Familia de tipografi Barth

Familia de tipografi Barth a fost proprietara unei importante tipografii, activă în Sibiu în secolul al XVIII-lea și prima jumătatea a secolului al XIX-lea. În această tipografie au fost imprimate un mare număr de cărți și calendare în limbile germană și latină^[A], iar începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și un mare număr de cărți în limba română.

Johann Barth senior

Primul purtător al acestui nume din dinastia de tipografi sibieni care, prin activitatea sa, își va pune amprenta asupra întregului secol al XVIII-lea și a primei jumătăți a celui următor, a fost Johann Barth senior (cca 1670-1746)^[B]. El a început să lucreze din 1693, după ce a învățat meserie pe lângă Stephan Jüngling, un alt tipograf sibian.^[1]

Johann Barth junior

Johann Barth junior (1702-1782) are meritul de a-și fi dotat tipografia moștenită de la tatăl său cu litere chirilice, chiar dacă personal nu le-a folosit, pare-se, niciodată.^[1]

Cartea românească în Transilvania la sfârșitul sec. al XVIII-lea

Caracteristic pentru Transilvania ultimelor decenii ale secolului al XVIII-lea este puternicul reviriment politico-social al românilor. Este perioada când strădaniile depuse în numele luminării poporului de către cărturarii timpului se întâlnesc în mod fericit cu tendințele novatoare ale Curții de la Viena. A fost perioada în care, pentru prima dată, patentele imperiale apar tipărite și în limba română, când confesiunea ortodoxă a fost recunoscută prin cele două edicte de concivilitate (1759, 1781), din 1761 existând chiar și o episcopie, când se ridică biserici și se înființează școli române unite (greco-catolice) și unele neunite (ortodoxe).

Pentru exercitarea cultului și pentru desfășurarea procesului de învățământ, era nevoie de cărți. În deceniile anterioare, ele fuseseră procurate, pe căi mai mult sau mai puțin legale, de dincolo de munți. Nevoia mereu sporită de carte era, însă, tot mai greu de satisfăcut, cu atât mai mult, cu cât tiparnița de la Râmnic își întrerupsese temporar activitatea. Nici privilegiul acordat, în 1770, tipografului vienez Joseph von Kurzböck^⁠(de)^[traduceți], pentru editarea cărților necesare locuitorilor neuniți din monarhie, n-a schimbat cu mult situația, întrucât Kurzböck era dezavantajat de faptul că nu cunoștea nici limba, nici specificul confesiunii celor cărora li se adresa și, în plus, aflându‑se sub directa îndrumare și severul control al autorităților, este nevoit să concretizeze toate principiile „novatoare” preconizate de acestea, consecința firească fiind o pronunțată suspiciune din partea cititorilor săi.

În această situație, acordarea privilegiului de a edita cărțile școlare și de cult necesare românilor neuniți unui transilvănean, în speță lui Petrus Barth, putea fi o soluție convenabilă atât autorităților, cât și, mai ales, românilor.

Petrus Barth

Petrus Barth (1745-1801), fiul lui Johann Barth junior, are merite incontestabile în istoria cărții românești, întrucât, rupând cu tradiția familiei, se dedică aproape exclusiv imprimării de carte românească^[C]. Primele demersuri în scopul obținerii unui privilegiu în acest sens Barth le-a făcut încă din 1781, deși abia la 16 iulie 1788 tipograful va semna contractul prin care i se conferea dreptul exclusiv ca, timp de pe șase ani, să poată edita carte românească.^[D]^[1]

Petrus Barth se stinge, la numai 55 de ani, în 1801, răpus de saturnism, boala profesională specifică tipografilor. Deși a activat numai 13 ani în slujba cărții românești, el a reușit să imprime 37 de lucrări. Comparând activitatea sa cu numărul de cărți imprimate în acea perioadă în alte centre (18 la Viena, 10 la Buda, 22 la București, 7 la Râmnic, 26 la Blaj și 32 la Iași) remarcăm că tipografia Barth a fost cea mai activă dintre toate cele care, în acei ani, tipăreau românește.^[1]

