Utilizator:Turbojet/VRTS

Acestea sunt o serie de detalii privind modul în care funcționează sistemul VRTS. Cei ce intenționează să actualizeze WP:AUTOR trebuie să știe aceste aspecte.

Argument

Wikipedia este unul dintre proiectele WikiMedia Fundation (WMF).
Deocamdată WMF este finanțată prin donații, nu prin reclamă comercială.
Obținerea a suficienți bani pentru a funcționa este o problemă pentru WMF. Problema este atât de acută încât unii dintre directori înclină spre renunțarea la politicile anti spam, de cercetare originală și de notabilitate.
Pentru a-și păstra actualele politici, WMF este obligată să facă economii drastice. De exemplu nu-și permite să cheltuiască bani în acțiuni juridice, nici ca reclamant, nici ca pârât.
În aceste condiții, politica de a oferi materiale libere este extrem de limitativă.

Măsuri luate de WMF

Este extrem de important ca WMF să nu dea ocazia să i se ceară daune pentru nerespectarea dreptului de autor.

Cei pe care se contează pentru asta sunt administratorii, în special cei de la Commons, care se consideră că au o experiență mai mare decât cei de pe wikipedii.

Metoda curentă este obligarea uploaderilor de a încărca fie fișiere proprii, pe care le pot elibera ei înșiși, fie fișiere deja libere, fie fișiere care sunt eliberate de către deținătorii drepturilor de autor.

Eliberarea materialelor protejate încărcate de alte persoane decât deținătorul drepturilor de autor se face prin declarații de eliberare adresate serviciului VRTS (Volunteer Response Team System), fost OTRS.

Persoanele care activează la VRTS își iau angajamentul scris față de WMF că acțiunile lor nu vor aduce prejudicii WMF și acceptă ca WMF să se întoarcă împotriva lor pentru a-și recupera eventualul prejudiciu produs în urma acțiunilor lor.

Declarațiile de eliberare sunt înregistrate ca tichete cu număr de ordine. Ele trebuie să fie neambigue și să conțină toate datele necesare (v. mai jos).

Pentru a evita orice prejudiciu care ar putea afecta WMF persoanele care activează la VRTS trebuie să se asigure că declarațiile de eliberare conțin toate informațiile necesare și că aceste informații sunt reale. Principiul bunei credințe nu se aplică la VRTS (v. mai jos de ce). Dimpotrivă, cuvântul de ordine este suspiciune și orice informație trebuie confirmată dincolo de orice suspiciune. Dacă există vreo suspiciune neclarificată, cel ce prelucrează tichetul are obligația să nu accepte eliberarea cât timp suspiciunile nu sunt clarificate.

Nu este obligatoriu nici ca un tichet să fie prelucrat de o singură persoană, nici ca persoana care a început prelucrarea unui tichet s-o și finalizeze. În lanțul de mesaje poate interveni, sau prelua alt respondent. Nu există termene pentru tratarea tichetelor.

Dacă totul este în regulă, atunci persoana de la VRTS care a încheiat prelucrarea tichetului va pune eticheta corespunzătoare în dreptul fișierului în discuție. Dreptul de a pune eticheta îl au doar voluntarii de la VRTS. (Mai demult exista posibilitatea, mai ales la aprobări mari, de exemplu o întreagă bază de date, ca persoana care prelucrează tichetul să furnizeze doar numărul tichetului, urmând ca solicitantul să pună el însuși eticheta la toate materialele încărcate, însă acum acest lucru nu mai este admis datorită abuzurilor care s-au făcut prin folosirea numărului tichetului și unde nu era cazul.)

Ce trebuie să conțină declarația de eliberare

Declarația de eliberare trebuie să conțină cel puțin (explicații mai jos):

1. calitatea celui care dă declarația;

2. o metodă de a identifica cu precizie materialele eliberate;

3. o licență compatibilă cu Wikipedia;

4. declarația că înțelege efectele și urmările eliberării materialului respectiv;

5. date de contact pentru un eventual schimb de mesaje pe alte căi decât prin VRTS.

