O scrisoare pierdută
| Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
| O scrisoare pierdută | |
| Informații generale | |
|---|---|
| Autor | Ion Luca Caragiale |
| Gen | Comedie de moravuri |
| Acte | 4 |
| Ediția originală | |
| Data publicării | 1884 |
| Limbă originală | Română |
| Prima reprezentație | 13 noiembrie 1884 Teatrul Național București |
| Țara premierei | România |
| Personaje | |
| |
Modifică date / text  | |
O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri sociale și politice, scrisă de dramaturgul român Ion Luca Caragiale, în anul 1884, publicată în revista „Convorbiri literare”, XVIII (1885), nr. 11[1].
Cuprins
Sumar
Personaje
- Nae Cațavencu
- Zaharia Trahanache
- Zoe Trahanache
- Ghiță Pristanda
- Cetățeanul turmentat
- Agamemnon Dandanache
- Tache Farfuridi
- Iordache Brânzovenescu
- Ștefan Tipătescu
Structură
Comedia O scrisoare pierdută este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.
Premiera piesei
Gloria literară a lui Caragiale a fost consfințită în seara zilei de 26 octombrie 1884, la Iași, la lectura piesei "O scrisoare pierdută", în casele lui Iacob Negruzzi. Piesa a fost jucată în premieră pe scena Teatrului Național din București, la 13 noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public, prin seria de 11 reprezentații consecutive, în decurs de numai trei săptămâni.
Reprezentațiile piesei la alte teatre
A fost reluată, până la sfârșitul anului, cu actorii Teatrului Național, la Iași, apoi la Craiova, echivalând cu răspândirea ei în toată țara și cu receptarea unanimă a publicului amator de teatru. Pentru autor, spectacolele de la teatrul ieșean au însemnat consacrarea, după ce în 1879 primele două reprezentări ale comediei "O noapte furtunoasă" au provocat scandal și l-au îndepărtat pentru un timp pe dramaturg de Teatrul Național și după ce, în 1880, "Conu Leonida față cu reacțiunea" trecuse aproape neobservată, jucându-se pe o scenă de mâna a doua, cum avea să consemneze Titu Maiorescu în studiul său din 1885, Comediile d-lui I.L. Caragiale.
Interpretarea critică
Criticii teatrali ai timpului au socotit însă piesa lipsită de calități literare (Ionescu-Gion, Dassè, Claymoor), excepție făcând Ollănescu-Ascanio care a scris favorabil despre piesă. O apreciere favorabilă despre „O scrisoare pierdută”, scrie, fără a semna, și Gh. Panu în ziarul Lupta în decembrie 1884, cu ocazia reprezentării piesei la Naționalul ieșean.
Pe cei prezenți la reprezentațiile din 1884, Scrisoarea pierdută i-a impresionat prin acțiunea ei vie și prin forța extraordinară a satirei politice. Chiar detractorii lui Caragiale nu i-au putut refuza cunoașterea meritelor indiscutabile și în acest sens a fost nevoit să scrie în 1903, în "Causeris littèraires", Pompiliu Eliade, pentru care Scrisoarea pierdută era „cea mai bună bucată literară care s-a scris vreodată în limba română“, capodopera de necontestat a repertoriului nostru dramaturgic, o piesă clasică, în măsură să consacre nu numai un autor, ci și o întreagă literatură.
Vezi și
Referințe și note
Bibliografie
- Popa, Ion (). Dicționar analitic de opere literare românești : ediție definitivă. Casa Cărții de Știință. p. 714.
