Pandeli Cale

politician albanez
Pandeli Cale
Pandeli Cale.png
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Corcea, vilayetul Janina⁠(d), Imperiul Otoman Modificați la Wikidata
Decedat (44 de ani) Modificați la Wikidata
Salonic, Grecia Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Albania (1920–1926).svg Albania Modificați la Wikidata
EtnieAlbanezi Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Activitate
Cunoscut pentrusemnarea Declarației de Independență a Albaniei
calitatea de membru al
Guvernului Provizoriu al Albaniei
participarea la
Conferința de Pace de la Paris din 1919
alcătuirea Protocolului de la Kapshtica

Pandeli Cale (n. , Corcea, vilayetul Janina⁠(d), Imperiul Otoman – d. , Salonic, Grecia)[a] a fost un om politic albanez, care s-a numărat printre semnatarii Declarației de Independență a Albaniei (28 noiembrie 1912)[1] și a îndeplinit ulterior funcțiile de ministru al agriculturii (4 decembrie 1912 - 15 septembrie 1913) și ministru al lucrărilor publice (30 martie 1913 - 22 ianuarie 1914) în Guvernul Provizoriu Albanez condus de Ismail Qemali.[2]

BiografieModificare

Activitatea patriotică desfășurată în exilModificare

Pandeli Cale s-a născut în orașul Korçë la 16/28 martie 1879 (sau după alte surse la 28 martie 1874). Provenea dintr-o familie creștin-ortodoxă, care a emigrat apoi în Egipt. Pandeli a absolvit cursurile Liceului Clasic Francez din Alexandria.[3] În Egipt a avut primele contacte cu activiștii naționali albanezi.[4] În 1897 s-a întors în orașul natal Korçë, dar, doi ani mai târziu, s-a mutat în România. În perioada 1900-1904 a fost membru activ al coloniei albaneze din București și s-a implicat în activitățile politice ale comunității.[5]

Trimis în 1904 de comunitatea albaneză din România ca reprezentant al ei în sudul Albaniei, Cale și-a propus să-i influențeze pe creștinii ortodocși să se alăture unei răscoale, în situația ridicării la luptă a populației musulmane și a beilor lor împotriva Imperiului Otoman.[6] Cale a insistat, de asemenea, să fie formate trupe de partizani și a sugerat acordarea unei atenții sporite în alegerea conducătorilor lor din rândul patrioților albanezi.[6] În februarie 1909, împreună cu Themistokli Gërmenji⁠(d) și Midhat Frashëri⁠(d), a fondat Comitetul Secret Albanez din Salonic. A devenit președinte al societății „Banda Libertății” (în albaneză Banda e Lirisë) în 1908, iar în februarie 1909 a participat la fondarea societății „Lidhja orthodhokse” (în română Liga Ortodoxă) și a fost ales secretar al acesteia.[3]

Contribuția sa la formarea statului AlbaniaModificare

Cale a fost destul de activ în timpul Răscoalei Albaneze din 1910-1912, făcând parte dintr-o grupare de partizani care a luptat în regiunea Korçë. La începutul lunii noiembrie 1912 s-a întors la București, unde a organizat un congres al activiștilor naționali albanezi[4] (desfășurat pe 5 noiembrie 1912), și apoi l-a însoțit pe Ismail Qemali în drumul său spre Albania.[3][7]

A sosit, împreună cu Qemali, la Vlorë, unde, la propunerea lui Salih Gjuka⁠(d), a fost recunoscut, alături de Thanas Floqi⁠(d) și Spiro Ilo, ca delegat al regiunii Korçë,[8] care se afla atunci sub ocupație grecească.[9] În această calitate, el a semnat Declarația de Independență a Albaniei la 28 noiembrie 1912, cu numele „Pandeli Cale”.[8] A făcut parte din Guvernul Provizoriu Albanez condus de Ismail Qemali mai întâi ca ministru al agriculturii (4 decembrie 1912 - 15 septembrie 1913) și apoi ca ministru al lucrărilor publice (30 martie 1913 - 22 ianuarie 1914), contribuind la organizarea acestor instituții.[3] El a condus negocierile cu contele Leopold Berchtold⁠(d), ministrul de externe al Austro-Ungariei, și cu ambasadorii britanic și italian, contribuind la obținerea sprijinului acestor țări pentru autonomia statului albanez.[10] În aprilie 1913, din cauza sănătății precare, a mers pentru tratament la Lausanne, dar s-a întors în ianuarie 1914, după căderea guvernului condus de Qemali. La acea vreme s-a implicat în ajutorarea trupelor albaneze care luptau împotriva grecilor în sudul țării.[3]

Numirea prințului Wilhelm de Wied ca monarh al Albaniei în 1914 l-a determinat pe Pandeli Cale să emigreze. În anii Primului Război Mondial a trăit în principal în Elveția, călătorind în această perioadă și în Franța și Bulgaria. În timpul șederii în Elveția a publicat ziarul de limba franceză Albania.[4] A călătorit pentru o scurtă perioadă și în România, dar guvernul român l-a arestat și încarcerat într-o închisoare din București și apoi l-a expulzat, împreună cu Pandeli Evangjeli.[8] După eliberare a plecat într-o misiune diplomatică la Paris.[8]

