Istoricitatea desemnează caracterul istoric al persoanelor și evenimentelor, adică însușirea de a fi parte a istoriei și nu a unui mit istoric, a unei legende sau a unei ficțiuni. Istoricitatea unei afirmații cu privire la trecut se referă la statutul său faptic. Ea indică existența, autenticitatea și factualitatea și se concentrează pe valoarea adevărată a afirmațiilor cu privire la trecut.[1][2]

Unii teoreticieni caracterizează istoricitatea ca o dimensiune a tuturor fenomenelor naturale care au loc în spațiu și timp. Alți cercetători o consideră un atribut rezervat anumitor fenomene umane, în acord cu practica istoriografiei.[3] Herbert Marcuse a explicat că istoricitatea este cea care „definește istoria și, astfel, o distinge de «natură» sau de «economie»” și „semnifică sensul pe care-l avem în vedere atunci când spunem despre ceva că este «istoric»”.[4] Dicționarul Blackwell de Filozofie Occidentală definește istoricitatea ca „indicând caracterul situației noastre umane de a fi situați în anumite circumstanțe istorice și temporale concrete”. Pentru Wilhelm Dilthey istoricitatea identifică ființele umane ca fiind persoane istorice unice și concrete.[5]

Cercetarea istoricității urmărește nu doar să descopere „ce s-a întâmplat cu adevărat”, ci, de asemenea, să identifice modul în care observatorii moderni pot ajunge să cunoască „ce s-a întâmplat cu adevărat”.[6] Acest al doilea aspect este strâns legat de metodologia și practica cercetării istorice pentru analizarea fiabilității surselor primare și a altor dovezi. Deoarece diversele metodologii analizează în mod diferit istoricitatea, nu este posibilă reducerea istoricității la o singură structură care trebuie reprezentată. Unele metodologii (ca de exemplu istoricismul) pot face ca istoricitatea să fie supusă unor construcții ale istoriei bazate pe o angajare profundă a cercetătorului.[7][8]

Chestionarea istoricității este deosebit de relevantă în cazul relatărilor literare sau subiective ale unor evenimente din trecut. De exemplu, istoricitatea Iliadei a devenit un subiect de dezbatere ca urmare a faptului că descoperirile arheologice ulterioare sugerează că epopeea homerică s-a inspirat dintr-un eveniment adevărat.

Cercetarea istoricității apare frecvent în legătură cu studiile de istorie a religiei. În aceste cazuri, gradul mai mic sau mai înalt de angajare al cercetătorului poate influența alegerea metodologiei de cercetare.[8]

NoteModificare

  1. ^ Wandersee, J. H. (). „The historicality of cognition: Implications for science education research”. J. Res. Sci. Teach. 29: 423–434. doi:10.1002/tea.3660290409. 
  2. ^ Harre, R., & Moghaddam, F.M. (2006). „Historicity, social psychology, and change”. In Rockmore, T. & Margolis, J. (eds.), History, historicity, and science (pp. 94–120). London: Ashgate Publishing Limited.
  3. ^ Jones, Michael S., „Lucian Blaga, The Historical Phenomenon: An Excerpt from The Historical Being” (2012). Faculty Publications and Presentations. Paper 1.
  4. ^ Herbert Marcuse, Hegel’s Ontology and the Theory of Historicity, trans. by Seyla Benhabib (Cambridge, MA; London: The MIT Press, 1987), 1.
  5. ^ Bunnin, N., & Yu, J. (2004). The Blackwell dictionary of Western philosophy. Malden, MA: Blackwell Pub.
  6. ^ William J. Hamblin, profesor de istorie la Brigham Young University. Articol în două părți referitor la istoricitate: [1] și [2]
  7. ^ Hall, J. (2007). Historicity and Sociohistorical Research. În W. Outhwaite, & S. Turner (Eds.), The Sage Handbook of Social Science Methodology. (pp. 82–102). Londra: Sage Publications Ltd. doi:10.4135/9781848607958.n5
  8. ^ a b Hall, J. (2007). History, methodologies, and the study of religion. În J. Beckford, & N. Demerath (Eds.), The SAGE handbook of the sociology of religion. (pp. 167–189). Londra: Sage Publications Ltd. doi:10.4135/9781848607965.n9

Vezi șiModificare