Peștera din Peretele Dârnini

Geografie
Peștera din Peretele Dârnini
Localizare	comuna Horea, județul Alba
Lungime	5645m
Adâncime	-72
Altitudine	1220 m.d.M.
Geologie	Calcar
Număr de intrări	1
Alte informații
Peșteră activa
Modifică date / text

Peștera din Peretele Dârnini deși mai puțin cunoscută este una din peșterile de referință din carstul romanesc.

Localizare

Peștera din Peretele Dârninii se deschide în versantul drept al Văii Albacului, în zona de izvoare a acestuia, aval de locul numit Fleiu (aparținând de Cătunul Sfoartea), la o altitudine de 1220 m, în Munții Bihorului.

Căi de acces

Accesul la peșteră se poate face din Valea Arieșului pe ruta Albac-Horea-Mătișești-Valea Albacului (20 km), sau dinspre Ghețarul Scărișoara, 12 km drum pe jos, pe traseul Ghețar-Ocoale-Sfoartea-Pasul Ursoaia-Valea Albacului.

Istoric

1963 – Pădurarul Pașca Ispas descoperă peștera, iar speologii I.Viehmann și Gh.Racoviță explorează și cartează primi 212 m de galerii, relevând faptul că în fundul peșterii sub un planșeu stalacmitic se aude zgomotul unui râu subteran. După aproape 20 de ani, în 1981, discipolii celor doi, membrii clubului de speologie E.Racoviță Cluj Napoca,Marius Craciun,Mircea Almasan, Dan Soritau si Dan Porcaru reiau explorările și descoperă sub planșeul respectiv o fantă îngustă prin care iese un puternic curent de aer. După câteva luni încep dezobstrucțiile și descoperă Sala Pădurii și Sala Bivuacului până la Marea Prăpastie. În toamna aceluiaș an se explorează și cartează Galeria Mamuților și Sala Mamuților, Galeria Buclei, Galeria Clusteritelor și Sala Impresioniștilor.

1982 - S-a descoperit Labirintul, Activul, Sala cu Lac, Galeria T și o serie de alte laterale, puțuri și hornuri.

1983-1998 – Se efectuează acțiuni de explorare fără descoperiri substanțiale. Paralel sunt organizate acțiuni de ecologizare a peșterii. Astfel s-au scos la suprafață circa 120 kg de reziduuri rămase de la bivuacurile organizate între 1981-1982. Se marchează cu panglici colorate poteci unice de acces în zonele bogat concreționate. Se consolidează poarta și se schimbă dispozitivul de închidere.

1999 – se explorează o galerie în Sala Mamuților (cu posibilități de continuare) și o serie de mici galerii în Labirint.

Carstologie

Peștera este dezvoltată integral în calcare și dolomite triasice anisian ladiniene ale autohtonului de Bihor, pe două nivele principale de carstificare: unul superior fosil și unul inferior activ.

Primul nivel este compus din galerii în general rectilinii și cu înălțimi variabile (de la 0,5 până la 15 m), bogat concreționate. Clusteritele, coralitele și cristalictitele care tapisează galeriile și unele săli sunt constituite din calcit și aragonit (Sântămărian,1992). Speleotemele de moonmilk sunt de compoziție calcitică.

Cel de-al doilea nivel este activ și își are probabil originea în pierderile în pat din Valea Albacului, cu resurgența, stabilită prin marcare cu fluoresceină, într-un izbuc situat la 4 km în aval.

Climatologie

Peștera prezintă o ventilație unidirecțională, ascendentă, în regim de iarnă și descendentă, în regim de vară. Se pot distinge două zone meroclimatice: un meroclimat de perturbație, corespunzător sectorului afectat de curentul de convecție estival și un meroclimat de relativă stabilitate, pentru restul tronsonului de 400 m studiat.

Paleontologie

Peștera adăpostește în Sala Mare urme de viață ale ursului de cavernă (amprente de gheare, vetre de odihnă). In sectorul Sălii Bivuacului s-au găsit resturi fosile de crinoidee. Materialul paleontologic este prezentat prin fragmente de peduncul și prin entroce disparate și apațin în exclusivitate speciei Encrinus cassianus Laube. Materialul fosil sugerează un mediu de sedimentare calm, bine aerat cu un transport liniștit și nu prea îndepărtat al acestor fosile de la locul de habitat la cel de sedimentare. Prezența acestor crinoide este inedită pentru regiunea considerată, aducând un argument hotărâtor pentru vârsta Ladinian superioară a calcarelor în care se dezvoltă peștera.

