Eftimie Ionescu

jurnalist sportiv român
Eftimie Ionescu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Pitești, România Modificați la Wikidata
Decedat (70 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațiejurnalist Modificați la Wikidata
Activitate
Alma materFacultatea de Filologie din București (1967), Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei de Științe Social-Politice „Ștefan Gheorghiu” (1983)
Ani de activitate1945-1994

Eftimie Ionescu (n. , Pitești, România – d. , București, România) a fost un jurnalist sportiv român.

Biografie

modificare

Eftimie Ionescu s-a născut la Pitești. Apropiații îl apelau „Mache”. Absolvent al Facultății de Filologie din București (1967), al Facultății de Ziaristică din cadrul Academiei de Științe Social-Politice „Ștefan Gheorghiu” (1983) și al Cursului pentru perfecționarea cadrelor din domeniul presei (1974). După absolvirea Liceului „Nicolae Bălcescu” din Pitești, în 1945, a intrat în presa sportivă în calitate de corespondent al ziarului Sportul popular pentru județul Argeș. A venit, apoi, în Capitală, îndeplinind succesiv atribuții specifice meseriei de gazetar, de la colaborator, reporter, până la șef de secție la cotidianul Sportul. Încă din 1950, a început colaborarea cu secția de sport a Radiodifuziunii, numărându-se apoi printre reporterii care aduceau actualitatea sportivă în emisiunile nou înființatei Televiziuni naționale. În paralel, a colaborat la o serie de publicații din țară și din străinătate profilate pe teme ale fotbalului. Între 1958 și 1967, și-a desfășurat activitatea în redacția I. S. Loto-Pronosport, de unde a trecut, prin transfer, la revista Fotbal, ca șef de secție. Din 1972, a revenit la ziarul Sportul (devenit după 1989 Gazeta sporturilor), unde a lucrat ca publicist comentator până la pensionare, în 1994. Chiar și după ieșirea la pensie a continuat să semneze până în aprilie 1996, în calitate de colaborator, articole despre fotbalul românesc și internațional. Ziarist prolific, cu îndemnare pentru această meserie, autodidact, a susținut cu regularitate rubrici sportive și în paginile altor publicații, precum: Magazinul, Contemporanul, România Liberă, Ramuri, Cronica, Făclia. A redactat, împreună cu alți colegi gazetari, primul almanah fotbalistic care a apărut în România după cel de-al doilea război mondial. S-a numărat printre colaboratorii permanenți ai revistei FIFA Fotball News. În domeniul audiovizualului, a deținut rubrici permanente la Radio București și Radio Cluj și a realizat peste 200 de reportaje și transmisii tv de la tot atâtea meciuri de fotbal (el a comentat prima transmisiune a unui meci de fotbal internațional, pentru telespectatorii români, în 1965, finala Cupei Campionilor Europeni, disputată între Internazionale Milano și SL Benfica). A fost prezent la patru ediții ale CM de fotbal: cea din Anglia, în 1966; cea din Mexic, în 1970; cea din Germania de Vest, în 1974; cea din Italia, în 1990. Este autorul mai multor volume de publicistică sportivă, printre care Larma și gloria stadioanelor – Editura Sport-Turism și Așii fotbalului românesc (în colaborare cu George Ivașcu) – Editura Concordia Română. A lăsat în manuscris cartea De la Wembley la Boca Juniors – povestea a patru campionate mondiale de fotbal. Neavând copii, a fost însă foarte apropiat de tinerii jurnaliști sau aspiranți la această meserie, pe care i-a încurajat, i-a ajutat și i-a sprijinit cum a putut mai bine (printre aceștia, Călin Sterescu, Paul Zaharia, Răzvan Toma), confirmând încă o dată că era un om generos. A fost considerat, prin valoarea demersurilor profesionale și a realizărilor sale remarcabile gazetărești, un veritabil as al presei sportive românești.

Bibliografie

modificare
  • Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România (PDF). Vol. VI (ed. ediția a II-a). București: Editura Măiastra. . ISBN 978-606-516-780-3. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 

Legături externe

modificare