Suspiciuni

Principala suspiciune este cea că cel ce trimite declarația nu este de fapt deținătorul drepturilor de autor, fiind de bună credință, sau nu.

Exemple de bună credință sunt subiecții fotografiilor, sau familiile lor, sau prietenii lor, sau fanii lor, care vor ca Wikipedia să aibă imaginea subiectului și consideră că dacă dispun de o copie a fotografiei o pot pune la dispoziția Wikipediei, ignorând faptul că ei nu sunt deținătorii drepturilor de autor asupra imaginii respective.

Un exemplu de rea credință este persoana care ia o fotografie de pe net și se declară autorul ei. Exemplul extrem este când acesta se pretează la o uzurpare de identitate a autorului.

Detalii explicative

1. Calitatea celui care dă declarația.

Declarația trebuie să vină direct (fără intermediari) de la deținătorul drepturilor de autor.

Intermediarul nu este acceptat deoarece nu există garanția că a retransmis corect aprobarea. El putea să schimbe orice: identificarea materialelor, licența, declarația de înțelegere, datele de contact.

Deținătorul drepturilor de autor poate fi:

• autorul;
• moștenitorii săi după decesul său;
• cei cărora deținătorul le-a cedat drepturile sale.

Deținătorul drepturilor de autor trebuie să poată dovedi calitatea sa. Persoana care prelucrează tichetul poate cere ca el să dovedească efectiv această calitate.

Metodele de dovedire sunt următoarele:

• Adresa de e-mail de pe care vine declarația trebuie să aparțină celui care dă declarația. Acest lucru trebuie confirmat de asocierea lui cu adresa respectivă într-un mod de încredere.

Exemplu: la airliners.net la fiecare fotografie se precizează autorul și e-mailul de contact.

Alte exemple: adresele autorilor din comunicările științifice, adresele exponenților din cataloagele expozițiilor, adresele persoanelor din diverse instituții publicate pe site-urile respectivelor instituții, de exemplu universități, adresa de pe site-ul personal al autorului dacă există dovada că site-ul este al lui, nu al unui fan al său etc.

O adresă oarecare plauzibilă poate fi ușor făcută de cineva care uzurpă identitatea declarantului.

• Un moștenitor trebuie să indice o sursă de încredere în care se menționează calitatea sa de moștenitor.

Simpla sa declarație este credibilă doar dacă faptul este de notorietate publică.

• Un reprezentant care deține dreptul de autor trebuie, similar, să fie menționat într-o sursă de încredere că el este reprezentantul a ce declară. Trebuie să poată explica și cum a intrat în posesia dreptului de autor. Practic asta se poate face prin angajare (de exemplu în România înainte de 1990), contract pe lucrare (en:Work for hire) sau la imagini prin deținerea negativului (pe vremea fotografiilor analogice transferul negativului era echivalent cu transferul dreptului de autor).

În România comunistă, predarea negativelor către angajator era sarcină de serviciu pentru fotografii angajați, de exemplu la publicații (ziare, reviste, edituri). Deci, drepturile de autor ale acestor materiale aparțineau editurilor, nu fotografilor. Și drepturile de autor ale portretelor făcute de angajații studiourilor foto aparțineau studiourilor unde fotografii erau angajați pentru asta. Ei păstrau drepturile de autor doar asupra fotografiilor efectuate în afara sarcinilor de serviciu, cu materialele lor.

Dovada calității („sunt fiul lui”, „sunt managerul” etc., „anexez copia actului”) prin copii după acte nu este credibilă deoarece acestea pot fi generate cu programe de grafică, iar cei de la VRTS nu au acces la bazele de date ale autorităților care emit aceste acte.

2. Identificarea materialelor Este obligatoriu ca materialele să fie identificate exact printr-o listă detaliată sau, dacă este un întreg site sau bază de date URL-ul respectiv.