Biospeologie

Au fost identificate populații de coleoptere din genul Pholeuon.

Descriere

Intrarea în peșteră se face printr-o deschidere de 2x3 m, dupa care urmează de o galerie aproximativ orizontală, cu dărâmături, ornată cu formațiuni de concreționare și lungă de 70 m, după care se coboară o diferență de nivel de -6 m până în Sala Mare (35/15/10 m) care se prelungește spre nord cu Galeria Ursului. După un parcurs relativ strâmt galeria se deschide și se ajunge în Sala Pădurii (10/5/5 m). Galeria continuă rectiliniu având dimensiuni mari (10-15 m), foarte bogat concreționată (stalactite^[1], stalacmite^[2], gururi, draperii^[3], domuri, coloane^[4], etc.), care debușează în Sala Bivuacului. Galeria se termină brusc la Marea Prăpastie (o săritoare de –25 m).

La baza săritoarii se ajunge într-o sală de unde pornesc trei galerii. Spre nord se deschide Galeria Clusteritelor (unde se interceptează un mic curs activ al peșterii) care continuă ascendent și se termină cu o diaclază impenetrabilă. Din această galerie se desprinde o sală laterală: “Salonul Impresioniștilor”, precum și o serie de alte mici galerii laterale. Atât Galeria Clusteritelor, cât și Salonul Impresioniștilor sunt puternic concerționate, aici abundând, evident clusteritele, dar și gururile^[5] sau cacadele de montmilch^[6]. De la Marea Prăpastie spre sud, pe Galeria Mamuților se ajunge într-o mare sală (200/20-30/15-30 m) foarte bogat concreționată cu mari domuri stalacmitice, gururi, cascade de montmilch, mici lacuri-Sala Mamuților. De aici spre dreapta, pe Galeria Buclei, se ajunge înapoi la Marea Prăpastie. Din Galeria Buclei se desprind două galerii: una fosilă (în care la un nivel inferior se interceptează un mic râu subteran care se poate parcurge doar pe parcursul a 25 m), meandrată, cu multe laterale, care formează “Labirintul”. Galeria a doua este, în primă fază, puternic descendentă, după care se reduce ca dimensiuni, debușând în final în Sala cu Lac (20/7/10 m), ocupată în întregime de un lac subteran alimentat de râul pierdut în Galeria Clusteritelor.

Conditii de vizitare

Pestera este inchisa si poate fi vizitata cu acordul si gidajul custodelui N. Murse de la Clubului de Speologie “Omega” din Cluj-Napoca. Parcurgerea necesită echipament individual specific parcurgerii verticalelor și corzi pentru săritorile din Sala Mare și Marea Prăpastie.

Bibliografie

Marcian Bleahu 1976 Peșteri din Romania.
T. Orghidan, Ștefan Negrea, Peșteri din România. Ghid Turistic, Editura Sport-Turism, București, 1984
Marcian Bleahu - Cuceritorii intunericului - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1976
Marcian Bleahu, Ioan Povara - Catalogul pesterilor din Romania - Consiliul National de Educatie Fizica si Sport, Bucuresti, 1976
Cristian Goran - Catalogul sistematic al pesterilor din Romania - Consiliul National de Educatie Fizica si Sport, Bucuresti, 1976
Federatia Romana de Turism Alpinism, Comisia Centrala de Speologie Sportiva - colectia Buletinului speologic informativ
colectia revistei Speotelex

Legături externe

Bioflix
Mineralogie Arhivat în 10 martie 2011, la Wayback Machine.
ro Ghid turistic Arieseni
Ghețarul de la Vârtop Arhivat în 28 iunie 2009, la Wayback Machine.
Poarta lui Ionele
Poze^{[nefuncțională]}
Huda lui Papara. PAGINA OFICIALA Arhivat în 19 octombrie 2010, la Wayback Machine.

