Inelele lui Jupiter

Planeta Jupiter are un sistem de inele, cunoscut sub numele de inelele lui Jupiter sau sistemul de inele ale lui Jupiter. Acesta a fost al treilea sistem de inele care a fost descoperit în Sistemul Solar, după cele ale lui Saturn și Uranus. Acesta a fost observat pentru prima oară în 1979 de către sonda spațială Voyager 1[1] și cercetat în profunzime în anii 1990 de către sonda spațială Galileo[2]. De asemenea, a fost observat de telescopul spațial Hubble și de la Pământ în ultimii ani.[3] Observarea de la sol a inelelor necesită cele mai mari telescoape disponibile.[4]

Inelele lui Jupiter

Sistemul de inele al lui Jupiter este slab și este format în principal din praf.[5] El are patru componente principale: un inel interior, tor format din particule cunoscut sub numele de inel de halo; un inel principal, relativ luminos, extrem de subțire și două inele largi, groase, exterioare, inele diafane, numite după sateliții din al căror material sunt compuse: Amalthea și Thebe.[6]

Descoperire și structurăModificare

Inelele lui Jupiter - al treilea sistem de inele descoperite în sistemul solar, după inelele lui Saturn și Uranus. Pentru prima dată, inelele lui Jupiter au fost observate în 1979 de către Voyager 1.[7] Principalele caracteristici ale inelelor Jupiter sunt prezentate în tabelul de mai jos.[8][9][10][11]

Nume Rază (km) Lățime (km) Grosime (km) Adâncime optică[12] (în τ) Fracțiune de praf Masa, kg Notițe
Inelul de halo 92000122500 30500 12500 ~1 × 10−6 100%  —
Inel principal 122500129000 6500 30–300 5.9 × 10−6 ~25% 107– 109 (praf)
1011– 1016 (particule mari)
Legat de Adrastea
Inelul diafan Amalthea 129000182000 53000 2000 ~1 × 10−7 100% 107– 109 Conectat cu Amalthea
Inelul diafan Thebe 129000226000 97000 8400 ~3 × 10−8 100% 107– 109 Conectat cu Thebe. Există o extensie dincolo de orbita lui Thebe.

Origine și vârstăModificare

 
Formarea inelelor lui Jupiter

Praful părăsește inelul din cauza efectului Poynting-Robertson, precum și forțele electromagnetice ale magnetosferei Jupiter.[13][14] Substanțele volatile, de exemplu gheața, se evaporă rapid. «Durata de viață» a particulelor din inel este de la 100 la 1000 de ani.[15][14] Astfel, praful trebuie să fie în mod constant refăcut prin ciocniri între corpuri de la 1 cm la 0,5 km în dimensiune.[16] Praful produs de ciocniri păstrează aceleași elemente orbitale ca și corpurile sursă, dar treptat încet într-o spirală începe să se deplaseze în direcția lui Jupiter, formând o parte interioară slabă (în lumina spate) a inelului principal și a halo-ului.[15][14] În acest moment, vârsta inelului principal nu este cunoscută, dar poate reprezinta ultimele rămășițe ale unei populații de corpuri mici lângă Jupiter.[10]


NoteModificare

  1. ^ Smith, B. A.; Soderblom, L. A.; Johnson, T. V.; et al. (1979). "The Jupiter System through the Eyes of Voyager 1". Science 204 (4396): 951–957, 960–972. doi:10.1126/science.204.4396.951. PMID 17800430. http://adsabs.harvard.edu/abs/1979Sci...204..951S.
  2. ^ Ockert-Bell, M. E.; Burns, J. A.; Daubar, I. J.; et al. (1999). "The Structure of Jupiter’s Ring System as Revealed by the Galileo Imaging Experiment". Icarus 138: 188–213. doi:10.1006/icar.1998.6072. http://adsabs.harvard.edu/abs/1999Icar..138..188O.
  3. ^ Meier, R.; Smith, B. A.; Owen, T. C.; et al. (1999). "Near Infrared Photometry of the Jovian Ring and Adrastea". Icarus 141: 253–262. doi:10.1006/icar.1999.6172. http://adsabs.harvard.edu/abs/1999Icar..141..253M.
  4. ^ Pater, I.; Showalter, M. R.; Burns, J. A.; et al. (1999). "Keck Infrared Observations of Jupiter’s Ring System near Earth’s 1997 Ring Plane Crossing" (pdf). Icarus 138: 214–223. doi:10.1006/icar.1998.6068. http://www.astro.umd.edu/~hamilton/research/reprints/DePater99.pdf.
  5. ^ Showalter, M. A.; Burns, J. A.; Cuzzi, J. N.; Pollack, J. B. (1987). "Jupiter's Ring System: New Results on Structure and Particle Properties". Icarus 69 (3): 458–498. doi:10.1016/0019-1035(87)90018-2. http://adsabs.harvard.edu/abs/1987Icar...69..458S.
  6. ^ Esposito, L. W. (2002). "Planetary rings". Reports on Progress in Physics 65: 1741–1783. doi:10.1088/0034-4885/65/12/201. http://www.iop.org/EJ/abstract/0034-4885/65/12/201.
  7. ^ Smith, B. A. (). „The Jupiter System through the Eyes of Voyager 1”. Science. 204 (4396): 951–957, 960–972. Bibcode:1979Sci...204..951S. doi:10.1126/science.204.4396.951. PMID 17800430.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  8. ^ Ockert-Bell, M. E. (). „The Structure of Jupiter's Ring System as Revealed by the Galileo Imaging Experiment”. Icarus. 138 (2): 188–213. Bibcode:1999Icar..138..188O. doi:10.1006/icar.1998.6072.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  9. ^ Showalter, M. R. (). „Jupiter's Ring System: New Results on Structure and Particle Properties”. Icarus. 69 (3): 458–498. Bibcode:1987Icar...69..458S. doi:10.1016/0019-1035(87)90018-2.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  10. ^ a b Esposito, L. W. (). „Planetary rings”. Reports on Progress in Physics. 65 (12): 1741–1783. Bibcode:2002RPPh...65.1741E. doi:10.1088/0034-4885/65/12/201. 
  11. ^ a b Throop, H. B. (). „The Jovian Rings: New Results Derived from Cassini, Galileo, Voyager, and Earth-based Observations” (pdf). Icarus. 172 (1): 59–77. Bibcode:2004Icar..172...59T. doi:10.1016/j.icarus.2003.12.020.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  12. ^ The normal optical depth is the ratio between the total cross section of the ring's particles to the square area of the ring.[11]
  13. ^ Burns, J.A. (). „Dusty Rings and Circumplanetary Dust: Observations and Simple Physics” (pdf). În Grun, E.; Gustafson, B. A. S.; Dermott, S. T.; Fechtig H. Interplanetary Dust. Berlin: Springer. pp. 641–725.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  14. ^ a b c Burns, J. A. (). „The Formation of Jupiter's Faint Rings” (pdf). Science. 284 (5417): 1146–1150. Bibcode:1999Sci...284.1146B. doi:10.1126/science.284.5417.1146. PMID 10325220.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  15. ^ a b Burns, J.A. (). „Jupiter's Ring-Moon System” (pdf). În Bagenal, F.; Dowling, T.E.; McKinnon, W.B. Jupiter: The Planet, Satellites and Magnetosphere. Cambridge University Press.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  16. ^ Showalter, Mark R. (). „Clump Detections and Limits on Moons in Jupiter's Ring System”. Science. 318 (5848): 232–234. Bibcode:2007Sci...318..232S. doi:10.1126/science.1147647. PMID 17932287.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)

Legături externeModificare