și publiciști de valoare, precum Panait Cerna, Ion Staicu, Dumitra Petrică, Florica Veleșcu, poetul Dumitru Cerna, stabilit în prezent în Cluj-Napoca, cunoscut pe meleagurile tulcene mai ales prin lucrarea sa de doctorat Panait Cerna scepticul luminos, studiu monografic pentru care a obținut titlul de Doctor cum laude, a publicat în prima parte a anului 2013 volumul de poezii Dar dacă vine. Poetul este membru fondator al Societății Române de Dialectologie, Cluj-Napoca (1997) și al Fundației Mihai Eminescu, Cluj-Napoca (1999), membru al Uniunii Scriitorilor din România (1997) și al Academiei de științe, Literatură și Arte, Oradea, secțiunea literatură (1999).//Începând din anul 1987 când a debutat în Tribuna, cunoscutul scriitor dobrogean a publicat numeroase volume printre care: Cireșe amare, 1993; Poeme translucide, 1996; Sceptic de rezervă, 1997; Pasărea Ibis și Agresorul, 1999; Poeme dobrogene, 1999, 2000, 2006; Trist. Poeme Bonsai, 2000; Dumicatul de pelin, 2003, Magdala, 2005, Peștera din pom. Poeme caju, 2012. Poemele sale au fost traduse în limbile franceză, engleză și maghiară.//Trăind și respirând în orașul lui Blaga, admirator al poetului Nicolae Labiș pe care-l numește Eseninul nostru, și-i admiră ritmul, explozia, nebunia, al lui Nichita Stănescu – prin venele sale curgea poezie- (cuvintele lui Dumitru Cerna), și mai ales a lui Esenin pe care-l consideră cel mai mare poet al tuturor timpurilor, autorul se oprește deseori în poezia sa asupra spiritului dobrogean valorificând simbolurile ținutului natal și ale copilăriei, scriind pentru a se elibera de prea mult suflet: “Scriu poezie și nu mai știu nimic despre mine dar câtă lumină îmi scaldă sfioasa, părelnica-mi singurătate”, de-clară în debutul volumului Fiul.//Ultimul volum, apărut la Casa Cărții de Știință din Cluj, cu un Cuvânt înainte de Petru Poantă, conține 49 de poeme având toate o structură similară: sunt alcătuite din 14 versuri, ultimele două constituite ca o concluzie. Ceea ce se remarcă numai răsfoind cartea, este lipsa semnelor de punctuație care probabil ar fi distor-sionat mesajul pe care pana atentă a scriitorului a vrut să-l transmită. Sau gândul poetului a fost să lase cititorului posibilitatea de a lectura și interpreta textul așa cum simte, fără a-i fi impusă o anume sugestie prin intonație. Poetul încearcă să oprească în loc momentele frumoase pe care le-a trăit și care-i revin mereu în minte prin intermediul cuvântului. Aceasta este impresia pe care mi-a lăsat-o poezia lui Dumitru Cerna. Poetul trece parcă prin toate mo-mentele vieții sale: copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea. Din toate izvorăște iubirea de frumos, paradisiacul, lumina. Astfel, poezia cu care debu-tează volumul – Oh ce frumoasă e Transilvania – pare un elogiu adus orașului de reședință: Oraș al meu cu grădini brun-bântuite […] Trebuia să știu Clujul inimi sfâșie. Poetul Cerna ne vorbește despre Primul bal primii pași de arginturi când Trupul tresaltă murg în amurg valsând pe țărână și Vară abis dansul acesta-i în inima mea / Primul bal primii pași de arginturi pe catifea.

La un moment dat poetul își dă seama că Și îngerii cad uneori în ispită într-un veritabil poem de dragoste: Ce verde-i lumina și câtă răcoare / Au diminețile din noaptea sfârșită / Și zarea din sfârcuri e parcă ieșită / Coapsa de-argint viu risipește în pal-mă / Semnul de vânt vinețiu dinspre toamnă / Capiv suflul duhului brun dă în floare / Oranj vara mea ocrotește ninsoare... Parfumuri orientale, exotism și culoare emană din plin poezia Precum o fată bru-nă din Izmir: Se tânguie în spuza-i mov maneaua / Pe miez de nucă unduie halvaua / De la buric se-aprinde pergamentul / Pleznește-n bumbii coapsei/ Orientul / Ard sâni, foșnesc mătăsurile firii / Din sfârcuri picură pudra nuntirii / Ca pe-o vanilie eu te respir / Pre-cum o fată brună din Izmir / Sângele dă în clocot eu mă mir.//Gândul la copilărie trezește o stare de melan-colie în poezia Sanie ușoară de mesteacăn: Sanie ușoară de mesteacăn / Viscolește neaua în simțiri / Brun copilăria mi-o înmiri / Cu asupra de singurătate unde mesteacănul și neaua sunt simboluri ale purității și totodată ale copilăriei.//Poetul, asemenea creatorului, simte în Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat că s-a jucat cu viața: Veni-vor timpi veni-va și lumină / Ci roagă-te-ndurarea să mai țină / Misterul iernii-n suflet cuibărește / Cu viața te-ai jucat dumnezeiește / Și tu ai plâns dar zeii n-or să vină / Ci roagă-te-ndurarea să mai țină...//Despre copilărie și adolescență vorbește dobro-geanul Cerna în poemele: Dunăre-volbură poartă în-crustată și Eu m-am născut în stepa de la care: Dună-re-volbură poartă încrustată în argint / Fluviu ce trece vânăt prin mine ca prin inel […] Dunăre-volbură poartă încrustată în argint / Prin care răpusă adolescența mea urcă-n pământ. Dunărea pare să fi închis în ea ca-ntr-o icoană vârsta fericită a adolescentului. În cealaltă poezie amintită distingem locul nașterii poetului și a poeziei: Lutu-și prepară galben mir iar zarzărul / Mi-a dăruit poe-mul de-nălțare / Eu m-am născut în stepa de la care / Mi-am răcorit poemele-mi solare.//Citind poezia Tăte-și schimbă semnele intri într-o atmosferă vetustă ce dăinuie parcă de mii de veacuri: Amiroase a șofran / Gândești că n-am fost șohan[…] Cătilin cuvintele / Ceriul și cu stelele / Tăte-și schimbă semnele. Tonul arhaic conferă ideii poetice un parfum de liniște ancestală.//Îmbinarea dintre cuvintele de dialect aromân cu cele de grai nord-dobrogean aduce un suflu deosebit și în poezia În poemele mele am cântat mântuirea: Cuvintele mele-s cuibare însfințite-n baroc / Cuminecatele mi-au dat curajul spovedaniei / Lacrimi să-mi plângă vara și oranjul litaniei […] Mi-am regăsit rugăciunea și i-am pătruns aminul. Unul dintre cele mai frumoase versuri ale poetului izbucnesc din sufletul acestei poezii: Am înflorit poemul și el mi-a-nflorit busuioc, o veritabilă declarație a creatorului de artă din care iese ideea că poetul sfințește cuvintele.//Gânduri pentru fratele Neculai sunt profund redate în Bate toaca ritmul înrănirii piroanelor și Bate vântul frunza-n gol: Surâzător și tăcut fratele Neculai galopează / Împotmolit în denii despovărat de duh rău / Domol își urcă rugăciunea spre sufletul său și Fratele meu Neculai / Se afundă în pământ / Ca-ntr-un soi de legământ. O împletire de elemente vegetale ale spațiului copilăriei precum salcâmii, floarea de cais, frunza, cu motive ce țin de sacralitate: toaca, piroane, înrănire, denii, duh, rugăciuni, suflet, înviere, clopote, arhangheli contribuie la sacralizarea imaginii prin proiectarea ei într-un spațiu încărcat de smerenie și de lumină. Motivele religioase presărate cu îndemânare de poet par a fi un pretext de a înveșnici imaginea fratelui.//În ultimele poeme ale volumului nu poate trece neobservată ideea că poetul este un mântuitor care își însușește și acceptă suferința și sacrificiul. Pentru poet mugurii lungi ai piroanelor dau în floare (A venit primăvara pe Golgota și-n mine), fericit e cel ce plânge (Câte cuie sunt pe lume), din ruguri păsări albe cad în Paradis (Se-nserează peste Golgota), iar el (n. a. poetul) din poem bea lacrimi încet (Și ospățul ținu trei zile și trei nopți). Ultima poezie are o evidentă nuanță sarcastică la adresa celor care au drept scop și avantajele materiale: Și ziariștii online noii pilați-n pont / Cu sufletul lor deghizat captiv în cont. Poetul coboară în poezie elemente din cotidian ca o încercare de demitizare a poeziei, de desacralizare a ei. Este aici o medi-tație asupra destinului poetului și a poeziei care are drept scop ideea de înălțare și de înnobilare. De aceea doar paserile mai ciugulesc din poet, adică cei cu adevărat înalți sufletește.//Poezia care încheie volumul Eu sunt la ușă misterul doar mă ține, concentrează în mesa-jul ei o quintsență a întregului volum concretizată prin sintagma „dar dacă vine”, de pe coperta cărții. Se sugerează aici condiția poetului sceptic uneori care mai are o undă de speranță: să treacă dincolo de, să atingă perfecțiunea, frumosul, inefabilul. Așteptarea sa este nelimitată (“Eu sunt la ușă […] și bat necontenit”). Deși la început pare dezarmat (“Și nimeni nu mai vine să-mi deschidă […] Dar bat la ușă ne-ntrerupt și-n neștire. […] Eu bat de mult. Caut o convertire”), în final se schimbă registrul prin sintagma mai sus amintită ce poate fi privită ca o întrebare retorică din care se întrezărește o rază de lumină: dar dacă vine...//Speranța noastră, a celor care trăim pe plaiurile pe care poetul Dumitru Cerna a pășit cândva sperând și lăsând în urmă raza „sceptrului luminos” al scrierilor sale provocatoare de bucurii în rândul românilor în general și al dobrogenilor în mod special, este aceea că, poetul ne va dărui de fiecare dată, cu mărinimie o rază din luminăția sa de..suflet. (Dar dacă vine..., Galați, Revista „BOEMA”, anul V, nr. 58 (12/2013), august 2013, pp. 7-8)

 Maria VAIDA. Poetul și publicistul Dumitru Cerna ne bucură privirea și inima cu o nouă carte de poeme intitulată „Dar dacă vine”, apărută la Ed. Casa Cărții de Știintă, Cluj-Napoca, 2013, cu o prefață semnată de regretatul Petru Poantă. Ținuta grafică de mare finețe, realizată de Irina Petraș, completează frumusețea acestui volum, care relevă apogeul creației poetice de până acum a lui Dumitru Cerna. O împletire de mare forță și rezistență, asemeni pânzei păianjenului-țesător care ar opri din zbor un avion, dacă ar avea dimensiunea corespunzătoare.//Volumul acesta este strigătul profetului care se sfâșie în pustie, vestind venirea Fiului, dar și imanenta moarte a lui Mesia, căruia noi nu suntem vrednici să-i  dezlegăm cureaua încălțămintei. Dacă vine moartea, dacă vine Fiul, suntem datori a sta treji, conștienți de efemeritatea existenței noastre ca ființe telurice. Pe lângă autor a trecut cu fâlfâit de cașmir veșnicia morții, iar rezultatul este acest volum de poeme, pentru că: „mai înainte de a fi o chestiune de expresivitate a limbajului, poezia e un mod de a ne trăi umanitatea” . În acest volum ființa poetului a devenit duh care iese la lumină fermecat de lume, parcă, din lampa lui Aladin, să ne dezvăluie comorile eterne ale umanității: iubirea, credința, familia, prietenia. Ideatic, Dumitru Cerna reiterează temele majore ale poeziei dintotdeauna: eros și thanatos, sacru și profan, conturate într-un topos dobrogean, dar într-un timp arhaic, accentuat în structura compozițională a poemelor de lexicul  recuperatoriu, „activând memoria unor straturi străvechi ale limbii”.  Spațiul stepei dobrogene reprezintă  o zariște a lumii, „zarea dinspre cuci” sau „zare a prigoriei târzii” de sorginte cosmică sau vegetal-telurică reprezentată de numeroasele elemente – simbol, cum ar fi: pustia, văzduhul, dumbra pământului, floarea unui spin, florile de maci, ierburile, lanul, valul galben de susan, busuiocul, nufărul gălbior, umbra de cerișor, nucul crepuscular, măruțele dulci, șofranul, zarzărul, floarea de mușețel, sufletul roz al răchitei, roua, marginile de punte, fântânile (ce) dorm, pomul contenit, trupul de cedru, mesteacănul ș.a. Majoritatea acestora sunt metafore revelatorii ce ne trimit la alte și alte simboluri, fără să ne rătăcim însă, deoarece poetul ne poartă cu blândețe de mână prin pădurea de simboluri, lăsându-ne impresia de ceva  deja vu, dar numai în imaginația noastră; așa am gândit, cândva, așa am simțit undeva, dar numai el, Poetul, a fost capabil a da glas ideilor și trăirilor noastre omenești... O adevărată binecuvântare, Poezia, pentru rănile sufletelor noastre; sufletul și trecerea fiind surprinse atât de firesc (precum se prelinge lacrima) în poemul acesta profund ancorat într-o temă thanatică: Slobozi Doamne pasărea / Leagănul din cerișor / Cu deasupra de sub nor / Ce-mi tot bate-a priveghea- / Cătilină lacrima / Și în trup sunând ușor / Leagănul din cerișor / Lemnul lui plesni în vreasc / Trup sfârșiu ca de damasc / Trece gândul plin cu dor / Leagănul din cerișor / Prin copilăria mea / Slobozi Doamne pasărea / Și – ncă mâna mea cu ea.  Pasărea este un simbol al sufletului, iar la moartea noastră, conform credinței populare, sufletul își ia zborul spre cel care l-a creat. Cerișorul reprezintă o metaforă absolut originală și inefabilă a poetului, cu multiple semnificații: leagăn al copilăriei, copacul cu acest nume, satul nașterii prietenului, alintul și aleanul copilăriei, prietenia, cerul în forma lexicală de diminutiv, simbol al zborului pe alocuri, legătura celestului cu teluricul în final. Metafora aceasta poate fi corelată cu imaginea muntelui Chervant, despre care poetul îmi mărturisea: „Este cel mai vechi munte din lanțul muntos dobrogean ce străjuiește comuna mea natală: Cerna. Știi, în copilărie, pe înserate, de pe prispa casei natale priveam împreună cu Mama acest munte, Chervant. Mama avea tatuată pe frunte o cruce...  Amintirea acestui munte m-a însoțit toată viața, alături de aceea a Mamei.” În Dumicatul de pelin din Poeme dobrogene, simbolul muntelui se regăsește cu aceeași semnificație de axis mundi, unind celestul cu teluricul, lumea de sus (sacră) cu aceea de jos (profană).//Ca un vârtej de apă, poezia lui Dumitru Cerna absoarbe ideea și apoi imaginea picturală apare la suprafață clară, pură, stilizată, asemeni unei stampe japoneze din care nu lipsesc cocorii (chiar dacă nu sunt o mie). Universul imaginat este edenic și infinit, aici teluricul și celestul se află într-o îmbrățișare osmotică, identificabilă uneori cu însuși eul liric, în nucleul căruia coexistă sacrul și profanul deopotrivă. În volumul la care facem referire, poetul ( în ipostaza de creator demiurgic) este ușor de recunoscut în versurile emblematice: Străinul negru din poem arșiță strânge (p.35); Străinul se arată cu umbrele din umblet (p.42); Sunt străinul din poem de frig obosit (p.71); Magdala c” est moi (p.53). Arșița, umbra, oboseala și  păcatul sunt atributele poetului, în viziunea lui Dumitru Cerna. Dar să nu uităm că după arșiță vine ploaia binefăcătoare, umbra se retrage din fața soarelui, oboseala se compensează prin  odihnă, iar păcatul Magdalei a fost iertat de către Isus...și așa apar poemele (alt simbol central): Poemul Înviere soarbe Înălțare boem (p.43); Poemul ca-n vis/Va urca pe vârfurile degetelor proscrise (p.24); toate sunt alcătuite firesc din cuvinte, un alt simbol în poezia lui Dumitru Cerna. Versurile care fac trimiteri la Cuvânt (a treia metaforă din întregul universului liric imaginat) sunt aproape gnomice, iar poetul este un răstignit al rostirii: Cuvântu-n piroane-i cuprins de sângerare lutnică / Cuvintele mele-s cuibare însfințite-n baroc (p. 41);  Plânge cuvântul în miezul strânsorii (p. 43); Cătilin cuvintele/ Ceriul și cu stelele/ Tăte-și schimbă semnele (p.34); M-a prins poezia în dulce-amăgire/ Doar cuvântul ce mă mai aduce-n fire (p.64); Când peste poezie-mi se rotesc/ Și se nuntesc în mine când nu știi / Cocoarele cuvintelor târzii (p. 28); Cuvintele mă dezmierdau până mai ieri (p. 71); Cuvântul cu trupul de cedru (p. 27). De la piroanele răstignirii la cuibarele apelor și până la cuvintele- trupuri iubite, capabile să dezmierde; la cedrii Libanului din Cântarea Cântărilor, întregul univers liric este cuvânt sublim în volumul acesta semnat de poetul Dumitru Cerna. Dualitatea ființei este un fapt, trupul de lut are și duh de viață, iar făptura Poetului este în egală măsură sacră și profană. Poezia conturează o formă geometrică spațială, de structură pătrată, ce tinde spre perfecțiune, aceea ivită din cuvânt; fiecare se constituie într-o metaforă- simbol, dezvăluind multiple semnificații: cerișorul, Magdala, Chervantul, prigoria.//Versurile gnomice surprind idei care trimit la poezie sau la credință, evidențiind adevăruri fundamentale, universal valabile. Iată câteva dintre acestea pe care le cităm pentru frumusețea lor inefabilă: Acoperișul lumii putrezește / Cu viața te-ai jucat dumnezeiește (p.22); În rugăciune denia priveghe / Din carnea mamei Zarzărul de veghe (p.13); Greu respiră moartea-n duh / Cum amarul vers în nuc (p. 12); Și-n inima mea plauri de lentoare se odihnesc / Curajul mi-l dădea lumina din orb (p.53); Ca pe-un copil pe Dumnezeu îl port de mână (p. 18); Cât de solară moartea se-arată-n aura clipei (p. 32); Dumbră ești pământului; Precum duhul trist al prigoriei albastre; Câtă vreme a umblat / Mâna mea printre cuvinte (p.65); Se înserează peste Golgota ca-n cuvânt (p.66); Doar paserile mai ciuguleau din poet / Iar el din ochi de poem bea lacrimi încet (p.68).//Memorabile sunt versurile cu valoare de lait-motiv ori refren, conferind melodicitate poemelor cu structura compozițională de rondel, ca la Macedonski, prin recurență; de altfel, alcătuirea din trei catrene și un distih ne duce cu gândul spre sonet, tot o poezie cu formă fixă, rima și ritmul  adaugă simetriei un plus de clasicitate, dar limbajul și inserția îl apropie pe Dumitru Cerna de Levantul lui Mircea Cărtărescu, un  postmodernist ( vezi: Precum o fată brună din Izmir). //Experimentele poetice sunt de factură neomodernistă, duse până la „situația extrem experimentală cu aspecte intertextualiste” , cum se arată în poemul Rău mă dor ochii de rost, în care autorul invită lectorul să completeze versurile ce lipsesc și sunt marcate doar prin puncte, cu scopul de a interrelaționa cu ideile emițătorului, în cazul nostru autorul însuși. Nu am rezistat tentației: Rău mă dor ochii de rost/ Ca umbra de cerișor/ De durerea frunzelor/ 4 De dulceața dudelor/ 5 Năpârlirea șerpilor/ Nu mă face Doamne-un nor/ Ca umbra de cerișor/ 8 Fă-mă iarbă fă-mă piatră / 9 Înflorind  pe inimi vatră/ 10 Adumbrind pe cer un nor/ Ca umbra de cerișor/ Frunza care pică-n post / Nu mai urcă unde-a fost/ Rău mă dor ochii de rost. (p. 37).//Volumul „Dar dacă vine”configurează forma prescurii în patru colțuri: iubirea și moartea, credința și viața. Ca floarea de stuf dobrogean, ființa delicată a poetului tremură și ne cutremură cu fiecare din însemnele prescurii pe care ne-o prepară, pentru că el e Magdala, nu-i așa? Finalul rotund precum cearcănul lunii, dovedește încă o dată, dacă mai era necesar, că poezia poate fi sublimă, chiar dacă iubirea ei se leagă nemijlocit de moarte, ca și viața noastră, de altfel. Poetul ne reamintește cu blândețe că nu suntem nemuritori, că trebuie să rămânem pe praguri, în așteptare, învățând a muri, ca în oda eminesciană.. Sublim, perfect, rotund, clasic și modern cu eleganță, versuri elevate, cantabile, poezie adevărată. Este un intreg univers liric interior, o diversitate de trimiteri, populare, culte, arhaice sau ultramoderne care merită un studiu mai detaliat. Acum semnalăm  doar apariția unui volum de poezie cu adevărat valoroasă.//Cartea aceasta e un Dom, o catedrală laică, unde răsună din când în când imnul unui Te Deum, dar mirosul sfințeniei rămâne, persistent. Din acesta ne împărtășim noi, lectorii fideli ai Poeziei. (Străinul negru din poem sau autoportret cu prigorie albastră pe umăr, 2013; în volumul Maria Vaida, Povara luminii, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2014, pp. 208-212)

Constantin CUBLEȘAN. Postmodernismul, înțeles nu atât ca o metodă de creație (nici n-ar avea cum!), cât mai degrabă ca o deschidere în exprimare spre toate orizonturile practicilor artistice revolute, putând fi acum reevaluate, reșapate, dacă e să folosesc un termen tehnic, reutilizate în formule  de exprimare personală novatoare, a făcut ca numeroși poeți, din generațiile de după '89, să caute a reînnoda firul evoluției literare, fisurat de cezura (dincolo de cenzură) ideologizată, impusă în deceniile de după război, orientându-se spre un punct de pornire din care simțeau că pot a-și construi propria individualitate, cu unelte vechi, dar într-o formulă nouă. Mulți și-au luat ca linie de start mișcările avangardei, nu puțini s-au fixat pe aliniamentele poeziei cu substrat religios etc., fiecare dintre aceștia oferind disponibilități lirice neașteptate. Dumitru Cerna, un poet pe nedrept marginalizat de critica publicațiilor consacrate, bucureștene (critica oficială?!), a evoluat apectaculos de la prima plachetă lirică, din 1993 (Cireșe amare), pe o direcție al cărei azimut era stabilit în inovațiile modernismului, ajungând acum, cu acest volum: Dar dacă vine (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2014), la maturitatea unei expresii lirice demne de toată atenția. E o resuscitare a simbolismului (chiar a parnasianismului), încărcat însă pe un fond ideatic, înțeles misionar, al actului de creație, în reverberație emoțională cu mitologia sacralității creștine. Pentru el, poetul e un sacrificat pe crucea cuvântului („poetul sloboade piroane din mâini /.../ Poetul se-nalță în cruce”), smerindu-se emoțional: „Îndelung m-am smerit pentru mântuire/ Și nu este vindecare în trupul meu/ M-am rugat supus diminețile mereu/ Și mi-am îndemnat rugăciunea spre tine/ Cum Iisus asinul spre Sfânta Treime/ Cât de adânc am invocat sfiala și eu/ Și nu este vindecare în trupul meu/ Mă tem că ceea ce-am petrecut rămâne/ Mi-am zis stigmatele uneori sunt bune/ Am dorit să mă lepăd de smirnă și seu/ Și nu este vindecare în trupul meu/ M-a prins poezia în dulce-amăgire// Doar cuvântul ce mă mai aduce-n fire/ Îndelung m-am smerit pentru mântuire” (Îndelung m-am smerit pentru mântuire). Se vede aici interesul pentru formele fixe (în timp ce alții, din aceeași generație, le resping cu ostentație), pe care le cultivă, totuși, neortodox, căutând a marșa când pe sonet, când pe rigorile rondelului, dar cel mai adesea combinându-le (cu mai multă poză academică face, oarecum același lucru, Horia Bădescu, evident, dintr-o altă generație de poeți), jucându-se cu acel vers călător, cum se exprimă Petru Poantă în Cuvântul înainte la volum, versul respectiv pe care îl încarcă, de regulă, cu greutatea unei reflexiuni specifice cugetării. Nu vorbeam degeaba însă de înclinarea spre joc în cuvinte a lui Dumitru Cerna, întrucât poezia sa are mereu un substrat ludic și chiar un exercițiu lexical productiv în acest sens, inventând și formând cuvinte noi, din rădăcina celor obișnuite, ce se vor nuanțări de subtilitate metaforică ale înțelesurilor lor tradiționale (înmirat, dar și înmir; sfârșiu; meglenit).//Din atitudinea parnasienilor preia evadările exotice, ușor descriptiviste, tocmai în necesitatea unei eliberări din maculatura prezentului local, ce pare a-l apăsa: „Iarna-n Florida păsările-s albe/ Lebăda zboară numai spre apus/ Fragilă umbra-i neîndeajuns/ Să mai înmugurească în zăpadă/ Doar soarele încape-n coaja-i caldă/ Și se răsfață din văpăi adus/ Lebăda zboară numai spre apus/ Lăsând în urma sa alcătuire/ Livezile de portocali dau știre/ Că poezia umbra și-a ajuns/ Lebăda zboară numai spre apus/ Colinda-nseară fără de flori dalbe// Din smirma mâinii noaptea se absoarbe/ Iarna-n Florida păsările-s albe” (Iarna-n Florida păsările-s albe).//Din alambicările metaforice ale simboliștilor a deprins subtilitatea coloristică: orice obiect, orice gest, orice gând, la urma urmelor, poartă stigmatul poetic al unei culori: așternuturile de cașmir sunt roșii; lumina întunericului e brună; palatele de catifea sunt verzulii; palmele istovite sunt mov; rănile-s albe; susanul în valuri e galben; murmurul muzicii e alb; litania irizează orange; cuvântul ne-mplinit e verde ș.a.m.d. E aici o întreagă armonie simfonică de culori pe care versurile își structurează înțelesuri absconse, nu însă într-atât de încifrate încât să nu se poată desluși un mesaj evident al smereniei și al cucerniciei în divinație. Iată, bunăoară, această lamentație, de tip rugă, cu vibrantă mărturisire de sine în fața Domnului: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș/ Noaptea pătrund în hăul rugăciunii/ Și calc prudent să nu strivesc tăciunii/ Dau rotocol luminii de absint/ Să trec cu bine roșu-i labirint/ Și mă îneacă lacrimile lumii/ Noaptea pătrund în hăul rugăciunii/ Toamna singurătății mi-o răzbate/ Neîmpăcat eu mă dedau luminii/ Noaptea pătrund în hăul rugăciunii/ Străbat orbirea și la ocoliș// Timpul mi-arată albu-i ascunziș/ Tare sunt singur, Doamne, și pieziș” (Tare sunt singur, Doamne, și pieziș).//Deși utilizează un întreg arsenal de cuvinte, expresii și termeni de sonoritate... biblică, Dumitru Cerna nu este ceea ce s-ar putea numi un poet religios. Toate aceste formule sau formulări au o componentă marcat metaforică, iar ca atitudine, rugăciunea sa nu este câtuși de puțin mistică. Din ele și prin ele își denunță crezul artistic, anume acela al unui poet damnat, rostuit în căutarea unui ideal de puritate și de esențializare existențială, dimensionat prin spectrul mitologiei și al factologiei istorice creștine: „În poemele mele eu am cântat mântuirea/ Nopți ale pierzaniei și nopți însemnate cu foc/ Cuvintele mele-s cuibare însființate-n baroc/ Cuminecate mi-au dat curajul spovedaniei/ Lacrimi să-mi plângă vara și oranjul litaniei/ Am smuls din mine-ntuneric alb n-am sângerat deloc/ Nopți ale pierzaniei și nopți însemnate cu foc/ Mi-am regăsit rugăciunea și i-am pătruns aminul/ Candela de ceață mi-a vegheat cuvântul sublimul/ Am îmblânzit poemul și el mi-a-nflorit busuioc/ Nopți ale pierzaniei și nopți însemnate cu foc/ Gri prelungi mâinile-mi mov ocrotesc primenirea//Î n poemele mele eu am cântat mântuirea/ Piezișă și-nrourată mi se-arată iubirea” (În poemele mele eu am cântat mântuirea). E acest poem, fără îndoială, o frumoasă profesiune de credință, ce subsumează ideatic întregul demers liric al lui Dumitru Cerna.//Și totuși, originalitatea pregnantă a poeziei sale, de frapantă prospețime, se relevă în poemele de exultanță în ținuturi exotice, prin care circulă miresme de parfumuri rafinat orientale, cu o insinuantă fabulație de o mie și una de nopți, cu spectacolul senzual de serai levantin, totul într-o atmosferă ce vine din arhaitatea obârșiilor sale dobrogene: „Precum o fată brună din Izmir/ Ademenind dansează baclavaua/ Pe miez de nucă unduie halvaua/ Și-n zahăr copt se lăfăie șerbetul/ Plesnește-n bumbii coapsei Orientul/ Se tânguie în spuza-i mov maneaua/ Pe miez de nucă unduie halvaua/ De la buric se-aprinde pergamentul/ Plesnește-n bumbii coapsei Orientul/ Ard sâni foșnesc mătăsurile firii/ Din sfârcuri picură pudra nuntirii/ Ca pe-o vanilie eu le respir// Precum o fată brună din Izmir/ Sângele dă în clocot eu mă mir” (Precum o fată brună din Izmir). Dar dacă vine e un volum ce-l recomandă pe Dumitru Cerna între cei mai personalizați poeți ai generației sale în peisajul amplu al liricii noastre actuale. (Crucificarea poetului, Baia Mare, Revista „Nord Literar”, anul XII, nr. 9 [136], septembrie 2014, p. 4.; Cerna. crucificarea poetului, Cluj-Napoca, Revista „Orașul”, nr. 31-32, 2014, anul VII, pp. 149-150.)

