Titusz Dugovics
Date personale
Decedat Modificați la Wikidata
Belgrad, Regatul Ungariei Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
Ocupațiemilitar Modificați la Wikidata

Titusz Dugovics sau Titus Dugović (în maghiară Dugovics Titusz; n. ?- d. 21 iulie 1456) a fost un soldat mitic maghiar de etnie croată sau sârbă care a luptat împotriva forțelor Imperiului Otoman în Asediul Belgradului din 1456 și a murit eroic, împiedicându-l pe portdrapelul turc să înfigă steagul otoman pe turnul cetății. Cu toate acestea, existența sa istorică este pusă la îndoială, deoarece toate cronicile cunoscute în care apare au o veridicitate extrem de discutabilă.

Asediul modificare

Cetatea Nándorfehérvár (Belgrad) era stăpânită la acel moment de armatele conduse de Iancu de Hunedoara. Ea a fost asediată în perioada 4- 22 iulie 1456 de oștile sultanului Mehmed al II-lea. După ce mai multe lupte înverșunate, trupele otomane au atacat zidurile orașului pe 21 iulie, iar un ienicer a reușit, potrivit legendei, să urce în vârful turnului și să înfigă acolo drapelul otoman. El a fost dat jos de soldați în același moment în care Dugovics l-a înșfăcat pe portdrapel, trăgându-l de pe ziduri. Ca urmare, atât Dugovics, cât și purtătorul de steag au căzut de pe ziduri, aflându-și moartea.

Acest act eroic a avut un rol semnificativ în înfrângerea turcilor și onorează memoria apărătorilor orașului Nándorfehérvár.

Persoană fictivă? modificare

În studiul său,[1] istoricul Tibor Szőcs susține că Titusz Dugovics nu a existat. O figură familiară în istoria maghiară, Dugovics este întruchiparea rezistenței antiotomane și a sacrificiului de sine. Această faptă eroică a servit ca subiect a numeroase creații literare și artistice la mijlocul secolului al XIX-lea și mai multe străzi din Ungaria au fost numite după el.

Cu toate acestea, o analiză a surselor istorice disponibile demonstrează că povestea nu poate fi considerată ca fiind corectă. Actul eroic a fost atestat documentar pentru prima dată în cronica lui Antonio Bonfini scrisă la sfârșitul secolului al XV-lea, în care este menționat un luptător maghiar anonim. Aceeași poveste este relatată atât de Bonfini, cât și de sârbul Konstantin Mihailović, în legătură cu Asediul fortăreței Jajce din 1464, referindu-se la un soldat anonim. Lucrarea istorică cehă de la începutul epocii moderne scrisă de Jan Dubravius se referă, de asemenea, la eroul de la Belgrad/Nándorfehérvár ca fiind necunoscut, dar îl descrie ca fiind ceh.[2]

De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu formarea conștiinței naționale maghiare, bravul soldat a fost privit ca un erou național și un model de urmat. Imre Dugovics, un membru al unei familii nobiliare maghiare de origine croată, a profitat de aceste relatări.[3] În 1821, prin intermediul a trei documente false, a încercat să dovedească faptul că luptătorul anonim era un strămoș al familiei sale, numit Titusz Dugovics. Numele a fost făcut cunoscut publicului de către Gábor Döbrentei, un cărturar recunoscut al acelei perioade, care a fost înșelat de acele documente false și le-a publicat în lucrarea sa de istorie maghiară. Astfel, Titusz Dugovics și povestea lui a devenit curând (și a rămas de atunci) o parte a conștiinței istorice maghiare, deși personajul său nu ar trebui să fie considerat mai mult decât un personaj ficțional inventat la începutul secolului al XIX-lea. Singurul element al poveștii care poate fi acceptat ca autentic este actul de vitejie al unui soldat necunoscut descris de Bonfini și de Mihailović.[4]

Referințe modificare

  1. ^ Szőcs 2009, pp. 3–35.
  2. ^ Péter Hahner (). „19. Dugovics Titusz önfeláldozó hőstettet hajtott végre Nándorfehérvár védelmében”. 100 történelmi tévhit. Budapest, Hungary: Animus Kiadó. pp. 52–54. ISBN 9789639884953.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor)
  3. ^ Dugovics Titusz legendája kipukkadt
  4. ^ „Így lett romantikus nemzetképünk hőse Dugovics Titusz”. www.mult-kor.hu. Accesat în .  (Textul maghiar: „A 15. századi források vizsgálata azt mutatja, hogy keringett valamiféle történet egy ismeretlen katonáról, aki így adta bizonyságát hősiességének. A 18-19. század fordulóján ezt a vitéz tettet fedezte fel újra a magyar történelmi emlékezet, amely a romantikus nemzeti múlt-kép egyik fontos epizódja lett. Az 1820-as évek elején ezt a hírességet használta ki Dugovics Imre, aki saját családját kívánta rokonságba hozni a belgrádi hőssel. Céljai elérése érdekében a hamis oklevelek gyártatásától sem riadt vissza. Azonban ő sem gondolta, hogy Döbrentei Gábor lelkesedésének köszönhetően Dugovics Titusz alakja bekerül a nemzeti panteonba.” - Traducere: „Sursele din secolul al XV-lea consemnează existența unei povești despre un soldat necunoscut care a efectuat un gest prin care și-a dovedit vitejia. La începutul secolului al XIX-lea memoria istorică maghiară a reexplorat această faptă eroică, care a devenit astfel o parte importantă a trecutului romantic al națiunii. La începutul anilor 1820, un anume Imre Dugovics a profitat de această faptă faimoasă atunci când a dorit să stabilească o legătură între familia sa și eroul de la Belgrad. El a falsificat evidențe pentru a-și atinge scopul, dar nu și-a imaginat niciodată că Titusz Dugovics va intra în panteonul național prin entuziasmul istoricului Gábor Döbrentei.”)

Bibliografie modificare

  • Szőcs, Tibor: Egy "legendás" hős: Dugovics Titusz története. Hadtörténeti Közlemények, 2009. pp. 3-35.
  • Döbrentei, Gábor: Dugovics Titus, ki magát, csakhogy nemzete győzzön, halálra szánta. 1824.
  • Nagy, Iván: Magyarország családai címerekkel és nemzedékrendi táblázatokkal. Pest, 1858.
  • Balogh, Gyula: Vasmegye nemes családjai. Szombathely, 1894.
  • Kempelen, Béla: Magyar nemes családok. Budapest, 1912.
  • Porkoláb, István: Celldömölk Kismáriacell szabadalmas mezőváros története. Celldömölk, 1927.
  • Dömötör, Sándor: Dugovics Titusz hősi halálának 500. évfordulóján. Dugovics Titusz vasi kapcsolatai. Vasmegye, 1956. 171. sz. (júl. 21.) p. 4.
  • Nádasdy, Lajos: Legenda vagy valóság Dugovics Titusz nagysimonyi származása? Új Kemenesalja, 1994. május 26. p. 5.