Existențialism creștin

„Existența înseamnă că ai libertatea să alegi cine ești, înseamnă să trăiești din plin.” Soren Kierkegaard (1813-1855).

Filosoful danez Soren Kierkegaard nu a fost de acord cu principiul prezentat de Kant, conform căruia convingerile religioase și morale se bazează pe rațiune. Pentru Kierkegaard cel mai important lucru era problema existențială, credința fiind ceva cu totul irațional și imposibil de dovedit. Filozofia sa este recunoscută a fi precursoare a existențialismului. Omenirea având obiceiul de a ignora problemele și de a-și pune întrebări referitoare la sensul vieții, preferând căutarea unui refugiu în anonimat. Toți oamenii sunt condamnați să trăiască existențe incerte și absurde, care se supun unor adevăruri subiective ce nu pot fi niciodată dovedite”, reitera Kierkegaard în scrierile sale.

De exemplu, atunci când se alege o viață religioasă, Kierkegaard susține că nu există argumente raționale care să justifice alegerea, ci doar motive subiective, un simț al necesității personale și dorința unei dedicări totale. La fel și când se alege o viață etică, se acționează conform principiilor rațiunii practice, dar și asta e tot o alegere, care nu e rațională. Noțiunea de „adevăr subiectiv” nu înseamnă, așa cum cred mulți, că e un adevăr care e adevărat „doar pentru mine”. Acest adevăr face referire la o rezoluție în fața necunoscutului obiectiv. Mai important decât CEEA CE e crezut, e felul CUM e crezut. De aceea Kierkegaard renunță la deliberările filozofice calme, din care e compusă o mare parte din istoria filozofiei, renunță la motive și raționalitate și preferă să promoveze angoasele și pasiunile, „saltul” în necunoscut și iraționalitatea vieții.