 Ionuț ȚENE. Am citit cu plăcere și melancolie noul volum de versuri al poetului clujean Dumitru Cerna, intitulat sugestiv „Răscolitorul” (Editura Casa Cărții de Știință, 2015), un sinonim al Sburătorului sau o tainică chemare inefabilă a tinereții. Poeziile sunt foarte frumoase și încărcate de ciorchinii de lumină ai Dobrogei natale. Versurile vibrează într-un limbaj arhetipal și se constituie într-o anamneză lirică perenă a unei copilării de dinainte de Judecata de Apoi. Poetul compune un univers metaforic pe Scara spre cerul înstelat fizic și metafizic al Dobrogei arhetipale, ca tărâm al tinereții  fără bătrânețe și îmbibat de motive și expresii meglene, originare și cu rădăcinile seculare ale poetului adânc înfipte în solul magic de la Pontul Euxin. Subtitlul „poeme paidușcă” reprezintă o provocare a modernității și este o interpretare în versuri a vechiului dans macedonean. Poetul se întoarce către filonul pur al primelor izvoare într-un tărâm natal, cu sfiala, influența și sensibilitatea unui Blaga sau Labiș: „am început în decembrie înainte însă/ prin păduri era penurie de pere pădurețe/ aveam patru ani și tata murea/ și nici gând să fi murit de bătrânețe” (Începutul).//Poetul își revede copilăria vie cum o redescoperire a Luminii taborice de pe Muntele Măslinilor, spre o permanentă chemare a Fericirilor: „părinții mei au ales zona cea mai aridă a Dobrogei/ ca să mă nască departe de ape/ de când mă știu mi-a fost teamă de-nvolburarea lor/ nici liniștita mea Derea din sat nu mi-a fost prea aproape” (Muntele). Versurile transpun meditativ un tărâm fermecat al unei Dobroge ce se confundă cu veșnicia copilăriei frumoase. La fel și în poemul „Taina corai”, unde nuanțele Luminii  se confundă translucid cu sufletul peren al tinereții provocatoare: „eu am privit vara drept în ochi fără sfială/ ochii ei păreau străvezii năclăiți (...)/ vara se scurgea lasciv direct în umbra noastră” (Taina corai). Dar Răscolitorul cu anii, din Sburătorul neliniștit din gândurile eternității adolescenței, devine la maturitatea târzie și crepusculară, „la pontonul al șaselea”, un „țipăt de prigorie înainte de marea captivitate/ cel ce s-a numit Răscolitorul bate acum în uluca din nuc/ și nu știe că încă de viu din el vor mușca ulucile toate”. Recentul volum publicat de Dumitru Cerna poate fi interpretat (sigur) ca un testament liric al poetului, precum o eternă reîntoarcere „la scăldat” în izvorul de Lumină taborică a începuturilor. Îi dau dreptate criticului Petru Poantă care, pe coperta a patra a volumului de versuri, ne scrie că „Dobrogea lui Dumitru Cerna este un topos cu conotații paradisiace, un posibil spațiu integrator al refugiului și fericirii”. Și aș adăuga și „melancolia” ca o paradigmă a întregii creații poetice a lui Dumitru Cerna. (O poezie Taborică! „Răscolitorul” de Dumitru Cerna, Viena,  „Jurnalul Românesc”, Ziar independent al tuturor românilor din Austria, an II, nr. 14, 27 aprilie 2015, p. 16; „Agora literară”, anul VIII nr. 27, septembrie 2015, p. 28; Cluj-Napoca, NapocaNews, 21 aprilie 2015)

 Irina PETRAȘ. Evoluând mereu între, cu fețe duble ori chiar multiple, într-o rodnică situație oximoronică („Infatuat și sfios cu alură de lord/ port cu evlavie cravata și teama”), Dumitru Cerna își acordă, de-a lungul volumelor de versuri succesive (Cireșe  amare, Poeme translucide, Sceptic de rezervă, Pasărea Ibis și Agresorul, Poeme dobrogene, Trist. Poeme bonsai, Între două pustiuri, Dumicatul de pelin, Magdala, Fiul. Poeme lutnice, Peștera din pom. Poeme caju, Dar dacă vine, Simțul care va veni. Poeme ațipite), nenumărate definiții provizorii, ironice și autoironice, recuzite ale „mersului pe sârmă zâmbitor și poznaș”.//A publicat și două volume de eseuri, delicate exerciții de admirație ale unui cititor împătimit de poezie, dar și un serios și documentat studiu despre Panait Cerna, scepticul luminos, bine primit de critica literară (îl remarcă, printre alții, Marta Petreu, Ovidiu Pecican). Teză doctorală, cartea are și un substrat sentimental-recuperator, în numele locurilor de obârșie.//Poeziile lui Dumitru Cerna, indiferent de forma pe care o îmbracă (poetul experimentează liber formule prozodice, o reușită fiind ronsetele din Simțul care va veni {n.n. Este vorba despre volumul Dar dacă vine}), mizează pe metafora îndelung șlefuită într-o gesticulație de la un punct încolo gratuită, gata să cadă în manieră ori în simplă „făcătură”, dar și pe o mereu reluată descriere a unor Absențe obsesive, cu imagini surprinzătoare, lucrând în subteran „des-făcătura” poemelor viitoare. Poetul urmează, carte după carte, un drum suitor prin tot mai rafinata șlefuire a versului, dar și coborâtor, căci cu trecerea anilor se lasă invadat, mai ales la nivelul lexicului, de amintirile Dobrogei natale. Locuitor dăruit al Clujului („încă din prima zi Clujul mi-a devenit prieten”), pentru care scrie poeme emoționante, își răscumpără „trădarea” lăsând să se strecoare în poem tot mai multe reminiscențe cu valoare memorativă, incantatorie: „îmi răsar în minte cuvinte meglene […] în vis îmi apar tot mai des oamenii copilăriei […] dragostea mea cea mai mare este țărâna din Cerna/ și cimitirul primăvara înflorit abundent în albastru”. Acestea obscurizează oarecum enunțul, îi adaugă patimă și un nu-știu-ce mister. Ironic și solemn în primele volume, scria poeme translucide, bonsai, lutnice, caju, un fel de a spune că poezia e încă un joc meșteșugit, are timp, se poate desfășura în voie: „dansul poemului ce desfătare / muzica de clavecin atingând alene / tivul de catifea al destinului”. Poemele ațipite anunță deja o schimbare de registru și tonalitate. Vag crepusculare, ele inventariază cu precădere „tăcerile, nedumerirea / menirea și suferința”, „pierzania spaima rătăcirea și patima”, și descriu lapidar drumul parcurs – „Eu am vegheat cuvântul ca-n somn primul copil / M-am strecurat prin versuri încet tăcut tiptil / Am scris poeme tandre pe lungi fulare roz”. Volumul cel nou e încă din titlu unul nostalgic (paidușca e numele unui dans, „jocul meglen al singurătății”, explică poetul în cuvântul însoțitor al unei monografii a Cernei, dar sonoritatea sa e una de abandon în reverie), cu o cadență epică a versului, întors spre vârstele apuse și descifrând în ele un posibil ultim rost („eu cred că memoria colectivă a satului e drumul / la Cerna ca-n multe alte locuri el este și scena lumii / acolo unde se știe se vede se întâmplă totul iar în serile de vară oamenii / se strâng la dernec în jurul porții ca pruncii la poalele mumii / ”). Sub „cerul degeaba”, „mirodeniile cuvântului” din volumele precedente și-au extenuat savorile. Poezia irumpea altădată dintr-o nevoie irepresibilă de comunicare prin metaforă. Petru Poantă remarca exact: „performanța ultimă a acestor poezii rezidă într-un soi de viziune stilistică, în care prozodia, diversă, are aspectul unor ceremonialuri. Înseși figurile limbajului, cu prețiozitatea lor elaborată, sunt mai degrabă celebrări ale formelor poetice exhibate în exterioritatea lor fastuoasă. Poeziile sunt, adică, pur și simplu frumoase, ca obiecte artistice”. Satul dobrogean al lui Dumitru Cerna era „o provincie lirică și fantasmatică, deopotrivă, dar în aceeași măsură și un <<citat cultural>>”, iar poemele etalau un „fantezism rafinat, de o migăloasă cizelare, expresiv și transparent”.//În acest volum accentele se schimbă. „Problematizarea clivajului dintre universul memoriei, fericit, dar inaccesibil, și viața cotidiană, tangibilă, dar nesatisfăcătoare”, pe care o identifica Ligia Tudurachi la acest „reprezentant întârziat al neomodernismului” este suspendată. Memoria recreeazp trecutul, acesta umple șopotind pagina și descifrează devenirea, de la Început: „aveam patru ani și tata murea / și nici gând să fi murit de bătrânețe […] a murit în noapte spunându-i mamei senin și înfrigurat / fă Stoiano să-l dai la școală pe Mituș ”. Mica autobiografie, ilustrată cu fotografii de un farmec desuet, ca florile presate între file, mai amintește de solemnitatea de odinioară prin detaliile mitologiza(n)te, ca-n orice recuperare biografică, iar ironia se preface în șăgălnicie, uitând deocamdată de sine: „Eu mă întorc acasă mereu asemenea cerbului / călcând toropit pe urmele mele dinainte / adăpostit în poala poemului la Cluj...” (Cartea de poezie. Poemul ca desfătare, București, „România literară”, anul XLVII, nr. 20, 15 mai 2015, p. 6)

 Adrian SOMEȘAN.  Ceea ce l-a determinat pe Dumitru Cerna, prefațatorul cărții, să considere poezia lui Marius Țion „aliturgică”, provenită din „metanoia ortodoxiei”, iar poemele sale „danii poetice” revărsate din prea plinul trăirii. Într-adevăr așa este în mare măsură. (...) (Poezia armonizărilor liturgice, Cluj-Napoca, „Tribuna”, nr. 409, 16-30 septembrie 2019, p. 10, Poeți clujeni)

 Adrian ȚION. (...) Dumitru Cerna vede în anul 1993, an în care a debutat și el, Începutul unei renașteri în poezia clujeană și analizând creațiile membrilor grupării s-ar părea că are dreptate. (...) (Portretul avangardistului la maturitate, Cluj-Napoca, „Tribuna”, nr. 404, 1-15 iulie 2019, p. 6)

• Ionuț ȚENE. Zilele acestea, în focul alegerilor locale, mi-am odihnit sufletul și mintea în lectura unui fascinant volum de versuri, epistolar. Azi, când respectul față de poeți este la cote istorice minime în urbea de pe Someș, e mirabil și reconfortant să citești și să promovezi poezia, singurul limbaj pe care-l înțeleg zeii. Întâlnirea cu poeții clujeni te face să simți atingerea Îngerului a strigat a lui Fănuș Neagu. M-am delectat cu placheta Cartea lui Marcel, un epistolar ilustrat în versuri de la poetul Marcel Mureșeanu, către poetul Dumitru Cerna.  Prietenia celor doi poeți clujeni e stelară și îmbibată de miresmele  unei bogate lecturi, sensibilități telurice balcanice și interferențe lirice universale. La ora actuală, poetul Marcel Mureșeanu este printre cei mai importanți și valoroși poeți clujeni în viață, alături de Horia Bădescu, iar Dumitru Cerna face parte din generația prolifică a milenariștilor clujeni, împreună cu Adrian Mihai Bumb, Ștefan Manasia, Ioan Pavel Azap, Victor Țarină sau Adrian Suciu, ce își bat supremația cu optzeciștii Ion Cristofor și Ion Mureșan. Volumul s-a bucurat de prefața regretatului critic literar Petru Poantă, un bun prieten al lui Dumitru Cerna: Cartea lui Marcel aparține, în fapt, genului epistolor sau, într-o altă ordine, poeziei ocazionale. Iar scrisorile în versuri au aerul unor improvizații jubilante, uneori accentuat ludice.//Cartea lui Marcel  se constituie într-un omagiu adus prieteniei platonice, ea însăși o poveste frumoasă ne spune Dumitru Cerna în Argumentul la volumul de versuri. Până la urmă, Cartea lui Marcel  e un omagiu sincer dăruit prieteniei, care astăzi atât de greu se mai zidește, într-o perioadă de individualism și egoism produse de o societate capitalistă gregară, iar versurile trimise de Marcel Mureșeanu pe clasice vederi, azi aproape dispărute, pendulează între ludic și elegiac. E semnul unei lumi normale de dragoste și poezie, care astăzi pare dispărută. Versurile lui Marcel Mureșeanu sunt cantabile și respiră fulgurante imagini experimentale transpuse printr-o subiectivă și sensibilă experiență personală de turism intelectual asiduu. Poeziile par ocazionale, dar sunt rodul talentului și a unei incomensurabile dragoste față de poezie și prietenie. Aproapele l-a însoțit pe Marcel Mureșeanu în peregrinările sale ca o umbră de lumină, în conexiune cu nevoia de comunicare și întoarcere la origine și original. Poetul nu a uitat de unde a plecat și se leagă epistolar de o retorică a sinelui: La Eforie Nord, în iaht cu Jonny Ford!/ Stanbulul la babord! Ne revedem în Nord!/ Doar luna își îndreaptă (și eu cu ea!)/ din când în când lanterna/ spre muntele din Cerna (Muntele din Cerna, 10 iulie 2006). Poetul scrie de mână versurile, având presentimentul transformării acestora în document istoric. La Saalbach, la Saalbach/ se-ascultă muzică de Bach/ la umbra țurțurilor lungi/ în care poți să te împungi (Pe o ilustrată din saalbach, ianuarie 2009). Neliniștile ludice le transmite poetul către corespondent: Eram la Knossos într-o seară/ când vremea se pierdea în vară/ și poate tocmai de aceea/ îngenunchea la țărm Egeea! (Creta, Knossos, 3 mai 2009). Marcel Mureșeanu se joacă cu corespondențele lui Baudelaire: Îți trimit de la mare/ într-o mică scrisoare/ nisipul acestui poem/ să aibă pe unde călători/ cămilele caravanelor tale! (Eforie Nord, 3 iulie 2013). Emoția transmisă în versuri transcende timpul și spațiul, parcă vederea devine un tablou al veșniciei umane. Dar întotdeauna eterna reîntoarcere eliadiană nu ne lasă să părăsim rădăcinile ilustre: La întoarcerea acasă,/ toate drumurile/ sunt presărate/ cu pătrunjel. Volumul epistolar e în sine un document istoric sub forma unui jurnal în versuri, ce surprinde temerile și temele lirice ale unei generații lirice exemplare și singulare. (Cartea lui Marcel sau despre o prietenie ilustrată în versuri, Cluj-Napoca, NapocaNews, 8 iunie 2016)

•  Monica Grosu. Poezia lui Dumitru Cerna decupează din rama cotidianului detaliul afectiv, melancolia metafizicului și a luminii tutelare. Realul corespunde unei zone simbolice, Dobrogea natală, irizată de soare și lumină, de mit și amintiri. Biograficul și prozaicul desenează adeseori nu doar traseul destinal al plecării din sat, ci, mai ales, cronotopul simbol, vârsta fericită, copilăria eternă, purtată într-un nesfârșit exil interior pe drumurile Clujului. De aceea, rostirea poetică nu se poate produce decât în gamă melancolic-meditativă, ca un cântec suav îngânat în surdina unui apus de soare, dar atât de viu și colorat, atât de îmbujorat de reveria trecerii.//Scriitor prolific, Dumitru Cerna s-a impus în peisajul literar contemporan atât prin numeroasele volume de versuri, definite de originalitate, tandrețe și irizări sudice, cât și printr-o bogată activitate editorială: îngrijitor de ediții, autor de prefețe, lector și redactor de carte, colaborator la diverse volume colective. Cărțile care îl reprezintă sunt invariabil frumoase, vădind ochiul estetului care veghează la formarea actului artistic complet. Recentul volum Răscolitorul. Poeme paidușcă (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015), scormonește, în rezonanță cu titlul, printre amintiri și fotografii ce intercalează textul într-un joc alternativ și niciodată previzibil. Astfel, pe coperta întâi a cărții străjuiește ,,Băiatul cu chitara”, adică fotografia poetului însuși, elev la Liceul Pedagogic din Tulcea, anul 1971.//Se cuvin amintite (măcar) și alte câteva titluri de volume ce împreună alcătuiesc o arhitectură poetică solidă, purtând ecoul unor perpetue transformări lirice și mirajul meleagurilor de origine. De la Cireșe amare, volumul de debut din 1993 și până la cele mai recente, poetul transferă angoasele în registrul melancoliei și realul în așteptare contemplativă, în mirări și gesturi blagiene de apropiere față de misterele lumii. În acest mod, diversitatea devine dominantă: Poeme translucide (1996), Pasărea Ibis și Agresorul (1998), Poeme dobrogene (ediție bilingvă, 1999), Trist. Poeme bonsai (2000), Dumicatul de pelin (ediție bilingvă, 2003), Magdala (2005), Fiul. Poeme lutnice (2006), Peștera din pom. Poeme caju (ediție bilingvă, 2012), Dar dacă vine (2013), Simțul care va veni. Poeme ațipite (2014) ș.a. Această înșiruire de titluri facilitează și o oarecare structurare a creației poetice în discuție, Dumitru Cerna confirmând prin anvergura orizontului estetic o deschidere accentuat postmodernă și o conștiință ce reverberează liric realitatea personală pregnantă.//,,Poemele paidușcă” din Răscolitorul aduc în pagină imaginea unui început auroral, poziționat sub semnul jocului, al învârtirii amețitoare în cercul cunoașterii și al conștientizării (asimilării, însușirii) lumii din jur. Plonjăm, așadar, în visul copilăriei unice, iar seva acestui timp aproape mitic își păstrează savoarea, forța, frumusețea, filonul popular străvechi: ,,Celor mai frumoși din Cerna/ Pentru care-aprind lanterna/ Să trec puntea-n precuvânt/ Pentru ei mă mai avânt/ Prin Chervant spre înmurire/ Și tot pentru ei sunt mire/ Poeziei de smarald/ Îmi ard trupul plânsu-mi ard/ Spre a lumina mormântul/ Mamei mele din lut cald/ Când durerea udă perna/ Sunt străinul ce presimte/ Port Poemul să-i alinte/ Pe cei mai frumoși din Cerna”. Această Dedicație împrumută tonalitatea ritualică a unui (des)cântec, focalizat pe substratul magic al lumii evocate, pe ritmurile folclorice și sentimentul identitar.//Într-un fel, întregul volum stă sub semnul unei figuri tutelare – tatăl – personaj absent la propriu, dar perceput în vagi neliniști și mereu reluate așteptări: ,,mi-a trebuit o întreagă viață ca să învăț să-l iubesc/ mult timp am considerat moartea ca pe-o trădare/ acum muntele mă privește de parcă mi-ar spune/ ce mult semănăm avem același plâns și-aceeași înseninare” (Muntele). Cu toate acestea, copilăria nu-și pierde culorile angelice și aroma bomboanelor cu lapte, căci mama caligrafiază cu tandrețe desenul fiecărei zile (învinge foamea și frigul prin miresme culinare dintre cele mai ademenitoare, își duce copiii în vizite, la biserică, la cimitir, și mai ales îi dă la școală, după îndemnul strașnic al soțului plecat în eternitate). Mai multe versuri transpun această atmosferă sărbătorească: ,,copilăria mi-a fost în fiecare zi duminica” sau ,,în pofida morții tatălui eu n-am încetat să cânt/ urcam pe scena din parc încă de la grădiniță/ oamenii mă priveau ca pe un biet orfan/ iar lacrimile mamei stingeau praful pe uliță// era un timp al fericirii absolute cred/ mama îmi strecura în mână o bomboană cu lapte/ [...] copilăria-mi miroase a bomboane cu lapte/ amintirea mamei e parfumată la fel/ numai în sat scena din parc a putrezit de parcă/ doar prin inima ei ar fi trecut năvalnicul sel”.//În această dialectică a depărtării și apropierii de sat, de ființele dragi, se insinuează diverse secvențe, episoade fugare și chipuri întipărite în memoria afectivă. Din imaginarul personal izvorăsc tot felul de nume ce rezonează puternic melodia copilăriei pierdute și dau întregului univers creionat un aer pitoresc. Fragmentele de timp sunt recompuse cu ajutorul unui lexic specific – o altă dimensiune a poeziei lui Dumitru Cerna – care îi susține intertextualitatea, referențialitatea puternică, rostirea ca un exercițiu cantabil, calofil adesea, mereu savuros și sugestiv. În acest topos paradisiac al Dobrogei natale, răzbat și imagini ale maleficului (conflicte între vecini, răutăcioasa do-Trâpca, o vrăjitoare a satului), precum și primele tensiuni erotice, primul sărut, primul dans ce deschid un drum lung și tulburător al căutării de sine. Așa cum redau și ultimele poeme din carte, această căutare se continuă la Cluj, unde se simte mai întâi un intrus: ,,n-aveam înveliș pentru toate primejdiile/ eram firav și iarna făcea ce voia din mine/ chiriaș sfios pe Codrului ultima casă/ împreună cu adolescența mă rostogoleam către tine// atunci intram în catedrală/ și genunchii mi-i striveam de cuvinte/      n-aveam decât noaptea acoperiș provizoriu/ iar ziua mă adăposteam în poemul din minte”.//Plecările și întoarcerile se intensifică în timp, biografia se rescrie cu fiecare poem în parte, evocarea fiind tot mai transparentă, versul deschis spre epic, sedus de poveste, fără a eluda simbolul: ,,eu mă întorc acasă mereu asemenea cerbului/ călcând toropit pe urmele mele dinainte/ adăpostit în coasta poemului la Cluj/ ca rana în Iisus am sângerat nu doar în cuvinte”. Poezia lui Dumitru Cerna recuperează în aceste ,,poeme paidușcă”, răscolitoare, dinamice, febrile, un spațiu interior, fragil încă și încărcat de nostalgie. Această anamneză lirică se însoțește de expresivitate și sens, dobândind valențe programatice: ,,dragostea mea cea mai mare este țărâna din Cerna/ și cimitirul primăvara înflorit abundent în albastru/ Marcel mă-ndeamnă să le revăd când în sat vine Învierea/ iar trupul meu se va putea arăta numai prin duhul acelui sihastru”. Confesiunea lirică a Răscolitorului se încheie în această notă reflexivă, privilegiind iluzia, întâlnirea, întoarcerea acasă. (Răscolitorul, Cluj-Napoca,  ,,Adevărul de Cluj”, vineri, 12 august, anul XXVII, nr.. 7827, p. 6, Artă-Cultură; Răscolitorul, Târgu-Jiu, Portal-MĂIASTRA, anul XII, nr. 4 (49)/2016, p. 15; Răscolitorul, Cluj-Napoca, „Tribuna”, nr. 347, 16-28 februarie 2017, p. 11)

 Mircea PETEAN. Iată o carte cu totul aparte, în care Poetul pare că se joacă tocmai pentru a se familiariza cu ceva înfricoșător precum Moartea; inventează cuvinte dulci precum dumbră, linare, iertuire, vrajniță, lutnic/lutnică – poemele sale gâtuite sunt adâncate; e un răsfăț al limbii căreia îi cedează necondiționat...; înregistrează cu o sfială infinită, dublată de o luciditate feroce, morțile unora și altora – oameni dragi, animale nevinovate; inserează momente revelatorii din copilăria îngropată în nisipurile Dobrogei...//Subtile, înfiorate, bine strunite liniile sale, inspirate, ingenioase, evocatoare – par a fi rupte dintr-o clipă gravidă de înțelesuri – o minunăție de carte! (Text, pe Coperta IV-a  a volumului Însoțirea. Poeme adâncate, 2016)

 Ionuț ȚENE. Zilele trecute am primit cadou noul volum de versuri al poetului clujean Dumitru Cerna. De la prima lectură m-a surprins esențializarea expresiei, cuprinsă exhaustiv în micro-poeme sugestive și extrem de sensibile, un fel de combinație reușită între haiku și poezia scurtă. Fulgurația lirică cu migală instrumentată de poet mi-a adus aminte de drumul spre un festival de poezie de la Budapesta, de acum 10 ani. Eram în microbuz cu poetul Cerna și străbăteam pusta arsă de soare într-un iulie înăbușitor, discutând despre poezie și sensul metaforei, când, dintr-o dată, se scufunda în tăcere, își scotea un carnețel pe care scria scurte versuri, panseuri lirice sau micropoeme, după care mi le citea cu voce melancolică. Mă face să cred că într-un astfel de laborator poetic s-a plămădit recenta plachetă de versuri Însoțirea. Micropoeme adâncate, apărută la excelenta editură Limes a scriitorului Mircea Petean, un giuvaergiu al cărții,evidențiată și de o copertă de carte semnată de Cristian Cheșuț, ce propune o imagine cu „oameni de lemn” de pe o „poartă” de la mănăstirea Rohia, un fel de soldați chinezi de teracotă lăsați de împărații mătăsii moștenire universalului și veșniciei.//Versurile sunt calde și comprimate, dar mesajul străbate până la cititore tensiune, de „judecată de apoi” în fața morții, care pare izbăvitoare și totalitară, nelăsând nicio ușă deschisă salvării ca Înviere. Metafora e încarnată cu o mare și uriașă tristețe, preluată parcă de la existențialiștii germani și din romanele lui Sartre. Micropoemele sunt strigătul lui Munch în fața dictaturii morții, nu văzute ca efemer,ci ca final al unei povești melancolice: „Moartea este însoțitoare asemenea norilor alburii și impenetrabili”. Pentru poet moartea e un leitmotiv al vieții prea repede trecute, o regăsire a sinelui în tresărirea celuilalt: „Moartea ta, celebrare a tresăririi celuilalt”. Despre moartea ca factor dinamizator al vieții rămase a scris și criticul literar Irina Petraș, acum câțiva ani, o fabuloasă carte. Pe aceeași linie, dar de data aceasta lirică, continuă și poetul Cerna, pentru că, nu-i așa?: „Moartea, pseudonimul linării”. Până la urmă, moartea e „Dumbră a mea/ a celuilalt. Ca o namilă a singurătății, Moartea”. În fața morții, poetul este singur, parcă uitând dinadins de Dumnezeu, ca o revoltă prometeică în fața unui destin implacabil și al unui final așteptat. Tot universul liric al poetului se desfășoară în jurul morții, care ne amintește că stă să ne pândească: „Toamna mușcă din zi, înfometată ca o vietate speriată de Moarte”. Original și originar din lumea meglenă, poetul îmbracă limbajul în cuvinte puțin cunoscute orașului, din lumea arhaică a unei copilării arhetipale și veșnic fericite:„Moartea linge cu nesaț dulceața lutnică, nemaiîntâlnită, și tot nu se răzgândește” sau „Semănam cu cel părăsit în stepă, dar nu vedeam încă vrajnița Morții”. Totuși, poetul oferă o ieșire din fatalism prin poezie: „Deschisă-i ușa raiului, precum gura metaforei”,//Pentru poet „... graiul meglenit este muzică a solemnității, așa cum pentru romani fusese Moartea eroică”. Nici lumea citadină zbuciumată nu-i oferă o siguranță în fața celei ce sigur va veni„E toamnă profundă la Cluj și eu nu știu mai nimic despre Moarte!. Poetului, Însoțirea ... îi e și o chemare la lectură și meditație în fața marii treceri într-o lume concupiscentă ce uită de sine, într-un derizoriu ce pare perpetuu.//Micropoemele sunt adevărate „noduri și semne” desprinse cu originalitate din laboratorul sufletului și din marea poezie românească trecută prin testamentul liric stănescian. Lectura atentă a versurilor „adâncate” în fântâna vieții mă face să cred că sunt cele scrise de poetul Cerna în drumul prin stepa nesfârșită și arsă din vara anului 2006, spre soarele poeziei ce luminează și arde devastator în același timp. (Însoțirea ... cu poetul Cerna înainte de marea trwecere, NapocaNews, 9 septembrie 2016)

 Mircea PETEAN. Reflecțiile lui Dumitru Cerna pe tema iubirii și morții sunt profunde și întremătoare, exercițiile sale de admirație sunt sublime, atașamentul față de carte și de slujitorii săi rămâne neștirbit, evocările spațiului dobrogean cu meglenii săi, de care s-a despărțit devreme fără să-i fi părăsit vreodată, cu meglena sa pe care s-a trezit că o vorbește fără să o fi învățat vreodată, sunt luminoase, atașante, înduioșătoare, până și așa numitele texte ilustrative pică unde și când trebuie.//Carte a unui estet, Despre Iubire și Moarte se citește pe nerăsuflate, cu emoție și încântare. (Text pe coperta IV-a a volumului Despre Iubire și Moarte. Microeseuri, glose, fărâme de jurnal, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2016)

 Liviu MOCAN. Iubit de Dumnezeu și de semeni – Dumitru, Mă simt întărit de poetica arhitecturii cărții tale: arunci lumină înaintea inimilor noastre asupra perimetrului existenței – gardul morții, apoi, în aceast perimetru – cetate/grădină, ne prezinți, pe deoparte, cultura asfaltului, a politicului, a urii și, pe latura cealaltă, cea a grădinii; ne dezvelești în straturi IUBIREA, ca singura și sigura sursă de Viață terestră și cerească. Îți întărești demersul apoi urmând marea pildă a Întrupării: pentru a substanția cititorului teoria Iubirii, îi prezinți un număr de întrupări ale acesteia, în oameni pe care îi cunoști sau pe care i-ai cunoscut.//Ești în EPICENTRU și ne inviți cu grație și pe noi să trăim: IUBIREA ESTE VIE!//Cu mulțumiri, un mocan.//P.S. L-am pus în cc și pe prietenul Radu Feldioran, la care încă nu a ajuns valul de căldură a acestei bucurii pe care o faci lumii. (Dintr-o Scrisoare electronică a sculptorului Liviu Mocan, către Dumitru Cerrna). (În volumul Despre Iubire și Moarte, Microeseuri, glose, fărâme de jurnal, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2016, p. 7)

 Ionuț ȚENE.  Despre poetul Dumitru Cerna am scris de multe ori, cu plăcere și sfială colegială de breaslă. După 1990 la Cluj-Napoca s-a plămădit o generație poetică unică prin exprimare și inedită prin limbaj metaforic. Fără îndoială Dumitru Cerna se află printre corifeii acestei generații literare care sintetizează tradiția lirică cu experimentele unui avangardism cumpătat. Recent am primit de la poetul, adumbrit de nostalgia unicității lirice, un altfel de volum de memorii: „Presimțirea Transilvaniei” (Editura Casa Cărții de Știință, 2017). Volumul are fix 100 de pagini și cuprinde panseuri și fragmente concise și profunde despre întâlnirea poetului cu destinul transilvan. Dumitru Cerna provine dintr-un „altfel” de pământ al țării – Dobrogea, asemănător prin policromie, multiconfesional și multietnic cu Transilvania. Cele două destine românești și literare se încheagă în starea poetică resimțită cu acuitate de către Dumitru Cerna. „Presimțirea Transilvaniei” este un apel anamnezic la trecutul subiectiv care se obiectivează prin lectură. Cartea este scrisă în urma unui text despre Transilvania cerut de Irina Petraș pentru USR și, la lecturarea acestuia prietenului Flaviu Milășan, a fost încurajat de a continua incursiunea în magica lume ardeleană. Transilvania este o stare de veghe și de memorie pentru poet, o reminiscență a eului la întâlnirea cu destinul unic al acestei provincii ce pendulează între modern și melancolic. Dumitru Cerna folosește cu debordanță un limbaj poetic în descrierea întâlnirii cu Transilvania, ca sumă de destine, locuri, nostalgii și iubiri consumate în reverie. Transilvania lui Dumitru Cerna este locul de întâlnire a memoriei cu istoria. Amintirea urcării prin 1973 în turnul Grădinii Botanice din Cluj, culesul de cucuruz cu elevi și soldați la țară sau dealurile Dejului sunt flash-uri ale unui pământ ce prinde contur în perenitate. Stilul lui Cerna în arta descriptivă de oameni și locuri transilvane are ceva din „veșnicia s-a născut la sat” a lui Lucian Blaga. Starea de veghe devine sincretică în starea de grație la întâlnirea cu destinul scrisului transilvan.//Sunt pagini memorabile despre contactul fecund cu marii scriitori ardeleni Petru Poantă, Marcel Mureșeanu, Mariana Bojan, Valeriu Anania, C. Cubleșan sau Ion Țepelea din care înveți că arta se simte bine alături și în comuniune cu cei mari în ale scrisului. Întâlnirea cu locurile sau cu scriitorii naște istoria literară, asta e morala necanonică pe care ne-o oferă Dumitru Cerna. Pentru Cerna istoria e subectivă, o expresie a experienței eului ce trece prin imanent. Parcă poetul este un adept al școlii istoriografice americane de istorie orală în care fața trecutului nu este obiectivată, ci interiorizată, măcinată prin filtrul sufletului. Poetul nu e mereu un vultur, ci de cele mai multe ori e un albatros baudelarian ce merge pe puntea vaporului în privirea noilor marinari contemporani, care ironizează mersul geniului neînțeles pe pământ. În câteva panseuri memorialistice m-am regăsit. Suculent prezintă întâlnirea la o consfătuire literară în Munții Orăștiei, unde s-a recitat până a căzut noaptea înstelată și „zalmoxiană” peste recitatorii poeți din întreaga țară poposiți la marginea unor cetăți dacice. Cu plăcere îmi amintesc recitalul de poezie în care a citit atunci și un poet, care nu visa că va ajunge mai târziu grande în senat ca să ceară precum Silviu Brucan în obsedantul deceniu să fie dați poeții afară de la serviciu. Decăderea din starea de poezie devine degradare morală asta reiese din memoriile lui Dumitru Cerna, care revin într-o vâltoare concentrică spre căutarea adevărului unei vieți întru sensul creației și restaurării omului după chipul poetului. Plastic și-a amintit Cerna și de ”discursul” meu din Cetatea dacică Costești, în care am interpretat coșbucian vocea lui ”Decebal către popor” în fața unui auditoriu uimit că istoria se poate repeta anamnestic în spirala unei interiorități asumate. Sunt aminitiri pe care dacă nu aș fi citit cartea lui Dumitru Cerna nu mi le-aș fi reamintit. Memoria joacă feste, dar în același timp evidențiază importanța naratorului și a martorului în economia unei istoriografii ce conturează o memorie literară autentică. Parcă azi a fost ziua aceea de Buna Vestire cu soare și cer albastru când PF Teoctist i-a dat cârja mitropolitană lui Bartolomeu Anania, de care astăzi ducem așa de mult dor într-un Ardeal ce și-a pierdut Leul de pază al credinței adevărate. Am stat drepți în inimi, eu și poeții Cerna și Țion, fremătați de emoție, în fața corifeilor ortodoxiei românești la acest moment unic în istoria religioasă a poporului nostru, ca apoi să mergem să bem o cafea și discutând despre însemnătatea paticipării la un act de hronică. E mirabilă propensiunea poetului față de preajmă și apropiat; în carte lângă poeți sau politicieni stau la egalitate și prietenii sau colegii de serviciu, într-o împărtășanie a comuniunii în care numai un poet o poate face și înțelege dincolo de ranguri sau distincții. În ochii și inima poetului există o egalitate a prieteniei indiferent de trecătoarele ierarhii ancilare. În volum sunt inserate pe alocuri versuri din opera poetului, pentru a odihni sufletul spre frumos și meditație, așa cum pe vremuri hronicele se împodobeau cu alese miniaturi filigranate. „Presimțirea Transilvaniei” transfigurează nostalgic autorul în fața unei noi trepte a scării lui Ioan spre cer și se oferă cititorului ca o prescură într-o perenă duminică liturgică, așa cum se dăruie poetul omenirii într-o perpetuă jertfă, de data asta cu sânge în loc de cerneală, ca să înțelegem cu adevărat lumea și de ce. (Ionuț Țene,  „Presimțirea Transilvaniei” de Dumitru Cerna. Anamneza ca unicitate și reper istoriografic,Cluj-Napoca, NapocaNews, 27 aprilie 2017;  Ionuț Țene,  „Presimțirea Transilvaniei” de Dumitru Cerna. Anamneza ca unicitate și reper istoriografic, Viena, „Jurnalul Românesc”, 28 aprilie 2017)