Vezi și

Note

^ Stalactitele sunt speleotemele de formă cilindrică sau conică ce atîrnă din tavan sau de pe orice proeminență și care sunt generate de picături de apă ce cad atrase de gravitație. Sunt mai multe tipuri fundamentale de stalactite, în funcție de modul de aport al apei și de morfologia punctului de desprindere a picăturii. Tipul cel mai comun se datorește aportului de apă printr-o fisură. Apa, venind prin ea, ajunge în golul peșterii, formează o picatură care, tot mărindu-se, atinge o limită și se desprinde. În realitate ea se rupe în două, jumatate ramînînd aninată de marginea fisurii, iar cealaltă jumatate căzând jos. În momentul ruperii are loc o evaziune de CO2 din soluție și pe marginea fisurii se depune carbonat de calciu sub forma unui inel. Cantitatea este infimă dar, adaugată din picătură și picătură, treptat stalactita crește.
^ Stalagmitele sunt speleotemele cilindrice sau conice ce cresc de jos în sus pe orice proeminență pozitivă și care iau naștere din picaturi de apă căzute de sus. Dimensiunea și forma lor este condiționată de raportul dintre debitul apei de alimentare și capacitatea de depunere a calcitului din ea. Din tavan sosesc picături de apă, într-un anumit ritm, ce au darul sa umezească podeaua pe o anumită suprafață. Dacă condițiile de evaziune a dioxidului de carbon, sunt favorabile (temperatura mai ridicată, presiune mai scăzută, aerisire buna), depunerea calcitului va avea loc rapid, ceea ce va face ca suprafața de acumulare a calcitului să fie restrânsă. Coloana ridicată prin această acumulare va avea ca atare un diametru redus, iar rezultatul va fi o stalagmită zveltă. Dacă dimpotrivă, condițiile de evaziune a dioxidului pe carbon vor fi nefavorabile (temperatură scâzută, presiune ridicată, aerisire proastă sau continut ridicat de CO2 în atmosfera peșterii), carbonatul de calciu va ieși greu din soluție, adica pe o distanță mai mare de punctul de picurare, ceea ce va duce la creșterea unei stalagmite cu diametru mai mare și o formă robustă.
^ Draperiile parietale sunt depunerile de calcit ce îmbracă pereții golurilor subterane, uneori într-o mare bogăție de forme, conferind impresia de opulență peisajului subteran. Termenul de „draperie", dat inițial acestor speleoteme, a fost trecut gresit asupra valuri lor, care atârnă libere din tavan, desi o draperie, în sens menajer, nu atârna niciodată liberă ci este lipită de un perete. Pentru adevaratele draperii, cele parietale, se mai folosesc și termenii de scurgere parietala sau de cascadă, primul putând fi aplicat si la forme simple, individuale, cel de-al doilea la formațiuni extrem de bogate.
^ . Coloanele constituie o formă principală de speleoteme de picurare. Ele nu reprezintă altceva decît unirea unei stalactite cu stalagmita corespunzătoare, participarea celor două elemente fiind de obicei vizibilă. Astfel, dacă stalagmita ocupă mai mult de jumatatea coloanei se vorbeste de o stalacto-stalagmită, iar dacă stalactita ocupa mai mult de jumatatea coloanei este vorba de o stalagno-stalactită. Unii autori au propus pentru coloane termenul de stalagnat, dar el nu a reusit sa se impuna.
^ Gururile sau bazinele de planșeu sunt unele din cele mai frecvente tipuri de speleoteme. Numele este o preluare din limba franceză (gour). Gururile se prezintă ca bazine ce au o latură proptită de pantă si celelalte laturi sub forma unui baraj arcuit convex. Gururile au o formă alungită, semi-ovală sau semicirculară. Comparația cu un baraj nu este numai morfologică ci și funcțională căci în spatele lui este adunată, apa, ba mai mult chiar, ea explicâ însăși geneza unei astfel de forme
^ Montmilchul este o substanță complexă ce conține cristale microscopice de carbonați de calciu și 35-75% apă. Din partea solidă, 90% reprezintă calcitul, restul fiind alți carbonați de calciu mai rar cum ar fi lublinit, hidromagnezit, huntit, la care se adaugă ceva argilă și materie organică. Studiile chimice detaliate au evidențiat in jur de 16 substanțe ce intră în compoziția montmilchului, dar geneza acestei substanțe rămâne încă necunoscută. Unii autori cred ca montmilchul se formează direct, prin precipitare, alții cred că este un produs de dezintegrare, de alterare a calcitului. Alte ipoteze prezintă ideea că bacteriile joacă un rol important în formarea montmilchului