Declarații ca „site-ul nostru” nu sunt suficiente deoarece cei care prelucrează tichetul n-au dreptul să ghicească care este acesta, chiar dacă pare evident, deoarece nu au de unde ști și că acesta este și unic.

Cea mai bună identificare este când materialul se găsește pe net, precizându-se URL-ul și, dacă este cazul, informațiile suplimentare, de exemplu pagina dintr-un .PDF, deoarece este ușor verificabilă.

Încărcarea direct la Commons și precizarea URL-ului de la Commons este admisă, dar riscantă, în sensul că dacă aprobarea nu vine imediat și fișierul este șters la Commons, URL-ul rămâne vizibil doar pentru administratorii de la Commons, iar cel ce trimite aprobarea se poate să nu știe ce URL să spună, sau, mai rău, poate fi indus în eroare de cei rău intenționați, care-i furnizează alt URL decât cel pentru care crede el că dă aprobarea. Cel ce prelucrează tichetul nu riscă dacă imaginea a fost ștearsă înainte de a veni aprobarea.

Dacă este vorba de un site întreg, supus modificărilor, starea site-ului este cea de la data sosirii aprobării. Se admit arhive cu precizarea datei arhivei dacă materialul apare în acele arhive.

3. Lipsa licenței denotă faptul că cel ce dă declarația de eliberare de fapt n-a înțeles ce face. Ca urmare declarația este inutilizabilă.

Licența trebuie să fie explicită, cu denumirea ei oficială, nu una de principiu, cum ar fi „dau dreptul d-lui Cutare să folosească liber materialul pe Wikipedia”.

Licența trebuie să fie completă, nu parțială (v. exemplul precedent, din care se înțelege că doar dl. Cutare poate folosi materialul fără a plăti taxe, și numai pe Wikipedia).

4. Declarația trebuie să cuprindă o secțiune în care cel ce eliberează materialul declară că a înțeles urmările, adică:

• că materialul va putea fi folosit de oricine (nu doar de cel care cere acceptul), oriunde (nu doar pe Wikipedia), liber (adică fără plată), nelimitat în timp (adică nu doar în „ediția curentă”, nu doar în anul curent etc.);
• că oricine va putea produce lucrări derivate;

Oricine va putea adăuga „mustăți” personalității fotografiate de autor.

• că modificările din lucrările derivate nu vor fi atribuite autorului inițial, nu-i vor angaja responsabilitatea juridică;

„Mustățile” cad în responsabilitatea celui care le-a pus, nu în cea a autorului inițial.

• că cel ce eliberează materialul nu va putea revoca permisiunea dată;
• că cel ce eliberează materialul nu va putea schimba licența decât cu una mai permisivă.

Cel ce cere aprobarea trebuie să-l informeze pe cel căruia îi cere eliberarea materialului asupra tuturor acestor aspecte, iar cel ce prelucrează tichetul trebuie să se asigure că cel ce a dat declarația a înțeles exact despre ce este vorba. Altfel apar retractări și amenințări cu justiția, argumentându-se că nu asta era intenția lui și că a fost înșelat prin omisiune. Suspiciunile sunt legitime dacă declarația de eliberare vine de la o persoană nefamiliarizată cu drepturile de autor, de exemplu un moștenitor care este flatat ca înaintașul său să fie pomenit pe Wikipedia, dar n-a înțeles că prin asta renunță, de exemplu, la posibilitatea de a vinde unei edituri dreptul exclusiv de folosire a imaginii eliberate.

5. În principiu se cer cel puțin două căi de contact din următoarele trei: e-mail, adresă poștală și telefon.

E-mailul este îndeplinit automat conform punctului 1. Celelalte sunt practic imposibil de verificat de persoana de la VRTS, care nu are acces la bazele de date ale evidenței populației sau ale companiilor de telefoane. O persoană care uzurpă identitatea deținătorului drepturilor de autor dă propriile sale date de contact, iar la contactare confirmă cele declarate. Practic aceste date de contact pot fi folosite doar dacă sunt confirmate de surse de încredere, exact ca adresa de e-mail.