                                                                                                        Monica GROSU. Cu scriitorul Dumitru Cerna comunic din răstimp în răstimp prin cărțile pe care mi le trimite cu generozitate și consecvență. Ne leagă o mai veche solidaritate și prietenie, amintind de anii cercetărilor doctorale, ani de o pregnanță intelectuală și sufletească imposibil de uitat. Aceeași fervoare și pasiune o regăsesc în cărțile lui Dumitru Cerna, poetul, eseistul și publicistul care ființează prin literatură, care glosează pe marginea temelor majore (iubirea și moartea), îndeosebi în ultimele volume publicate. Iar acestea nu sunt puține, dimpotrivă. În răspăr cronologic, am putea aminti cele trei volume masive, Din însemnările lui Simon Cireneul. Via Dolorosa, Din însemnările lui Simon Cireneul. A treisprezecea oprire și Din însemnările lui Simon Cireneul. Surâsul Golgotei (2017), toate trei cuprinzând publicistica anilor 1975-2016, precum și Presimțirea Transilvaniei. Din mărturiile unui fiu adoptiv (2017), toate cărți ale racordării la prezent, dar și cărți de mare acuratețe analitică și responsabilă creionare a Transilvaniei subiective.//Afin apropiate și intens sincronizate tematic sunt cele două volume, ambele apărute în 2016, la Editura clujeană Limes, Despre iubire și moarte. Microeseuri, glose, fărâme de jurnal și Însoțirea. Micropoeme adâncate. Sunt două cărți de autor, așezate sub cântecul prevestitor al cucului, cărți despre iubire și moarte, despre plecarea părinților, despre acel epicentru al iubirii de aproape, de confrații literari, cărți despre îngrijorarea despărțirii și preaplinul amintirilor. //Dumitru Cerna scrie o eseistică subtilă și infuzată de lirism. Glosele sale Despre iubire și moarte evocă nu doar raportul omului cu propriul trup, ci și figurile dragi ale celor dispăruți. În rândul acestora, pretimpurie a fost plecarea tatălui, pe când fiul avea doar patru ani și ,,salcâmii păreau imaginea încremenită a luminii” (p. 13). Era într-o iarnă, căreia i-au urmat ani grei, boala mamei, apoi ,,lupta pentru supraviețuire: lupta cu sărăcia, cu bolile copilăriei, cu neajunsurile, cu răutatea celor din jur, iar mama, văduvă, și cu singurătatea și cu prejudecățile celorlalți.” (p. 15). Din copilărie năvălesc amintirile altor apropieri de Moarte, prigoria albastră izbită de mașina în viteză, câinele vecinului ucis fiindcă mâncase ouăle, moartea violentă a pisoiului, vecinul volubil și glumeț găsit mort în râpa din apropierea casei, poate ucis de Securitate, căci se zvonea că ar fi colaborator. Afectat profund de fiecare dispariție în parte, copilul fragil și profund impresionabil contempla trupurile fără viață într-un soi de transă hipnotică, așa încât adeseori se alegea cu stări de febră și delir.//Dar plecarea mamei, în iulie 1986, rămâne un dezastru căruia autorul ,,nu a crezut vreodată că îi va putea supraviețui” (p. 28). Dramatismul acestei despărțiri răzbate și-n crengile nucului din grădina părintească, cea de la care mama își luase rămas bun, privind adânc și recunoscător nucul răsădit de mâinile ei, un corespondent în lumea vegetală, ce avea să fie fulgerat după un an. ,,Apoi, în pat, și-a apăsat ochii cu degetele spre a nu rămâne deschiși – o veche credință spune că mortul ia pe cineva după el dacă rămâne cu ochii deschiși, iar mama n-a vrut să fie responsabilă și pentru o altă Moarte – , și-a aprins singură lumânarea, a întors spatele tuturor, cu fața spre perete, a respirat adânc de câteva ori, pregătindu-se parcă de un drum lung și anevoios, și a murit. Niciun regret pentru oameni, niciun rămas bun pentru nimeni. Oamenii o dezamăgiseră, familia, copiii pe care-i crescuse cu atâta suferință, cei doi băieți care nu-și vorbeau, doar două dintre fete rămase în sat, dorul o mistuise toată Viața, dar preferase să tacă, răbdătoare și senină ca o prigorie zdrențuită. S-a grăbit doar să intre cât mai repede în Moarte.” (p. 29).//Sunt pagini de o adâncă tristețe, pagini care copleșesc, dar și ,,disperate exerciții ale Iubirii”, cum le numește autorul. Dumitru Cerna ființează prin aceste însemnări, încercând să nu se îndepărteze de esențe, să nu se piardă în cotidianul frivol și alienat, să nu uite. Așadar, exercițiile iubirii sunt exercițiile ne-uitării, ale unei raportări aproape religioase la trecut, la semeni, la cei apropiați, la frumusețea și preaplinul sufletesc cu care am fost înzestrați: ,,Să nu uit niciodată că tatăl meu iubea muntele și că a murit fără să-l fi văzut vreodată. Să nu uit cine-mi sunt părinții, astfel neîndepărtându-mă de mine, iubindu-mă ca să pot iubi – Iubirea de sine având aici semnificația rămânerii în memorie.” (p. 36).//Despre Iubire și Moarte ar putea fi Cartea părinților, a primenirii sufletești, ca o pregătire pentru Înviere, e cartea neliniștirii (dacă tot e citat Fernando Pessoa), a libertății augustine (,,Iubește și fă ce vrei!”), a izbăvirii dincolo de Moarte, prin Iubire, conform îndemnului ,,Cel ce nu-l iubește pe fratele său rămâne în Moarte.” Multe din textele cuprinse în volum se deschid spre o viziune christică, amintind prin exemple (Sf. Apostol Pavel, Sf. Augustin ș.a.), metanoia devenirii creștine.//Iubirile lui Dumitru Cerna pornesc din ,,Dobrogea de smarald”, poezia sa în grila autodefinirii, ,,fiind marcată de la un capăt la celălalt de misterioasa, mitologica Dobroge. Mirodeniile natale au transfigurat metafora, liantul poetic fără de care cuvintele n-ar fi avut îndurare.” (p. 84). Apoi se îndreaptă, cu sensibilitate și afectuoasă apropiere, spre actul estetic, spre formele artei și ale respirării revelatorii, scriind seducător despre artiști plastici (Liviu Mocan, Iosif Stegaru, Radu Feldiorean), pictori (Laurențiu Mănăstireanu), scriitori (Ioan Alexandru, Kafka), foști profesori, distinși reprezentanți ai Bisericii (Antonie Plămădeală – basarabeanul din rugăciunea transilvană, Mitropoliții Clujului), colaboratori apropiați (Maria Bocșe) și alții.//Elogiul cărții în fărâme de jurnal și cvasi-poemul dedicat rădăcinilor meglene întorc din nou discursul auctorial spre subiectivitatea mărturisirii, spre interacțiunea tot mai vulnerabilă cu sinele, cu trecutul. Și în aceste microeseuri, Dumitru Cerna se dovedește un scriitor care știe privi (admira) creația și creatorii din jur, chiar dacă lăuntrul său este traversat de spasme și convulsive reveniri acasă, la trecutul dobrogean, la rădăcinile amare ale ființei, la sunetul castanelor și la spiritul pasional și învolburat al meglenilor. (Monica Grosu, Glose despre iubire și moarte, Cluj-Napoca, „Făclia”, Cluj-Napoca, luni, 4 septembrie 2017, anul XXVIII, nr. 8141, p. 6, artă-cultură; București, revista „Acasă”, 2017, pp. 146-147; Focșani, revista ProSaeculum, nr. 7-8 (123-124), 15 septembrie-1 decembrie 2017, pp. 206-207)

 Marcel MUREȘEANU. O irepresibilă poftă de a povesti îl încearcă, în ultimul timp, pe poetul Dumitru CERNA, potolind, aparent, lirismul scrisului său, lăsându-i acestuia un răgaz să-și ordoneze direcțiile și să-și măsoare caratele.//Portretul și alte povestiri este o carte a prezicerilor, a înfiorărilor în fața a ceea ce defilează sub ochii noștri învăluit de mister, de necunoscut. Scoase parcă dintr-o Cutie a Pandorei demult deschisă, de unde spiritul vindicativ și „aromele” tari ale răzbunării au dispărut, tramele povestirilor lui D.C. sunt culese din preajma ușor de atins, a unei comunități restrânse (orașul de pe Someșul Mic) sau din turnirurile autorului la răscrucile pe unde a trecut, între Dobrogea și Ardeal.//De la Portretul, până la Răspântia lupului, trecând prin Mirele din Piața Mărăști, Manuscrisul de la „Arizona”, Romica sau Conversație în parc, prozatorul se mișcă detașat, pe trasee umblate de el, vorbindu-ne „la ureche”, în șoaptă, vrând să ademenească, nu să sperie.//Aceeași „muzică” o regăsim în toate povestirile, același fel de a profeți fără disperare.//Astfel că întâmplările acestea, trecute în ficțiune, brumate de un fantastic bine temperat și arhivate de o memorie colectivă, nu sunt altceva decât parte din noi, poate aceea mai întunecată și selenară. Cartea are pagini pe care le citești ca pe un basm și-n care, până la urmă, întrebările se îmbrățișează cu răspunsurile. (Text publicat pe coperta IV-a a volumului Portretul și alte povestiri, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2017)

 Adrian ȚION. Încă din subtitlul volumului Însoțirea, „micropoeme adâncate”, Dumitru Cerna pune în evidență apetența pentru forme flexionare neortodoxe, rare, mișcate din rigiditatea lor de dicționar. Rezultatul este unul surprinzător și stă sub semnul unei neliniști a comunicării și a ieșirii în lume nu oricum, ci căutând profunzimi și adevăruri cucernice, esențiale. În cele trei volume publicate în 2017 – Însoțirea (Editura Limes), Presimțirea Transilvaniei (Casa Cărții de Știință) și Despre Iubire și Moarte (Limes) – această constantă a scrisului său se insinuează mai mult decât un moft și motivează inventivitatea unui spirit ludic, liber de constrângeri și canoane literare.//Gândurile pre versuri rostite, transcrise din vârful peniței, vizează un ton adesea oracular, îndulcit cu morfeme dezmierdătoare, grupate în jurul unor panseuri despre Moarte, unde Moartea este văzută ca o iertuire a umbrei tale, numită dumbră a mea sau pseudonimul linării, sonorități care îmblânzesc apropierea de cruzimea temei tratate. Afin cu Marcel Mureșeanu, alt îmblânzitor al morții în poezia clujeană, Dumitru Cerna afișează o atitudine deferentă față de simbolul deghizat în însoțitoare mai dezgândurată / dezmirată / dezorientată. I se găsesc tot alte veșminte, alte ipostazieri printre inserturi de biografism unde experiența morții e traumatică. Din Dobrogea,  unde poetul și-a trăit adolescența zurlie, trece la toamna clujeană, la panegiricul închinat criticului literar Petru Poantă sau câinelui Blacky. Toate sunt notate la mila Poeziei ca și dulceața luntrică simțită în fața bisericii Sfântul Dumitru din Salonic, ca și graiul meglenit care sună pentru poet ca muzică a solemnității. Toate sunt decantate în vrajnița Morții, la gura metaforei adâncită sau „adâncată” în mrejele poetizării.//Ca și în poezie, Dumitru Cerna își agrementează discursul în proză cu giuvaeruri lingvistice mirabile, melodioase, ciudate, unele preluate din meglenă, altele prelucrate original în creuzetul scriiturii personalizate din volumul Despre Iubire și Moarte.  În dulce tangaj nostalgic, aproape liturgic pe alocuri, își conduce evocările dobrogene, cu un special simț al limbii, moștenit de la tatăl său, vorbind despre localitatea Cerna, unde viețuiesc români, megleni, bulgari, notând despre copilărie și adolescență, el însuși fiind meglen din partea mamei. Arealul cultural moștenit se îmbină cu amintiri legate de descinderea în inima Transilvaniei, presimțită în reveriile sale, împletind sonoritățile meglene cu plăcerea de a comenta substanța ardelenismelor. Așa începe alintul reconstituirilor din Crăcoangea din zărzălin (Sperietoarea din zarzăr), pagini puse sub avertismentul Ceea ce trăim nu este Viața, ci permanenta pregătirii a Morții. Foarte firesc se îmbină rândurile despre pictori și sculptori ca Liviu Mocan sau Iosif Stegaru cu descifrarea familiei și a gospodăriei țărănești in illo tempore, unde teta (mătușa) purta pristelca (șorț) și localnicii participau la paidușca (dans moștenit de la megleni). Fiind un gurmand, autorul nu ezită să adauge rețete de „mâncărică dobrogeană”. Atât de puternic e imprimat în conștiința scriitorului Dumitru Cerna acest univers al copilăriei și al formării sale intelectuale încât recunoaște: „Poezia mea este marcată de la un capăt la celălalt de misterioasa, mitologica Dobroge”. Găsim portretele unor personalități, pagini ocazionale sau de jurnal, inserate ca solilocviu peste timp, frânturi dintr-o insolită „comuniune lutnică și celestă”. Alături de Antonie Plămădeală, „patriarhul transilvan”, este evocat Mitropolitul Bartolomeu, „vulcanul tămăduitor”, iar Ioan Alexandru este „profetul salvat din orbire” petrecut la locul lui de veci de la Mănăstirea Nicula.//Despre Transilvania veghei noastre găsim însemnări care atestă peregrinările poetului prin locuri încărcate de istorie și poezie din ținuturi ardelenești. Multe sunt locurile și oamenii portretizați în volumul Presimțirea Transilvaniei, un fel de monografie sentimentală, subiectivă, născută în urma propunerii doamnei Irina Petraș de a participa la o antologie de texte despre Transilvania, despre locuirea în acest areal spiritual și cultural. O provocare pentru Dumitru Cerna, adoptat de orașul care i-a dat posibilitatea de a se împlini intelectual și artistic. O provocare pe care nu putea s-o rateze și, gureș fiind, ea s-a extins la dimensiunile unei cărți, de fapt un ritual de adorație.//Prin scrieri de acest fel, Dumitru Cerna aduce în spațiul cultural clujean universul miraculos al Dobrogei natale și, o dată cu ele, anunță o continuare a demersului orientat spre Meglenoromânii din Cerna prin publicarea corespondenței cu mama sa, carte care se va numi Țela Dipărtosu, în traducere „cel îndepărtat, cel de departe, înstrăinatul, plecat între străini”, adică Dumitru Cerna... ajuns în „orașul grădină” din inima Transilvaniei. (La „gura metaforei” cu Dumitru Cerna, „Tribuna”, nr. 362, 1-15 octombrie 2017, p. 7.)

 Ionuț ȚENE. Cunoscutul poet clujean Dumitru Cerna a debutat cu proză. Recentul volum „Portretul și alte povestiri”, tipărit la prestigioasa editură Casa Cărții de Știință (2017) a fost lansat joi, 5 octombrie a.c., ora 13, la Festivalul Internațional de Carte „Transilvania” din Cluj-Napoca, în prezența unui numeros și ales public interesat de fenomenul cultural de calitate. Despre volumul lui Dumitru Cerna au vorbit poetul Marcel Mureșeanu și prozatorul Constantin Cubleșan în termeni elogioși, subliniind seva dobrogeană a creației sale. Marcel Mureșeanu a evidențiat calitatea portretistică și impresionistă a povestirilor, care narează cu talent o experiență personală din preajmă, iar Constantin Cubleșan a subliniat mesajul liric al prozei, care-l antrenează spre reverie pe cititor. În continuare, autorul a sugerat că la temelia prozei, publicisticii și eseisticii sale stă de fapt poezia. „Eu sunt un poet” a declarat Dumitru Cerna.//La final, Dumitru Cerna a oferit autografe celor prezenți, incitați în mod plăcut de debutul în proză al poetului. Pe când o prezență a lui Dumitru Cerna într-o antologie de proză contemporană clujeană? (Poetul Dumitru Cerna a debutat cu proză la FICT 2017, Cluj-Napoca, NapocaNews, 9 octombrie 2017)

 Mircea Ioan CASIMCEA. Cunoscutul scriitor polivalent Dumitru Cerna – poet luminat de limpede sensibilitate, eseist care vorbește Iubirii și Morții cu egală măsură, iscusit autor de succinte portrete literare ale unor poeți reprezentativi clujeni, destoinic publicist – a tipărit în anul 2017, la Editura Casa Cărții de Știință, întâia sa carte cu proză scurtă, intitulată Portretul și alte povestiri. Cartea cuprinde 12 schițe și povestiri, adunate într-o ediție demnă de valoarea lor, relevantă pentru cunoscuta editură clujeană. Pe întâia copertă este reprodus un ciudat portret al autorului, semnat de talentatul pictor și epigramist Vasile Gheorghiță.//În majoritatea schițelor și povestirilor autorul folosește cu abilitate fantasticul, simbolul, absurdul, cât și unduiri lirice, prin ultimele exprimându-se lejer poetul care face casă bună cu prozatorul. Acest portret relevă simbolic prima proză din carte, intitulată chiar Portretul. Personajul principal, povestitorul, se numește El, autorul portretului este Pictorul, numai soția și fetița personajului principal au prenume autohtone, Maria, respectiv Cristina. Fantasticul își face prezența din primele fraze, când cititorul află că El, în urmă cu mulți ani, își taie din neatenție, cu lama, negul de sub bărbie, în timpul bărbieritului, însă rana apare pe buza inferioară. Mai curios, în portretul din ramă semnul roșu irumpe la tâmpla dreaptă, fenomen neimaginat de Pictor. Acest semn dispare din portret după decesul lui El, prilej pentru Maria să explice miraculoasa întâmplare prin acțiunea luminii asupra petelor roșii. Straniul fenomen nu poate fi explicat prin detalii verosimile, de aceea el este limpezit numai cu ajutorul fanteziei cititorului avizat. O schiță excelentă este și aceea intitulată Mirele din Piața Mărăști, în care fata decedată de curând primește de la mamă „o rochie de mireasă, voal, pantofi albi, tot ce este necesar unei mirese”.//Remarc de asemenea schița Manuscrisul de la Arizona, ai cărei protagoniști sunt criticul literar Petru Poantă și autorul cărții. După ce D. Cerna oferă cititorului câteva date bibliografice despre convivul său din cafenea și amintește câțiva poeți clujeni, menționează existența „unui dosar voluminos ce părea abandonat la capătul celălalt al canapelei”. În cele din urmă ei deschid dosarul și, miracol, înăuntru se află cele patru caiete cu însemnări zilnice ale lui P.P., dispărute de câțiva ani. Bucuria lor a fost scurtă, fiindcă, răsfoind caietele, amândoi constată că toate paginile sunt albe. Intensele discuții ale celor doi le-au adus în fața ochilor părelnice caiete, desigur, pierdute pentru totdeauna. O povestire bine structurată este intitulată Răspântia lupului, în care autorul relevă o întâmplare fantasmagorică petrecută în Dobrogea natală. Aici a trăit vestitul haiduc Terente, un adevărat „rege al bălților”, ucis de potere. Autorul povestește câteva momente din viața haiducului, după ce menționează că de la o vreme chipul Mântuitorului din icoana bisericii „prinse a semăna cu acela al lui Terente”, motiv pentru săteni să se teamă de o posibilă răzbunare târzie a fantelui dunărean. Interesantă îmi pare intercalarea în povestire a unui scurt fragment din romanul Solenoid, semnat de cunoscutul scriitor Mircea Cărtărescu, în care se petrece o întâmplare comunicată acestuia de D.C., pentru a fi folosită de scriitorul bucureștean.//Există în carte câteva schițe și povestiri desprinse din imediata realitate și transpuse în zona irealului capricios. Momente din trecut apar ori dispar miraculos în prezentul descris de autor în schițele Maria, Pe strada Fabricii, Autobuzul 13, proze ale unor obsedante aduceri aminte. Poetul Dumitru Cerna îl ajută pe prozatorul Dumitru Cerna, oferindu-i cu discernământ sensibilități lirice, însă prozatorul ia pe cont propriu nararea unor evenimente și crearea unor portrete osebite, în care vizualul se asociază plăcut cu evocarea lirică a unor intense stări sufletești. Relatare succintă a întâmplărilor este susținută de har și inteligență, calități amplificate cu o fertilă cultură generală. În loc de concluzie așez ultima frază din prezentarea semnată de remarcabilul poet Marcel Mureșeanu pe coperta a patra: „Cartea are pagini pe care le citești ca pe un basm și-n care, până la urmă, întrebările se îmbrățișează cu răspunsurile.” (Portretul prozatorului, Cluj-Napoca, „Făclia”, vineri, 5 ianuarie 2018, anul XXIX, nr. 8239, p. 5 artă-cultură; • Portretul prozatorului (cronică literară la volumul Dumitru Cerna, Portretul și alte povestiri, 2017), în volumul Mircea Ioan Casimcea, Momente culturale, Turda, Editura Hiperborea, 2018, pp. 9, 158-160.)

 Adrian ȚION. Miraculoasa trecere dintre ani e la fel de brutală ca o ruptură. Pentru poeți se pare că e mai simplu. Virulența evidenței astrologice din noaptea revelionului poate fi îmbunată numai cu versuri mângâietoare. Este și cazul poetului Dumitru Cerna care și-a luat drept oblăduire a trecerii două cărți publicate la finele anului trecut, „Inutila apocalipsă” și „A doua carte a lui Marcel”, apărute la Casa Cărții de Știință. Cărți suave ca două petale de trandafir căzute din Rosa Mystica dătătoare de lumină.// Majoritatea poemelor din prima plachetă de versuri sunt inserate în cultul marianic mărturisitor de adorație sacră, speranțe și căințe. Sunt rugi de mulțumire, împodobite în mătasea metaforei suave, în care „istovit trupul Cuvântului stă să se înalțe” spre izbăvire și har divin. Retorica duhovnicească împletește cu fir auriu motive religioase restructurate vizionar și dimensionate emoțional în incantațiile fluide. Inventarul lexical e puternic individualizat, așa cum poetul ne-a obișnuit din alte volume, axat preponderent pe schițarea unui loc marianic livresc, protejat de Fecioara Maria, reperul spiritual suprem. În acest punct al interferențelor etice majore se află Maria Doamna „înveșmântată în ie ardeleană”, împreună cu personaje biblice și eroi naționali, poeți, prieteni, nostalgii și sentimente înălțătoare. În cadențe solemne sunt introduse „vorbe-liră” întru elogierea Centenarului Marii Uniri făcând legătura tainică între satul copilăriei din Dobrogea natală și dobândirea atașamentului indestructibil pentru Clujul care l-a adoptat. Este reiterat sintetic drumul parcurs (povestit în mai multe cărți, chiar și în volumul cu titlu emoționant Presimțirea Transilvaniei, apărut tot în 2018: „toate rămâneau în urmă cum păstorul fără turmă/ iar eu urcam în Ardeal aripat ca un dedal.”// Prețuind legăturile cu ardelenii pe care și i-a apropiat sufletește, Dumitru Cerna anexează un set de poeme dăruite în care sunt schițați din vârful peniței Marcel Mureșeanu cu Dafin și Sânziana, Ioan-Pavel Azap, Călin Cecălășan, Dan Macovei, Ștefan Dimitriu, Ionuț Țene, Florin Danciu, Ștefan Manasia, Ovidiu Moldovan, Marius Țion.// Tot o apariție editorială care sfințește vocația prieteniei este „A doua carte a lui Marcel”, subintitulată „Scrisori despre prietenie, neputință și deșertăciune”. Sunt adunate aici încă 42 de poeme desprinse din ilustratele poștale trimise de Marcel Mureșeanu din diferite colțuri ale lumii pe unde s-a perindat. Carte frumoasă în sine, dar și document de istorie literară valorificat din dragoste și admirație pentru poetul sărbătorit la 28 noiembrie 2018 la cea de-a 80-a aniversare a zilei sale de naștere. Un elogiu confratern exemplar, vibrant. Da, stimate poet Dumitru Cerna, am înțeles mesajul tău! Când înalți atâtea poeme marianice spre slava cerească și întinzi mâinile să îmbrățișezi Prietenia semenilor, apocalipsa devine inutilă, poate lipsi. Și dacă vine, nu va putea distruge încrederea în cuvântul ziditor. (Dumitru Cerna – un poet cu harul prieteniei, Cluj-Napoca, „Făclia”, joi, 3 ianuarie 2019, anul XXIX, nr. 8532, p. 5, Artă-cultură, la rubrica „Cărțile clujenilor”, cu reproducerea copertei I a volumului „Inutila apocalipsă. Poeme marianice”.)

 Mircea Ioan CASIMCEA. (...) Proza este reprezentată de doi scriitori cunoscuți: Dumitru Cerna, cu schița intitulată „Moților 103” și Aurel Podaru... (...)//Întâiul autor asociază evocarea realului cu procedee ale prozei moderne, cum ar fi absurdul, simbolul, metafora. (...)  (Paveldaniștii, nr. 9-10/2019, Turda, „Ecouri”, anul II, nr. 9 (19), 25 septembrie 2019, p. 06, Critică literară)

 Mircea Ioan CASIMCEA. (...) Scriitorul clujean, cu origini dobrogene, Dumitru Cerna, semnează cronica literară intitulată „Pavel Dan și tulcenii”. Convins și convingător, afirmă la un moment dat: „... cartea adaugă noi date la biografia unui scriitor al cărui destin grăbit a curmat șansa desăvârșirii operei sale, pe care o văd alăturându-se celei cehoviene” (...) Dumitru Cerna este un scriitor polivalent, înzestrat cu har poetic, inteligență artistică și spirit critic superior. Cred că se situează printre puținii cititori ai prozelor lui Pavel Dan care constată cu îndreptățire existența unor minunate poezii descriptive, cu fond liric, convingere susținută în eseul intitulat„Pastelurile din proza lui Pavel Dan”, prilej să se refere la trei povestiri: Ursita, Uliana, Cârja. Încă în primul text face o afirmație cu valoare de concluzie: „Pastelurile prozei au puterea de a se alătura narațiunii întregind-o, făcând-o mai expresivă, iar lectura mai plină de fierbințeala emoției”. Concomitent, autorul își amintește câteva întâmplări miraculoase povestite de mama sa, ori trăiri proprii petrecute în răstimpuri ale vieții. Mai mult, el face surprinzătoare comparații între unele personaje din povestirea Uliana și foști consăteni din satul natal dobrogean. Autorul ne asigură cu desăvârșire că aceste trei eseuri sunt într-adevăr incontestabile glose: „glosele mele”.//Tot Dumitru Cerna îl prezintă pe Raul Pușcaș, autorul eseului intitulat „Copil schimbat sau universalitatea prozei lui Pavel Dan”. (...) Într-adevăr, afirmațiile lui Cerna, luminoase și ferme, sunt confirmate în eseul tipărit în revistă. (...) (Revista Paveldaniștii, nr. 11-12, anul VI, 2020, Turda, „Ecouri”, anul III, nr. 10 (32), 28 octombrie 2020, p. 10, publicistică)

 Flavia DANCIU. (...) Poetul clujean Dumitru Cerna a selecționat cuvinte din vocabularul limbii române, câte 70 pentru fiecare dintre cele 4 fețe ale arcului. (...) (O companie bistrițeană a „dăltuit” alături de Liviu Mocan la grandioasa sculptură ce va fi inaugurată duminică în inima Clujului, Bistrița, „Bistrițeanul”, luni, 5 octombrie 2020)

 Adrian ȚION.  O poartă a destinului literar s-a deschis pentru poetul Dumitru Cerna în anul 1993, când a publicat primul său volum de versuri purtând titlul topârcian Cireșe amare. După această ieșire în lume, poamele copilăriei dobrogene evocate nostalgic s-au rostogolit în versuri pline de miez prin alte volume și au aromatizat substanța unor poeme dedulcite liric în translucide metafore ornante, ce numai amare nu mai puteau fi în conținutul lor livresc. Și totuși, melancolizarea amintirii, ca reflectare a tragicului existențial, se coagulează, în suita poemelor sale dobrogene, în jurul simbolului centrat pe „dumicatul de pelin”, definitoriu prag al unui univers în destrămare, prefigurat liric în prima etapă a creației poetului. În complementaritate cu acest areal și geografic schițat, prinde cheag livresc solid și se extinde în alte câteva câteva cărți tematica numită simplu Transilvania sau iubirea pentru Transilvania. În paginile mărturisitoare ale autorului care se autodefinește „fiu adoptiv” în Presimțirea Transilvaniei, Dumitru Cerna evocă momentul destinal al întâlnirii cu acest tărâm de vis și speranțe: „Transilvania a fost mireasa adolescentului ce mă aflam, și mamă, dar și soră.” În felul acesta, din fiu adoptat de comunitatea culturală ardelenească a devenit cu timpul, un adevărat ardelean, poate mai ardelean ca ardelenii de baștină. Indiferent de perioada la care ne referim, trebuie să plecăm de la evidența că Dumitru Cerna e locuit de poezie ca ziua de lumină.//Intrând în aula poeziei clujene cu volumul amintit, Dumitru Cerna a observat că, o dată cu el, în același an 1993 sau în anii următori, au intrat și alți poeți ce și-au probat în timp valoarea și importanța. Mai mult chiar, din subiectivă năzuință, a făcut din anul de grație 1993 an-prag, axial, al revitalizării lirismului din capitala Ardealului, văzând în perioada cuprinsă înainte cu ceva și după, adică până în anul 2000, „Începutul unei renașteri”. Este o analiză-panoramare individualistă, ce ține de eseistică și de istorie literară, care dă bine poeților entuziaști animați de programare, mișcări de grup și nu e o privire critică, e drept, dar ea face cinste autorului cărții Anul '93 (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018), subtilă radiografie a fenomenului poetic clujean din preajma lui 1993 până în 2000. de ce anul 1993? Pentru că este „anul marilor debuturi clujene în poezie”, anunță înflăcărat autorul, prezentând poeții noului val clujean, care au schimbat fața poeziei: Ioan-Pavel Azap, Adrian Mihai Bumb, Ioan Negru, Adrian Suciu, Ionuț Țene și, desigur, Dumitru Cerna. Cât de repede trece timpul! Firava „grupare Zalmoxis”, afirmată destul de zgomotos în jurul patriarhului întru poezie Teohar Mihadaș, a ajuns o palidă pagină de curiozități literare, devoalată parțial în carte prin interesul arătat lui Horia Muntenuș, Ionuț Țene, Persida Rugu, Flavia Teoc și Victor Țarină.//Cartea e alcătuită din mini-medalioane literare, analize succinte, incursiuni în tematica poeziei fiecărui reprezentant al valului înnoitor, la care se adaugă exemplificabile selecții din scrierile lor. Nu lipsesc savuroasele observații din viața de culise, înșirate ca picanterii inseparabile de personalitatea celor portretizați. Adrian Suciu, poetul redactor șef de la „Monitorul de Cluj” este văzut ca „singuratic și răzvrătit pe la începuturi, pozând într-un kamikadze duios și melancolic”. Dintre „poeții Primăriei”, Ionuț Țene se bucură de un amplu portret, trasat în linii de o sugestivă putere de caracterizare: „Spirit disident – manifestând mai degrabă o disidență de cabinet, părând a se sufoca de încărcătura și agresivitatea zilei, agitat până la starea de neliniște (...) Ionuț Țene este un caz atipic”. Despre un alt poet „poet al Primăriei Cluj”, Marius Țion, ex-preot, spune că „este este un poet sfios-profan, al cărui instrumentar poetic este împrumutat din șoapte de dincolo de altar”. Sorin Grecu este „copilul teribil al boemei literare clujene din ultimul deceniu postdecembrist, adulat de Constantin Zărnescu”, cel care l-a promovat în paginile revistei „Treibuna”. Marele critic Petru Poantă, apropiat prieten al poetului, „a fost criticul de serviciu al poeziei române contemporane și nu numai”. Pentru a arăta „sfânta leneveală postdecembristă” interpusă investigațiilor sale, autorul amintește despre chestionarul-anchetă inițiat de revista „GRAI” privind starea poeziei actuale, exprimându-și dezamăgirea că doar doi literați au dat curs solicitărilor: Ion Itu și Marcel Mureșeanu. În paginile cărții e prezent și spiritul polemic, pus în slujba absolvirii dezinteresului arătat față de locuirea în misterul poeziei, de unde incisive fraze sunt scrise întru apărarea acestui mister și a cauzalității poeziei. Dacă Ion Simuț îl condamnă pentru aserțiunea lansată conform căreia „poezia nu mai folosește nimănui și nu mai interesează pe nimeni”, pe Al. Cistelecan îl înfierează mai rău, reproșându-i că n-a scris și „n-are habar despre poeții clujeni răsăriți după revoltatul decembrie '89”. Astfel că în unele pagini găsim adevărate dezbateri deschise și războiri pe cont propriu cu tagma denigratorilor, cu toate că tonalitatea dominantă este adorația și promovarea valorilor. În dinamismul discursului său și în intenția de cuprindere sintetică a fenomenului investigat, autorul nu pregetă să includă un autoportret-confesiune, stabilindu-și obiectiv un loc printre cei evocați confratern, apelând și la rândurile scrise de Petru Poantă în Dicționarul de poeți: „Poezia lui D.C. Este, în cele din urmă, o glorificare a calofiliei; dar mai ales a lirismului originar a cărui sursă directă se află în confesiunea elegiacă.” Orgolios și sincer cu el însuși, dar și cu ceilalți, Dumitru Cerna își recunoaște „pedanteria intelectuală” pusă în serviciul poetizării. Tot Petru Poantă, pe larg citat, surprinde magistral faptul că actul creației este, pentru Dumitru Cerna, „echivalentul profan al rugăciunii”, demonstrându-se că structura lui poetică avansează blând învăluitor spre „religiosul enigmatic” al frazării.// Anul '93 conține o intenție de panoramare decentă și elogioasă în sine a fenomenului propus spre analiză, este o sentimentală carte cu prieteni de a cărei importanță încă nu ne dăm seama cu adevărat. Spre deosebire de incisiva și sarcastica panoramare a deșertăciunilor literare din realitatea imediată, proferată de Vasile Sav în Catulliene în 2002, cartea lui Dumitru Cerna este o zăbavă liniștită în solul roditor al poeziei clujene, întreprindere cuprinsă în zece ani ai evoluției sale. (Ani roditori ai poeziei clujene, revista „Alba Iulia Cultural”, nr. 13, iunie 2019, pp. 82-83.)