Activitățile politice desfășurate după războiModificare

S-a întors în Albania în 1919 și a făcut parte, alături de Fan Noli, Hil Mosi⁠(d), Gjergj Adhamidhi (Frashëri)⁠(d), din delegația albaneză la Comitetul Ligii Națiunilor, înființat în cadrul Conferinței de Pace din 1919, făcând lobby pentru acceptarea ca membru a Albaniei, care fusese contestată atât de Grecia, cât și de Iugoslavia.[11] Pandeli a fost redactorul și unul dintre semnatarii Protocolului de la Kapshtica (28 mai 1920), care confirma frontiera greco-albaneză și evita astfel un război între cele două țări. În 1920 a fost ales prefect al prefecturii Korçë,[3] dar a demisionat în luna iunie a aceluiași an pentru a prelua conducerea Oficiului Poștei și Telegrafului.[4] Ulterior, în februarie 1921, a fost ales membru al primei legislaturi a Parlamentului Albanez.[3]

Din cauza stării precare de sănătate, Pandeli Cale a mers pentru tratament la un sanatoriu din orașul Salonic (Grecia), unde a murit la 5 august 1923.[3] O delegație a Parlamentului Albaniei a depus în ianuarie 1924 o coroană de flori la mormântul lui din Salonic. Rămășițele sale pământești au fost aduse în august 1926 în orașul natal Korçë.[5]

Recunoașterea meritelor saleModificare

În 1962, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la proclamarea independenței Albaniei, i s-a conferit post-mortem Ordinul „Pentru activități patriotice” cl. a II-a, pentru ca în 1992, cu prilejul aniversării a 80 de ani de independență, să fie distins cu Ordinul „Pentru activități patriotice” cl. I.[8] Cu ocazia aniversării a 100 de ani de independență, președintele Albaniei i-a decorat post-mortem cu Ordinul „Onoarea națiunii” pe toți semnatarii Declarației de Independență, prin decretul nr. 7574 din 26 iunie 2012.[8] O școală și o stradă din orașul Korçë poartă astăzi numele Pandeli Cale.[8]

Notă explicativăModificare

a.   ^ Potrivit lui Elsie, anul nașterii lui Cale este 1874.[3] Toate celelalte surse menționează anul 1879.

NoteModificare

  1. ^ Entstehung und Ausbau der Königsdiktatur in Albanien (1912-1939): Regierungsbildungen, Herrschaftsweise und Machteliten in einem jungen Balkanstaat, Oldenbourg Wissenschaftsverlag, 1987. p. 24, ISBN: 3-486-54321-0
  2. ^ Schmidt-Neke, Michael (). Entstehung und Ausbau der Königsdiktatur in Albanien (1912-1939): Regierungsbildungen, Herrschaftsweise und Machteliten in einem jungen Balkanstaat. Oldenbourg Wissenschaftsverlag. p. 25. ISBN 978-3-486-54321-6. 
  3. ^ a b c d e f g h i Robert Elsie (). A Biographical Dictionary of Albanian History. I. B. Tauris. pp. 70–71. ISBN 978-1780764313. Accesat în . 
  4. ^ a b c d Hil Lushaku. „Cili ishte Pandeli Cale Korcari qe dha gjithka per Shqiperine”. shqiperia.com (în albaneză). Accesat în . 
  5. ^ a b Kastriot Dervishi (). Kryeministrat dhe ministrat e shtetit shqiptar në 100 vjet: anëtarët e Këshillit të Ministrave në vitet 1912–2012, jetëshkrimet e tyre dhe veprimtaria e ekzekutivit shqiptar. Tirana: Shtepia Botuese 55. p. 96. 
  6. ^ a b Skendi, Stavro (). The Albanian national awakening. Princeton: Princeton University Press. p. 429. ISBN 9781400847761. 
  7. ^ Skendi, Stavro (). The Albanian national awakening. Princeton: Princeton University Press. p. 459. ISBN 9781400847761. 
  8. ^ a b c d e f g Bahir Avdiko, ed. (), Ligjvënësit Shqiptarë (1912-2017). Dhe firmëtarët e aktit të pavarësisë (PDF), Tirana: Kuvendi i Shqipërisë, pp. 40–41, ISBN 978-9928-166-76-0, accesat în  
  9. ^ Bahir Avdiko, ed. (), Ligjvënësit Shqiptarë (1912-2017). Dhe firmëtarët e aktit të pavarësisë (PDF), Tirana: Kuvendi i Shqipërisë, pp. 45–46, ISBN 978-9928-166-76-0, accesat în  
  10. ^ Castellan, Georges (). Histoire de l'Albanie et des albanais. Editions Aermeline. p. 54. ISBN 978-2-910878-20-7. 
  11. ^ Aubrey Herbert (). Albania's Greatest Friend: Aubrey Herbert and the Making of Modern Albania: Diaries and Papers 1904-1923. I. B. Tauris. p. 324. ISBN 978-1848854444. Accesat în . 

BibliografieModificare

  • Kastriot Dervishi (). Kryeministrat dhe ministrat e shtetit shqiptar në 100 vjet: anëtarët e Këshillit të Ministrave në vitet 1912–2012, jetëshkrimet e tyre dhe veprimtaria e ekzekutivit shqiptar. Tirana: Shtepia Botuese 55. p. 96.