Paradoxul lui Olbers
În astrofizică și cosmologia fizică, paradoxul lui Olbers, numit după astronomul german Heinrich Wilhelm Olbers (1758-1840), cunoscut și sub denumirea de paradoxul cerului de noapte întunecat sau paradoxul fotometric,[1] spune că într-un univers infinit, static și uniform, cerul nopții ar fi complet iluminat de nenumărate stelele și foarte luminos și nu ar trebui să fie negru.[2] O primă explicație a paradoxului a dat-o chiar Olbers: norii de praf interstelari absorb mare parte din lumina stelelor. Însă, dacă norii ar absorbi lumina stelelor, ar deveni la fel de luminoși ca stelele, amplificând fenomenul de luminozitate pe timp de noapte.[2]
Poetul Edgar Allan Poe în eseul său Eureka (1848) a sugerat că dimensiunea finită a universului observabil rezolvă paradoxul aparent, universul nu este suficient de vechi și are o geneză.
- Dacă succesiunea de stelele este infinită, atunci fondul cerului ar prezenta o luminozitate uniformă, cum ar fi cea afișată de galaxie - deoarece nu ar putea exista absolut niciun punct în acel fond în care să nu existe o stea. Singurul mod în care, într-o astfel de stare de lucruri, am putea înțelege golurile pe care telescoapele noastre le găsesc în toate direcțiile, ar fi presupunând că distanța până la acest fond invizibil este atât de imensă încât nici o rază de la el nu a putut încă să ajungă la noi.[3]
Paradoxul lui Olbers este considerat o dovadă a faptului că Universul nu este static.
Note
modificare- ^ Constantin M. N. Borcia - Complexitatea Universului și limitele cunoașterii: Eseu de cosmologie ficțională
- ^ a b Michio Kaku - Lumi paralele. O călătorie prin creație, dimensiuni superioare și viitorul cosmosului, Editura Trei 2016, ISBN 9786067196146
- ^ Poe, Edgar Allan (1848). Eureka . Arhivat din original pe 2008-04-26.