   

 Marius ȚION: După despărțirea traumatizantă, căci impusă de soartă, de Dobrogea sa natală, cea aspră și profund melancolică, Dumitru Cerna pășește cu sfială și curiozitate, deopotrivă, pe tărâmul mirific al dorului, în Transilvania, cea care avea să-i devină cuibar ocrotitor și balsam de vindecare.  Aici începe să cunoască oameni noi, să lege prietenii, să se bucure de splendoarea  domoală a Clujului – cu centrul său încărcat de istorie și cultură, care îl vor fascina. Tot aici descoperă frumusețea nemărginită a satelor ardelenești, cu biserici vechi din lemn și case tradiționale cu tărnaț, înnobilate de vremi și de timpuri, cu animale care pasc liniștite pe dealuri, adulmecând răsăritul umbros al dimineților de vară, cu țărani harnici și destoinici care, prin vorba lor tărăgănată, înțesată cu regionalisme fermecătoare, ajung să-l cucerească iremediabil. Așa se naște Presimțirea Transilvaniei. Exerciții de adorație la centenarul Marii Uniri, carte apărută, în condiții grafice deosebite, la prestigioasa editură clujeană Casa Cărții de Știință, în anul centenar 2018. Încadrată sugestiv – și nu întâmplător, constituindu-se în metafora care-i atribuie Transilvaniei ipostaza de veșnică mireasă – între numele autorului și titlu, regăsim, pe coperta întâi, reproducerea lucrării carismaticului, căci unanim recunoscutului pictor clujean al oamenilor, mănășturean prin excelență, Vasile Gheorghiță, intitulată Pregătirea miresei, cu imaginea expresivă a celor trei femei ancestrale, aparținând, fiecare, unei generații distincte. Încă din primele pagini ale cărții, autorul nord-dobrogean ne dezvăluie cu o sinceritate debordantă că, deși Transilvania nu a fost alegerea inimii sale, ea a devenit „alegerea inimii destinului”, destin care i-a  fost hărăzit, încă din copilărie, atunci când, la grădiniță fiind, a cântat consătenilor săi din Cerna un cântec sibian din repertoriul Lucreției Ciobanu. Presimțirea destinului său transilvan nu se oprește însă aici, căci, puțin mai târziu, în timpul gimnaziului, ajunge să interpreteze cu patos, în fața aceluiași public dobrogean, două cântece populare ale regretatului Petre Săbădeanu, originar din Sântana de Mureș, iar, mai apoi, ca un semn divin al adeveririi, la examenul oral de istorie susținut pentru admiterea la Liceul Pedagogic din Tulcea, i se cere să  vorbească despre formarea cnezatelor și voievodatelor din Transilvania. În Transilvania vine la o vârstă fragedă, traversând calea dintre pubertate și adolescență, asemeni trenului care a străbătut o țară întreagă să-l poată aduce pe tărâmul nostalgiilor fără margini, căci, spune autorul – „Simt o compatibilitate solară cu aceste meleaguri și, cantr-un deja-vu, îmi par locuri pe care le-am mai văzut și simt că de ele mă leagă povești melancolice”. După instalarea în căminul școlar și asezonarea cu „droaia de căminiști”, primul obiectiv vizitat în Cluj-Napoca, împreună cu aceștia, este miniunata Grădină Botanică, iar prima ieșire din oraș se desfășoară, puțin mai târziu, în plină toamnă, la Boju, unde elevii erau duși la cules de porumb. Un prim eveniment emoționant, căci sacrosant, deopotrivă, se întâmplă în primăvara anului 1973, când autorul, la invitația colegului său de școală Vasile Hangan, ajunge în  Sărățel – satul Învierii, din județul Bistrița-Năsăud, pentru a se bucura împreună de Sărbătoarea minunată a Învierii Domunlui: „(...) Atunci am văzut prima oară tradițiile transilvane de Paști, spălatul în lighean cu apă proaspătă, în care se afla: un ou roșu, un ban, flori de mușcată roșii, roz și albe și frunze de busuioc.” După participarea la utrenia și liturghia Paștilor, din noaptea, respectiv ziua Învierii, după-amiaza, împreună cu „o droaie de tineri, fete și băieți” merge să zburde și să se distreze alături de aceștia în pădurea din apropierea satului. Aici, în mijlocul veseliei generale și a cochetăriilor adolescentine, cineva era trist – Dumitru Cerna, străpuns de amintirile Dobrogei și apăsat de înstrăinare, devine singurul dintre acei tineri, care, cu ființa sa plăpândă, metanoizată de lumina transcedentală a repetabilei Învieri apriline, reușește să depășească barierele lutnice ale tradițiilor Pascale, identificându-și propriile răni sufletești tocmai cu rănile, încă palpabile, ale Fiului cel Înviat, după cum însuși ne mărturisește:  „Aveam 17 ani, purtam o bluză portocalie împletită în fir de mătase, cu mânecă scurtă, iar Iisus, privit de mine în icoana din biserică, îmi părea a fi de vârsta mea și simțeam că rănile Sale sunt și rănile mele.” Periplul autorului, prin satele transilvane, continuă la invitația colegilor de școală, de serviciu sau prieteni, originari de la țară, acestora părându-le interesant că un dobrogean le vizitează locurile natale și descoperă tradițiile și obiceiurile populare de aici. În satul Mierța, comuna sălăjană Cuzăplac, acasă la Mircea Danciu, bătrânii satului au așteptat cu entuziasm sa-l vadă pe „domnișorul din Dobrogea, unde se vorbește cea mai curată limbă română”, moment în care autorul se simte copleșit, apreciind înțelepciunea curată și necontrafăcută a țăranilor autentici transilvăneni.//Este important de arătat garderoba liturgică a acestei cărți unice și fermecătoare. Pe lângă pasajele legate de cunoașterea Transilvaniei, îmbinate armonios cu mărturii despre viața sa, atingând cu sfială până și secvențe intime, autorul presară, după fiecare periplu, fărâme ale unui proiectat dicționar de regionalisme transilvane care fac deliciul lecturii.  De asemenea, marcând timpul pascal al Poeziei și al Transilvaniei, autorul plasează poemele sale despre Clujul adoptiv ori despre Transilvania sa, ilustrând poetic textele mărturisitoare. Simbolurile Transilvaniei, instituite de autor, constând în dansurile/jocurile predilecte, cântecele, florile, culorile, păsările, sfintele viețuitoare ori oamenii care au lăsat valori inestimabile sunt tot atâtea delicii ale lecturării acestui tom fermecător. Aromele Transilvaniei ne înfioară din rețetele culinare ale unui gurmand spiritual, aducându-l pe lector față în față cu copilăria sa, cu locurile de odinioară, cu părinții  care devin, permanent, nostalgii fluide. Între cotidianul transilvan și poezia sa cea spre ființă, prieteniile rare îi luminează destinul și i-l întremează: pictorii inimii sale Vasile Gheorghiță, Al. T. Țion sau Nicolae Vremir, cei care i-au întemeiat și i-au binecuvântat, pe verticală, casa cu lucrările lor, scriitorii Victor Felea, Petru Poantă ori Marcel Mureșeanu, medici celebri, universitari ori tăcuții întru destin, legănătorii de simplitate ai vieții noastre grăbite, de la care autorul a avut multe de învățat. Despre ei scrie Dumitru Cerna cuprins de iubire și de recunoștință.//Trimis, martor și mărturisitor, Dumitru Cerna ne descrie adolescența sa transilvană printr-o expresivitate riguroasă a rostirii și o frăgezime stilizată a limbajului, configurându-ne, astfel, o viziune miraculoasă asupra acesteia, prin capacitatea specială de a îmbina armonios tensiunile de natură dramatică cu nelipsitele întâmplări hazlii, de natură ludică, ori cu pasajele erotice, cărora adesea le imprimă nuanțe nostalgice sau autoironice. Cartea aceasta este o fascinantă poveste de viață și un execpțional jurnal al trăirii și al mărturisirii, căci, în esență, un imn închinat Transilvaniei, în cuprinsul căruia sunt descrise, cu o subectivitate profund afectivă și exhaustivă, mai toate orașele și satele acesteia prin care autorul a trecut, Clujul său adoptiv, iubirile adolescenței sale zbuciumate precum și oamenii noi și speciali pe care i-a întâlnit aici, unii atrăgându-i doar atenția, alții devenindu-i amici sau chiar prieteni. Despre toți aceștia, intelectuali rafinați sau simpli țărani, funcționari ori muncitori, academicieni, mari oameni de știință, scriitori sau înteprizători particulari,  clerici ori mireni,  autorul ne vorbește ca despre niște briliante unice, care l-au fascinat și i-au luminat calea cea nouă și proniatoare a vieții sale transilvane.//Asemeni zarzărului și cireșilor amari ai copilăriei ocrotite de presimțirile onirice ale mamei și scăldate de adierea răcorii bizantine, oamenii, casele, bisericile, dealurile, pădurile, animalele, orașele sau satele pe care le-a cunoscut, precum și întâmplările pe care le-a trăit, ori evenimentele minunate la care a participat în Transilvania, reprezintă pentru autor nu doar simple imagini descriptive ale unui areal de habitare, ci adevărate emoții sacrosante, sculptate adânc, în retina transfigurată a memoriei sale afective. Transilvania lui Dumitru Cerna este exercițiul sublim al încrederii nemărginite în spațiul adoptiv și al mărturisirii ocrotirii acestuia, prin care ea îi devine mamă celestă și mântuitoare, precum Iisus cel înviat, Domn și Dumnezeu personal, părelnicului necredincios apostol Toma. (Presimțirea ca destin, .............................)

 Monica GROSU. A doua carte a lui Marcel, gândită și alcătuită de Dumitru Cerna, este, evident, o carte a prieteniei și a solidarității. În definitiv, placheta apărută la Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, ne propune câteva scrisori-poeme ce imortalizează în timp meandrele unei vieți și ale unei statornice prietenii. Cei doi poeți clujeni (prin adopție) se regăsesc pe aceeași baricadă a literaturii, într-un Cluj multietnic și multicultural, grăbit, ca orice mare oraș, să își consume cotidianul. Volumul de față continuă, firesc, pe cel apărut în 2013, la fosta Editură Eikon, prefațat de Petru Poantă, iar lămuriri despre sumar ne oferă îngrijitorul ediției: ,,A doua carte a lui Marcel, pe care am subintitulat-o Despre prietenie, neputință și deșertăciune, cuprinde 42 de poeme, trimise mie pe ilustrate poștale de către poetul Marcel Mureșeanu, din călătoriile sale prin țară ori prin străinătate, în perioada 5 ianuarie 2012-28 august 2018...”//Deschizând această carte delicată, cititorul va găsi poeme de mare finețe și subtilitate, așezate dintru început sub spectrul trecerii și, de aceea, irizate de lumina cald-aurie a toamnei existențiale. Sub forma unor scurte poeme, cât pot încăpea pe o carte poștală, sunt transmise îngrijorările sau emoțiile scribului legate de boală, de tulburările ce vin mereu neplănuite, de furtuna amenințătoare a plecării ,,dincolo de zare”. Numele interlocutorului aflat departe se aude des, e strigat și chemat cu-nfrigurare, mai ales că toate peisajele traversate se-ncarcă de neliniște: ,,N-am scris scrisori de vreme-ndelungată,/ zece-nceputuri le-am ucis de vii/ trec printr-o amețeală blestemată/ și toate mi se par a fi târzii./ Așa că iartă-mi tremurul și vina/ de-a nu mă ști opri când nu mai pot,/ de-a alerga mai mult decât mi-e splina/ și de-a mă rezema pe-un singur cot./ Am tras la Budapesta pe-o colină,/ e plină Dunărea de tulburare/ și de răscruci și de făclii e plină,/ pe șapte poduri trec soldați călare./ De-abia pe luni mă-ntorc la Cluj, Dumitre,/ să-mi fac o operație la elitre!” (E plină Dunărea de tulburare).//Suspinul poetului bolnav, ajuns la vârsta neputințelor se duce spre prietenul rămas acasă, căruia îi trimite semn, relatându-i suferința și tremurul său sufletesc: ,,Nu mai merge cum a mers,/ dragă Cerno,/ nu pot scrie niciun vers,/ dragă Cerno!/ Cineva cu mână grea,/ dragă Cerno,/ se strecoară-n mintea mea,/ dragă Cerno!/ De aici de la Berlin,/ dragă Cerno,/ Îți trimit acest suspin,/ dragă Cerno!” (Acest Suspin). Deseori în poeme își fac loc decoruri naturale, superbe și fulgurante descrieri ce poartă în filigran aluzii mitologice ori culturale și umbrele propriei melancolii, căci memoria înregistrează starea, atmosfera, fiorul zilei. ,,O, Cerno, iată Slatina cum vine/ cu sacra ei imagine spre tine!/ E seară de septembrie și plouă,/ tărâmul cerului se rupe-n două/ și apa spală muntele de sare/ de parc-am fi la margine de mare.../ Suflete de monahi și monahii/ se-adună iar în stranele pustii/ și glasul lor se-nalță în tărie/ pe fumul arborelui de tămâie./ Prea rău îmi pare că nu ești aici,/ să curățăm grădina de urzici/ și s-alergăm cu gândul spre vecii.../ De Enisala spune-mi ce mai știi!// P.S. Călugărița care, iat-o, vine/ îți va aduce-un zarzăr de la mine!” (Călugărița, iat-o)//Ilustratele însoțite de versuri duc înfiorarea marilor interogări și mai ales a iubirii. Din țară, de pe la diversele mănăstiri vizitate, de la mare, de la munte sau din străinătate, din cele mai îndepărtate locuri (Dubai, Mexic, Chile), dar și din Grecia, Turcia, Germania, poemele-scrisori aduc frumoase urări și sentimente prietenești, contaminând cuvintele de spațiile vizitate. Iubirea și frumosul din jur sunt dăruite prin cuvânt, sunt astfel înveșnicite! Chiar neputința e învinsă prin iubire, căci ce înseamnă iubirea dacă nu neuitarea, gândul treaz, nestins de focurile lumii. ,,Să știi că nu-i de glumă, Cerno, frate,/ că nu mai pot să scriu câ sunt departe!/ Și-aceste versuri ce le-nșir aici/ abia se văd cât au ajuns de mici/ și par abia ieșite-acum din mare,/ date prin umbre, tăvălite-n sare!/ Învățătura, pentru amândoi,/ este să nu umblăm prin lume goi!/ Și-acum te las, mă cheamă o egretă,/ să îmi arate lumea ei de cretă!” (Egreta). Impasul creator provocat (și) de neputința fizică răzbate ca un ecou din epistolele unei pre-simțite și ,,nesfârșite despărțiri”. Demonul timpului crepuscular e mereu treaz, iar expeditorul mesajului liric s-a transformat într-un atent hermeneut al realității și al sinelui: ,,Nu știu începe, nu mai știu sfârși,/ amân să-ți scriu și las pe altă zi,/ doar spaima că rămân fără cuvinte/ mă-npinge ca pe-o plută înainte./ Așadar, Cerno, toate-mi sunt vrășmașe,/ de parcă n-aș mai fi călcat pe-aici/ iar umbra mări-i ca o ucigașă/ și luna e subțire ca un brici./ Doar țărmu-și mai aduce bine-aminte/ de chipul meu alunecând în mare,/ dar nu mai este țărmul dinainte/ iar chipul și el altul mi se pare.// P.S. De-abia după un cărucior de zile/ zvonii aceste-ngălbenite file!” (Alunecând, chipul). O anume discreție în confesiune și pregnanța melancolică se pliază armonios pe timbrul versului, muzical și elegiac.//Dacă sunt câteva poeme cu caracter aniversar, foarte reușite și acestea, identificăm și versuri cu valoare testamentară. Un bun exemplu este poemul ce încheie placheta de versuri, căzând ca un ultim îndemn la nemurire (iubire): ,,Poate cândva sufletul meu/ va trece pe-aici, va vedea marea/ și toate cele pe care le-a mai văzut/ și se va așeza și îți va scrie./ Cerno, va zice, bun om ai fost tu/ că te-ai gândit la mine/ și mi-ai citit scrisorile despre deșertăciune/ și neputință./ Acum mă duc,/ dar rândurile acestea vor ajunge la tine/ și oricine ar încerca/ nu le va putea stinge.” (Despre neputință)//Două temperamente, două sensibilități artistice și două destine poetice reunite într-o singură carte: Dumitru Cerna și Marcel Mureșeanu! (Poeme-scrisori, Cluj-Napoca, „Tribuna”, nr. 410, serie nouă, anul XVIII, 1-15 octombrie 2019, p. 8)

 Monica GROSU. La finele anului trecut, primesc de la Dumitru Cerna două cărți (cu poeme), elegante, de un alb imaculat, aducându-mi semnul prieteniei și al solidarității literare, dar și un gând de Centenar: A doua carte a lui Marcel și Inutila Apocalipsă, ambele apărute la Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. Dacă prima plachetă conținea ,,scrisori despre prietenie, neputință și deșertăciune”, primite de Dumitru Cerna de la prietenul-poet Marcel Mureșeanu, a doua se așeza sub semnul rugii marianice.//Inutila apocalipsă se dedică fiicei Cristina, ,,care de curând a primit vestea marianică”, însă, în ansamblul său, volumul are un spectru mai larg, culminând, în partea a doua, cu ,,poeme dăruite” unor prieteni din lumea cărții. Caligrafia lirică recuperează momente sau personaje biblice într-un registru metaforic ce face deseori aluzie la realitățile zilei de azi. Abundența imagistică este secondată de o analiză lucidă și lapidară a actualității văzute în oglinda unui trecut mai demn și glorios. Tonul este pe măsură, aducând la suprafață patosul și patriotismul unor înaintași ca Eminescu, Blaga sau Avram Iancu.//Așa cum ne-a obișnuit deja, Dumitru Cerna are lejeritatea unor asocieri lexicale de reală frăgezime, cu jocuri de cuvinte și rime, cu aluzii intertextuale și inserții descriptive. Stările de contemplare deschid vederii nuanțe noi, iar poezia nu e altceva decât o cale spre Înviere, spre redempțiune: ,,... luați duh sfânt și poezie/ vom intra în era milosteniei și a Iubirii// numai să vie Învierea ce va să învie/ Graalul din noi și crucea tresăririi” (Crucea tresăririi). Numai că ,,pentru drumul înapoi pe Golgota/ ne trebuie starea de neprevăzut și suferința.”//Multe poeme au o muzicalitate misterioasă, cu versuri de tip refren și tonalitate psaltică. Motivul cuvântului poetic prefăcut în lumină, în rugă încorporează în semantica lui nevoia de transcendent, iar liantul dintre cele două universuri, material și imaterial, rămâne Fecioara Maria, cea care a înțeles prin destinul său și al Fiului, nevoile (limitele) omenescului. Ca un dialog de mare adâncime, spirituală și sentimentală, poemele marianice ale lui Dumitru Cerna reiterează lecția iubirii și a iertării. Sunt evocate chipuri dragi (mama) sau schițate portrete într-un creuzet de percepții și culori.//Urcarea în Ardeal e poezia unui destin, prefigurat de singurătate și dor, de jertfă și acceptare: ,,vara mea cânta din pai tu dansând mă însoțeai/ lanurile bălării prevesteau melancholii// la acordeonul nou Dumnezeu cânta tangou/ mie nu-mi trecea prin cap în ce soartă am să-ncap// tulbure cum este selul vara-mi viscolea inelul/ și nici că simțeam în trup că-l pândea flămând un lup//stelele se desprindeau de la ochii ce plângeau/ Iubirea se poticnea prin adolescența-i grea// praful drumului în brumă făcuse din toamnă spumă/ iar gutuia oglindea-n mâna mamei mâna mea// de la presimțirea morii nucul amărea ca norii/ pomii reînsingurați dojeneau pe cei doi frați// satul se împustia ca luna când treci prin ea/ mama-și petrecea ficiorlul ca Iisusa-n jertfă mielul// toate rămâneau în urmă cum păstorul fără turmă/ iar eu urcam în Ardeal aripat ca un dedal”.//În diagrama destinului său, Dumitru Cerna s-a însoțit cu Poezia. (Poeme marianice, Cluj-Napoca, revista „Tribuna”, nr. 413, serie nouă, anul XVIII, 16-30 noiembrie 2019, p. 6 și în și în ,,Pro Saeculum”, an XVIII, 2019, nr. 7-8, 15 septembrie-1 decembrie, pp. 209-210.)

 Ada BLENDEA. Motto: Poetul, ca și soldatul, Nu are viață personală. Nichita Stănescu, „Poetul și soldatul”//Atotpustiul lui Dumitru Cerna este un preaplin al vieții, în care poetul pare că nu scormonește în stilistica lirismului pentru crearea frumosului, ci trasează sapiențial existența, subliniind ciclicitatea omenirii, repetiția neîncetată a vieții și a morții. O rotire metafizică, așadar, într-un spațiu al existenței personale, în care Mihnea, cu „mâna lui încă de lapte”, strânge mâna bunicului ce „sângerează întocmai/ ca timpul care vine” (p. 33). Scopul nu este diluarea frământărilor lumești, ci transpunerea lor pentru o ritoasă conștientizare a acestora. Astfel că acest volum, prin întinderea și altitudinea sa lirică, filigranează marile teme poetice: dihotomia finit-infinit, tema morții, dar și a vieții, a concepției despre poezie și rostul poetului în lume, natura și locurile natale, figura mamei, iubirea – toate acestea pentru o înțelegere adâncă a ordinii lumii, proces care se desfășoară total transparent, poetul marcând și o nostalgie a observației.//Valorificând disponibilitățile de creație ale liricului în „limba noastră ca un fagure de miere” – cum se exprima Mihai Eminescu –, scriitorul Poemelor neînserate creează și o tentă aforistică, demonstrând capacitatea nelimitată de a încorpora problematici ideatice pe spații restrânse. Rezultatul este compunerea unei poezii verticale, o poezie ca o fulgurație, a cărei lumină oferă concretețe simțământului. Deseori, regimul discursiv preferă elanul notației în defavoarea detaliilor, găsind versurile la intersecția unui strigăt cu liniștea care urmează ecoului, iar, în acest mod, poezia se organizează sub forma unor paradoxuri sau definiții ce au o structură retorică propusă, de obicei, de eseul meditativ: „Poezia/ raiul unde meditează/ și se reculege/ Dumnezeu” (p. 24) sau „Dumnezeu/ teribila călătorie/ spre/ tine însuți” (p. 37).//Este prezentă marea temă fugit irreparabile tempus atât pentru a marca vremelnicia apăsătoare („și trec zile și trec nopți săptămâni luni ani”), dar și pentru ca poetul să își creeze o ieșire din timpul care „zăpăcit parcă de imprudență se agită”, spre a ajunge la locurile natale („cimbrișorul dobrogean”) și la rugăciunea mamei („sat al meu primordial altar/ al primenirii/ în el maică m-ai cuminecat/ cu trupul” sau „muzica/ din/ rugăciunea mamei/ ecoul ei”). Apare această gâlceavă armonioasă a subtilităților ce produc rafinate exerciții de conștientizare a efemerului și eternului deopotrivă prin „dansul generațiilor” (p. 21).//Deși tema morții e prezentă pe tot parcursul volumului, aceasta nu se constituie ca o lamentație sau o îndârjită luptă dramatică înspre căutarea sensului, ci apare, conștient și asumat, mai mult decât o reflecție personală, ca un partener de dialog: „te invit Moarte să scriem împreună/ câte un poem al Morții” (p. 38). Metaforele nu își ascund sensul în substraturile lexemelor, ele își oglindesc transparența ideilor într-o formă de subtilitate și sensibilitate desăvârșite: „Iosif către Maria/ Nu moartea mă înspăimântă/ ci gândul că/ nu-ți voi mai vedea/ chipul” (p. 40).//Pe tot parcursul volumului, nu există împotrivire sau încercare de nimicire a Atotpustiului, ci actul curajos de îmbrățișare a acestuia. Prezența divinității în a cărei penumbră poetul își trasează existența (p. 17) și a îngerilor care îl ocrotesc pe Mihnea, oferă nădejdea omniprezentă în volum, căci, în final, poezia trebuie să vindece/ nu să smintească” (p. 45). (Atotpustiul în preaplinul lui, Prefață și cuvânt pe coperta IV-a, la volumul Atotpustiul. Poeme neînserate, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021)

 Alice Valeria Micu.  Dumitru Cerna își duce viața poetică în universul construit cu îndelung exersată activitate, adunată în volumul Cartea de toamnă. Poezii 1993-2019 și apărută în 2020 la editura clujeană Scriptor. Sunt aici peste 800 de pagini de poezie, repere bibliografice și aprecieri critice, un veritabil compendiu al creației unui poet cu debut editorial la 38 de ani, așadar în plină maturitate. Volumul e construit cronologic, începând cu Cireșe amare (1993) și încheiind cu Urcarea în sicomor. Poeme nombriste (2019). Avem în față un parcurs poetic bogat, sinuos, glosând pe marginea unei diversități notabile de maniere, teme, motive. Autorul cultivă cu predilecție versul alb și aluziile intertextuale, notația, fără să ignore prozodia clasică ce cunoaște, în plin modernism, postmodernism și în strictă actualitate literară, ritmice momente de renaștere. El se mișcă dincolo de rigorile unei generații, alegând fidelitatea față de ritmul și tonul inspirației, în poeme cu muzicalitate adesea ceremonială: „Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Acoperișul lumii putrezește/ Cu viața te-aijucat dumnezeiește/ Veniv-vor timpi veni-va și lumină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai țină/ Misterul ierni-n suflet cuibărește/ Cu viața te-ai jucat dumnezeiește/ Și tu ai plâns dar zeii n-or să vină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai țină/ Pădurea amiroase-a mugurele/ Tu dai din gând învălurit de ele/ Și clopotele-n noi sunau ciudat/ Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Și dealurile doamne s-au lăsat (Ronset de toamnă-iarnă, p. 241)

Ironic și autoironic încă de la debut, poemul Dreptunghiul cu însemne este un adevărat manifest: „se exersează în coruri stridente/ teroarea/ impertinența/ incultura/ șantierismele/ liniștiți și aproape absenți/ acceptăm buldozerele/ în timp ce eu port cu eleganță/ diplomatul/ simbol al nenumăratelor mele/ izbânzi sociale”. Uneori emfatic în limbaj, Dumitru Cerna știe să mânuiască în laboratorul său cuvintele, să le găsească valențe inedite, să se joace cu ele, să le inventeze sonorități noi, aproape arhaice uneori. „sat al meu ce porți în pântec două sfinte lacrime/ de salcâmuri aromite cad flori roși din patime//(...) și peste pământul mașter se abat miresme moi/ prin cuvânt înseninarea de la ploaie trece-n noi// și din nuc toată-amăreala se petrece-n tine lin” (Dumicatul de pelin, p. 300). găsim în poemele sale o anume caligrafie a metaforelor, de care nu abuzează, un anacronism intenționat ce amintește de Ion Pillat sau Vasile Voiculescu. Luminoasă e aici recompunerea anamnetică a reperelor biografice, viața personală văzută cu ochi poetic, discret, ușor confesiv, de o rezervată intimitate. Autoreferențialitatea e nuanțată, presărată, așadar cu parcimonie, prin repetate incursiuni în trecut, chipul părinților, al fratelui, dar mai ales al mamei fiind unul duios aureolat, în tandem cu reperul religios și referințele culturale: „camera în care trăiește mama mea/ este cât un cuibar de mierlă/ la fiecare sfârșit de rugăciune/ pe pereți se lasă o tăcere prelungă/ (...) sub pernă teancul de scrisori/ uneori le resfiră/ le așază după mărimea plicului// și peste toate în cameră ca un fum/ îmbătrânind amintirea fiului” (Teancul de scrisori, p. 24) sau „cui să mai ceri/ îndurare/ pe Dumnezeu îl porți/ în/ urma ta/ ca pe-un copil/ ce-așteaptă/ alinare (p. 150).

Poemele lui Dumitru Cerna nu au o arhitectură constantă, dar maniera sa de exhibare discretă-ceremonioasă a trăirilor ce îmbracă mereu un mesaj bne conturat, fac din lectura acestei cărți un exercițiu impresionant de împărtășire a experienței poetice a autorului. (Poezie. Recapitulări, Cluj-Napoca, „Apostrof”, anul XXXII, nr. 6 (373), 2021, p. 29.)

 Adrian ȚION. Integrat în viața culturală a cetății de mai bine de 30 de ani, Dumitru Cerna a adus cu sine sâmburele dobrogean natal spre a încolți în sol fertil transilvan și a rodi în poezia pe care o scrie necontenit de atunci ca un vrednic și statornic slujitor al cuvântului ziditor.

Cărțile sale, izvodiri de sapiențiale texte încredințate tiparului, în tandru alint spiritual, sunt rezultatul unui rafinat gust estetic și denotă o nezdruncinată încredere în mesajul poetic pururi reînnoit al Poeziei.

Volumul Atotpustiul, apărut recent la Casa Cărții de Știință, se înscrie în acest flux persuasiv de discurs miniatural, devoalând fâșii aurite de imagism diafan, desprinse și strecurate prin „vitraliile zilei”.

Versul său e pătruns de răvășire nostalgică, trădând melancolizarea specifică unui sentiment de regret resimțit ca „târziu în suflet”.

Cu toate acestea, autorul își autodefinește piesele volumului „poeme neînserate”, cochetând suav cu accesul la eternitatea clipei risipite în vers întru glorificarea vieții.

El afișează o mină încrezătoare în destinul său literar și zodiile îi surâd languroase.

Deși nu e un poet religios, Dumitru Cerna împletește lexicul bisericesc (învelit în metafore ornante) cu evocarea spațiului sacrosanct natal, tărâm mitic reiterat în lumini solare: „Dobrogea mea întru/ generozitatea/ Învierii/ însoțitor cuvântul catehetic/ coltucul meu/ euharistic”.

Poetul caută să protejeze discursul poetic idealizat de intruziuni grobiene, venite din limbajul cotidian, conferind solemnitate mesajului liric îndreptat spre desăvârșire spirituală. Invocarea munților prilejuiește optimizante reflecții: „desculț și-nvolburat așa cum sunt/ urc iar spre voi ca spre desăvârșire// precum cel mire-ales urcă-n Iubire/ precum poemul tandru în cuvânt” (Munții).

Icoana mamei este „pavăza cea bună”, „Dunărea e ca Iordanul” străluminat în mister străvechi, apare din negura timpului „lipoveanca din Sarichioi/ și basmaua ei înflorată”; e dulce-amăgitoare aroma degajată din „cimbrișorul dobrogean”.

Se încarcă de minime puseuri descriptive tânguirea cuprinsă în evanescente orizonturi plutind imaginar: „poezia arde-n macii/ de pe marginea Cîmpului pâinii” sau „toamna luna se desfrunzește/ cum salcâmii din copilărie (...) sunt toate tremurânde/ ca pămâncuța/ pasărea adolescenței/ mele”.

Reprezentările emblematice din cele două arealuri cultural-sentimental-geografice stabilesc un alinător echilibru interior pentru eul călătorit, prins în „iarna deșertului” existențial, ce privește circumspect și întristat spre „omenirea în declin”.

Memoria afectivă situează la un pol sensibil acel „sat al meu – primordial altar” pentru ca la extremitatea cealaltă să apară proiectat în lumina prezentului tabloul Apusenilor ca reper-extaz: „zorii ies din Apuseni precum scâncetul de tulnic”.

La unison cu motivul morții prezent și în poezia lui Marcel Mureșeanu, cu care se întâlnește uneori ca formulă, sobrietatea echivocă, estompată în ambiguizare a poeziei lui Dumitru Cerna alunecă în conținuturi tematice ludic exploatate, în care „Moartea se privește-n oglindă” spre a-și nega existența macabră. Iată rezoluția, simplu și direct consemnată: „Moartea m-a luat de guler/ și/ cu îngrijorare/ m-a împins spre alte/ priorități”.

Inocența și speranța, lumina și iubirea se întrupează în micul Mihnea ce se grăbește să facă primii pași spre a face cunoștință cu lumea prejmei și a primejdiilor viitoare.

Tandrețea acestei învredniciri este pusă în versuri cu rime candide. Contemplarea Atotpustiului existențial, „împreună cu Mihnea”, înnobilează și optimizează viziunea poetului, după cum bine observa Ada Blendea în prefața comprehensivă intitulată Atotpustiul în preaplinul lui: „Pe tot parcursul volumului, nu există împotrivire sau încercare de nimicire a Atotpustiului, ci actul curajos de îmbrățișare a acestuia”. („O poezie filtrată prin „vitraliile zilei”, Cluj-Napoca, „Făclia”, marți, 22 iunie 2021, anul XXXII, nr. 9274, p. 8, artă-cultură).

 Monica GROSU. (...) Am citit și eu poemele neînserate, minunate! Poezia ta e singulară, are pecetea lumii ei dobrogene, are suplețe, eleganță și profunzimea unui dor ars de vreme, de vântul depărtării, de singurătatea exilatului. E poezia urcușului și a pătimirii. Nu am eu cuvintele potrivite pentru a o caracteriza. (..., Scrisoare electronică, 7 septembrie 2021)

 Monica GROSU. Poezia lui Dumitru Cerna dezvăluie cu fiecare nou volum resurse de energie și lumină. Subscrise aprioric unei zone tematice anume alese, poemele sale compun un univers de sine stătător, atât de personal reflectat în relațiile poet – lume, poet – Divinitate. Cu o eleganță recognoscibilă de la prima vedere, poezia lui Dumitru Cerna se poartă în lume cu deferența necesară, caldă și empatică, misterioasă și exotică, profundă și pronunțat reflexivă, clasică și modernă. Forma și conținutul își dau mereu mâna în favoarea produsului final: poemul scris, așezat în pagină, precum într-o fotografie artistică. Dincolo de literaritatea lor, cărțile de poezie ale lui Dumitru Cerna dețin și calitatea specifică unui obiect artistic.

Atotpustiul. Poeme neînserate (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021) este tocmai un astfel de volum, aurolat de simboluri ascensionale, de lumina învierii și a creației, volum frumos legat între coperte, deopotrivă sobre și îmbietoare la armonia și liniștea naturii. Dedicat nepoțelului Mihnea, „acest volum, prin întinderea și altitudinea sa lirică, filigranează marile teme poetice: dihotomia finit-infinit, tema morții, dar și a vieții, a concepției despre poezie și rostul poetului în lume, natura și locurile natale, figura mamei, iubirea – toate acestea pentru o înțelegere adâncă a ordinii lumii, proces care se desfășoară total transparent, poetul marcând și o nostalgie a observației”, notează Ada Blendea, în Prefața cărții. Paradoxal, Atotpustiul înconjurător se încarcă de energia unei vârste noi, a schimbului dintre generații, a transferului reciproc de emoție și putere. Tainic, învăluit în umbra rostirii primare, Cuvântul așteaptă momentul euharistic, privirea din înalt, precum, programatic, subliniază versurile: „desculț și-nvolburat așa cum sunt/ urc iar spre voi ca spre desăvârșire// precum cel mire-ales urca-n Iubire/ precum poemul tandru în cuvânt” (Munții) sau „Dealul Cinei și corbanul/ mâncarea-jertfă/ în Dobrogea mea întru/ generozitatea/ Învierii/ însoțitor cuvântul catehetic/ coltucul meu/ euharistic”.

Sesizabil este acest accent religios, tot mai apăsat cu fiecare nou volum, tot mai pătruns de fiorul zbaterii și al perpetuei metamorfoze umane: „mă aflam în sicomor/ eram încă adolescent/ și El se auzea îndepărtat/ îmi amintesc totuși/ cum primăvara/ aceea/ făcuse astfel încât/ am înflorit deodată”.  De o ținută reflexiv-discursivă, aceste poezii surprind adâncuri sufletești, amintiri din Dobrogea natală, instantanee cotidiene, toate arcuind traiectoria unui destin, care în lumina crepusculului își conștientizează mai acut efemeritatea. Maniera lirică preia din filonul popular cantabilitatea și sugestivitatea întâmplărilor: „...ca bostanele pe coastă scrutez din vrej zarea castă/ singur să ajung în crâng și rostogolind să plâng// s-aud vântul bântuind și zăpada ocheșind/ și eu alergând prin crâng după-un braț de fân nătâng// să-mi hrănesc murgul perlat cel ce m-a scos ieri din sat/ și să-l adap cu lăcrimi  că-s sărate și n-au spini// și cât calul meu se-adapă împăcat că i-am dat apă/ eu să-mi pregătesc plecatul jos de Iisus Înviatul// să ard singur în cuvânt ca jăratecul în vânt/ și de-un giulgiu sclipitor să m-ajut plutind ușor// eu hurmuz plutind ușor ca-ntr-un giulgiu sclipitor/ să mă-ncuibăr în cuvânt și-n poem să mă-nveșmânt” (Veșmântul).

