Wikipedia

René Laforgue

René Laforgue
Date personale
Nume la naștereRené Joseph Laforgue Modificați la Wikidata
Născut[1][3][4][5] Modificați la Wikidata
Thann, Alsacia-Lorena, Germania Modificați la Wikidata
Decedat (67 de ani)[3][5][6] Modificați la Wikidata
Paris, Région parisienne, Franța Modificați la Wikidata
Cetățenie Franța Modificați la Wikidata
Ocupațiepsihiatru
psihanalist[*]​ Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba franceză[7] Modificați la Wikidata
Activitate
PremiiCavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*]​ ()[2]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

René Laforgue (n. 5 noiembrie 1894, Thann, Alsacia, Imperiul German – d. 6 martie 1962, Paris) a fost un psihiatru și psihanalist francez. A studiat medicina la Berlin și a purtat corespondență cu Sigmund Freud. Este autorul mai multor cărți de psihoanaliză.

Biografie modificare

Născut în Alsacia, René Laforgue a fost mobilizat în armata germană în perioada 1914-1918. A studiat medicina la Berlin, dar și-a prezentat lucrarea de diplomă cu titlul „Afectivitatea în schizofrenie” în anul 1919 în Franța.

A lucrat cu Eugénie Sokolnicka, asistentă a lui Sigmund Freud în Franța. În 1923 a deschis primul cabinet medical de consultații psihanalitice în Franța, la spitalul Sainte-Anne, plasat sub conducerea științifică a lui Henri Claude.

A fost unul din fondatorii revistei L'évolution psychiatrique (1925).

El a înființat împreună cu René Allendy și Édouard Pichon primele cercuri freudiene din Franța, care au stat la baza fondării în 1926 a Societății Psihanalitice din Paris, al cărei prim președinte a fost. A fondat în 1927 Revue française de psychanalyse, împreună cu, printre alții, Marie Bonaparte[8], Angelo Hesnard, Charles Odier și Raymond de Saussure.

El a corespondat cu Freud, a scris unele lucrări de referință, în special Psychopathologie de l'échec și a format numeroși psihanaliști printre care Jean Bergeret și Françoise Dolto.

A fost o personalitate de referință a psihanalizei franceze până în 1945, când a devenit o figură controversată din cauza raporturilor pe care le-a întreținut în timpul războiului cu Matthias Göring (psihiatru german care a militat împotriva „psihanalizei evreiești” și văr al lui Hermann Göring): între 1940 și 1942 Laforgue a dorit arianizarea totală a profesiilor psihoterapeutice franceze, adică înlăturarea evreilor și eliminarea influenței evreiești în plan ideologic.[9] În primăvara anului 1946, el a fost achitat într-un proces de epurare a membrilor Consiliului Ordinului Psihiatric din Paris.[10] A colaborat în același an la revista Psyché a lui Maryse Choisy. În 1953 a părăsit Societatea Psihanalitică din Paris, alăturându-se Societății Franceze de Psihanaliză. În 1956 s-a stabilit la Casablanca unde a fondat l'Institut de psychanalyse de Casablanca. A fost interesat o perioadă de neopsihanaliză.

A fost decorat cu Legiunea de Onoare în 1953. A murit la 6 martie 1962 în Paris.

Opere publicate modificare

  • Clinique psychanalytique : conférences faites à l'institut de psychanalyse de Paris, Bibliothèque des Introuvables, 2005, ISBN: 2845752210
  • Psychopathologie de l'échec, Guy Trédaniel, coll. « Les Œuvres du Dr René Laforgue », 1990, ISBN: 2857076037
  • Aperçu de l'historique du mouvement psychanalytique en France (1925) și À propos de l'aperçu de l'historique du mouvement psychanalytique en France (1927) (ambele scrise în colaborare cu Angelo Hesnard) reed.: in l'Évolution psychiatrique, 2007, nr. 72 ISBN: 2842998981
  • La Psychanalyse et les névroses (în colaborare cu René Allendy, prefață de Henri Claude). Payot, 1924.
  • Relativité de la réalité
  • L'Échec de Baudelaire
  • Au-delà du scientisme
  • Les Processus d'Auto-punition (în colaborare cu Angelo Hesnard), Denoël et Steele, Paris, 1931, 83 pp.

Note modificare

  1. ^ Baza de date Léonore 
  2. ^ Baza de date Léonore 
  3. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  4. ^ René Joseph Laforgue, Baza de date Léonore, accesat în  
  5. ^ a b René Laforgue, SNAC, accesat în  
  6. ^ René Laforgue, Roglo 
  7. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  8. ^ Jean-Pierre Bourgeron: Marie Bonaparte et la psychanalyse. À travers ses lettres à René Laforgue et les images de son temps, Ed. Champion-Slatkine, 1993, ISBN 2051009090
  9. ^ Simon Epstein (2008), Un paradoxe français. Antiracistes dans la Collaboration, antisémites dans la Résistance, Albin Michel, collection Bibliothèque Histoire, p. 114.
  10. ^ copie a sentinței în Roudinesco, Histoire de la psychanalyse en France, 1994, vol. 2 : annexes, et pages 165–177.

Bibliografie modificare

  • Alain de Mijolla, Freud et la France, 1885–1945, Presses Universitaires de France, 2010 (ISBN 2130545157)
  • M.O. Poivet, René Laforgue. Sa place originale dans la naissance du mouvement psychanalytique français. (1978). dirigé par André Bourguignon (Université de Paris Val-de-Marne, Créteil).
  • Martine Lilamand, René Laforgue, fondateur du mouvement psychanalytique français. Sa vie, son œuvre. (1980). dirigé par André Bourguignon (Université de Paris Val-de-Marne, Créteil).
  • Annick Ohayon : Psychologie et psychanalyse en France. L'impossible rencontre 1919–1969, Ed. La Découverte, 2006, ISBN 2707147796

Legături externe modificare

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=René_Laforgue&oldid=15591459