Ion Păturică

muzician român
Ion Păturică
Date personale
NăscutRomânia 1928, Teiș, județul Dâmbovița, Regatul României
Dâmbovița, România Modificați la Wikidata
DecedatRepublica Socialistă România 1979, București, RS România
București, România Modificați la Wikidata
Cetățenie Regatul României
 Republica Socialistă România Modificați la Wikidata
Ocupațiecobzar
Gen muzicalmuzică tradițională, populară
Instrument(e)cobză
Case de discuriElectrecord, Supraphon
Discografie
Listă completăDiscografia lui Ion Păturică  Modificați la Wikidata

Ion Păturică (n. 1928, Teiș, județul Dâmbovița, d. 1979, București) a fost un cunoscut cobzar virtuoz român, de etnie romă.

Biografie

modificare

S-a născut în anul 1928 în Teiș, județul Dâmbovița. Este nepotul unui renumit cobzar din partea locului, Marin Mărțână (n. 1900).[1] Începe să cânte la cobză de la vârsta de 7 ani, sub îndrumarea unui frate al tatălui său.[2]

În 1946 se căsătorește cu Ileana Manole zisă „Nuțea” și se stabilește definitiv în Clejani, după ce mai trecuse anterior prin această localitate, venind în vizită la un frate al său, căsătorit tot aici. Din partea ei are un nepot, foarte cunoscut în lumea lăutărească, Ioniță Manole.[3]

În Clejani a cântat inițial cu Gheorghe Moțoi „al Fiții” (renumit baladist, care cânta și la cobză, chitară și contrabas), Florea Băsaru zis „Nebunu' al Stanii” (unul din cei mai buni violoniști ai Clejaniului de la jumătatea secolului trecut), Pârvan Răgălie (alt violonist renumit al locului, cunoscător de note muzicale, considerat profesorul de lăutari) și Petre Manole (țambalist).[3]

În primăvara anului 1949 este descoperit de către cercetătorii Institutului de Folclor, care efectuau anchete de teren în Clejani. Adus în București, este promovat ca solist al Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor, încă de la înființare, de unde iese la pensie.[4]

Înregistrează cu Orchestra „Barbu Lăutaru” la casa de discuri cehoslovacă Supraphon Hora de la Clejani în 1950 și Hora de la Naipu în 1956, editate pe discuri distribuite în toate țările socialiste din sud-estul și centrul Europei. În anii '50 înregistrează la Radio România și la casa de discuri Electrecord câteva melodii de joc din Vlașca, precum Hora de la Gâștești, Hora lăutărească din Vlașca sau Sârba ca la nuntă.

În 1951 îl acompaniază pe vioristul Mitică Burcea din Merenii de Sus, județul Teleorman, în înregistrări realizate de folcloristul Alexandru Amzulescu pentru arhiva Institutului de Folclor. În același an participă la Festivalul mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie de la Berlin, unde dobândește titlul de laureat.

În 1957, alături de o formație condusă de Nicu Stănescu, îl acompaniază pe cântărețul Dan Moisescu, care înregistrează celebrul cântec „al lui Barbu Lăutaru”, pe versurile lui Vasile Alecsandri.[3]

Din 1975 se mută în cartierul Rahova din București, unde trăiește și cântă în tarafuri mici până la sfârșitul vieții.

A întreprins turnee artistice în URSS, Cehoslovacia, Polonia, RDG, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Elveția, Finlanda, Israel, Egipt, Turcia, Irak, Siria, India, China, Coreea de Nord etc.

Moare în anul 1979 la București. Rămâne în amintirea posterității drept „ultimul cobzar” din Clejani și cea mai bună „mână dreaptă” din regiunea istorică Vlașca.

Discografie

modificare

Bibliografie

modificare
  • Alexandru, Tiberiu: Instrumentele muzicale ale poporului român, Editura Muzicală Grafoart, București, 2014
  • Ciobanu, Gheorghe: Lăutarii din Clejani, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., București, 1969
  • Simion, Bogdan: Comori ale muzicii lăutărești – „Să-mi cânți cobzar bătrân” (bookletul CD-ului), Electrecord, București, 2011
  1. ^ Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, p. 316
  2. ^ Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, pp. 316-317
  3. ^ a b c Simion, Să-mi cânți cobzar, p. 3
  4. ^ Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, p. 317

Legături externe

modificare

Melodii de joc de pe Vlașca interpretate la cobză de Ion Păturică:

  1. ^ Melodie denumită în mod eronat Hora de la Pitești pe disc, în epocă.