Viața și minunile ei se adăpostesc în cuvântul poemului, aici sunt și tainele spiritualității creștine, ale martiriului și ale mărturisirii. Textul transcrie, într-o frazare minimală, un spațiu al interiorității, al sinelui reflexiv, privit adesea în dinamica zilei: când în vecinătatea lui Mihnea, când solitar. Legătura om-pământ-Dumnezeu este reiterată adesea, căci paradoxul prezenței in absentia devine cu fiecare clipă tot mai copleșitor: „Suferința lumii/ plină/ de prezența/ ta” sau „cimbrișorul dobrogean/ alinarea mea și-a poeziei/ însoțitoare/ el/ înmiresmează ariditatea/ și-o face roditoare/ asemenea cuvântului”. Altfel spus, dincolo de faptul prozaic, se ascunde lumina, Divinul e pre-simțit, amușinat în cenușa zilei, în câmpul pâinii, în macii fierbinți, în călătoria verbului înțelept: „nu nu armura vrajbei/ nu te adăpostește de primejdii/ împăciuitoare poezia/ ea m-a pus la adăpost/ de răul din lume// apărătoare și tămăduitoare/ poezie”.

Poezia se încarcă, astfel, de atribute materne, e zămislire și durere, mângâiere și scâncet, vis de îngeri și har. De aceea, în cheia acestei percepții, universul lexemelor este unul aparte, primenit cu tandrețe și cu foarte multă sensibilitate. Imaginea iconică a mamei figurează impresia unui timp imemorial, păstrat ca un reper al sinelui într-o lume alienantă. Într-o rostire reținută și totuși stilizată, poezia lui Dumitru Cerna redă expresia melancoliei și a meditației pe marginea vieții și a morții. E și un mod de recuperare lirică a clipei, dar și amprenta lucidității grave, caligrafiate în tonuri delicate, ușor livrești, preponderent religioase.

Poemele neînserate au uneori note de pastel, alteori chiar accente ludice, autorul încercând să contureze dramatismul condiției umane, tensiunea ontică a ivirii în lume, dar și izbânda fiecărui pas nou. Considerăm, în întregul lui, că însuși acest nou volum al lui Dumitru Cerna oferă o realitate simbolică, cea a unor spații personale și delicate, marcate de efuziuni sentimentale, de mărturii ale iubirii și de speranță. Atotpustiul, contemplat de poet (și de Mihnea), configurează, în definitiv, mărturia scrisă a unor stări de grație, plasate sub impulsul nostalgiei și al rememorării. (Poeme neînserate, Craiova, „Noul Literator”, an XI, nr. 43-44, septembrie-decembrie 2021, p. 42-43; Tulcea, „Buletin cultural Panait Cerna, an V, nr. 7, iunie 2022, p. 70-71)

 Aurel PODARU. Dumitru Cerna?//Poet, publicist, prozator și eseist clujean, după cum însuși se prezintă pe contrapagina foii de gardă a volumului „PAVEL DAN. Poet al Câmpiei Transilvaniei. Pastelurile identitare. I” (Casa Cărții de Știință, 2021). Doctor cum laude în Filologie. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Debut absolut cu articole, „Făclia”, 1975. Debut cu poezie, „Tribuna”, 1987. Debut cu proză scurtă, „Cetatea culturaklă”, 1998.//Cărți publicate:Să sparie gândul!, vorba cronicarului. Și vă rog să mă iertați, dar nu am nici timp, și nici spațiu să le menționez pe toate, acum și aici. Am numărat vreo 35 de titluri, la care se mai adaugă cinci ediții gândite și îngrijite de prolificul scriitor clujean. Din 1993 și până în prezent, 2021, faceți și dumneavoastră un calcul, sunt 28 de ani, dacă bine i-am numărat. Ceea ce înseamnă că dumnealui a tipărit, în medie, 1,4 cărți pe an. Înțelegeți ce vreau să spun?//Dar asta e o altă chestiune. Mai întâi, să vedem concret, ce e cu această carte. Cum care carte? Cartea dedicată lui Pavel Dan. Pardon, dedicată „Lui Mihnea, cel care, iubind satul încă de la doi ani, îl va prețui pe Pavel Dan, prin lectură, recunoscându-l, așa cum va recunoaște veșnicia, contemplând Câmpia Transilvaniei.” Vă place?//Dar Mihnea, știți dumneavoastră cine este Mihnea?// Vă spun eu. Mihnea este nepotul scriitorului Dumitru Cerna, care calcă de pe acum, pe urmele bunicului său. Așadar să-i citim cartea. Cu creionul în mână!//„Pavel Dan, Muntele din mijlocul Câmpiei Transilvaniei (splendidă metaforă, nu-i așa? - n.n.), se află, parcă, într-o permanentă împădurire. Lecturile din opera sa literară, oprită brusc de destin la o altitudine care mai permitea urcușul (parcă mai scria cineva despre „o prietenie curmată în plin urcuș”, vă amintiți? Prietenia dintre Pavel Dan și Radu Brateș, dacă mai țineți minte – n.n.) sunt pentru mine un adevărat balsam de delicii intelectuale, de nostalgice rememorări ale propriului meu sat și ale împrejurimilor lui, cu tot cu oamenii în mijlocul cărora m-am născut și am trăit o vreme, cu icoanele dragi care au fost părinții și frații mei, azi toți contemplând vraiștea pământului de altundeva. Căci proza sa, care se revigorează parcă de la sine, are această putere asupra mea și, desigur, și asupra altor cititori. Fiecare re-lectură pare a fi alta, una nouă, nemaicitită, pe care-o întâlnești pentru prima oară și care-ți propune să mergi pe drumul care duce spre tine.” Auzi, dom'le: drumul care duce spre tine!” Ce ziceți? Dar, ca să nu mai lungim vorba și s-o spunem de-a dreptul că Dumitru Cerna ține ștacheta la cea mai înaltă altitudine. Mai vreți o dovadă? Iat-o: „Pavel Dan este prozatorul care te conduce nu întotdeauna cu blândețe, spre tine însuți, reamintindu-ți cine ești, de unde ești și cine-ți sunt părinții. Pierduți în iureșul Vieții, în aglomerările metropolitane, adesea ne uităm rădăcinile, unii suntem atinși de mancurtizare, ne înstrăinăm de noi și de ceilalți, ne sălbăticim, trăind și murind, în cele din urmă, departe de noi. Prozatorul Pavel Dan, asemenea Păsării lui Cinghiz Aitmatov (Doamne, ce mare scriitor acest kirghiz, inginer agronom la bază, autorul GEAMILIEI, „cel mai frumos roman de dragoste din lume!”, cum l-a numit Louis Aragon, traducătorul lui în limba franceză – n.n.), cea de deasupra stepelor galbene, Sarrî-Ozeki, ne ajută să trăim și să murim împăcați cu noi și cu ceilalți, reamintindu-ni-l, ca un adagio, și pe Eminescu, cel din „Odă (în metru antic)”: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” (p. 12)//După „Cuvântul introductiv” al autorului, urmează nouă eseuri despre pastelurile din proza lui Pavel Dan, „veritabile poeme-pastel (cum le numește autorul) de o expresivitate cinematograficăp, frapantă, căreia îi lipsește doar muzica însoțitoare, și de-o modernitate surprinzătoare.”//Pavel Dan a debutat, se știe, la vârsta de 23 de ani, cu povestirea „Ursita”, în „Darul vremii”, nr. 2, aprilie 1930, revistă înființată și condusă de Victor Papilian. Iată și primul pastel din această proză: „Focul în vatră murea. Întunericul de afară intra pe nesimțite. Oamenii și lucrurile se scufundau în noapte, își pierdeau formele, se topeau./.../Un val de vânt lovi fereastra, și para lămpii clipi fricoasă./.../Afară fulgii dănțuiau fantastic și stratul de zăpadă din fereastră urca mereu. Sus, pe crucea casei, o cucuvaie, țipând, părea un pui de diavol într-un picior, care aruncă săgeți în noaptea învrăjbită.”//Mesajul lui Pavel Dan reprezintă, ne spune autorul, sforțarea de a exprima artistic aspirațiile interioare ale unei colectivități cu care se identifică profund, de a semnala forțele opresive și conflictele esențiale care constituiau drama tipică a țărănimii din acea epocă.//Un prim pastel, în nuvela „Uliana”.//„În liniștea de după-amiaza târzie țâșni spre cerul senin și fierbinte încă sabia tăioasă a unui strigăt deznădăjduit./.../Fu o clipă de liniște împietrită, când frunzele își opresc tremurarea și aerul încremenește. Într-o curte vecină, cocoșul urcat pe ruda carului își înalță creasta împreună cu un picior, făcând găinilor din preajmă-i semn să tacă. Un porc care păștea legat legat de gât cu funia se opri, ascultă și o rupse la fugă în jurul priponului de mai-mai să se sugrume.” (p. 20)//Interesantă mi se pare și ideea lui Dumitru Cerna de a însoți pastelurile cu mărturisiri proprii pe același subiect, „căci acesta este rostul unei re-lecturi, ea trebuie să te apropie cât mai mult de tine – despre tot ceea ce mi-a amintit/a stârnit în mine re-lectura din Pavel Dan”. Și noi musai să-l credem, căci are dovezi incontestabile.//„Aveam patru ani și jumătate, era frig în casă și tata murea. El nu și-a luat adio așa cum tatăl din povestirea lui Pavel Dan („Zborul de la cuib” - n.n.). <<Rămâneți pustii, dragii mei>>, adică pustii, în sensul că fără mine, rădăcina de bază, ci i-a spus mamei cu glasul stins, cum nu l-a avut niciodată: <<Fă, Stoiano, să-l dai pe Mituș la școală>> (Mituș fiind eu, așa cum mă alinta el, fiind fiul lui cel mai mic, al noulea), după care a trimis-o pe mama afară să ia puțin aer, ca el, tata, să moară imediat, singur și fără lumânare, spre disperarea mamei. I-a aprins-o imediat cum a revenit în cameră, dar sufletul său era deja călător, urca muntele pe care nu l-a văzut niciodată. Toată viața i-am imputat ca fiind, așa credeam eu atunci, absența iubirii față de mine, aproape o jumătate de viață, până ce am devenit eu însumi părinte. Din acea clipă am încetat să-l mai învinovățesc și am început să-nvăț să-l iubesc.” (p. 39-40)//Nuvela „Copil schimbat” este singura proză fantastică a lui Pavel Dan, ea debutând cu un superb pastel. „Casa noastră părintească era pe muchea unui deal mare, atât de mare că la poalele lui se tolăniseră în soare patru sate.// Când te uitat de pe podmolul dinspre apus, vedeai jos, în vatra câmpului, spinarea argintie a Mureșului, alături de coama neagră a căii ferate. Mergeau amândouă liniștite, până ce departe, departe, se pierdeau în zarea fumurie a munților. Pe lângă noi trecea drumul care taie în două Câmpia Ardealului, drumul vechi, făcut de nevoie omului, nu de capete de ingineri.//Drumul nou, de piatră, se ținea jos, pe vale, lângă moșiile grofilor. Pe acolo se scurgeau, spre Ludoș bogățiile Câmpiei: grâul, turmele de vite; pe acolo alunecau ușor, în zile senine, trăsuri mândre, cu perini moi, să nu le fie rău domnilor dinlăuntru./.../Pe drumul ăsta, odată, într-o vară, se ivi în deal un mocan cu cercuri.” (p. 61-62)//Ar mai fi multe de spus despre pastelurile din proza lui Pavel Dan. Și o spune magistral Dumitru Cerna, în alte nuvele: „Cârjă”, „Îl duc pe popa”, „Intelectualii”, „Priveghiul” etc., dar noi trecem mai departe, căci cartea lui Dumitru Cerna mai conține trei interviuri: cu Constantin Cubleșan, Ioan Ciorca și Maria Vaida: împrejurările în care cei intervievați au aflat pentru prima oară despre Pavel Dan, despre magia pe care o degajă acest prozator în spațiul transilvan, despre relația dintre un prozator român și tradiția populară, despre locul lui Pavel Dan în panoplia prozatorilor români, despre viitorul receptării prozei lui Pavel Dan etc., etc.//Ultima secțiune cuprinde două recenzii ale edițiilor „Ursita” și „Pavel Dan și Tulcea”. Prima, apărută la Editura Mega din Cluj-Napoca, iar cealaltă, la Casa Cărții de Știință.//O carte care îmbogățește bibliografia lui Pavel Dan, am zice noi în încheierea acestor rânduri. Și pe care o datorăm scriitorului Dumitru Cerna.

(Dumitru Cerna despre pastelurile din nuvelistica lui Pavel Dan, , Bistrița, „Răsunetul cultural”, an IX, nr. 12 (104), decembrie 2021, p. 15.)

   

 Aurel PODARU. Dumitru Cerna?//Poet, publicist, prozator și eseist clujean, după cum însuși se prezintă pe contrapagina foii de gardă a volumului „PAVEL DAN. Poet al Câmpiei Transilvaniei. Pastelurile identitare. I” (Casa Cărții de Știință, 2021). Doctor cum laude în Filologie. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Debut absolut cu articole, „Făclia”, 1975. Debut cu poezie, „Tribuna”, 1987. Debut cu proză scurtă, „Cetatea culturaklă”, 1998.//Cărți publicate:Să sparie gândul!, vorba cronicarului. Și vă rog să mă iertați, dar nu am nici timp, și nici spațiu să le menționez pe toate, acum și aici. Am numărat vreo 35 de titluri, la care se mai adaugă cinci ediții gândite și îngrijite de prolificul scriitor clujean. Din 1993 și până în prezent, 2021, faceți și dumneavoastră un calcul, sunt 28 de ani, dacă bine i-am numărat. Ceea ce înseamnă că dumnealui a tipărit, în medie, 1,4 cărți pe an. Înțelegeți ce vreau să spun?//Dar asta e o altă chestiune. Mai întâi, să vedem concret, ce e cu această carte. Cum care carte? Cartea dedicată lui Pavel Dan. Pardon, dedicată „Lui Mihnea, cel care, iubind satul încă de la doi ani, îl va prețui pe Pavel Dan, prin lectură, recunoscându-l, așa cum va recunoaște veșnicia, contemplând Câmpia Transilvaniei.” Vă place?//Dar Mihnea, știți dumneavoastră cine este Mihnea?// Vă spun eu. Mihnea este nepotul scriitorului Dumitru Cerna, care calcă de pe acum, pe urmele bunicului său. Așadar să-i citim cartea. Cu creionul în mână!//„Pavel Dan, Muntele din mijlocul Câmpiei Transilvaniei (splendidă metaforă, nu-i așa? - n.n.), se află, parcă, într-o permanentă împădurire. Lecturile din opera sa literară, oprită brusc de destin la o altitudine care mai permitea urcușul (parcă mai scria cineva despre „o prietenie curmată în plin urcuș”, vă amintiți? Prietenia dintre Pavel Dan și Radu Brateș, dacă mai țineți minte – n.n.) sunt pentru mine un adevărat balsam de delicii intelectuale, de nostalgice rememorări ale propriului meu sat și ale împrejurimilor lui, cu tot cu oamenii în mijlocul cărora m-am născut și am trăit o vreme, cu icoanele dragi care au fost părinții și frații mei, azi toți contemplând vraiștea pământului de altundeva. Căci proza sa, care se revigorează parcă de la sine, are această putere asupra mea și, desigur, și asupra altor cititori. Fiecare re-lectură pare a fi alta, una nouă, nemaicitită, pe care-o întâlnești pentru prima oară și care-ți propune să mergi pe drumul care duce spre tine.” Auzi, dom'le: drumul care duce spre tine!” Ce ziceți? Dar, ca să nu mai lungim vorba și s-o spunem de-a dreptul că Dumitru Cerna ține ștacheta la cea mai înaltă altitudine. Mai vreți o dovadă? Iat-o: „Pavel Dan este prozatorul care te conduce nu întotdeauna cu blândețe, spre tine însuți, reamintindu-ți cine ești, de unde ești și cine-ți sunt părinții. Pierduți în iureșul Vieții, în aglomerările metropolitane, adesea ne uităm rădăcinile, unii suntem atinși de mancurtizare, ne înstrăinăm de noi și de ceilalți, ne sălbăticim, trăind și murind, în cele din urmă, departe de noi. Prozatorul Pavel Dan, asemenea Păsării lui Cinghiz Aitmatov (Doamne, ce mare scriitor acest kirghiz, inginer agronom la bază, autorul GEAMILIEI, „cel mai frumos roman de dragoste din lume!”, cum l-a numit Louis Aragon, traducătorul lui în limba franceză – n.n.), cea de deasupra stepelor galbene, Sarrî-Ozeki, ne ajută să trăim și să murim împăcați cu noi și cu ceilalți, reamintindu-ni-l, ca un adagio, și pe Eminescu, cel din „Odă (în metru antic)”: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” (p. 12)//După „Cuvântul introductiv” al autorului, urmează nouă eseuri despre pastelurile din proza lui Pavel Dan, „veritabile poeme-pastel (cum le numește autorul) de o expresivitate cinematograficăp, frapantă, căreia îi lipsește doar muzica însoțitoare, și de-o modernitate surprinzătoare.”//Pavel Dan a debutat, se știe, la vârsta de 23 de ani, cu povestirea „Ursita”, în „Darul vremii”, nr. 2, aprilie 1930, revistă înființată și condusă de Victor Papilian. Iată și primul pastel din această proză: „Focul în vatră murea. Întunericul de afară intra pe nesimțite. Oamenii și lucrurile se scufundau în noapte, își pierdeau formele, se topeau./.../Un val de vânt lovi fereastra, și para lămpii clipi fricoasă./.../Afară fulgii dănțuiau fantastic și stratul de zăpadă din fereastră urca mereu. Sus, pe crucea casei, o cucuvaie, țipând, părea un pui de diavol într-un picior, care aruncă săgeți în noaptea învrăjbită.”//Mesajul lui Pavel Dan reprezintă, ne spune autorul, sforțarea de a exprima artistic aspirațiile interioare ale unei colectivități cu care se identifică profund, de a semnala forțele opresive și conflictele esențiale care constituiau drama tipică a țărănimii din acea epocă.//Un prim pastel, în nuvela „Uliana”.//„În liniștea de după-amiaza târzie țâșni spre cerul senin și fierbinte încă sabia tăioasă a unui strigăt deznădăjduit./.../Fu o clipă de liniște împietrită, când frunzele își opresc tremurarea și aerul încremenește. Într-o curte vecină, cocoșul urcat pe ruda carului își înalță creasta împreună cu un picior, făcând găinilor din preajmă-i semn să tacă. Un porc care păștea legat legat de gât cu funia se opri, ascultă și o rupse la fugă în jurul priponului de mai-mai să se sugrume.” (p. 20)//Interesantă mi se pare și ideea lui Dumitru Cerna de a însoți pastelurile cu mărturisiri proprii pe același subiect, „căci acesta este rostul unei re-lecturi, ea trebuie să te apropie cât mai mult de tine – despre tot ceea ce mi-a amintit/a stârnit în mine re-lectura din Pavel Dan”. Și noi musai să-l credem, căci are dovezi incontestabile.//„Aveam patru ani și jumătate, era frig în casă și tata murea. El nu și-a luat adio așa cum tatăl din povestirea lui Pavel Dan („Zborul de la cuib” - n.n.). <<Rămâneți pustii, dragii mei>>, adică pustii, în sensul că fără mine, rădăcina de bază, ci i-a spus mamei cu glasul stins, cum nu l-a avut niciodată: <<Fă, Stoiano, să-l dai pe Mituș la școală>> (Mituș fiind eu, așa cum mă alinta el, fiind fiul lui cel mai mic, al noulea), după care a trimis-o pe mama afară să ia puțin aer, ca el, tata, să moară imediat, singur și fără lumânare, spre disperarea mamei. I-a aprins-o imediat cum a revenit în cameră, dar sufletul său era deja călător, urca muntele pe care nu l-a văzut niciodată. Toată viața i-am imputat ca fiind, așa credeam eu atunci, absența iubirii față de mine, aproape o jumătate de viață, până ce am devenit eu însumi părinte. Din acea clipă am încetat să-l mai învinovățesc și am început să-nvăț să-l iubesc.” (p. 39-40)//Nuvela „Copil schimbat” este singura proză fantastică a lui Pavel Dan, ea debutând cu un superb pastel. „Casa noastră părintească era pe muchea unui deal mare, atât de mare că la poalele lui se tolăniseră în soare patru sate.// Când te uitat de pe podmolul dinspre apus, vedeai jos, în vatra câmpului, spinarea argintie a Mureșului, alături de coama neagră a căii ferate. Mergeau amândouă liniștite, până ce departe, departe, se pierdeau în zarea fumurie a munților. Pe lângă noi trecea drumul care taie în două Câmpia Ardealului, drumul vechi, făcut de nevoie omului, nu de capete de ingineri.//Drumul nou, de piatră, se ținea jos, pe vale, lângă moșiile grofilor. Pe acolo se scurgeau, spre Ludoș bogățiile Câmpiei: grâul, turmele de vite; pe acolo alunecau ușor, în zile senine, trăsuri mândre, cu perini moi, să nu le fie rău domnilor dinlăuntru./.../Pe drumul ăsta, odată, într-o vară, se ivi în deal un mocan cu cercuri.” (p. 61-62)//Ar mai fi multe de spus despre pastelurile din proza lui Pavel Dan. Și o spune magistral Dumitru Cerna, în alte nuvele: „Cârjă”, „Îl duc pe popa”, „Intelectualii”, „Priveghiul” etc., dar noi trecem mai departe, căci cartea lui Dumitru Cerna mai conține trei interviuri: cu Constantin Cubleșan, Ioan Ciorca și Maria Vaida.//În ce constă magia pe care-o degajă acest prozator în spațiul transilvan și nu numai?//Constantin Cubleșan: E într-adevăr o magie în această proză. Atât prin substanța epicii cât, mai ales, prin modalitatea discursului. Aducea o noutate absolută în proza românească, înscriindu-se în tradiția ardelenească, cu o altă viziune artistică, oarecum expresionistă. El reprezintă o platformă turnantă pentru scrisul ardelenesc, pe care l-a înnoit astfel, cu o notă de grotesc pe care nu o regăsim nici la Liviu Rebreanu, nici la Agârbiceanu și cu atât mai puțin la Ioan Slavici. Țăranii lui Pavel Dan au un tragism aparte, nu neapărat prin robustețea structurilor lor, cât prin universul de conotații fantastice pe care îl populează. Și nu e vorba doar de Copil schimbat. Urcan bătrânul și Înmormântarea lui Urcan bătrânul au un cinism funciar pe care nu-l găsești la niciunul din prozatorii ardeleni de până la el… Primul contact cu proza lui Pavel Dan a fost, pentru mine, un șoc pe care l-am mai trăit, după mulți ani, la prima lectură a nuvelelor scriitorului sârb Danilo Kis, de asemenea un înnoitor al mijloacelor tradiționale din epica sârbilor, a unui Ivo Andrič, să zicem, cu ecouri romantice, care la Danilo Kis lipsesc total, lumea lui fiind una bulversată sub presiunea politicului, în modernitate. Cât despre stil, e fără îndoială unul șocant, prin expresia directă, lipsită de înflorituri.//În ce împrejurări ați aflat pentru prima dată despre Pavel Dan și dacă proza acestuia a influențat în vreun fel scrisul dvs., destinul dvs. literar?//Maria Vaida: Despre Pavel Dan am aflat prima dată în vremea studenției, dar mai profund am descoperit scriitorul pe când cercetam revista „Pagini literare”, apărută la Turda sub redacția profesorului Teodor Murășanu și pentru comparație și cealaltă minunată revistă interbelică, „Gând românesc”, unde publicau Ion Chinezu, Pavel Dan, Lucian Blaga ș.a. Bătrânul Urcan mi-a rămas în minte ca un ardelean sadea, aidoma bunicului meu dinspre mamă. Nu un țăran ca Moromete, nici ca Ion, dar unic în felul său, iar Pavel Dan rămâne un întemeietor al categoriei ardelenismului în literatura română. Nu pot spune că mi-a influențat scrisul, dar în numai 30 de ani cât a trăit, Pavel Dan a lăsat o proză memorabilă, asupra căreia s-au aplecat mari valori ale criticii literare românești și, sunt convinsă, generațiile viitoare vor descoperi noi valențe ale acestei proze cu largă deschidere spre universalitate.//În calitatea dvs. de prozator, ați fost laureat al celei de-a XX-a ediții a Concursului național de proză „Pavel Dan”, în 2011. Destinul tragic al lui Pavel Dan, precum și proza acestuia v-au marcat/inspirat în vreun fel?//Ioan Ciorca: Probabil, în mod inconștient. Nu aș putea spune cu exactitate. Cert este că atunci când am publicat o lucrare despre care un prieten mărturisea că „e scrisă pentru oameni, nu pentru specialiști”, mi-am amintit brusc de Pavel Dan și de prima impresie pe mi-au generat-o nuvelele sale, în anii copilăriei, conchide Ioan Ciorca.//Pavel Dan vede totul într-o lumină crepusculară, în care se mișcă siluetele unor persoane mai degrabă stranii decât pur realiste, spune Dumitru Cerna. Și apoi, expresia, discursul abrupt, fără melancolii, în ciuda haloului evocator în care satul și oamenii acestuia își regăsesc biografiile contorsionate, mi se pare esențial.//Ultima secțiune cuprinde două recenzii ale edițiilor „Ursita” și „Pavel Dan și Tulcea”. Prima, apărută la Editura Mega din Cluj-Napoca, iar cealaltă, la Casa Cărții de Știință.//„Apariție, iată, elegantă și necesară, Ursita este încă o nestemată pe care o datorăm lui Aurel Podaru, discretul scriitor ardelean așezat la Beclean, dar născut tot în Tritenii de Sus, apariție demnă de centenar național (2018), care, adăugate celorlalte, din păcate, toate postume, întregește tezaurul literar Pavel Dan, de o prospețime asemănătoare unui câmp de levănțică în dimineți de vară, și nu lasă, vai, cât mă bucură acest lucru, ca scriitorul câmpiei transilvane să intre în culoarul semiumbros și  strâmt al celor uitați, ca în cazul atâtor alți scriitori români, din păcate.”//Despre Pavel Dan și Tulcea, tot Dumitru Cerna depune mărturie: „Cartea astfel înfăptuită poate fi citită cu încântare, perioada tulceană a lui Pavel Dan fiind una luminoasă, acesta petrecând-o în orașul învecinat cu Fluviul în două ipostaze, de elev și de pedagog, departe încă amândouă de tragicul deznodământ. Arătând un timp al trăirii, dar și al mărturisirii, așa cum reiese din filele de jurnal și din corespondență, cartea coordonată de Aurel Podaru ni-l readuce în suflet pe marele prozator, cel ce, în pofida soartei sale tragice, se află la mică distanță de marii prozatori ai Transilvaniei, chiar și de Liviu Rebreanu. Emoția pe care mi-o propune fiecare lectură din/despre Pavel Dan am mai întâlnit-o numai la lectura din Nicolae Labiș, atât de intensă și nostalgică fiindu-mi, aceasta dublată și de emoția reîntâlnirii cu orașul adolescenței mele”.//O carte care îmbogățește bibliografia lui Pavel Dan, am mai adăuga noi în încheierea acestor rânduri. E meritul lui Dumitru Cerna.

(Dumitru Cerna despre pastelurile din proza lui Pavel Dan (Din ciclul Recenzii modificate genetic), Maieru (Bistrița-Năsăud), „Cuibul visurilor”, anul XXV nr. 5 (145) decembrie 2021, p. 5-6.

   

 Adrian ȚION. Atenția tuturor în aceste zile înnegrite de război se îndreaptă spre Ucraina, cea invadată de trupele rusești, și spre populația ei nevoită să se apare sau să plece în bejenie. Sunt zile întunecate, sustrase mișelește, brutal din ordinea firească a vieții. Teatrul de război din inima Europei impresionează puternic, stârnește compasiune chiar și în rândul celor ce nu sunt implicați direct în acest conflict absurd. Poeții nu pot rămâne indiferenți la rănile fizice și morale, la tragediile îndurate de poporul ucrainean și iată, se exprimă, iau atitudine. Trăind la modul profund empatic dureroasele suferințe ale celor agresați, omorâți și torturați, poetul clujean Dumitru Cerna a adunat reflecțiile sale în legătură cu acest sinistru război într-o plachetă de versuri intitulată Ucraina crede în lacrimi. Parafraza după Moscova nu crede în lacrimi (filmul lui Vladimir Menshov din 1981) vine să sublinieze o revoltă față de cruzimea liderului de la Kremlin, care, evident, nu crede în lacrimi, ci numai în forța armelor care ucid oameni nevinovați. Este o punere în oglindă a două atitudini grăitor contrastante, definitorii, perpetuate în actualitatea confuză și tulburătoare a evenimentelor prezente.// Poetul, precum un „mângâietor” de suflete, preschimbă lacrima în „poeme însoțitoare” desenate din vârful peniței, ca o jelanie surdinizată transmisă în eternitatea istoriei. Între monstruozitatea luptelor și căutarea drumului spre mântuire a victimelor, poetul mlădiază cuvântul în stilu-i caracteristic, pios și izbăvitor, spre a omagia sacrificiul și beatificarea divină. Este invocat orașul-martir Mariupol, „orașul îngerilor”, „pasăre oprită din zbor” unde „zeul războiului/ și-a îngropat memoria/ pe locul unei catedrale”. Sunt desprinse din infernalele zgomote ale războiului („conflagrațiile au vuiet de tsunami”) imagini destructurate ale sensului vieții: „peste Ucraina ninge cu zăpadă/ ninge cu grenade/ ninge cu Moarte”, „umbra lacrimilor” îndoliază fiecare cuvânt rostit întru tainică regăsire sacrală în miracolul poetizării. Instantanee ale tragediilor zilnice răzbat în tâlcuirea metaforei care impune discursului liric solemnitate și duioasă comprehensiune, îmbinând sentimentul religios exprimat în termeni bisericești cu presentimentul nădăjduirii în forțele umanului: „grăuntele de mir și de nard/ și de tămâie/ plutește alin în mine și-n/ lacrima plânsului încolțind/ lumina din umbra lemnului/ dă vlăstari și învie”. Întors spre resorturile autohtone, poetul conturează necesitatea străjuirii în noile condiții impuse de războiul apropiat de granițele noastre: „Maramureșul nu mai cântă/ stă de veghe la hotară”.//Placheta de versuri a lui Dumitru Cerna, ce psalmodiază delicat pe marginea bulversantului război de agresiune asupra Ucrainei, se înscrie pe linia poeziei ocazionale ca atitudine exprimată fățiș împotriva unui eveniment reprobabil, de un tragism extrem. În literatura noastră acest gen poetic a fost practicat de la pașoptiști până în zilele noastre. Amintesc, spre exemplificare, doar niște reacții la evenimente internaționale: „Surâsul Hiroșimei” (bomba de la Hiroșima de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial) de Eugen Jebeleanu și, mai recent, „Recviem pentru inocenți” de Dumitru Velea (atacul terorist al cecenilor asupra unor copii din Osetia de Nord din 2004 soldat cu 334 de morți), două evenimente catastrofale care au zguduit lumea. Tot un recviem, de data asta pentru morții Ucrainei, este placheta de versuri recent apărută Ucraina crede în lacrimi a poetului clujean Dumitru Cerna, rezoner sensibil al tragismului războiului din aceste zile cumplite. (Tragismul războiului, „Făclia”, anul XXXIII, nr. 9551, vineri, 20 mai 20222, p. 5, artă-cultură)

 Ion BUZAȘI. Poezia clipei . O apariție editorială de o revelatoare noutate este dicționarul-antologie Pasărea cu clonț de rubin, cu subtitlul Poezia clipei, adunând creațiile poeților români, morți în floarea vârstei. Autorii antologiei au ales ca titlu o metaforă din tragica poezie a lui Nicolae Labiș, scrisă pe patul său de spital când își simțea apropiat sfârșitul vieții: „Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonț de rubin”. Metaforă – simbol a morții premature. Sub semnul ei sunt așezați poeții, cu o succintă prezentare cuprinzând date biografice, opera literară, referințe critice și un florilegiu poetic reprezentativ. Poezia românească într-un răstimp de peste două secole a înregistrat un număr aproximativ de 63 de poeți, „acele flori plăpânde, delicate,/ Care-nflorite abia, mor împăcate” – cum spunea Șt. O. Iosif despre Cârlova, în versuri ce cuprind o sugestivă, plastică generalizare.

Antologia începe cu Alecu Văcărescu (n.1769) și se încheie cu Ioana Viviana Michiu (n.1974). În alcătuirea ediției, autorii au considerat că „poet tânăr” înseamnă un poet până la vârsta de 46/47 ani. Este prefațată cu Eminescu, „fiindcă în el se întâlnesc/ oglindesc, ca-ntr-un eden al contemplării, toți poeții români”, poetul național, căci și lui i se hărăzise „clipa cea repede” și pentru care „pasărea cu clonț de rubin” a fost la fel de nemiloasă.

O asemenea antologie n-a fost ușor de realizat. Autorii ei amintesc câteva dificultăți, la care se pot  adăuga și altele: în primul rând identificarea acestor poeți răpuși în floarea vârstei de „pasărea cu clonț de rubin”, aflarea volumelor, unele practic intruvabile (și atunci au apelat la salvatorul internet), selecția poeziilor într-o microantologie semnificativă, selecția referințelor critice. Antologia arată că aceste dificultăți au fost depășite de hărnicia și priceperea autorilor.

La poeții cu o operă redusă – cum este cazul lui Vasile Cârlova, autor a cinci poezii – sigur că se reproduc toate. În cazul Referințelor critice e bine că s-au preferat citate din critici literari celebri, dar nu e bine că s-a renunțat la aprecieri devenite clasice, veritabile portrete literare, memorabile prin conciziunea lor și prin pregnanța metaforelor. Așa de pildă, la același Vasile Cârlova în locul altor referințe critice, nu trebuia să lipsească inspirata caracterizare făcută de Nicolae Bălcescu în Românii subt Mihai-Voievod Viteazul, „…Cârlovo, floare a poeziei, june cu inimă de foc. Ca o cometă trecătoare străluciși un minut peste România uimită și încântată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme, dar apucași a ne lăsa o lacrămă fierbinte pentru gloria trecută și o scânteie dătătoare de viață pentru viitor. Cântarea ta sublimă asupra ruinelor Târgoviștei puse pecetea veciniciei asupră-le și ni le va păstra chiar când pustiirile anilor ni le va șterge cu totul dupre pământ”. În Notă asupra ediției, pentru că nu este o ediție critică, autorii au adoptat, așa cum se obișnuiește, normele ortografiei actuale, dar această practică nu trebuia extinsă și la titluri: deci titlul poeziei lui Cârlova, atât de entuziast comentată de Bălcescu, trebuia să rămână Ruinurile Târgoviștei/ și nu Ruinele. Marin Sorescu care ne-a dat o elegantă ediție Cârlova, păstrează această formă și, toate edițiile sau antologiile. Și nici nu sunt consecvente aceste practici, pentru că atunci la Eminescu ar fi trebuit corectate titlurile unor poezii reproduse în antologie: Cu mâne zilele-ți adaogi…(ar fi trebuit să devină Cu mâine…); Să fie sara-n asfințit … (Să fie seara-n asfințit…).

