Centurile Van Allen sau Centurile de radiații sînt regiuni din spaţiu, care înconjoară Pământul asemenea unor „brîie" uriaşe, conţinînd particule electrizate captate de cîmpul magnetic terestru.
Sub acţiunea forţelor electromagnetice de tip Lorentz, aceste particule descriu traiectorii spirale între cei doi poli magnetici ai Pămintului. Rolul de capcană magnetică jucat de cîmpul geomagnetic a fost intuit încă din anul 1907 de Carl Størmer, care a prevăzut în acelaşi timp şi mişcarea spirală a particulelor electrizate.
Descoperirea efectivă a centurilor de radiaţii i se datoreşte insă lui James Van Allen. Acesta, prelucrînd datele transmise de unii dintre primii sateliţi artificiali ai Pâmîntului, Explorer 2 şi 4, a stabilit existenţa a două zone de radiaţii, situate la altitudini diferite (1958). Dintre acestea, centura internă de radiaţii se întinde între 1 000 şi 6 000 km altitudine şi este compusă în special din protoni de mare energie (10—200 megaelectronvolţi), iar centura externă de radiaţii se întinde între 15 000 şi 25 000 km şi este compusă în special din electroni de mare energie (1—200 kiloelectronvolţi).
În afară de aceste două centuri, a fost descoperită, în 1963, o a treia centură de radiaţii, compusă în special din electroni şi situată la altitudini de peste 70 000 km.
Studiul centurilor de radiaţii şi explorarea ulterioară a magnetosferei — regiune a spaţiului periterestru în care se manifestă cu preponderenţă acţiunea cîmpului geomagnetic — a permis interpretarea teoretică a originii lor şi investigarea fenomenelor din atmosfera înaltă (cum sînt, de pildă, aurorele polare). Totodată, a putut fi evitat pericolul de iradiere a echipajelor spaţiale prin confecţionarea corespunzătoare a învelişului navelor cosmice
