Populism
Populismul desemnează un tip de discursuri și de curente politice care critică elitele și pledează pentru întoarcerea la popor, de unde și numele acestui curent politic. Este reprezentat de o figură carismatică, fiind susținut de un partid atașat ideologic acestui „corpus”[1]. Presupune existența unei democrații reprezentative pe care o critică. De aceea, populismul a apărut împreună cu democrațiile moderne, după ce ar fi cunoscut, potrivit unor istorici, o primă manifestare sub Republica Romană.
Populismul politic există din secolul al XIX-lea în Statele Unite ale Americii (populismul rural și mica burghezie dorite să reincarneze poporul fondator al democrației americane) și în Imperiul Rus (Narodnicii[2] Rusiei Țariste, mergând la popor, visau să restaureze o comunitate pierdută).
Înainte de anii 1990, termenii „populism” și „populist” puteau desemna diferite curente politice care se refereau la popor, printre care partidul de centru-dreapta ÖVP austriac sau SHP turc de centru-stânga, care au tendința de atunci să nu mai dorească să fie calificate astfel, preferând termenul de „popular”.[3] Dacă termenul populism este astăzi (anii 2010) peiorativ în politică[4], politicile zise populiste pot fi foarte diferite: diferențe stânga / dreapta[5], și între populismele din Europa și cele din America de Sud[4].
Uneori, populismul este considerat, în mediile politice, aproape sinonim cu demagogia.
Definiție
modificarePopulismul pune sub acuzare elitele sau mici grupuri de interes particular din societate. Întrucât acestea dețin o putere, populismul le atribuie responsabilitatea relelor din societate: aceste grupări ar căuta satisfacerea propriilor lor interese și ar trăda interesele celei mai mari părți a populației. Populiștii propun, prin urmare, retragerea aparatului statului din mâinile acestor elite egoiste, criminale, pentru a-l „pune în serviciul poporului”. Pentru a remedia această situație, conducătorul populist propune soluții care amintesc de bunul simț popular și de simplitate. Aceste soluții sunt prezentate ca aplicabile imediat și emanând din opinia publică prezentată ca monolitică. Populiștii critică, în general, mediile banului sau o minoritate oarecare (etnică, politică, administrativă etc.), acuzate că ar fi acaparat puterea; populiștii le opun o majoritate pe care ar reprezenta-o.
Regimurile politice, precum au fost cel fascist sub Mussolini, cel nazist al lui Hitler și, în general, majoritatea dictaturilor, constituie un perfect exemplu al raportului direct stabilit între lider și mase, care definește populismul[6].
Filosoful Slavoj Zizek propune în analiza lui despre populism o perspectivă nouă față de ceea ce s-a crezut până acum, anume că revenirea populismului în peisajul politic occidental nu se datorează vreunui merit al fenomenului în sine, cât eșecului liberalismului în a oferi soluții adecvate pentru crizele contemporane.[7]
Note
modificare- ^ Les Populismes sous la direction de Jean-Pierre Rioux, Editeur: Librairie Académique Perrin (18 janvier 2007) (ISBN 978-2262026134)
- ^ În rusă народники, transcris [narodniki]: „narodnici”, din rusă народ, transcris [narod]: „narodul”, „poporul”.
- ^ fr Au XXIe siècle, le nom Österreichische Volkspartei (ÖVP) est traduit en français « Parti populaire autrichien » ou « Parti du peuple autrichien », alors qu'au XXe siècle, il était usuel de traduire « Parti populiste autrichien » : M. Wallnöfer [...] était membre du Parti populiste autrichien (OVP) Le Monde, 5 mars 1987; La grande coalition socialiste-populiste en Autriche - La fin de l'ère Kreisky Le Monde, 28 janvier 1987. À partir des élections de 1999, qui permettent son entrée au gouvernement fédéral, c'est désormais le parti libéral autrichien (FPÖ) qui sera qualifié de « populiste » par les commentateurs français: Les populistes du FPÖ exigent un référendum Le Monde, 15 septembre 2000.
Il en va de même de la traduction du SHP turc, naguère traduit Parti populiste social-démocrate Le Monde, 15 novembre 1992 et que l'on préfère plus récemment traduire par: Parti populaire social-démocrate Le Monde, 26 juillet 1994. Le CHP turc, aujourd'hui traduit parti républicain du peuple Le Monde, 14 novembre 1998 pouvait autrefois être désigné en français par Parti populiste républicain Le Monde 18 septembre 1992, le « populisme » étant l'un des six principes du kemalisme. - ^ a b fr "Sans une certaine dose de populisme, la démocratie est inconcevable aujourd'hui", entretien de Ernesto Laclau axé sur la comparaison Europe/Amérique du Sud, dans le quotidien Le Monde daté du 10 février 2012.