Inventarierea cauzelor morții: boli incurabile, regimul drastic al închisorilor, ucideri, sinucideri, accidente, catastrofe naturale (cutremurul din martie 1977), intervenții chirurgicale nereușite, dispariții enigmatice, ne amintește de cartea regretatului Aurel Sasu, Cum mor scriitorii români, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017 care se cuvenea să fie citată, pentru aceste coincidențe tematice: „O paletă cutremurătoare de manifestări ale Morții, sub cele mai tragice înfățișări ale ei”.

Titlul este inspirat și bine ales, în acord cu semnificația principală a metaforei din titlu: o moarte crudă ce i-a răpit „fără vreme”. Dar ea, are semnificații mai complexe raportate la destinul poeților, înțelegând – conform Dicționarului de simboluri - că pasărea este un simbol al relațiilor dintre cer și pământ, prevestire și mesaj al cerului, - simbol apropiat de cel conferit de Eminescu în postuma Numai poetul, în care utilizând procedeul său favorit în poeziile de tinerețe, antiteza, lume trecătoare/ poet însoțit de un adverb al exclusivității numai: „Lumea toată-i trecătoare/ Oamenii se trec și mor…/ Numai poetul, ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde păsări ca el/ Se întrec în cântări.” Poezie din perioada debutului, aprox. 1867, dar un „text de surprinzătoare modernitate grației strofei a doua.”(Perpessicius)

Chiar succinte, datele biografice au un timbru discret elegiac, când prezintă  sfârșitul prematur al unor poeți (poete) sau moartea tragică, la care au recurs suicidar, din motive pe care le-au tăinuit: Ioana Viviana Michiu (1974-1993) „a fost un copil frumos, cuminte și meditativ, care surprindea adesea prin remarci și raționamente. În clasa a XII-a, se îmbolnăvește cu puțin înainte de sfârșitul cursurilor, reușind să-și dea doar examenul de literatura română, absolvit cu nota 10. Este internată la Spitalul Militar din București și supusă unei intervenții chirurgicale la colecist. Operație nereușită. Se stinge din viață la 1 aug. 1993”. „ Anta Raluca Buzinschi (1964-1983), fiica prozatorului Corneliu Buzinschi, la numai 19 ani își începe „marea călătorie”; la 16 iunie 1983 se sinucide , aruncându-se în gol de la etajul patru al blocului în care locuia”.

Într-un dicționar, într-o primă ediție, sunt inevitabile omisiuni, de aceea autorii solicită semnalarea lor, pentru a completa viitoarele eventuale ediții. După răsfoirea volumului  și la solicitarea memoriei literare, iată câteva nume ce ar putea figura într-o ediție următoare a Păsării cu clonț de rubin: Ioan Rusu (1811-1843), poetul blăjean, autorul primului tratat de geografie universală din cultura română, dar și autorul unor poezii publicate  în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” (1837-1838) și adunate în volum de către Ioan Chindriș și Ion Buzași, Alexandru Antemireanu (1877-1910) un reprezentant al poeziei simboliste românești, și mai aproape de contemporaneitate: Ilarie Voronca (1903-1946), Ion Șiugariu (1914-1945), Al. Robot (1916-1941), Constant Tonegaru (1919-1952).

Între diversele antologii de poezie românească, alcătuite de obicei pe criterii tematice, de genuri literare sau de curente literare, Pasărea cu clonț de rubin este una de frapantă individualitate, invitând la lectura unor poeți al căror destin literar s-a încheiat în plin avânt. (Poezia clipei, „Viața Românească”, nr. 11-12/2022, la rubrica Recenzii, p. 213-215)

 Icu CRĂCIUN. Dicționarul-antologie „Pasărea cu clonț de rubin. Poezia clipei” (apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022, 533 pagini) are ca autori pe Dumitru Cerna și Aurel Podaru și este una din cele mai tulburătoare cărți de acest gen apărute până în prezent. De ce spun asta? Fiindcă volumul acesta cuprinde prezentarea vieții și operelor a 63 de poeți români care au trecut la cele veșnice la vârste premature, fiecare cu destinul său tragic, emblematic, iar opera lor a rămas suspendată de către nerăbdătoarea și neiertătoarea Doamnă cu Coasa, simbolul Morții, sau cum metaforic a numit-o Nicolae Labiș „pasărea cu clonț de rubin, înainte de a-și da duhul. Autorii au selectat și câteva din scrierile lor, la acestea adăugându-le referințe critice pentru a ne oferi o imagine sugestivă asupra creației acestor destine crude și nefericite, dar cu o matrice stilistică unică. Unii dintre ei, spirite meditative, cu reflecții grave asupra condiției umane, conștiințe dramatice în necurmata luptă cu sine, mai mult sau mai puțin nonconformiști, au rămas aproape necunoscuți, fiindcă n-au apucat să se afirme, deși poemele publicate au demonstrat că au vocație lirică, având încă multe de oferit literaturii române, îmbogățind și modificând registrul liricii noastre, realul în ipostazele sale mitizante sau demitizante, cu un nou și autentic timbru. Alții, cum este de pildă Vasile Cârlova, se bucură de aprecieri critice favorabile, elogioase, rămânând pentru posteritate cu 5 poezii, e drept de certă valoare artistică. Vârsta limită a poeților incluși aici este 46 de ani (B. Fundoianu, Ion Bran și Augustin Pop), unii, în scurta lor viață scriind la circumstanțele epocii trăite, cu nume afirmate și sclipiri de geniu, adevărate nădejdi literare, alții, la fel de sensibili și inspirați, cu spiritul într-o continuă căutare cu miză ontologică, dar mai necunoscuți, neajungând să-și dea întreaga măsură a posibilităților creatoare, neîmpăcați cu realitatea neîndurătoare ce și-a pus amprenta asupra vieții lor, pe care această carte, iată, îi face nemuritori prin creațiile rămase zălog timpului. Moartea lor, atât de timpurie, înainte de a-și da măsura talentului, este o reală pierdere pentru literatura română, chiar dacă unora nu li s-a dedicat nici măcar o jumătate de pagină în istoriile literare. Evoluțiile lor ar fi avut alte traiectorii și i-ar fi așezat pe o altă treaptă în ierarhia scrisul(lui) românesc, deși ierarhizarea este, după mine, un act banal și riscant.

Cum era și firesc, volumul se deschide cu Eminescu, cel care a viețuit doa 39 de ani, dar „în el se întâlnesc și se oglindesc ca-ntr-un Eden al contemplării, toți poeții români”, motiv pentru care, în fața operelor lui trebuie să ne dublăm solemnitatea cu decență și admirație, reculegându-ne cu pioșenie și făcând o sinceră reverență simbolică când îl citim și îi pomenim numele. Gândiți-vă cu cât s-ar fi îmbogățit cultura română dacă toate cele 27 de piese de teatru proiectate, unele aproape terminate, altele doar schițate, ar fi putut împodobi literatura noastră; el, vorba autorilor, „a ținut de frig și de foame” sufletelor românilor în vremurile cele mai grele, fiind „legătura noastră cu Dumnezeu”. El „este cel ce întremează, vindecă și împlinește prin iluminare, prin însoțire, cuvântul nostru poetic”, căci, zic Dumitru Cerna și Aurel Podaru, „poezia este, de fapt, pseudonimul rugăciunii”. Rezonanțe eminesciene vibrează în poezia multor poeți de seamă care au urmat după el, dar stau în sala de așteptare a aducerii aminte, fiindcă stările umane se pot exprima prin mai multe voci în spațiu(l) uriaș al gândirii. Din opera sa, cei doi au selectat 11 poeme (cele mai multe): Rugăciune”, „Odă (în metru antic)”, „Răsai asupra mea...”, „Glossă”, „Cu mâne zilele-ți adaogi...”, „Dintre sute de catarge”, „Să fie sara-n asfințit”, „La steaua”, „trecut-au ani...”, „Mai am un singur dor” și „Stelele-n cer”; la fel s-a procedat și cu ceilalți poeți.

Criteriul folosit de Dumitru Cerna și Aurel Podaru este cel cronologic, mulți stingându-se la vârstă fragedă, sub 30 de ani, iar fragmente din opera lor au fost cunoscute postum: Vasile Cârlova – 22, Alexandru Hrisoverghi – 26, Ion Catina – 23, Alexandru Sihleanu – 23, Iulia Hasdeu – 19, Ștefan Petică – 27, D. Iacobescu – 20, Oreste – 27, Ioan I. Ciorănescu – 21, Ion Moldoveanu – 26, Magda Isanos – 28, Nicolae Labiș – 21, Corneliu Popei – 28, Daniela Caurea – 26, Liviu Șanta – 22, Daniel T. Suciu – 20, Anta Raluca Buzinschi – 19, Francisc Doda – 26, Alexandru Mălin Tacu – 17, Ronald Gasparic – 21, Cosmin Oancea – 18, Ioana Viviana Michiu – 18, alții, peste aceste vârste, cu toții, creatori precoce, inconfundabili, spirite meditative, cultivate, rafinate, deseori superioare epocii lor, putând și ei ocupa un loc sigur și demn în panteonul liricii noastre, dacă ar fi trăit mai mult. La urma urmelor, să ne aducem aminte că poezia bună nu are vârstă. Totuși, oare cum ar fi arătat poezia românească, dacă ei, dar și ceilalți: Traian Demetrescu (mort la 42 de ani), B. Fundoianu (46), Petru Aruștei (45), Virgil Mazilescu (42), Marius Robescu (42), Daniel Turcea (34), Cristian Popescu (36), Iustin Panța (37) și mulți, mulți alții ar fi ajuns la senectute? Bolile incurabile (tuberculoză, leucemie), vremuri mai puțin favorabile pentru poezie, regimul aspru al închisorilor, execuții, ucideri, cruzimi, sinucideri, accidente, invalidități, catastrofe naturale (cutremure), în timpul unei intervenții chirurgicale, septicemie sau pur și simplu dați dispăruți i-au făcut să se despartă prea repede de lumea aceasta efemeră, plină de nedreptăți și angoase.

Incontestabil, autorii acestui masiv volum au parcurs cu minuție și pasiune nu numai scrierile celor puși aici, ținând cont și de valoarea estetică și talentul fiecăruia, ci și ceea ce s-a scris despre ei de către marile condeie ale literaturii române, prezentate, bineînțeles, in brevis. Cuvintele lui Cezar Ivănescu despre unul din marii nedreptățiți ai sorții, Petru Aruștei, mă urmăresc și acum: „A murit Petru Aruștei, pictorul și poetul genial, incomparabil, mai luminat decât toți moldavii din generația noastră, mai filosof  decât toți colegii noștri ajunși profesori universitari de filosofie, mai poet decât noi toți, ajunși literați de carieră, pictor cutremurător, unic în ultimele patru decenii de pictură românească, pătruns de gândul adânc, metafizic, unduind de tragism până la ultimul punct invizibil pe care mâna sa l-a scris pe hârtie. (...)... în orice clipă  a vieții mele, inclusiv când eu eram de-acum celebru, un scriitor de primă mărime în literatura română, părerea lui Petru Aruștei despre mine conta mai mult decât a întregii omeniri”. Sau ceea ce a scris Constantin Noica despre Daniel T. Suciu, mort în urma unui accident de circulație la 20 de ani: „S-a stins din viață, prin întâmplarea oarbă și câteodată sălbatic de crudă, un tânăr care făgăduia totul în cultura mare a zilei românești de mâine. Pierdusem un Labiș în poezie. Acum vom spune, citind numai paginile de față, am pierdut în Daniel T. Suciu un Pârvan posibil, un Eliade, sau pe cineva care ar fi fost, în orice specialitate, de formatul lor.//Nimic nu sună banal în scisul lui Suciu (între 18 și 21 de ani), iar câteva notații – toate remarcabile pentru vârsta lui – sunt în ele însele uimitor de reușite și de bine scrise. Dacă ne gândim întâi la Pârvan, este pentru că tânărul acesta vibrase el însuși în chip deosebit, cum se va vedea, în întâlnirea cu scrisul marelui și atât de alesului pe plan etic cărturar, iar de aceea deschidem lucrarea sa (întreagă alcătuită din notații inedite) prin comentariile sale la „Scrisorile” lui Seneca. Cum însă orice mare om de cultură sfârșește prin a fi un autodidact, îndemnăm pe cititorii tineri să vadă, în partea finală a notițelor nu numai ce știa Daniel Suciu la cei 20 de ani ai săi, dar și ce se pregătea sistematic să întreprindă”. Iată încă un motiv pentru care consider că tomul acesta poate fi folosit și ca instrument de lucru la clasele de liceeni. În același timp, el poate fi socotit și un act de cinstire și de recunoștință morală față de moștenirea literară lăsată, mai mult sau mai puțin conturată în geografia noastră lirică.

Dacă vreți să vă vindecați de însingurare, melancolie sau tristețe, vă îndemn să citiți din acest dicționar-antologie măcar câte un autor pe zi și vă asigur că veți găsi în el balsamul potrivit pentru sufletul dumneavoastră.

Să mai spunem, în încheiere, că acest op apare cu sprijinul financiar oferit de S.C. MEGATITAN S.R.L. Din Beclean, jud. Bistrița-Năsăud (manager Ioan Bălan), de omul de afaceri CRISTIAN RETEGAN, din Cluj-Napoca și de dr. VASILE COCOI, medic stomatolog din Beclean, cărora autorii volumului de față le aduc cele mai calde mulțumiri și profundă recunoștință. (Poeți cu destine frânte prea devreme, „Răsunetul de Bistrița-Năsăud”, miercuri, 22 iunie 2022, p. 5, Rubrica CULTURAL; revista „Alternanțe”, nr. 4 (37) 2022, München-Garneich-Partenkirchen, 14.10.2022)      

 Mircea Ioan CASIMCEA. Pentru poeții români plecați tineri în Eternitate, moartea nu a sosit cu chipul bătrânei femei, cu coasa așezată pe umăr, ci ca o pasăre solemnă, cu clonț de rubin. Pentru copiii curioși pruncul este adus pe pământ de o barză binefăcătoare, însă sufletul omului tânăr este dus pe Câmpiile Elizee, afirmă poetul Nicolae Labiș, de răzbunătoarea pasăre cu clonț de rubin, care S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit… Totuși, conchide poetul: puii acestei păsări Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămâne o amintire frumoasă. Au găsit aceste urme - dar și altele, ale altor poeți decedați de tineri -, istorici și critici literari, editori, ei au găsit urmele – creații poetice – ale multor scriitori cu viața curmată devreme.

Răsfoiesc cartea intitulată cu primul vers al menționatei poezii a poetului Nicolae Labiș, Pasărea cu clonț de rubin, cu subtitlul Poezia clipei/Dicționar-antologie, tipărită în anul acesta, 2022, la prestigioasa editură clujeană Casa Cărții de Știință. Autorii acestui dicționar – antologie sunt Dumitru Cerna și Aurel Podaru, scriitori contemporani de elită, dar și editori valoroși. Între copertele elegante, imaginate de Gabriel Hutera, redactorul de carte Ada Blendea a scos la lumina tiparului cartea menționată, în care se află urme valoroase ale creației poetice semnate de 63 de autori tineri.

Experiența de editori a celor doi scriitori este așezată cu pricepere în structura acestei cărți. După succinte date biografice sunt menționate titlurile operelor literare, editura și anul tipăririi lor, sunt redate, selectiv, referințe critice, în final există câteva poezii ale poetului prezentat. Fotografia acestuia luminează pagina întâi, alături de numele său, unde se află reprodusă.

Pagina 5 a dicționarului-antologie este dedicată Motto-ului, fraze și propoziții succinte, de o concentrație maximă, versuri și proză cu încărcătura unor maxime și cugetări, semnate de poeți prezentați în carte: Dan David, Petru Aruștei, George Boitor și, ca un corolar, Mihai Eminescu, fiind reproduse patru versuri din poezia Stelele-n cer: Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?

Un loc aparte îi este acordat lui Mihai Eminescu, textele despre Poetul nostru Național, fiind grupate sub titlul În loc de prefață. După o extrem de scurtă prezentare biografică sunt redate două referiri-sinteză la opera eminesciană, semnate de Lucian Blaga și Ion Negoițescu. În continuare Dumitru Cerna semnează emoționantul text intitulat Un cuvânt, prilej să explice de ce au hotărât cei doi editori să prefațeze cartea cu textele dedicate lui Eminescu: fiindcă în el se întâlnesc/se oglindesc ca într-un Eden al contemplării, toți poeții români, mai mult, fiindcă Eminescu este axis mundi, legătura noastră cu Dumnezeu. Sunt tipărite în continuare 11 dintre poeziile editate antum, în anul 1889, în cartea simplu intitulată Poezii, pe care, însă, creatorul lor nu a văzut-o.

Editorii acestei cărți – Dumitru Cerna și Aurel Podaru – semnează un text necesar într-o asemenea construcție editorială, anume Notă asupra ediției. Aici este schițată arhitectura lucrării, cu liniile ei orizontale, verticale, curbate, cu viața, opera poeților „plecați prea devreme, a căror operă poetică, și nu numai, a rămas suspendată de către nerăbdătoarea/neiertătoarea pasăre cu clonț de rubin, aceea care doar rareori se răzgândește”.

Sunt prezenți poeți cunoscuți de noi din anii de liceu, unii dintre noi, frecventând facultăți de litere, cunoaștem mai mulți, cu toate astea există poeți care au trăit puțin și-au publicat și mai puțin, și care sunt, din păcate, aproape necunoscuți. Așadar norocosul cititor care va răsfoi această carte, apoi va zăbovi pe paginile ei, va întâlni nume cunoscute și multe necunoscute, spre exemplu: Alecu și Nicolae Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu, Alexandru Hrisoverghi, Vasile Cârlova, Veronica Micle, Iuliu C. Săvescu, Traian Demetrescu, Iulia Hasdeu, Dimitrie Anghel, Șt. O. Iosif, Ștefan Petică, Panait Cerna, Alfred Moșoiu, Constantin Mihail Săulescu, T. Stoika, D. Iacobescu, Barbu Fundoianu, Magda Isanos, Nicolae Labiș, Virgil Mazilescu, Petru Aruștei, Daniel Turcea, Daniela Caurea, Dan David, Augustin Pop, Cristian Șișman, Ion Monoran, Aurel Dumitrașcu, Iustin Panța,  Anta Raluca Buzinschi, Cosmin Oancea, Ioana Viviana Michiu și mulți alții…

Revin la textul semnat de D. Cerna și A. Podaru, pentru a detalia cauzele decesului timpuriu a lungului șir de poeți români: O paletă cutremurătoare de manifestări ale Morții, sub cele mai strașnice înfățișări ale ei, i-a smuls pe unii încă din adolescență, Vieții și creației literare. Mai precis: Boli incurabile (cele mai multe de plămâni, sub toate formele ei de manifestare…), regimul drastic al închisorilor, execuții, ucideri, cruzimi, sinucideri, accidente, invalidități, catastrofe naturale (cum a fost cutremurul din 1977), în timpul unei intervenții chirurgicale, septicemie sau pur șu simplu dispariții.

Concomitent cu prodigioasa lor documentare prin labirintul (hățișuri) publicațiilor în care au apărut creații ale poeților constituiți în umanitatea unei lumi pedepsite (Dan David), editorii au solicitat ajutorul informațional al unor cercetători și oameni de cultură din țară, ale căror nume le voi transcrie, spre lauda gestului lor dezinteresat. Respect ordinea propusă de editori: „…profesorul și publicistul tulcean Mihai Marinache, poetul clujean Marcel Mureșeanu, eseistul clujean Raul-Ioan Pușcaș, scriitorul clujean Ștefan Bolea…, consilierul în relații cu presa al Bibliotecii Județene Octavian Goga, din Cluj-Napoca, domnul Iarin Pop /…/ doamnele Crina Ceuca și Doina Lonhardt de la Biblioteca Orășenească „Veronica Micle” din Năsăud, precum și domnul dr. Călin Emilian Cira, bibliotecar la Colecții speciale din Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj-Napoca, precum și domnișoara Titiana Gârda.

Dicționarul-antologie Pasărea cu clonț de rubin apare întocmai unei mici planete, a cărei  lumină limpede destăinuie cititorilor interesați ori numai curioși o zonă mai puțin sau deloc cunoscută de pe cerul Literaturii Române. Lumea pedepsită a poeților care, sub 43 de ani, au ajuns acolo unde vin îngerii să se roage (Petru Aruștei), ne este reamintită, cu completările imperios necesare, de doi confrați, scriitorii-editori Dumitru Cerna și Aurel Podaru. (Tineri poeți plecați în lumina eternă, „Făclia”, Cluj-Napoca, luni, 1 august 2022, anul XXXIII, nr. 9611, p. 5, artă-cultură)        

 Mircea Daroși. Prin dicționarul-antologie „Pasărea cu clonț de rubin”, apărut la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, 2022, scriitorii Dumitru Cerna și Aurel Podaru își asumă responsabilitatea unei călătorii pe urmele poeților români plecați prea devreme la cele veșnice. Cartea impresionează, atât prin volum cât și prin conținut, dar mai ales printr-un adevăr cutremurător: „Moartea are o paletă de manifestări sub cele mai tragice înfățișări ale ei”. Se moare, vorba cuiva, și la Paris cum se moare la București sau la Iași și oriunde, dar nu din aceleași cauze.

Literatura universală a înregistrat multe nume de poeți a căror pană a sângerat prematur: Rimbaud s-a stins la 37 de ani, Sylvia Plath la 30, Lord Byron la trei decenii de viață, Alfred de Musset la 46 de ani etc. La fel se întâmplă și în literatura română, unde se află un șir întreg de creatori lirici asupra cărora se apleacă autorii acestei cărți. Efortul lor este imens, este un exercițiu intelectual cum puțini oameni de cultură se mai încumetă astăzi să-l facă. Cartea are aproape 550 de pagini și cuprinde 63 de poeți români născuți în perioada 1769-1974 și petrecuiți din viață mult prea devreme.

Pleiada lor începe cu Barbu Paris Mumuleanu, Alexandru Hrisoverghi, Cârlova, Alecu Russo, Nicolae Văcărescu, până la Daniel T. Suciu, Iustin Panța, Francisc Doda, Ronald Gasparic, Cosmin Oancea, ioana viviana Michiu, Daniel Turcea, Nicolae Labiș, Virgil Mazilescu sau Petru Aruștei. Cel care deschide cartea poeților „condamnați la nemurire” este Mihai Eminescu, a cărui operă prefațează acest volum. Titlul ales de autori „Pasărea cu clonț de rubin” este metafora sângeroasă a morții folosită de Nicolae Labiș în ultima sa poezie scrisă pe patul de spital. Din interpretările unor critici literari, referindu-se în mod special la cel ce avea doar „douăzeci de ani și încă unul”, „rubinul” este o piatră roșie care simbolizează regimul comunist. Pasărea „cu ciocul roșu” l-a ucis pe marele poet. Labiș a preluat această viziune „luceferică” de la Esenin și a pus-o pe seama propriei sale sorți. Lucrarea cuprinde date biografice, referințe critice și o selecție de poeme din opera fiecărui poet, fără să țină seama de vreun criteriu valoric. Tot autorii spun că n-au pus într-o ordine alfabetică pe cei stinși din viață, ci i-au așezat cronologic după anul nașterii. Au intervenit asupra textelor, numai acolo unde a fost necesar, îndeosebi la formele arhaice ale cuvintelor care nu făceau atingere la stil și prozodie, ori normele ortografice erau depășite. Din biografiile prezentate rezultă și cauzele morții celor plecați la ceruri, precum și împrejurările în care s-au petrecut tragediile. Nu lipsesc nici aspectele intime și familiale ale poeților.

Dintre cei 63 de poeți care aveau multe de oferit literaturii române, trei sunt originari din județul Bistrița-Năsăud: Veronica Micle (1850-1889), Mihai Pleș (1959-1999), amândoi din Năsăud și Ion Moldoveanu (1913-1939) din Lechința. Despre operele lor au scris ardelenii Dumitru Hurubă, Gheorghe Pleș, Ion Buzași, Octavian Ruleanu ș.a.

Portretul Veronicăi Micle este sensibil conturat în referințele criticului și istoricului literar Irina Petraș. „O inimă plină de visuri, un creier de rând servite când și când de o expresie remarcabilă în modesta ei distincție... Trăind în iluzie, odată pierdut suportul poveștii de iubire, nu se va mai regăsi, cum presimțea într-una din maximele sale: „Pierzând cerul fericirii tale, cu anevoie mai poți găsi pământul de unde ai plecat”. Pentru Mihai Pleș sunt elocvente aprecierile lui Nicolae Băciuț, Mircea Daroși, Raveca Vlașin și Leon Pop, cuprinse în prefața volumului „Turnul Abel”: „Mihai Pleș e un poet în toată puterea cuvântului, chiar dacă n-a reușit să pună în raftul de bibliotecă decât două cărți, una antum și aceasta, postum, de care s-a îngrijit mama lui, care a și descoperit manuscrisul pe care l-a păstrat ca pe un odor de preț și care a simțit, acum, ca pe o datorie de suflet să facă cunoscute cuvintele de dincolo de lumi ale fiului său. Deși a trăit departe de lumea dezlănțuită a vieții literare, într-o provincie discretă, el a dat relief unui destin, până la urmă tragic, intrând în galeria care cu timpul n-a mai avut răbdare, de la Iulia Hasdeu la Magda Isanos, de la Nicolae Labiș la Daniel Turcea” (Nicolae Băciuț). „Rămas în manuscris, volumul de poezii al lui Mihai Pleș, intitulat „Turnul Abel”, este o completare a celui dintâi numit simbolic „Psalmii curbi”. Ambele volume au conotații biblice, dar sunt puternic ancorate în realitățile cotidiene. Poezia sa este filtrată printr-o experiență de viață ale cărei forme inedite surprinde prin stilul său personal. Este un poet modern prin forța cuvântului, un excelent artizan al subtilității și ingeniozității. El se impune ca un artist fin, îndrăzneț și original” (Mircea Daroși).

„Fire interiorizată și sensibilă, poetul Mihai Pleș asimilează concretețea prozaică și vulnerabilă a lumii noastre materiale, filtrând și trasând entelenhial haina poetică, în adânca oglindă a sinelui. Poetul știe să pună în lumină viața, interpretând-o și dezagregând-o în fărâmituri, coboară în banalitatea lucrurilor înconjurătoare pe care le contemplă sondând marea taină a vieții și a morții.

Mânuiește metafora poetică cu iscusință și, cu intuiția și analiza geologului, restructurează imaginea întregului adâncindu-i misterul” (Raveca Vlașin). „Poetul îl evocă pe biblicul Abel: „ne-ai învățat un lucru trist, nu mai ajunge să fii bun/ sunt prea mulți frații tăi flămânzi de ură”.

O constatare amară, dureroasă, bunătatea nu mai este suficientă pentru singurătatea vieții terestre, am ridicat răul din iad printre noi. (Pr. Leon Pop) Despre Ion Moldoveanu, criticul literar Ion Buzași spune într-un articol: „Regretat sincer de colegii de generație, comentat cu afectivă prețuire de critici și istorici literari din generația interbelică și actuală care au relevat virtuțile artistice ale creației sale, Ion Moldoveanu, mai ales prin câteva poezii antologice, rămâne un nume reprezentativ în poezia ardeleană interbelică și un poet autentic în lirica românească”. Cartea lui Dumitru Cerna și Aurel Podaru este un adevărat periplu literar, o restituire necesară a celor petrecuți ca florile câmpului, lăsând în urma lor o poezie a clipei care trăiește și respiră încă în cultura românească. (Aripi frânte, „Răsunetul de Bistrița-Năsăud, joi, 28 iulie 2022, p. 5, Eveniment; „Vatra Veche”, serie veche nouă, anul XIV, nr. 8 (164), august 2022)

 Adrian Laurențiu. A apărut recent, la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, dicționarul Pasărea cu clonț de rubin. Poezia clipei de Dumitru Cerna și Aurel Podaru. Cartea, de aproape 550 de pagini, cuprinde 63 de poeți români care au trecut la cele veșnice mult prea devreme. Poeți născuți în perioada 1769-1974, pe durata a peste două secole, după cum aflăm din Notă asupra ediției. Volumul a fost amplu comentat de Icu Crăciun în cotidianul Răsunetul, nu mai e cazul să insistăm aici, dar facem precizarea că din cei 63 de tineri poeți de dincolo de Styx, 3 sunt originari din județul Bistrița-Năsăud: Veronica Micle (1850-1889_ și Mihai Pleș (1959-1999), ambii din Năsăud, Ion Moldoveanu (1913-1939) din Lechința. Despre aceștia va fi vorba în continuare. Văzuți de alți scriitori.

Ion Agârbiceanu: „Talent real, sensibilitate artistică dintre cele mai autentice, Ion Moldoveanu e o pierdere simțită pentru înflorirea literară ardelenească de azi”.

Irina Petraș: „Ana Câmpeanu, fata cizmarului Ilie, mort înaintea venirii pe lume a fiicei sale, și a Anei, amândoi din Năsăud, avea să fie elevă eminentă a Școlii Centrale din Iași, cu înclinații vădite și recunoscute înspre poezie și muzică. La numai 14 ani, devine soția distinsului, vârstnicului și îngăduitorului profesor Ștefan Micle. Întâmplarea, nu într-atât de neobișnuită cum pare la prima vedere într-o epocă în care fetele erau degrabă apte pentru măritiș, iar căsătoria se cerea arareori să fie o afacere romantică, a alimentat multe speculații din partea biografilor. Satisfacția sau insatisfacția conjugală nu erau, oricum, suficiente pentru a genera poezie. Le putem, doar, socoti împrejurări prielnice întreținerii unor predispoziții artistice timpurii, dar minore, ținând de o sensibilitate și o expresie de pension. Deși mamă a doi copii, cele trei decenii care o despărțeau de soțul ei i-au garantat tinerețea veșnică”.

V. Fanache: „Hotărât lucru, poezia a răzbunat destinul nefericit al omului care a creat-o, supraviețuindu-iși prelungindu-i existența ei de sonorități pure și de un imagism imaculat până la noi. Resurecția pe care o cunoaște poezia ardelenilor de la Lucian Blaga încoace își află o meritorie exemplificare în Ion Moldoveanu/.../Moldoveanu se impune prin frumusețea și parfumul de crin al versurilor sale ca un veritabil poet”.

Ion Buzași: „Regretat sincer de colegii de generație, comentat cu afectivă prețuire de critici și istorici literari din generația interbelică și actuală care au relevat virtuțile artistice ale creației sale, Ion Moldoveanu, mai ales prin câteva poezii antologice, rămâne un nume reprezentativ în poezia ardeleană interbelică și un poet autentic în lirica românească”.

Ioan Pintea: „Ion Moldoveanu s-a născut la Lechința, în județul Bistrița-Năsăud. A murit la vârsta de 26 de ani la Cluj. Grație unor prieteni devotați de la revista Symposion, lasă posterității o remarcabilă carte de poezie intitulată Sbor peste ape, un volum plin de presentimentul sfârșitului, după cum scrie Ion Breazu în Literatura Transilvaniei. Poezia lui Ion Moldoveanu s-a bucurat de aprecieri critice favorabile, elogioase. Au scris deopotrivă despre autor și poezie, de-a lungul anilor (e adevărat, sporadic), poeți, eseiști, prozatori, critici și istorici literari importanți”.

Nicolae Băciuț: „Mihai Pleș e un poet în toată puterea cuvântului, chiar dacă n-a reușit să pună în raftul de bibliotecă decât două cărți, una acum și aceasta, postum, de care s-a îngrijit mama lui, care a și descoperit manuscrisul pe care l-a păstrat ca pe un odor de preț și care a simțit, acum, ca pe o datorie de suflet să facă cunoscute cuvintele de dincolo de lumi ale fiului său. Deși a trăit departe de lumea dezlănțuită a vieții literare, într-o provincie discretă, el a dat relief unui destin, până la urmă tragic, intrând în galeria celor care cu timpul n-a mai avut răbdare, de la Iulia Hasdeu la Magda Isanos, de la Nicolae Labiș la Daniel Turcea”.

Mircea Daroși: „Rămas în manuscris, pentru poetul năsăudean Mihai Pleș trecut prea devremela cele veșnice, volumul intitulat Turnul Abel, este o completare a celui dintâi numit simbolic Psalmi curbi. Ambele volume au conotații biblice, dar sunt puternic ancorate în realitățile cotidiene. Poezia sa este filtrată printr-o experiență de viață ale cărei forme inedite surprinde în stilul său personal. Este un poet modern prin forța cuvântului, un excelent artizan al subtilității și ingeniozității. El se impune ca artist fin, îndrăzneț și original”.

Raveca Vlașin: „Fire interiorizată și sensibilă, poetul Mihai Pleș asimilează concretețea prozaică și vulnerabilă a lumii noastre materiale, filtrând și trasând entelehial haina poetică, în adânca oglindă a sinelui. Poetul știe să pună în lumină viața, interpretând-o și dezagregând-o în fărâmituri, coboară în banalitatea lucrurilor înconjurătoare pe care le contemplă sondând marea taină a vieții și a morții. Mânuiește metafora poetică cu iscusință și, cu intuiția și analiza geologului, restructurează imaginea întregului adâncindu-i misterul”.

Pr. Leon Pop: „Poetul îl evocă pe biblicul Abel: ne-ai învățat un lucru trist, nu mai ajunge să fii bun/ sunt prea mulți frații tăi flămânzi de ură. O constatare amară, dureroasă, bunătatea nu mai este suficientă pentru singurătatea vieții terestre, am ridicat răul din iad printre noi. Abel trăia jertfa, dăinuirea, cu bucurie, o sărbătoare, era bun și inocent. Poetul, dar și noi, nu mai putem fi ca el, chiar dacă vrem să fim buni, căci tragedia lui și experiențele noastre ne-au ucis inocența/.../Dar de ce să fie Abel un turn? Cred că turnul este chiar poemul alcătuit din mai multe poeme cărora nu le-a dat titlu. Ele sunt pietrele din care s-a zidit turnul. Pietrele de suflet spun cele mai frumoase povești despre oameni și pot fi iubite. Piatra încorporează timpul, dobândește statornicie, nemișcare”.