Johann-Andreas Barth

Munca lui a fost continuată de fiul său, Johann-Andreas Barth (1773- 1832).^[1] După moartea sa, survenită în 1832, și urmată, la numai câteva luni diferență, de cea a unicei sale fiice, Johanna Dorothea Friederica, tipografia va trece în proprietatea ginerelui său, Johann Georg Samuel von Closius.^[2] Odată cu schimbarea proprietarului, se schimbă și numele tipografiei, care de acum înainte va imprima sub numele de Tipografia Closius, nume pe care îl va păstra până în 1890. A colaborat și cu librarul Iosif Romanov din București, fapt care a facilitat circulația ideilor peste munții Carpați.

Note

^A„Că sibienii nu tipăreau, atât carte cât și - ceea ce ne interesează în cazul de față – calendare, numai pentru nevoile lor, este evident. Iată, în sprijinul acestei afirmații, câteva date care ni se par semnificative: În 1756, Sfatul orașului îi aprobă tipografului Johann Barth tipărirea a 1200 de calendare - activitate pe care o desfășura în concurență cu Samuel Sardi care imprima în acea vreme în tipografia orașului atât calendare germane, aproape identice, cît și calendare în limba latină.” - Gogâlea, 2009, p. 44^[3]
^B„Dar o deosebită înflorire culturală cunoaște Sibiul mai ales spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor , perioadă ce corespunde tocmai situației sale de capitală a principatului. Atunci activează intens renumitele tipografii ale lui Barth, Closius, Drotleff (cu importante implicații și pentru cultura românească), atunci iau ființă o serie de instituții și reuniuni culturale de seamă... ” - Gogâlea, 2009, p. 40^[3]
^C„Convins că singura posibilitate de a contracara prejudiciile cauzate de încheierea contractului dintre Hochmeister și fisc în 1781 este orientarea sa spre satisfacerea nevoii de carte a românilor ortodocși și intuind dimensiunea pieței de desfacere pe care aceștia o reprezentau, Barth încearcă și reușește să câștige încrederea Consistoriului ortodox. Acum caracterele chirilice cu care tipografia fusese dotată încă de tatăl său își arată utilitatea, facilitând orientarea, firească și definitivă, a lui Petrus Barth spre editarea cărții românești.” - Popa , 2010, p. 20^[1]
^D„Începând din acel an, Barth va scoate, cu regularitate, cel puțin câte 1-2 cărți pe an, uneori chiar mai multe. De sub teascurile lui ies, rând pe rând, bucoavne, manuale de aritmetică, gramatici (de remarcat Gramatica romanească, editată de Radu Tempea, în 1797), catehisme, ceasloave, psaltiri folosite nu numai în biserică ci, așa cum se cunoaște, și în școli, ca manuale.” - Popa , 2010, p. 22^[1]

Referințe

^ ^a ^b ^c ^d ^e ^f ^g Popa, Liliana (2010), Oameni și cărți în Sibiul de altădată, Sibiu: Editura Schiller
^ Nicolae Teșculă „Crearea primei imprimerii în Transilvania și consecințele sale”, Multimedia History^{[nefuncțională]}
^ ^a ^b Dorin Gogâlea (2009). Mircea Avram (PDF). Seria Personalia Nr. 23. Sibiu: Consiliul Județean Sibiu, Biblioteca Județeană Astra. Accesat în 6 februarie 2011.

Acest articol biografic despre un transilvănean este un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea lui!

Acest articol despre Sibiu este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea lui!

[nrca-1] ^ ^a ^b ^c ^d ^e ^f ^g Popa, Liliana (2010), Oameni și cărți în Sibiul de altădată, Sibiu: Editura Schiller

[2] Nicolae Teșculă „Crearea primei imprimerii în Transilvania și consecințele sale”, Multimedia History^{[nefuncțională]}

[nrcb-3] Dorin Gogâlea (2009). Mircea Avram (PDF). Seria Personalia Nr. 23. Sibiu: Consiliul Județean Sibiu, Biblioteca Județeană Astra. Accesat în 6 februarie 2011.

[A]

[B]

[1]

[C]

[D]

[2]

[3]