Simfonia nr. 2 (Beethoven)

Simfonia nr. 2 în Re major, Op. 36, a fost compusă de Ludwig van Beethoven între 1801 și 1802. Lucrarea îi este dedicată lui Karl Alois, Prinț de Lichnowsky.

Beethoven în 1803, portret de Christian Horneman

Origini

A doua simfonie a lui Beethoven a fost compusă în principal în timpul șederii sale în Heiligenstadt din 1802, perioadă în care surzenia sa a devenit tot mai evidentă și a început să realizeze că ar putea fi incurabilă. Lucrarea a avut premiera la Theater an der Wien din Viena pe 5 aprilie 1803, concert în care a avut loc și premiera celui de-al treilea concert pentru pian și a oratoriului Hristos pe Muntele Măslinilor. Este una din ultimele lucrări a așa numitei "perioade timpurii" a lui Beethoven.

Beethoven a compus a doua simfonie fără un menuet standard; în schimb, locul menuetului a fost luat de un scherzo, oferind piesei energii și posibilități mai mari. Scherzo-ul și finalul sunt pline de glume muzicale vulgare Beethoveniene, lucru care a șocat sensibilitățile criticilor contemporani. Un critic vienez de la publicația Zeitung fuer die elegante Welt ("Ziar pentru o lume elegantă") a scris că simfonia este "o zvârcolire hidoasă, ca un dragon rănit care refuză să moară dar se zvârcolește în agonia sa iar, în a patra parte, sângerează până la moarte".

Instrumentație

Simfonia este orchestrată pentru două flauturi, două oboaie, două clarinete în La, doi fagoți, doi corni în Re și Mi, două trompete în Re, timpane și coarde. Beethoven a transpus întreaga simfonie pentru un trio de pian care poartă același număr opus.

Structură

Simfonia este structurată în patru părți:

1. Adagio molto, 3/4 - Allegro con brio, 4/4
2. Larghetto, 3/8 în La major
3. Scherzo: Allegro, 3/4
4. Allegro molto, 2/4

O interpretare tipică durează între 33 și 36 de minute.