Fără comentarii! (Victime ale păsării cu clonț de rubin, „Răsunetul cultural”, Bistrița, an. X, nr. 7 (111), iulie 2022, p. 15)

 Ioan MITITEAN. Astra năsăudeană și Filiala Năsăud a Ligii Scriitorilor (lideri Floarea Pleș și Ioan Mititean) își unesc destul de des gândurile și ideile în favoarea obștei, a iubitorilor de carte, prin acțiuni culturale bine orânduite, ce captivează și încântă. (Pasărea cu clonț de rubin a readus o clipă printre noi pe scriitorii luați de timpuriu, „Răsunetul de Bistrița-Năsăud, joi, 11 august 2022, p 6, Cultură)

 Ioan CHIRILĂ. Excelența voastră, domnule primar, maestre, stimați colegi, doamnelor și domnilor,

E, într-adevăr, greu să vorbești despre această lipsă de normalitate din lume, însă structurile lirice au în ele harul, puterea efectivă de a te fura și de a te purta într-o zonă a logosului, care poate să-ți confere ceva, măcar ca revelație, din ceea ce ar trebui să fie normalitatea. Și spun lucrul acesta pentru că reacția firească a unui poet care vede că în război mor și poeții – o să găsiți în carte această remarcă – reacția firească nu poate să fie alta decât aceasta, a revărsării sau a încercării de a revărsa în lume un cuvânt care poate să recalibreze existența, înspre un firesc, un firesc, dacă vreți, al păcii, iar dacă zic de un firesc al păcii, mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat aici, în acest cântec minunat, interpretat de distinșii noștri artiști, adică Ave Maria. Pentru că un alt loc care va fi invocat în această carte este Mariupolul, care este, să știți, orașul Mariei și care a suferit niște dezastre incomensurabile. Să vedem cum se va ridica, din nou, o frumusețe mariană într-un tărâm ars de nepăsarea și de lipsa de compasiune a unor decidenți ai zilelor noastre. Însă, iată cum se ridică el în sufletele noastre. Orașul acesta s-a ridicat în sufletele noastre ca această rază de compasiune sau ca această formă de participație imnică, de data aceasta, de factură lirică, ca și cântec, pentru cei care s-au mutat înspre acele brațe părintești, care pe toți ne așteaptă cândva să mergem acolo sus.

De aceea zic că, în aceste momente, poetul a răspuns, poetul a reacționat printr-un firesc al structurii umane, prin întoarcerea în cuvântul care liniștește, care aduce pace, care aduce restaurare și ordine. Și atunci el a venit și a făcut o mărturisire în numele Ucrainei, a făcut o mărturisire, și anume o mărturisire de factură duhovnicească. Probabil de aceea m-a rugat pe mine să scriu câteva cuvinte în debutul acestei cărți. O mărturisire duhovnicească, și anume că și oamenii, și cetățenii acestei țări, cred în lacrimi, cred în puterea lacrimii. Ați văzut, titlul cărții este Ucraina crede în lacrimi, poeme însoțitoare. Domnul Cerna a mai scris pe ideea aceasta, a poemelor însoțitoare. Nu este prima lucrare. Ce poate, oare, să însemne această idee de poeme însoțitoare? Să știți că înseamnă un lucru extraordinar și, de data aceasta, numai de dragul dumneavoastră nu am scris în cuvântul ăsta... amintesc de un personaj pe care l-am cunoscut în decursul tinereții mele. Se numea Nicolae Steinhardt. Și el zice: „Să știi că întâlnirile și însoțirile sunt cele care modelează caracterele. Dacă cei cu care te întâlnești sunt cei care trăiesc într-adevăr în cel ce este libertatea, adică în Hristos Domnul. Pentru că El, zice, mi-a spus «Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi»”. Și atunci, iată ce profunzime are această idee de poeme însoțitoare. Aceste poeme doresc să ne însoțească pe această cale a înțelegerii faptului că acela care crede în lacrimă, în puterea curățitoare a lacrimii, știe, de fapt... că aicea m-a făcut să caut puțin. Am scris eu în Cuvântul înainte despre o carte dedicată lacrimilor.  Este un teolog apusean, Irénée Hausherr, care a scris despre darul lacrimilor. E o carte interesantă. E, de fapt, o cercetare despre acest dar al lacrimilor. Și atunci, m-a făcut să cercetez în această zonă, să văd și să găsesc și eu, să mă întâlnesc și eu cu niște metafore care, să știți, sunt de factură liturgică, niște metafore care spun ceva de genul acesta: că lacrimile care se desprind din ochii noștri, din făptura noastră frământată de acestă durere, de această crucificare, nu sunt altceva decât lacrimile cerului. Iar lacrimile cerului să știți că e roua care se pune dimineața, când Luceafărul răsare, pe fire, pe firele de iarbă, pentru ca să le facă să crească din nou sau să țintească din nou înaltul. Să crească din nou spre străfundurile de lumină ale cerului. Și atunci, iată ce înseamnă a crede în lacrimi: a crede în lacrimi înseamnă această însoțire minunată a gândului nostru, de la istoric la transcendent, cu această idee că se va revărsa cândva din roua cerului de sus și va izvorî din nou belșugul acesta al pământului, ca toate să se rezidească. Pentru că ceea ce face poetul și ceea ce încearcă poetul să aducă, de data aceasta, în imediata noastră apropiere este, dacă vreți, o construcție a nădejdii. Dorește să semene și să statornicească în lumea aceasta ideea sau învățătura propriu-zisă a nădejdii. Iar această idee o exprim printr-o parafrază la un stih dintr-un poem însoțitor de-al dânsului, care spune în felul următor: chiar dacă totul este distrus, chiar dacă totul este măcinat, chiar dacă peste tot sunt lucrurile moarte, dacă El, adică Hristos, izvor de apă vie, trece pe acolo și dacă Duhul lui Dumnezeu, cum zice proorocul Iezechiel, citiți în Capitolul 37, suflă peste trupurile acelea moarte, toate se ridică în Înviere. Și atunci va spune că, în această ipostază, Dumitru Cerna nu face altceva decât creează o lacrimă lirică  în cheia lui Simion Cirineul, a celui care s-a plecat sub Crucea lui Hristos, pentru frații noștri din Ucraina. Crează această lacrimă pentru ca să se curețe ochiul celui care este mai departe de zona conflagrației, pentru ca el să devină, așa cum vedeți aici în jurul nostru, și veți vedea și jos, ca el, omul zilelor noastre, să devină stâlp euharistic. Toți voluntarii ăștia, pe care-i vedeți expuși aici, nu sunt altceva decât stâlpii euharistici ai societății de astăzi, stâlpii care, de fapt, ar trebui să ne arate care este adevărata identitate a societății de astăzi. Pentru că pacea  nu se așează decât acolo unde se trăiește în concret starea de mulțumire, starea aceasta de mulțumire pe care noi învățăm să o aducem celui de lângă noi și, din aproape în aproape, celui care este pururea lângă noi, adică lui Dumnezeu, care este mântuitorul, creatorul și izbăvitorul nostru.

De aceea zic că această carte, aceste poeme însoțitoare, o să vedeți că vă poartă prin zona meditației lirice, a contemplației lirice, a suferinței, a durerii, dintru-un orizont al Crăciunului, dintru-un orizont al nașterii, într-un orizont al învierii și  într-un orizont al fericirii în cadrele vieții celei veșnice.

De aceea am spus că poetul, atunci când se confruntă cu o stare nefirească, caută firescul în logos, caută firescul în cel care este cuvântul veșnic și care niciodată, să știți, nu te minte. Ci, totdeauna, atunci când te vede însingurat, îndepărtat, îți spune un singur cuvânt: „Vino!”. Și dacă vii la El, poți să găsești și mângâiere și tămăduire și liniște.

Am observat această dimensiune și acest, dacă vreți, ecart tematic teologic al creației lirice a domnului Cerna și datorită faptului că, tot la Steinhardt, să știți, Maramureșul a fost definit ca Țara Crăciunului, să știți. El, când a venit prima dată și a vizitat Maramureșul, a zis: „Suntem în Țara Crăciunului!”. Adică în țara unde se naște mereu Hristos. Asta înseamnă Țara Crăciunului. Nu numai  ospăț și bucurie, mă înțelegeți? Și atunci, din această perspectivă, această carte consider că este o carte de poeme însoțitoare folositoare nouă tuturor, pentru că, iată, ne dă posibilitatea să devenim și noi părtași Crăciunului. Adică să devenim și noi părtași mediului în care, într-adevăr, se naște Hristos. Pentru că dacă El nu se naște cu firile noastre, cu mințile noastre, cu puterile noastre omenești, să știți, mai degrabă rătăcim decât adunăm. De aceea zic, aceste poeme însoțitoare, iată, ni se propun ca o lecție, ca un răspuns la nefirescul lumii prin firescul eternității.

Nu-mi rămâne decât să-l felicit și să-i felicit pe cei care se adună ca să arate o dragoste eternă în lumea aceasta atât de vulnerabilă spre cei care cred că nu mai există nicio dragoste.  Vă mulțumesc. (Cuvântul Pr. Prof. Univ. Dr.  Ioan Chirilă,  la lansarea volumului Ucraina crede în lacrimi, în cadrul Zilelor Clujului, sâmbătă, 8 octombrie 2022, Turnul Croitorilor)

 Marius ȚION. Cu un titlu mai mult decât sugestiv UCRAINA CREDE ÎN LACRIMI (Casa Cărții de Știință, 2022), Dumitru Cerna alege, prin cartea poemelor sale însoțitoare, calea cea mai sigură de a atinge corzi sensibile, rezonând într-un context contemporan cumplit, care ne avertizează că suntem la cea mai mică distanță posibilă de declanșarea unei catastrofe mondiale.

Poetul simte presiunea brutală a realității dramatice din imediata preajmă, fiind adeptul unui ton confesiv care trădează o sinceritate absolută, ca reflex al unui profund sentiment de fraternitate și de iubire netăgăduită, față de cei aflați în volbura unei istorii nemiloase.

Deși, aparent, am putea să considerăm că UCRAINA CREDE ÎN LACRIMI este un volum de poezie religioasă, în sensul propriu al cuvântului, de fapt avem de-a face cu o carte a teologisirilor lirice    în care, adesea, „se aude Iisus gângurind”, căci autorul, nu la întâmplare, l-a ales prefațator al volumului său, tocmai pe Ioan Chirilă, unul dintre cei mai de seamă teologi ai ortodoxiei românești contemporane.

Citind cu atenție poemele lui Dumitru Cerna, mi-am adus aminte de Chateubriand, care în lucrarea sa „Memorii de dincolo de mormânt” spunea că moartea nu este altceva decât o glorioasă schimbare la față. Pornind, oarecum, de la această fabuloasă glosă a lui Chateubriand, constatăm că autorul merge mai departe și sapă adânc prin cotloanele misterului existențial, ajungând la concluzia uluitoare că „Moartea este frumoasă doar în linare” căci altfel „zdreanța roșie din haina” ei e doar un „steag victorios al deșertăciunii”.

Creația lui Dumitru Cerna din această etapă este lacrimă și bucurie, revoltă și împăcare, deopotrivă, în care „războiul împotriva/ sanctității Vieții”, „rătăcește/ luându-se la harță cu Moartea”, conflictul din țara vecină devenind pentru autor o rană deschisă proiectată pe retina memoriei sale afective, căci „deasupra tancului, ca aburul însoțitor al nădejdii” plutește „plânsetul îmbătrânit al copilăriei” sfârtecate de neîndurare.

Tocmai de aceea, discursul poetic refuză orice artificiu, orice gest teatral, poezia devenind aici o depoziție în favoarea unei umanități suferinde, o oglindire a sinelui în care voluptatea rostirii adevărurilor devine pentru autor un miraculos fel de a fi.

Utilizând un limbaj poetic de o mare încărcăură emoțională, apelând uneori chiar la metafore fruste, autorul abordează un registru grav, dar în acelaș timp și melancolic, în care „peste Ucraina s-a abătut/ vraiștea Golgotei”, „conflagrațiile au vuiet de tsunami”, caii mor „cu boturile fulgerând”, orașul Mariupol devine o “pasăre oprită în zbor/ jumătate Maică/ jumătate văzduh”, iar “pe pământ se lasă eclipsele/ sărăcindu-l” !

Printr-un permanent ritual de afectivitate lirică, autorul reușește să mergă cu sufletul acolo unde nu poate să ajungă cu pașii, reușind să retrăiască în chip lăuntric drama unui popor peste care „ninge cu Moarte”, iar „ninsoarea nu mai vestește/ sărbătoarea Nașterii/ ci/ sfâșierea ieslei” și să vadă cum „din pământul sfârtecat/ prin metalul încă arzând/ al unui blindat/ a răsărit/ firul de busuioc”, adică fărâma de speranță care „poate revigora ținutul Morții” prin simpla, dar „sublima Lui (Iisus) arătare”.

Poeme ale presimțirii tainelor și ale veșniciei, în care „lespedea coborârii și/ murmurul rugăciunii/ te însoțesc spre camera de sus/ a Cinei celei de taină” acestea sunt împrăștiate în chip simbolic, de către autor, pe câmpul barbar de luptă, într-un răstimp al pătimirilor însângerate, în care „dincolo de plâns/ este susurul plânsetului”, spre însoțirea celor ce își apără patria, adesea, poate zi de zi, cu prețul vieții.

„UCRAINA CREDE ÎN LACRIMI” este, totodată și urcarea poetului spre împăcare, deoarece, în accepțiunea lui Dumitru Cerna, aceasta nu se poate realiza sub nicio formă lutnic, adică rămânînd cu sufletul, aici, în sfera materială a viețuirii pământești. Împăcarea are pentru autor o dimensiune transcedentală și presupune trei etape distincte – împăcarea cu sine, împăcarea cu ceilalți și împăcarea cu Dumnezeu.

Abia după ce toate aceste etape sunt parcurse, poetul este cu adevărat pregătit și capabil de a lua parte la marea împăcare a popoarelor și a lumii, care se realizează empatic, dar și ființial, doar și numai prin POEZIE!, căci „Calea spre Poem este jertfelnică” iar „trupul și sângele Poemului devin cuminecătură”. Iată deci, cum, pornind de la tragedia războiului din Ucarina, printr-un veritabil exercițiu de înțelegere superioară a lucrurilor, dar și prin rafinatul său talent literar, poetul ajunge să redefinească într-un chip transfigurator moartea și poezia:    moartea - bucurie a linării și poezia - împrtășanie a împăcării.

Așadar, la fel ca și rugăciunea, poezia reprezintă pentru Dumitru Cerna esența viețuirii sale întru spirit și de aceea, ea devine pentru autor spațiul sacrosanct al împăcării dar și văzduhul miraculos în care, toți poeții lumii se caută frenetic, strigându-se din stea în stea, până când se zăresc. (Dumitru CERNA: Trupul și sângele Poemului, revista „Ecouri”, Turda, anul V, nr. 8 (56), 26 octombrie 2022, p. 2)

 Ioan CHIRILĂ. „Înviat-a Hristos și nici un mort nu mai este în morminte!”   cânta sf. Ioan Gură de Aur, acum văd trupuri sfârtecate, turnuri babelice năruite, orgolii dezlănțuite și lăcrimez întrebându-te,  Cuvinte; unde este poetica învierii Tale? O șoaptă, un sursur din apele cele curgătoare ale vesniciei îmi șoptește: e încă în tine, e în el, e în ei, e în Lavra străveche, e în noi, în cei care deschidem ușa pelerinului hristic Ucrainean și, intrând El in ceas de Lumină lină, auzim cântând: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-i-le!  Și, ca și în ceasurile dintâi, Duhule , Vino și suflă, și din toți și din toate se va ridica neamul Tatălui Meu și poetul va cânta davidic: cât de bine și cât de frumos este să fie fratii împreună , ce Poezie!

Când  a început conflictul între Rusia mare și Rusia mică, mi-am amintit de niște lucrări pe care le citisem în cadrul unui seminar dedicat Istoriei istoriografiei, în care întâlnisem un specialist al domeniului Arnold Toynbee care abordase în cercetarea sa extrem de amplă și “ a problem in nationality” – The Ukraine . Volumele sale de istorie, abordarea sa enciclopedică și din perspectiva culturală, a comuniunii culturale, sunt foarte bine cunoscute, dar ceea ce poate șoca, și atunci și acum, este nivelul ridicat de ignoranță a occidentului față de Europa estică. Confruntarea care stă la baza analizei sale se realizează între “mica Rusie” și “marea Rusie”, perspectivele legislative limitative pentru mica Rusie vizează inclusiv limba ucraineană , așa că nu trebuie să ne mire dezvoltarea unor politici conservatoriste și de factură naționalistă. Ceea ce mi se pare extrem de interesant este această gestație prelungită a ideii de emancipare și apariții lentă a unui lider care să asume asemenea deziderate. Așadar, confruntarea e veche, trecem în perioada monarhiei ruse, ea apare în contextul nou al promovării proiectului “marii Rusii” și stârnește lacrimi și fraternitate aici, în est, de aceea lacrimile Ucrainei nasc lacrima fratelui și (poate!) că soluția nu este alta decât cea anastasică, a frățietății postanastasice, de aceea poemele adunate în acest volum se desfășoară între Naștere, Exod și Înviere – laudă celui ce le-a scris.

Coboară îngerii cântând divina Liturghie și oamenii de pe pămînt, o ce dezgheț, plângând învie, deschid ferestre, deszăvorasc porți , primesc străini și călători și se întreabă în adânc de nopți: nu ești Tu, oare în care te odihnești? Iar șoaptă, din Utrenii, când lumina ce luce tuturor, răspunde în șoaptă: nu sunt în ei, sunt în brațele ce-i îmbrățișează pe ei, sunt… aceasta e starea de fiire, de a fi, nu doar de a trăi, din ea se desprind lacrimi pentru Ucraina, deoarece Ucraina crede in lacrimi. Irénée Hausherr  a scris o lucrare minunata despre lacrimi, despre darul lor; lacrimile sunt fărâme din apele primordiale ce încă viețuiesc în noi și peste care se purta Duhul lui Dumnezeu, de aceea cel ce crede în lacrimi, crede cu adevărat că Duhul suflă și totul se face viu(Iez. 37), om, făptura, neam și glie, toate în-vie.

Minunata „expositio lirica” a maestrului Dumitru Cerna te poartă din strigăt de Vecernii, în euharistie a dimineții, prin stihuri ale frumuseții ce țintesc esențializarea durerii, a nădejdii și a credinței că, întru Liturghia dragostei, totul va învia, va birui moartea și va striga: a înviat, Poezia!, căci Liturghia e cea mai frumoasa poezie, iar poetul este bardul ce-L cânta pe Domnul din șoapta Duhului, ca dintr-un minunat flaut. Auziți: „așteptați-L pe Mângâietor”/căci el coboară și umbrește/ „femeia grea de iubire, iese din buncăr … să-L nască pe Dumnezeu”, începe ca ziua dintâi, apoi Crăciunul și drumul prin pustie, „galopul pustietatii” adună „toți copiii Ucrainei” pe peronul Horebului/Sinaiului ca să urce în cer, știți la noi trenul care intra în cireș, la ei este cel care intra în duhul aprins unde locuia Cel ce este, Cel care m-a trimis la voi să vă cânt lacrima ce curge în orașul Mariei in sursurile rugăciunii.

Poezia dlui Dumitru Cerna mă face să-mi amintesc că există două fețe ale unității: unitatea în suferință și unitatea în iubire, dar singurul care le-a adunat într-o unică Înviere a fost El, Cel care a plâns în Zori(lor) și care a lăcrimat atunci când se mijeau peste lume zorii învierii. Noi, umbra pământului, adunăm suferința în potirul iubirii și facem ca să se audă în Cluj Napoca vioara de pe peronul Kievului, facem ca granița să fie spirituală și nu materială pentru că în dragoste se deschide lumea- catedrală în care toți ne regăsim și Îl găsim. De aceea, deși forma lirică mă împinge în altă zonă decât poemul, pentru mine această carte este un poem al antifoanelor Liturghiei iubirii. Sau, uneori, mă găsesc în câmpul minunat al unui haiku în care totul devine esența de iubire, de exod, de jertfă, de risipire și de adunare întreolaltă în nădejdea învierii. Acestea toate le simt deoarece lirica domniei sale uneori e suavă, alteori e revoltă, uneori e șoaptă, alteori e strigăt, e Doamne strigat-am (Ps.140), e Vecernii, parcă suntem la Vecernia zilei neînserate la care metaforele sunt ultimele umbre ce se ascund în fața răsăritului eternei străluciri a Lui și în care, precum odinioară la Iov, toate se ridică din nou în slava (Iov, 38-40). Plumbii devin boabe de strugure, tunul e un teasc ce aduce sângele vieții veșnice, sulițele/rachetele/cocorii devin spice, boabe de grâu măcinate de moara războiului care uruie îngrozitor, lipsindu-i mirul lacrimei. Ori, domnul Cerna ne îmbie la această mirungere, la această invocare a Mângâietorului.

Poemul Liturghiei iubirii se desfășoară între Naștere, Pustiu, Înviere, dar acest triptic tematic face parte dintr-un amplu univers al creației, să ne amintim de „Magdala”, „Fiul. Poeme lutnice”, „Peștera din pom. Poeme caju”, „Însoțirea. Micropoeme adâncate”, „Din însemnările lui Simion Cireneul. Surâsul Golgotei”, ca să amintesc doar câteva exemple din prodigioasa creație a autorului, dar de data aceasta pentru a încerca să înțelegem taina însoțirii, taina din care totul crește sfios spre cuvânt, spre poezie, către poezia mărturisire sau martyria, și către poezia proclamatio fidei. Acest volum este de fapt o declarație a iubirii pentru celălalt și de aceea e închinată odraslei iubirii, mlădiței din tulpina sa, căci acolo “ copii uciși în somn/de către Somnambulul veacului” duc cu ei sus, dincolo de granița existării istorice, “sursurul rugăciunii”, căci ei sunt din iubire zămisliți, din „jumătate Maică/ jumătate văzduh“, precum Mariopolul este „sfârtecat în Duh” și, totuși, din fărâme de cer „a înflorit lacrima”, căci, de pe Golgota înălțată pe malurile râului sfânt al Nistrului, din Kiev, „lemnul Crucii își eliberează/ seva plânsului său” și totul apare „o clipă cât o veșnicie”, căci „zeul războiului” face să curgă „sânge în Ucraina/…/mor caii Ucrainei/…/ (se desfăâșoară în veac)/ umbra memoriei deszeite/ luându-se la harță cu Moartea/ (adusă de) racheta-cocor”. Vremile se  desțelenesc atunci când “memoria cântecului” aduce cu sine hlamida albă a cerului, “peste Ucraina ninge/ ninsoarea Nașterii/ ci/ sfâșierea ieslei”, ei fug, despărțirile se sfărâmă, căci din văzduh peste lume se desfășoară „evlavia/ singurul acoperământ al/ îndurării”, mirifica taină a însoțirii în deșertul veacului, în întunericul acestui veac, ce prinde a se lumina din strălucirea razelor ce se nasc „din pântecele miruirii”, atunci când „o copilă cântă la vioară/ plânsul său subtil străbate vama”, iar din cenușă se ridică „spiritul îndurat/ al / Învierii”.

„Războiul împotriva sanctității vieții” ne-a adus o frumusețe veșnică înainte, aceea ce mă face să mărturisesc, atunci când văd că „orașul îngerilor/este/ executat de înșelătoarea pace”, că  Tu, Părinte ești frumos, adică: „ce frumos ești părinte a toate/ în dimineața Învierii”.

Steinhardt spunea despre Maramureș că este țara bucuriei Nașterii, pentru că aici „e răsuflet din lemnul Crucii”, pentru că ei/noi știm că „dincolo de plâns/ este surâsul plânsetului, muzica ce străbate/ anevoie/ lacrima dezlănțuită”, ce face ca Maramureșul să stea „de veghe la hotară”, adus aici de începutul mai devreme al „blândeței închinoviate a Postului/Învierii”, deși „vecerniile se prelungesc/ aliturgic”. Mensa Christi, Magdala, răsunet, ecou, „sublimă căutare a Lui”, căci doar El „poate revigora ținutul Morții”, spinul, memento al suferinței, se întruchipează/ ca să ne aducă în noi, ca la Iezechiel, singur Mângâietorul/…/ iar/ gândul anastasic devine/ rugă”, „trupul poemului/ devine Cuminecătură/ noaptea Învierii/ grăuntele de mir”, căci a răsărit din nou în lume și în Poemul-Marie o nouă primăvară: s-a născut Poezia.

Minunata plângere a Liturghiei iubirii ot Cerna Dumitru mă duce în istorii străvechi și mă face să adăst la Plângerile lui Ieremia, la cele ale mănăstirii Silivașului, dar orizontul anastasic mă face să vă îndemn să citiți poemul Liturgiei iubirii ori taina însoțirii minunate în poezia maestrului Cerna.  Prinos de iubire Ucrainei, dragostea celor care au îndepărtat granițele inimii și și-au amintit că din Lavra Pecervska peste noi s-a revărsat harul Învierii și stihul psalmic al lui Dosoftei, iar acum, ecoul liric cernaian ca unire în Duh, în lacrimă și-n Înviere.

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”! Căci estei revărsare de suflet și mărturisire a eternității iubirii. (Cerna Dumitru, Lacrimi pentru Ucraina. Mir(ul) Lacrimii, fereastra iubirii jertfelnice, Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, teolog și scriitor, prefață la volumul Ucraina crede în lacrimi. Poeme însoțitoare)

Dicționarul-antologie al poeților români pentru care „clipa cea repede” a fost mult prea nefastă

Ioan CHIRILĂ. Excelența voastră, domnule primar, maestre, stimați colegi, doamnelor și domnilor,

E, într-adevăr, greu să vorbești despre această lipsă de normalitate din lume, însă structurile lirice au în ele harul, puterea efectivă de a te fura și de a te purta într-o zonă a logosului, care poate să-ți confere ceva, măcar ca revelație, din ceea ce ar trebui să fie normalitatea. Și spun lucrul acesta pentru că reacția firească a unui poet care vede că în război mor și poeții – o să găsiți în carte această remarcă – reacția firească nu poate să fie alta decât aceasta, a revărsării sau a încercării de a revărsa în lume un cuvânt care poate să recalibreze existența, înspre un firesc, un firesc, dacă vreți, al păcii, iar dacă zic de un firesc al păcii, mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat aici, în acest cântec minunat, interpretat de distinșii noștri artiști, adică Ave Maria. Pentru că un alt loc care va fi invocat în această carte este Mariupolul, care este, să știți, orașul Mariei și care a suferit niște dezastre incomensurabile. Să vedem cum se va ridica, din nou, o frumusețe mariană într-un tărâm ars de nepăsarea și de lipsa de compasiune a unor decidenți ai zilelor noastre. Însă, iată cum se ridică el în sufletele noastre. Orașul acesta s-a ridicat în sufletele noastre ca această rază de compasiune sau ca această formă de participație imnică, de data aceasta, de factură lirică, ca și cântec, pentru cei care s-au mutat înspre acele brațe părintești, care pe toți ne așteaptă cândva să mergem acolo sus.

De aceea zic că, în aceste momente, poetul a răspuns, poetul a reacționat printr-un firesc al structurii umane, prin întoarcerea în cuvântul care liniștește, care aduce pace, care aduce restaurare și ordine. Și atunci el a venit și a făcut o mărturisire în numele Ucrainei, a făcut o mărturisire, și anume o mărturisire de factură duhovnicească. Probabil de aceea m-a rugat pe mine să scriu câteva cuvinte în debutul acestei cărți. O mărturisire duhovnicească, și anume că și oamenii, și cetățenii acestei țări, cred în lacrimi, cred în puterea lacrimii. Ați văzut, titlul cărții este Ucraina crede în lacrimi, poeme însoțitoare. Domnul Cerna a mai scris pe ideea aceasta, a poemelor însoțitoare. Nu este prima lucrare. Ce poate, oare, să însemne această idee de poeme însoțitoare? Să știți că înseamnă un lucru extraordinar și, de data aceasta, numai de dragul dumneavoastră nu am scris în cuvântul ăsta... amintesc de un personaj pe care l-am cunoscut în decursul tinereții mele. Se numea Nicolae Steinhardt. Și el zice: „Să știi că întâlnirile și însoțirile sunt cele care modelează caracterele. Dacă cei cu care te întâlnești sunt cei care trăiesc într-adevăr în cel ce este libertatea, adică în Hristos Domnul. Pentru că El, zice, mi-a spus «Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi»”. Și atunci, iată ce profunzime are această idee de poeme însoțitoare. Aceste poeme doresc să ne însoțească pe această cale a înțelegerii faptului că acela care crede în lacrimă, în puterea curățitoare a lacrimii, știe, de fapt... că aicea m-a făcut să caut puțin. Am scris eu în Cuvântul înainte despre o carte dedicată lacrimilor.  Este un teolog apusean, Irénée Hausherr, care a scris despre darul lacrimilor. E o carte interesantă. E, de fapt, o cercetare despre acest dar al lacrimilor. Și atunci, m-a făcut să cercetez în această zonă, să văd și să găsesc și eu, să mă întâlnesc și eu cu niște metafore care, să știți, sunt de factură liturgică, niște metafore care spun ceva de genul acesta: că lacrimile care se desprind din ochii noștri, din făptura noastră frământată de acestă durere, de această crucificare, nu sunt altceva decât lacrimile cerului. Iar lacrimile cerului să știți că e roua care se pune dimineața, când Luceafărul răsare, pe fire, pe firele de iarbă, pentru ca să le facă să crească din nou sau să țintească din nou înaltul. Să crească din nou spre străfundurile de lumină ale cerului. Și atunci, iată ce înseamnă a crede în lacrimi: a crede în lacrimi înseamnă această însoțire minunată a gândului nostru, de la istoric la transcendent, cu această idee că se va revărsa cândva din roua cerului de sus și va izvorî din nou belșugul acesta al pământului, ca toate să se rezidească. Pentru că ceea ce face poetul și ceea ce încearcă poetul să aducă, de data aceasta, în imediata noastră apropiere este, dacă vreți, o construcție a nădejdii. Dorește să semene și să statornicească în lumea aceasta ideea sau învățătura propriu-zisă a nădejdii. Iar această idee o exprim printr-o parafrază la un stih dintr-un poem însoțitor de-al dânsului, care spune în felul următor: chiar dacă totul este distrus, chiar dacă totul este măcinat, chiar dacă peste tot sunt lucrurile moarte, dacă El, adică Hristos, izvor de apă vie, trece pe acolo și dacă Duhul lui Dumnezeu, cum zice proorocul Iezechiel, citiți în Capitolul 37, suflă peste trupurile acelea moarte, toate se ridică în Înviere. Și atunci va spune că, în această ipostază, Dumitru Cerna nu face altceva decât creează o lacrimă lirică  în cheia lui Simion Cirineul, a celui care s-a plecat sub Crucea lui Hristos, pentru frații noștri din Ucraina. Crează această lacrimă pentru ca să se curețe ochiul celui care este mai departe de zona conflagrației, pentru ca el să devină, așa cum vedeți aici în jurul nostru, și veți vedea și jos, ca el, omul zilelor noastre, să devină stâlp euharistic. Toți voluntarii ăștia, pe care-i vedeți expuși aici, nu sunt altceva decât stâlpii euharistici ai societății de astăzi, stâlpii care, de fapt, ar trebui să ne arate care este adevărata identitate a societății de astăzi. Pentru că pacea  nu se așează decât acolo unde se trăiește în concret starea de mulțumire, starea aceasta de mulțumire pe care noi învățăm să o aducem celui de lângă noi și, din aproape în aproape, celui care este pururea lângă noi, adică lui Dumnezeu, care este mântuitorul, creatorul și izbăvitorul nostru.

De aceea zic că această carte, aceste poeme însoțitoare, o să vedeți că vă poartă prin zona meditației lirice, a contemplației lirice, a suferinței, a durerii, dintru-un orizont al Crăciunului, dintru-un orizont al nașterii, într-un orizont al învierii și  într-un orizont al fericirii în cadrele vieții celei veșnice.

De aceea am spus că poetul, atunci când se confruntă cu o stare nefirească, caută firescul în logos, caută firescul în cel care este cuvântul veșnic și care niciodată, să știți, nu te minte. Ci, totdeauna, atunci când te vede însingurat, îndepărtat, îți spune un singur cuvânt: „Vino!”. Și dacă vii la El, poți să găsești și mângâiere și tămăduire și liniște.

Am observat această dimensiune și acest, dacă vreți, ecart tematic teologic al creației lirice a domnului Cerna și datorită faptului că, tot la Steinhardt, să știți, Maramureșul a fost definit ca Țara Crăciunului, să știți. El, când a venit prima dată și a vizitat Maramureșul, a zis: „Suntem în Țara Crăciunului!”. Adică în țara unde se naște mereu Hristos. Asta înseamnă Țara Crăciunului. Nu numai  ospăț și bucurie, mă înțelegeți? Și atunci, din această perspectivă, această carte consider că este o carte de poeme însoțitoare folositoare nouă tuturor, pentru că, iată, ne dă posibilitatea să devenim și noi părtași Crăciunului. Adică să devenim și noi părtași mediului în care, într-adevăr, se naște Hristos. Pentru că dacă El nu se naște cu firile noastre, cu mințile noastre, cu puterile noastre omenești, să știți, mai degrabă rătăcim decât adunăm. De aceea zic, aceste poeme însoțitoare, iată, ni se propun ca o lecție, ca un răspuns la nefirescul lumii prin firescul eternității.

