Prezumția de încredințare către tată

Prezumția de încredințare către tată (numită și preferința paternă) reprezintă o situație în care copiii dintr-un divorț erau acordați aproape automat tatălui, acesta fiind considerat a fi proprietarul lor. Această prezumție a fost regula în materia încredințării minorilor pentru țările creștine, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, moment în care treptat s-a instaurat prezumția de încredințare către mamă[1]. Prezumția de încredințare către tată continuă să fie utilizată foarte des și în prezent de către judecătorii din țările musulmane unde rolul și autoritatea tatălui sunt respectate.

Țări unde operează prezumția de încredințare către tată

modificare

Prezmția de încredințare către tată operează în multe țări din orient și Africa. De exemplu în Senegal[3].

Interesul superior al minorului față de variatele prezumții de încredințare

modificare

Viziunea modernă cu privire la încredințarea minorilor se bazează pe conceptul de interes superior al copilului care a fost introdus în doctrina juridică de a valida prezumțiile de încredințare indiferent dacă este vorba de prezumția de încredințare către tată, prezumția de încredințare către mamă ori prezumția de autoritate părintească comună. Chiar și în condițiile în care prezumția de autoritate părintească comună a eliminat prezumția de încredințare către mamă, ea însăși trebuie cercetată de către instanță prin prisma interesului superior al copilului, înainte ca instanța să decidă cu privire la relațiile dintr părinți și copii în urma divorțului.

Vezi și

modificare

Bibliografie

modificare

Referințe

modificare
  1. ^ a se vedea documentul numit "Studiu privind custodia în Franța, Louisiana și câteva state din SUA"
  2. ^ A se vedea capitolul 9 din acest manual aici
  3. ^ A se vedea articolul de aici Arhivat în , la Wayback Machine. sau de aici
  4. ^ Capitolul 18 al acestul manual se poate consulta aici