[1] Stalactitele sunt speleotemele de formă cilindrică sau conică ce atîrnă din tavan sau de pe orice proeminență și care sunt generate de picături de apă ce cad atrase de gravitație. Sunt mai multe tipuri fundamentale de stalactite, în funcție de modul de aport al apei și de morfologia punctului de desprindere a picăturii. Tipul cel mai comun se datorește aportului de apă printr-o fisură. Apa, venind prin ea, ajunge în golul peșterii, formează o picatură care, tot mărindu-se, atinge o limită și se desprinde. În realitate ea se rupe în două, jumatate ramînînd aninată de marginea fisurii, iar cealaltă jumatate căzând jos. În momentul ruperii are loc o evaziune de CO2 din soluție și pe marginea fisurii se depune carbonat de calciu sub forma unui inel. Cantitatea este infimă dar, adaugată din picătură și picătură, treptat stalactita crește.

[2] Stalagmitele sunt speleotemele cilindrice sau conice ce cresc de jos în sus pe orice proeminență pozitivă și care iau naștere din picaturi de apă căzute de sus. Dimensiunea și forma lor este condiționată de raportul dintre debitul apei de alimentare și capacitatea de depunere a calcitului din ea. Din tavan sosesc picături de apă, într-un anumit ritm, ce au darul sa umezească podeaua pe o anumită suprafață. Dacă condițiile de evaziune a dioxidului de carbon, sunt favorabile (temperatura mai ridicată, presiune mai scăzută, aerisire buna), depunerea calcitului va avea loc rapid, ceea ce va face ca suprafața de acumulare a calcitului să fie restrânsă. Coloana ridicată prin această acumulare va avea ca atare un diametru redus, iar rezultatul va fi o stalagmită zveltă. Dacă dimpotrivă, condițiile de evaziune a dioxidului pe carbon vor fi nefavorabile (temperatură scâzută, presiune ridicată, aerisire proastă sau continut ridicat de CO2 în atmosfera peșterii), carbonatul de calciu va ieși greu din soluție, adica pe o distanță mai mare de punctul de picurare, ceea ce va duce la creșterea unei stalagmite cu diametru mai mare și o formă robustă.

[3] Draperiile parietale sunt depunerile de calcit ce îmbracă pereții golurilor subterane, uneori într-o mare bogăție de forme, conferind impresia de opulență peisajului subteran. Termenul de „draperie", dat inițial acestor speleoteme, a fost trecut gresit asupra valuri lor, care atârnă libere din tavan, desi o draperie, în sens menajer, nu atârna niciodată liberă ci este lipită de un perete. Pentru adevaratele draperii, cele parietale, se mai folosesc și termenii de scurgere parietala sau de cascadă, primul putând fi aplicat si la forme simple, individuale, cel de-al doilea la formațiuni extrem de bogate.

[4] . Coloanele constituie o formă principală de speleoteme de picurare. Ele nu reprezintă altceva decît unirea unei stalactite cu stalagmita corespunzătoare, participarea celor două elemente fiind de obicei vizibilă. Astfel, dacă stalagmita ocupă mai mult de jumatatea coloanei se vorbeste de o stalacto-stalagmită, iar dacă stalactita ocupa mai mult de jumatatea coloanei este vorba de o stalagno-stalactită. Unii autori au propus pentru coloane termenul de stalagnat, dar el nu a reusit sa se impuna.

[5] Gururile sau bazinele de planșeu sunt unele din cele mai frecvente tipuri de speleoteme. Numele este o preluare din limba franceză (gour). Gururile se prezintă ca bazine ce au o latură proptită de pantă si celelalte laturi sub forma unui baraj arcuit convex. Gururile au o formă alungită, semi-ovală sau semicirculară. Comparația cu un baraj nu este numai morfologică ci și funcțională căci în spatele lui este adunată, apa, ba mai mult chiar, ea explicâ însăși geneza unei astfel de forme

[6] Montmilchul este o substanță complexă ce conține cristale microscopice de carbonați de calciu și 35-75% apă. Din partea solidă, 90% reprezintă calcitul, restul fiind alți carbonați de calciu mai rar cum ar fi lublinit, hidromagnezit, huntit, la care se adaugă ceva argilă și materie organică. Studiile chimice detaliate au evidențiat in jur de 16 substanțe ce intră în compoziția montmilchului, dar geneza acestei substanțe rămâne încă necunoscută. Unii autori cred ca montmilchul se formează direct, prin precipitare, alții cred că este un produs de dezintegrare, de alterare a calcitului. Alte ipoteze prezintă ideea că bacteriile joacă un rol important în formarea montmilchului

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]