- ^ fr Divergences des extrêmes, entretien, dans le quotidien Le Monde daté du 10 février 2012, de Vincent Tiberj, chargé de recherche à Sciences Po (Centre d'études européennes-FNSP): en France « le non de gauche exprime principalement un non social, tandis que les partisans du non de droite considèrent à la fois les questions nationales et sociales. Parmi ces derniers, l'Europe suscitait en 2005 les peurs d'une moindre protection sociale (76 %), d'une montée du chômage (86 %), d'un afflux d'immigrés (76 %) et d'une perte d'identité nationale (72 %). Pour les nonistes de gauche, si les chiffres s'élevaient à 85 % pour l'État-providence et 90 % pour le chômage, ils n'atteignaient "que" 45 % pour les immigrés et 42 % pour l'identité nationale. »
- ^ Cfr. Pierre-Andre Taguieff, L'illusione populista. Dall'arcaico al mediatico, Milano, B. Mondadori, 2003, p. 84.
- ^ „Zizek Populism”.
Vezi și
modificareArticole conexe
modificare- Argumentum ad populum
- Autocrație
- Cultul personalității
- Demagogie
- Elitism
- Lumpenproletariat
- Oclocrație
- Oportunism
- Populares
- Post-adevăr
- Pragmatism
- Stat social
Bibliografie
modificare- Daniele Albertazzi et Duncan McDonnell, Twenty-First Century Populism: The Spectre of Western European Democracy, Londres : Palgrave Macmillan, 2007.
- Philippe Bernier Arcand, La dérive populiste, Montréal, Poètes de brousse, 2013. ISBN 978-2-923338-62-0, 170.
- Thierry Bouclier, Les Années Poujade, Editions Remi Perrin, 2006.
- Annie Collovald, Le « Populisme du FN » : un dangereux contresens, Éditions du Croquant, 2004 ISBN: 2-914968-06-X
- Laurent François, Populisme d'Europe, Lyon : Institut d'Études Politiques, 2006. (en ligne Arhivat în , la Wayback Machine.)
- Stuart Hall, Le Populisme autoritaire. Puissance de la droite et impuissance de la gauche au temps du thatchérisme et du blairisme, trad. de Christophe Jaquet, Paris, Éditions Amsterdam, Paris, 2008 ISBN 978-2915547658.
- Ernesto Laclau, La Raison populiste, trad. Jean-Pierre Ricard, Paris, Seuil, 2008 ISBN 978-2020884211.
- Christopher Lasch, "Le Seul et vrai Paradis", Champs/Flammarion , 2002 ; "La Révolte des élites et la trahison de la démocratie", Climats, 1996.
- Dominique Reynié, Populismes : la pente fatale, Paris, Plon, 2011, 280 pages
- Jean-Pierre Rioux (directeur). Les Populismes. Collection Tempus. Paris : Perrin, 2007 ISBN 978-2262026134
- Pierre-André Taguieff, L'illusion populiste : essai sur les démagogies de l'âge démocratique, Flammarion, 2007.
- Jérôme Vidal, « Les « temps nouveaux », le populisme autoritaire et l'avenir de la gauche. À propos de Le Populisme autoritaire de Stuart Hall », in La Revue internationale des livres et des idées, n° 5, mai-juin 2008 (en ligne Arhivat în , la Wayback Machine.).
- Academia Republicii Populare Romîne, Institutul de Lingvistică, Dicționar rus - romîn, Redactor responsabil Gh. Bolocan, Editura Științifică, București, 1964.
- Sergiu Mișcoiu, Oana-Raluca Crăciun, Nicoleta Colopelnic, Radicalisme, Populisme, Interventionnisme: Trois Approches de la Théorie du Discours, EFES: Cluj-Napoca, 2008.
- Sergiu Mușcoiu, Au pouvoir par le Peuple! Le populisme saisi par la théorie du discours. L'Harmattan, Paris, 2012.
Legături externe
modificare- Erwan Sommerer, L'épochè populiste - Dialogue avec une fiction philosophique: le populiste et le démocrate; la suspension populiste du jugement; le peuple contre le concept de peuple;le dialogue avec le réel. In Le Portique [En ligne], 2-2006. Consulté le 20 mars 2012.
