Fin de siècle este un termen francez care înseamnă „sfârșitul secolului” și care este asociat mișcărilor culturale și artistice franceze care au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum: simbolismul, modernismul, decadentismul sau Art nouveau. Prin extensie, această expresie se aplică și influenței acestor curente asupra întregii Europe.

Această perioadă a fost considerată pe scară largă a fi o perioadă decadentă, dar, în același timp, o perioadă de speranță pentru un nou început.[1]

În 1888, o piesă de teatru de păpuși pentru adulți, intitulată Fin de Siècle de Henry Fleurigny[2] care a pus în scenă adulterul, crima și înșelăciunea a avut un oarecare succes la Paris. În anul următor, un roman cu același nume, semnat de Humbert de Gallier,[3] a folosit aceleași teme. În 1890, Jules Ricard publică Histoires fin de siècle[4] și în decembrie este lansat un ziar ilustrat intitulat Fin de Siècle și condus de François Mainguy. Pentru a-și promova ziarul, Mainguy lansează „balul Fin de siècle” cu multe dansatoare dezbrăcate, fiind condamnat pentru atentat la pudoare.

În 1891, scriitorul Joris-Karl Huysmans folosește din nou această expresie, care cunoaște o utilizare în creștere. În 1894 este publicat Dictionnaire d'argot fin-de-siècle de Charles Virmaître[5] iar Léo Taxil vorbește despre „corruption fin-de-siècle” într-un eseu polemic.[6]

  1. ^ Schaffer, Talia. Literature and Culture at the Fin de Siècle. New York: Longman, 2007. 3.
  2. ^ MM. F. de Jouvenot et H. Micard [pseud.], Fin de siècle. Pièce en 4 actes, Paris, Ollendorff, 1888, lire sur Gallica.
  3. ^ Humbert de Gallier, Fin de siècle, Paris, Dentu, 1889, lire sur Gallica.
  4. ^ J. Ricard, Histoires fin de siècle, Paris, Calmann Lévy, 1890, lire sur Gallica.
  5. ^ Charles Virmaître, Dictionnaire d'argot fin-de-siècle, préface de Léo Trézenik, Paris, Alfred Charles, 1894, lire sur Gallica.
  6. ^ Léo Taxil, La Corruption fin-de-siècle, Paris, Georges Carré, 1894, lire sur Gallica.

Vezi și

modificare