Nu-mi rămâne decât să-l felicit și să-i felicit pe cei care se adună ca să arate o dragoste eternă în lumea aceasta atât de vulnerabilă spre cei care cred că nu mai există nicio dragoste. Vă mulțumesc. (Prezentarea de sâmbătă, 8 octombrie 2022, la lansarea volumului Ucraina crede în lacrimi. Poeme însoțitoare, în cadrul manifestărilor dedicate Zilelor Clujului, Ziua dedicată Ucrainei)

 Ioan L. ȘIMON. Doi cărturari contemporani, Dumitru Cerna și Aurel Podaru, sunt autorii unei lucrări de referință, „una dintre cele mai tulburătoare cărți de acest gen apărute până în prezent”’, după aprecierea scriitorului Icu Crăciun, în cronica sa din revista „Alternanțe”, care apare în Germania, cronică intitulată „Poeți cu destine frânte prea devreme”. Trebuie să mărturisim că Dicționarul-antologie „Pasărea cu clonț de rubin. Poezia clipei” (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022) are o semnificație aparte pentru cititorii iubitori de poezie autentică, atât prin bogăția informațiilor despre cei 63 de tineri poeți români care au părăsit grădina vieții cu atâtea frumuseți dumnezeiești, dar și de capcane primejdioase ale hazardului sau ale unei societăți potrivnice afirmării omului creator, precum și prin selecția celor mai valoroase texte lirice, reprezentative pentru autorii vizați, unele dintre acestea atingând standardele capodoperei, asemenea și prin comentariile și aprecierile valorice privind originalitatea și substratul lor stilistic, filosofic și epistemologic. Desigur, realitatea acestei capodopere de critică și istorie literară, a presupus o muncă sisifică de informare și cercetare biobibliografică, de lecturi asidui, pentru a pătrunde în intimitatea și substratul fiecărui text liric, dar și în selectarea referințelor critice pentru fiecare autor. Titlul cărții, sugestiv ales, reprezintă o sintagmă devenită celebră, dictată pe patul de spital bunului său prietenj Aurel Covaci: Pasărea cu clonț de rubin, simbolul morții, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, înainte de sfârșitul său tragic, la numai 21 de ani! Vom regăsi astfel în paginile acestui tom masiv, imaginea existențială a unui destin nedrept și nefericit al fiecărui poet, dar și selectarea unor trăsături ale creației acestor poeți, „pe care destinul i-a nedreptățit, poeți cu o matrice stilistică unică”, după cum afirmă aceloași Icu Crăciun în revista menționată mai sus. În necurmata luptă cu sine și cu societatea, acești poeți au reflectat și transfigurat în creații originale, reflecții grave asupra condiției umane, relevând drama omului de geniu, a artistului într-o societate opacă și lipsită de sensibilitate față de valorile spirituale și artistice. Volumul debutează cu poetul titular al literaturii române, creatorul de geniu care a atins înălțimile piscurilor abrupte ale gândirii și simțirii umane, șlefuind limba română și făcând-o capabilă să exprime dintr-o perspectivă artistică și filosofică idei și sentimente de o profunzime nemaiîntâlnită până atunci, constituind un izvor de inspirație, pentru o pleiadă de poeți români ce i-au urmat. Esența importanței fundamentale a lui Eminescu este subliniată cu admirație nedisimulată și obiectivă, de scriitorul Dumitru Cerna în textul „Un cuvâînt”, ce constituie un preambul pentru a intra în consistența acestui univers al poeziei eminesciene: ‚Mihai Eminescu este illo tempore din care izvorește poezia română modernă. Toți poeții români de la Eminescu încoace aparțin – ca-ntr-un miraculos/majestuos arbore genealogic – stirpei sale. Așa încât, oricare dintre aceștia ar fi întrebat din care sâmbure de lumină a răsărit, fiecare ar putea răspunde fără să greșească: Din Cuvântul lui Mihai Eminescu. Eminescu este axix mundi, legătura noastră cu Dumnezeu. Este cel care întremează, vindecă și împlinește, prin iluminare, prin însoțire, cuvântul nostru poetic”. Și cum valorile nu au vârstă, autorii acestei ediții subliniază cu motivație că prezentul dicționar-antologir este „o paletă cutremurătoare de manifestări ale Morții, sub cele mai tragice înfățișări ale ei”, pe care Pasărea cu clonț de rubin i-a smuls din apogeul forței creatoare, pe unii chiar din adolescență, chiar violent. Acești poeți, în număr de 63, plecați prea devreme, au lăsat o operă retezată și suspendată în eternitate, încât ne-am putea imagina cum ar fi arătat literatura română privind bogăția și diversitatea ei în profunzime și inovație stilistică, dacă ei și-ar fi putut continua firul vieții lor creatoare. Suntem convinși cu tărie de importanța actului cultural al acestor doi autori, în demersul lor față de moștenirea literară lăsată de cei 63 de poeți, pentru a-i promova în conștiința receptării cititorilor epocii noastre postmoderne, a cărei percepție presupune a fi sensibilizată și reevaluată, pentru o nouă sondare în adâncimea esenșelor tainice ale acestor valoroase texte lirice ce ne-au fost lăsate moștenire spre iluminarea minții și sufletului nostru agresat de schimbările violente care se produc în lume. (Dicționarul-antologie al poeților români pentru care „clipa cea repede” a fost mult prea nefastă, „Răsunetul cultural”, an XI nr. 1 (117), ianuarie 2023, Bistrița-Năsăud, p. 15, Breviar)

 Monica GROSU. Dumitru Cerna este un scriitor valoros al Clujul literar, așa cum este un poet al Dobrogei natale, de care, despărțit printr-un îndelung exil, nu s-a distanțat spiritual niciodată. Și-a asimilat plânsul Transilvaniei, fără a-și neglija duhul pământului dogoritor de miresme și doruri, fără a renunța la chemarea rădăcinilor de amare rătăciri și căutări. Atât în poezie, cât și în studiile sau cercetările sale, Dumitru Cerna a amortizat, prin Cuvânt, tensiunea nestăvilită a dorului, a iubirii îmblânzite prin înțelegerea creștină. A primit, în schimb, mult har poetic, multă putere de cernere a versului până la aurul strălucitor al esențelor tari. Din această categorie specială face parte și recentul volum de versuri Poemele adăpostirii (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023),  în care se continuă poezia-rugăciune, poezia-mângâiere, poezia-cântec, iar în acest joc, aproape ritualic, al așezării cuvântului în vers, se resimte izbânda, ca și povara călătorului, arșița lui din anotimpuri neprielnice.

Volumul de față se ivește în siajul unei opere complexe, de certe acumulări și restituiri literare, volume frumoase de poezie, dar și solide cărți de critică și istorie literară, de eseu sau publicistică, fiindcă, în contemplarea și cunoașterea lumii, Dumitru Cerna a manifestat o nestăvilită pasiune și un acut simț al datoriei (față de colegii de breaslă, poeți și artiști clujeni, dar nu numai, față de Panait Cerna, „poetul care a recunoscut în Iisus pe Cel ce vine” și poetul căruia i-a închinat ani buni de cercetare doctorală, ca și binevenite ediții critice ori studii restitutive). Prin multitudinea titlurilor, devine imposibilă enumerarea lor aici, totuși ar fi de menționat că fiecare an ce trece aduce noi și noi roade literare, sosite din Clujul adoptiv și multicultural. Și anul acesta s-au ivit deja trei cărți, ilustrative pentru cele trei palete de preocupări ale autorului: Panait Cerna, Tăcere și lumină (ediție critică îngrijită), A treia cartea lui Marcel (carte gândită și alcătuită de Dumitru Cerna, cuprinzând poeme pe care cei doi poeți și le-au scris, un fel de corespondență lirică, inedită și grăitoare pentru prietenia lor literară), alături de volumul în discuție.

Poemele adăpostirii proiectează trăirea într-un spațiu de notații   autobiografice, iradiante prin delicatețea afectivă și revelația mirungerii divine. În plus, poezia lui Dumitru Cerna se deschide tot mai  mult spre filonul popular-folcloric, asimilându-i cantabilitatea, plânsul, dorul. Pe lângă versurile de acest tip, se continuă poemul de fulgurante definiții, crescut   din   sugestiile   metaforei   și   din   concretețea   comparației:   „Iisus/   trupul tainic al/ catedralei/ așa cum   trupul   tainic/ al lui Iisus e/ Poemul”; „înger   plângând/   Poemulse/pregătește de/ toamnă”; „litania/ liturghia Poemului/ rugăciunea/ intrării cuvântului/ în/iarnă”; „rugăciunea/ foșnet  bizantin/  al/ tristeții   luminii”;   „trec   printre   cuvinte/ ca  prin/ sălbăticia   unei/   metropole”;   „din   spaime/ de   dincolo   de   altar/ majestuoasă se arată/presimțirea”; „defăimarea/ uite-o și pe asta/ o caută  Moartea/ acasă/ și ea umblă la/ Untold”; „e toamnă/ la Cluj/ și eu nu știu mai nimic/ despre Moarte”; „Poezia/ cupolă bizantină/ a tandreții/ muzica revenirii/ te readuce/ în/ coapsa mea” etc.

După cum se poate lesne vedea, multe poeme circumscriu tema creației, a preocupării neîntrerupte pentru Cuvântul bine rostuit, plin, infuzat de referențialitate. În subtext se poate citi   melancolia, ca și   reculegerea   în fața   misterului   divin   sau   chiar în   fața   miracolului existenței. Realul capătă pregnanță imagistică mai ales când vine vorba de copilărie, de un imaginar al imboldurilor afective și purificatoare, al aromelor orientale mult visate. Ariditatea deșertului e resimțită cel mai bine de călătoria poetului printre cuvinte: „poeții sunt asemeni paznicilor   de   dromaderi/   mereu   prin   deșertul   încins/   nesfârșit   și   rozaliu   al   omenirii/întotdeauna cu ochii în soare spre a nu rătăci/ de aceea cu timpul orbesc/ ochii lor se mută în străfundul cuvintelor/ vederea lor se furișează din ce în ce mai discret/ pe colina de sus a pământului/ iar   suferința/   precum   a dromaderilor   răniți/   este   curmată   de   fierul   încins  al speranței/ singura fluidă și întremătoare rămâne călătoria/ uneori ea stârnește incandescent aventura/   așa   cum   praful   deșertului   de   către/   caravana   în   derivă/   deasupra   și   înlăuntrul nomazilor temerari...”.

Tensiunea elegiacă se prelungește în poeme muzicale cu alura unor doine de jale sau chiar bocete, travestind existența în destin, în supliciu purificator. În nuda lor simplitate, cuvintele favorizează întâlnirea omului cu substratul autohton de credințe și semnificații, cu un  mod  de   viețuire   și   percepție   senzorială  a   experiențelor  cotidiene,   unul   tipic   popular. Dumitru Cerna conjugă temele creației cu o poetică a interiorității spirituale, a sentimentului religios de reverberație creștină: „eu am scris poeme noaptea/ lângă mine stândă Moartea//Atingându-mă încet/ cu surâsul desuet// muzica oh cât de bine/ se sălășluia în mine// umbră tinerețea   mea/   Moartea   singură   dansa//   dimpreună   cu   Iubirea/   urcă-ncet   Ademenirea”(Ademenirea) sau „...să ard singur în cuvânt ca jăratecul în vânt/ și de-un giulgiu sclipitor săm-ajut plutind ușor// lutnic eu plutind ușure ca un țipăt de pădure/ să m-acopăr în pământ și-n cuvânt să  mă-nveșmânt”   (Veșmântul). De   aceeași   sorginte   este  Plânsul   hieratic:   „du-mă Doamne unde-i luna să dau cu steaua mea mâna/ și găsind poemul sfânt să mă desprind de pământ// du-mă Doamne unde ești să pătrund prin porți domnești/ să ating și eu cuvântul rar cum tu atingi pământul// du-mă Doamne tot prin cer undeva să nu mai pier/ să-mi privesc în ochi lumina cum și tu-mi scrutezi tulpina// și-mi îndemni mâna-mprejure să presimte și să-ndure/ du-mă Doamne unde nu-i poezia nimănui// și trupul poemului hrană sfântă ceriului/ iar trupul meu păsătorul să-ți poarte pe brațe dorul// așa cum și luna norul așa cum maica odorul/ ori cum poemul cuvântul și poetul nepământul// iară eu tot adăpându-mi din nor sângeratic gându-mi/ am sorbit mai singuratic plânsul Morții hieratic”.

Poemele adăpostirii răsfrâng, în oglinda unei percepții, însemnele iubirii, ale timpului, ale actului creativ, devenit un translucid exercițiu al dăruirii. (Poetul aplecat peste singurătatea lumii, Cluj-Napoca, revista „NEUMA”, august 2023, anul VII, nr. 7-8 (69-70). p. 68, Cartea de poezie; Turda, revista „Ecouri”, anul VI, nr. 5 (65), 30 august 2023, p. 5, Cronica literară)   

 Marius ȚION. Un text absolut superb, al unuia dintre cei mai prestigioși critici literari ai Transilvaniei, despre simțirile cele dinspre eternitatea adăpostirii în lumina cea necreată a lui Dumitru Cerna. Felicitări Monicăi Grosu și domniei voastre, deopotrivă! (Scrisoare electronică, 4 august 2023)

 Iulia Ghidiu. Se duce vara... „Se duce și parfumul amărui al acestei veri derutante”, ca să citez din poemul ce deschide volumul maestrului Dumitru Cerna, „Poemele adăpostirii” (ed. Casa Cărții de Știință, 2023, „dedicat lui Mihnea, miezul luminii mele, spre a nu rătăci”), „Pastelul dintâi”.

O lirică aparte, încărcată de sensibilitate și profundă luciditate, care se vrea a fi un receptacul pentru lume așa cum este ea, cu bunele și mai puțin bunele ei, cu treceri și zăboviri în timp, o lirică ce nu-și reprimă însă melancolia, speranța într-o dimensiune superioară în care suntem chemați să intrăm cu toții.

La o privire mai adâncă în răsuflul poetic descoperim că uimirea lui Dumitru Cerna, transpusă în cuvinte, își caută multiple resurse de alimentare, se odihnește pe mai multe pietre de hotar, toate la fel de bine statornicite și care, strânse laolaltă, țes o cărare, o călătorie inefabilă spre Absolutulla care tindem. Călătorul plin de râvnă se oprește adesea și se închină divinului din poezie, care devine o rugă interioară, un adăpost tainic, salvator, în brațele Luminii, un pântec din care izvorăște, necontenit, viață. Afirmația poate fi dusă mai departe evidențiind constanța preocupării autorului pentru condiția poetului și a poeziei. Fiorul liric este un fior spiritual, iar Natura consimte și ea laaceastă convingere: „Iisus/ trupul tainic al/ catedralei/ așa cum trupul tainic al lui Iisus e/ Poemul”, „ce liniște adâncă/ a trecut un înger/ prin duhul poemului/ parfumul trecerii lui/ asemenea cu cel/ din luncă”, „contemplând crucea-n poem și cuvântul prozodem/ iar vântul în adiere se pătrunde de-nviere”, „înger plângând/ Poemul se/ pregătește de/toamnă”.O altă piatră de hotar – deși, citind și recitind, mi se confirmă unitatea elementelor din care aceste pietre sunt făurite în sufletul poetului; ele sunt adăposturi la fel de sigure -, imaginea, pe de-o parte, a ruralului etern, pitoresc, pe care maestrul Cerna îl cântă în distihuri sau în refren de colind, pe de alta, a Orientului infuzat de arome celeste, însoțesc și condimentează exercițiul de contemplare al poetului. Uneori e de ajuns doar o secvență pentru a rezuma o întreagă lume: „a înflorit arnica/ pe pajiște/ îmblânzitorii ei/ străbat aroma/ dansând”. „Învață de la toate!” parcă ne-ar spune poetul, la fel ca Joseph Rudyard Kipling: „bobul de grâu m-a învățat/ izbăvirea”.De la imagine pornind, sinesteziile, observăm, se revarsă pregnant peste slove. O muzicalitate amplă și un cumul de miresme răzbat și ne îmbogățesc starea de veghe asupra poeziei. Muzica, da. Dumitru Cerna, cu aceeași delicatețe și, totuși, nerăbdare cu care se apropie de cele sfinte, izbutește să înregistreze și să redea sonorități calde, misterioase, mistice. Până și moartea dansează după cum îi cântă poetul căci ea, Poezia, unește Viața și Moartea, tăria cerului și umbrapământului. Poezia este esență vie, tare, mișcătoare, mai agilă decât omul, a cărui acțiune se restrânge la sfioase încercări de eliberare („ridic poduri fragile din bambus/ pentru singurătatea mea/ la capăt pustiul/ ținutul celor ce s-au eliberat”), la pregătirea pentru primirea miracolului. Fiindcă, nu-i așa, într-o accepțiune ideală, cele de jos sunt o oglindire a celor de sus, iar trunchiul(stejarului) încă (ne) mai ține, jucând rolul acelui axis mundi.Călcând pe pietre străvezii ajungem la inima mamei, în privirea căreia se adăpostește un întreg univers, mirabilul univers al copilăriei noastre, unde și Dumnezeu era mai prezent în noi ca niciodată („mie-mi plăceau coarnele roșii și perele moi pădurețe/ pe patul de pământ Dumnezeu picotea de bătrânețe/ era retras și sfios iar noi jucându-ne îl hârjoneam/ el ne arăta cuvinte aurite iar noi desculți îl priveam”).Cu frățietate, poetul intră în convorbire cu prieteni apropiați (Marcel Mureșeanu) și cu cititorul însens larg, de multe ori confesiunea luând forma crezului artistic, a revelării misiunii poetice: „poetul este ucenicul/ Domnului Ioan apostolul Iubirii (…) pulberea albă/ mă învăluie și pe mine/ de aceea mă vedeți atât de rar”, „poeții sunt asemeni paznicilor de dromaderi/ mereu prin deșertul încins/ nesfârșit și rozaliu al omenirii”).Tradiția și noul se caută reciproc, de o mare expresivitate fiind motivele de factură expresionistă – zborul, dansul, „ieșirea din matcă”. Construcția volumului urmează, fascinând, o traiectorie aproape labirintică, traversând o panoplie generoasă de specii ale liricului (pastel, artă poetică, elegie, meditație, colind).„E toamnă/la Cluj (n.n. e septembrie!)/ și eu nu știu mai nimic/ despre Moarte”, căci duhul poeziei m-a învățat despre viață, despre viața din Cuvânt („Poemul Gură de Aur”), care transcende hotarele firii omenești, ale lumii văzute. (La adăpost de toamnă, în poezia-rugăciune, Cluj-Napoca, „Făclia”, marți, 5 septembrie 2023, anul XXXIII, nr. 9940, p. 5, Artă-cultură)

 Ionuț ȚENE. Cititorul este obișnuit cu epistolarul dintre poeți (scriitori), în general cu scrisorile de iubire ale creatorului literar către muza sau iubita sa. Sunt arhicunoscute scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, dar, mai nou, și cu epistolele înflăcărate de dragoste ale lui Lucian Blaga, la maturitatea deplină, către amanta sa, o doctoriță stomatolog din Cluj, Elena Daniello, scoase la lumină de prof. dr. Ilie Rad. Dar, iată că de câțiva ani poetul clujean Dumitru Cerna ne-a obișnuit cu o sumă de volume, de epistole lirice, rodul corespondenței bogate cu poetul Marcel Mureșeanu. Interesant că acest epistolar nu este epic, ci liric. „Vinovatul” epistolarului inedit fiind poetul Dumitru Cerna, care a reușit cu acribie de cercetător științific, parcă moștenită de la istoricul Mircea Popa, să cuprindă în coperțile unei cărți duelul liric cu Marcel Mureșeanu, poate cel mai important poet român în viață. La cei 85 de ani, poetul Marcel Mureșeanu surprinde cu vigoarea sa lirică, dar și cu prospețimea unor versuri atinse de înțelepciune, fără să-și piardă prospețimea începutului tinereții, din anii debutului, de acum 60 de ani. Marcel Mureșeanu este un maestru al reînnoirii limbajului și mesajului liric, care poate face invidios orice poet român la maturitate. Deși de câțiva ani octogenar, Marcel Mureșeanu incită prin reinventarea poeziei sale într-un stil edulcorat de o genialitate înțelepțită. „A patra carte a lui Marcel. Despre puținul care a mai rămas. Poeme dedicate. O carte gândită și alcătuită de Dumitru Cerna” a văzut lumina tiparului la Editura Casa Cărții de Știință, din Cluj-Napoca și reprezintă o formă nouă de prezentarea a epistolarului în literatura română. Volumul este un agregat liric conturat și fermecător ca o metaforă provocatoare. Dumitru Cerna în „Notă asupra ediției” ne avertizează de la început ca să știm și să înțelegem că „Mircea Eliade numește prieteniile adevărate, cele de cursă lungă, căsătorii spirituale. După 30 de ani, eu cred că prietenia noastră încă se află la stadiul de logodnă spirituală, căci amândoi suntem capricioși și, trecuți de-o vârstă cum ne aflăm, pretențioși pentru o căsătorie, fie ea și spirituală. Și-apoi, suntem încă la începutul acelei prietenii de cursă lungă. Mai este mult timp pe care Dumnezeu ni l-a rezervat amândurora. Nu ne grăbim. La mulți ani, Marcel Mureșeanu, și iartă-ți prietenul care adesea îți greșește ca un puști ludic, care știe că este prețuit! Până când? Nu vom ști niciodată! Iată-ne, așadar, sub semnul lui 85, pe care eu îl consider, de data aceasta, al norocului, iată, spuneam, și al patrulea volum din seria Cartea lui Marcel, începută în anul 2013, este pe cale a se finaliza, ceea ce mă încurajează să cred că ea va continua. Proiectul îmi aparține, numai că el nu putea fi realizat dacă nu existau poemele trimise ale lui Marcel Mureșeanu.” Volumul este o dedicație a celui care a întocmit-o și un semn de prietenie literară.

Cartea este și un „autodenunț” literar al poetului Dumitru Cerna privind inițiativa epistolarului liric. Poeziile surprinse în carte sunt reflexive și melancolice, atinse de aripa vârstei vulturului, care zboară maiestuos asupra căldărilor Carpaților, ca să vadă și să înțeleagă tot, dar de la o distanță suficientă a percepe panoramic lumea și poezia. „Poemele sunt ordonate după data trecută în manuscris, ne avertizează Dumitru Cerna în nota ediției. Sunt publicate epistole lirice (poezii) mai vechi ale lui Marcel Mureșeanu, de la sfârșitul anilor `60 sau din 1978, fapt ce dovedește că maestrul era conștient de pasiunea de arhivar liric a poetului Dumitru Cerna. Pe lângă „nota ediției”, Dumitru Cerna publică o succintă „în loc de prefață”, în care ne avertizează: „Conform lui Seneca, în prietenie dispare monstrul din noi”. „Prefața” continuă cu poemul „Asinul”, în care Dumitru Cerna face o mărturisire: „de ce ți-am ascuns Doamne de ce nu ți-am spus/ că pe spinarea mea albă adânc îngândurat au lăcrimat Iisus”. Volumul se deschide cu „Poeme dedicate ale lui Marcel Mureșeanu”, în care maestrul se joacă cu ucenicul într-o incitantă suită lirică ludică: „Fiind vrednic rimagiu, iată, m-am așezat să-ți scriu/ și să-ngenunchez o floare/ în micuța mea scrisoare!/ Să i-ai aminte, Cerno, către vară,/ să alergăm prin lanul/ de secară” (Cluj-N. 3 aprilie 2023). Aceste săltărețe epistole lirice continuă într-un joc ludic optimist: „O, Cerno, Prădători-s pe-aproape?/ Vino să ne ascundem sub pleoape!…” (Cluj-N., 8 mai 2023). Ludicul e spart de două poeme ale maestrului Marcel Mureșeanu din 1968 și 1978, care sunt adevărate capodopere ale reflexivului și melancolicului. „Târziu, când se trezesc nemuritorii, câinii cerești adună iarăși norii.” (Hotel Lido, București, 20 noiembrie, 1978). Volumul episolar se încheie cu o Addenda ce cuprinde „Cele patru poeme însoțitoare ale lui Dumitru Cerna”. Poemele poartă pecetea stilului grav nostalgic-reflexiv al poetului Dumitru Cerna, cu inflexiuni gramaticale și stilistice dobrogene, așa cum ne-a obișnuit. Atât poeziile, cât și „notele explicative” de la sfârșit au o tristețe ce țin de casabila clipă și de perenitatea sfâșietoare a tristeții. De altfel și titlurile ne duc cu gândul la o dramă grecească: „Sfâșierea”, „Întemeiere”, „Vals”, „Închipuirea lui Ioan”. Cele patru poeme sunt de referință pentru opera lirică a lui Dumitru Cerna, iar poezia „Închipuirea lui Ioan” poate fi interpretată de critica literară ca o capodoperă neo-clasică prin prozodie, deși poetul se folosește de un limbaj înnoitor, aproape de provocare: „Ioan ne aștepta primenit toamna se-mbujorase cu ruj/ am urcat în mașină și-am plecat cu el împreună la Cluj…” (Închipuirea lui Ioan). Avem o conexiune intimistă cu o poezie care renaște eliadesc fantasticul prin liric. E o formă originară și originală a poetului de a reîmprospăta limba și mesajul, cu ardoarea unui scormonitor și vrăjitor de cuvinte. „A patra carte a lui Marcel. Despre puținul care a mai rămas. Poeme dedicate. O carte gândită și alcătuită de Dumitru Cerna” este o întreprindere lirică originală în istoria literaturii române, un autentic tezaur arhivistic al poeziei contemporane, pentru colecționarii de azi și criticii literari de mâine. („A patra carte a lui Marcel…” – un epistolar liric original gândit de Dumitru Cerna, 17 ianuarie 2024, revista „Luceafărul”, Fondată în 2009 • ISSN 2065 – 4200, Anul 16 → 2024)

Ion POPESCU-BRĂDICENI. 1. Rondosnet cosmoidal. Dumitru Cerna e doctor în filologie, membru U.S.R., Filiala Cluj. Mi-a trimis două cărți: „Dar dacă vine” (2013) și „Răscolitorul. Poeme paidușcă” (2015). Într-un „cuvânt înainte” la „Dar dacă vine”, Petru Poantă îl înscrie pe Dumitru Cerna pe axa cultivării sonetului și rondelului depistându-i cu franchețe influențe din Arghezi, Blaga, Barbu, aspect ce reflectă intertextualismul de tip post – și transmodernist.

Poezia acestui volum „Dar dacă vine” e „tradițională prozodic însă forma rondelului și a sonetului este reinventată”. Iată cum o descrie Petru Poantă: cele 49 de poeme au structura sonetului elisabetan; fiecare rondosonet e compus din 14 versuri; ultimele două versuri constă într-un distih; primul și ultimul sau penultimul vers sunt identice; unul dintre versurile din prima strofă se repetă de două ori ca un refren; rimele au și ele un anumit tipar, însă varietatea lor e limitată tocmai de existența versului călător (acesta, ca și versul inițial, e memorabil, având și funcția de exhibare ceremonială a mesajului, după cum repetarea simetrică a primului vers induce ideea cosmoidală a textului construit geometric); ritmul diferă (variind de la solemnitatea cvasiemfatică la incantabilitatea alertă ori melodicitatea folclorică).

2. Ceremonialul contrariilor. Tot Petru Poantă apreciază jubilația  

continua, elaborarea minuțioasă, artificialitatea sintacticolexicală, arheologia lingvistică (cu o vibrație poesferică misterioasă; nostalgizarea copilăriei, revalorizarea stilistică a interjecției, reveria vag-elegiacă, expresivitatea poetică, tehnicile textuale, nivelul livresc și aluziile culturale, tematizarea relației autorului cu poezia; aerul barochizant („Cuvintele mele-s cuibare însfințite-n baroc/.../ Am îmblânzit poemul și el mi-a-nflorit busuioc”) datorită căruia energia versului constă într-o sensibilitate de tip oximoronic.

Transmodernismul poeticii lui Dumitru Cerna îl dau ceremonialul tensionat al contrariilor, câmpul semantic polarizat între sentimentul elegiac al existenței și paradoxala exuberanță calmă ori între gravitatea unor situații lirice simbolizante și un fantezism ușor, plin de culoare rafinată, senzual-orientală. Astfel, în poemele sale, poetul cântă mântuirea în „Cuvântul liber bachelardian”: „se scurge seara în parfum de spini/ și-n poarta cerului plânge Maria”; atmosfera este îmbibată de misticism, de mir pustiit și de mister; „cuvintele presimt cum mila un arhiereu”; „poemul se însmerește din priveghere liturgică”; „cuvântu-n piroane-i cuprins de sângerare lutnică/ respiră sacadat învierea-n dulcea duminică”.

Poem duminical deci, în poeticitatea lui Dumitru Cerna, sacrul e-n glorioasa resurecție, marca fiind evident una transmodernistă, reîntoarsă înspre creștinismul originar, autojertfitor, termenii religioși îi alimentează poezia în maniera lui Adrian Popescu, poet tot clujean; în general, o asemenea poezie e transexpresionistă și transgândiristă.

3. Adăpostit în coasta poemului. În „Răscolitorul. Poeme paidușcă”

poezeasca limbă română a lui Dumitru Cerna redemarează calea creatoare abia după reîntoarcerea în parnasianism, căci se autoidentifică „mire poeziei de smarald”, însă în cele din urmă tușele expresioniste biruie căci poetul e „străinul ce presimte” înmurirea, ca Paul Celan de pildă, după obișnuitul „joc de-a trecerea”; „semnele din văzduh” coboară blagian, în semnele literare profane, arbitrare, scutindu-l parțial pe autor de misiunea de a le motiva prin metaforism, prin deviaționism de la limbajul-standard, banal și tranzitiv.

Metoda deci e „adâncarea” poemului înspre arhetipurile fondatoare (verbul provine din substantivul adânc – n.m., I.P.B.). cum ar veni lucrurile? Poetul e un răscolitor al adâncurilor subconștientului ca și suprarealiștii dicteului neguros de-a cărui învolburare nu se înspăimântă, dimpotrivă dibuie urcușul spre muntele necunoscut al imaginației arficopitagorice, pe care „prin locuri mult mai periculoase să descopere în aerul rarefiat cuvinte cu degetul roșu ca fierul...”.

Avem aici o poetică a focului bachelardiană, prin care Dumitru Cerna vizează „învierea” limbii poetice cu ajutorul „senzațiilor” și „substanțelor” vegetal-luminoase, ca Valeriu Bârgău ori ca Ion Pillat. Pe acest palier de pastel sacralizat poema „Învierea” ar putea fi considerată capodopera volumului. „Adăpostit în coasta poemului la Cluj/ ca rana lui Iisus am sângerat nu doar în cuvinte” – caută a ne încredința rapsodul din inima Transilvaniei, ca și Mircea Petean, la o adică. „Întoarcerea lui acasă” e mereu asemenea cerbului călcând toropit pe urmele sale dinainte. Acasă fântâna mai ocrotea cristalele copilăriei pentru fiul „care se arăta anevoie și numai în vise”. (Dumitru Cerna. Rondosnet cosmoidal. Ceremonialul contrariilor. Adăpostit în coasta poemului, în volumul Ion Popescu-Brădiceni, Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale – o istorie transmodernistă a literaturii române contemporane – , Editura TipoMoldova, Iași, 2023, p. 1475-   1476./Secțiunea CAREUL DE AȘI)

Cosmin Darius MISIR. Dumitru Cerna (pseudonimul lui Dumitru Bobină), s-a nascut pe data de 11 mai, în anul 1955, fiind meglenoromân după mama sa, Stoiana, născută Dinoglu Cioia. Tatăl acestuia, Bobină Ilie, era un oltean, născut în comuna Aninoasa de Gorj. Tatăl poetului fusese agent de tutun în Cadrilater (pe atunci Cadrilaterul aparținea României), apoi a venit în Cerna, unde avea să se cunoască cu mama poetului. Acesta trebuia să își întrețină familia, așa că a lucrat foarte mulți ani în Cerna ca și constructor, însă după înființarea C.A.P.-ului, devine brigadier de câmp și delegat pentru aprovizionarea cu materiale. Poetul nu avea să își cunoască foarte bine tatăl, deoarece acesta a decedat când era un copilaș de 4 ani. Poetul cernean nu avea să aibă o figură masculină care să predomine în viața sa timpurie. Acesta a strâns din dinți, a luptat și, în cele din urmă, a reușit.

Poetul Dumitru Cerna a avut încă opt frați (el fiind cel mai mic, al nouălea), și a cunoscut doar 5 dintre ei: Traianca, Dumitra,  Antoneta, Neculai și Mariuța.

Tânărul Dumitru pornește pe băncile școlii în anul 1962, fiind un elev eminent încă din clasele primare. Acesta își găsește refugiul în romanele din biblioteca satului, instituție care acum îi poartă numele (este important de precizat că poetul Dumitru Cerna a fost coleg de clasă cu altă figură importantă a satului nostru, Ion Staicu). După terminarea studiilor gimnaziale, acesta devine elev al Liceului Pedagoic din Tulcea, doar doi ani. Poetul își va continua studiile liceale în inima Transilvaniei mult iubite de dumnealui, Cluj-Napoca, unde i-a fost greu să răzbată, însă studiul a predominat în viața poetului și gândul la mama mult iubită. Acesta cutreiera anticariatele și librăriile cu care avea să se cunoască foarte bine și să se împrietenească. Poetul cernean decide să intre pe băncile Facultății de Drept unde avea să fie un student eminent.

În 2008, își susține teza de doctorat cu tema „Panait Cerna. Biografia unui destin poetic”, îndrumător fiindu-i profesorul univ. dr. Constantin Cubleșan, un mare scriitor clujean. Lucrarea de doctorat, apreciată cu distincția cum laude, a fost considerată o mare reușită de către personalități ale viații academice, culturale și științifice din țară și din străinătate.

Acesta devine membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, fiind coleg cu somități ale literaturii române. Printre colegii dânsului se află: Ioan Aurel Pop, Gabriela Adameșteanu, Constantin Cubleșan, Marcel Mureșeanu, Augustin Buzura, Petru Poantă etc.

Printre cărțile scrise de poetul dobrogean se numără (poezie): ,,Cireșe amare", ,,Poeme translucide", ,,Sceptic de Revervă", ,,Pasărea Ibis și Agresorul", „Duminatul de pelin. Poeme dobrogene”, ,,Magdala", „Fiul. Poeme lutnice”, „Răscolitorul. Poeme paidușcă” etc.

În anul 2001, poetul devine Cetățean de onoare al localitătii Cerna, iar din anul 2005, Biblioteca comunală îi poarte numele.  (Dumitru Cerna, „Pescuitorul de perle”, poetul Dobrogei, în volumul lui Cosmin Darius Misir, „Veghea. Ipostaze ale istoriei văzute de un adolescent”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024, p. 22-24)

P

Note modificare

  1. ^ Nicolae Oprea (mai 2012), Calendar, România literară 

Legături externe modificare