Utilizator:Wikitradu/Sânge

Sângele este un fluid corporal al animalelor, care transportă substanțele necesare, precum nutrienții și oxigenul, către celule și elimină deșeurile metabolice produse de aceleași celule. Când ajunge în plămâni, se produce schimbul de gaze atunci când dioxidul de carbon este difuzat din sânge în alveole iar oxigenul este introdus în sânge. Sângele oxigenat este pompat către partea stângă a inimii în vena pulmonară pătrunzând în atriul stâng. De aici trece prin valva bicuspidă, prin ventricul și este transportat în tot corpul prin aortă. Sângele conține anticorpi, nutrienți, oxigen și multe altele care ajută organismul să funcționeze.

La vertebrate, acesta este compus din celule sanguine prezente în plasma sanguină. Plasma, care constituie 55% din fluidul sanguin, este în cea mai mare parte apă (92% din volum) și conține proteine răspândite, glucoză, ioni minerali, hormoni, dioxid de carbon (plasma fiind principalul mijloc pentru transportul produselor de excreție) și celulele de sânge propriu zise. Albumina este principala proteină din plasmă și are rolul să regleze presiunea coloidal osmotică din sânge. Celulele sanguine sunt formate în majoritate din celule roșii (numite și CR sau eritrocite), urmate de celulele albe, incluzând leucocitele și trombocitele. Cele mai numeroase celule din sângele vertebratelor sunt celulele roșii. Acestea conțin hemoglobină, o proteină cu conținut de fier, care facilitează transportul oxigenului prin legarea reversibilă a acestuia de gazul respirator, în felul acesta crescând și solubilitatea sa în sânge. Spre deosebire de oxigen, dioxidul de carbon este transportat aproape în întregime la nivel extracelular, dizolvat în plasmă sub formă de ion de bicarbonat.

Sângele vertebratelor este roșu aprins atunci când hemoglobina lui este oxigenată sau dezoxigenată. Unele animale, cum ar fi crustaceele și moluștele, folosesc hemocyanină pentru a transporta oxigen, în loc de hemoglobină. Insectele și unele moluște folosesc un lichid numit hemolimfa în loc de sânge, diferența fiind că hemolimfa nu este conținută într-un sistem circulator închis. La cele mai multe insecte, acest "sânge" nu conține molecule transportatoare de oxigen cum ar fi hemoglobina, deoarece corpurile lor sunt suficient de mici astfel încât sistemul lor traheal este suficient pentru suplinirea alimentării cu oxigen.

Vertebratele cu fălci au un sistem imunitar adaptativ, bazat în mare măsură pe celulele albe din sânge. Celulele albe ajută la rezistența împotriva infecțiilor și paraziților. Trombocitele sunt importante în coagularea sângelui. Artropodele, folosind hemolimfa, au hematocitele ca parte a sistemului lor imunitar.

Sângele este circulat în corp prin vase sanguine de acțiunea de pompare a inimii. La animalele cu plămâni, sângele arterial transportă oxigenul din aerul inhalat către țesuturile corpului, iar sângele venos transportă dioxidul de carbon - un produs rezidual al metabolismului celulelor - de la țesuturi către plămâni pentru a fi expirat.

Termenii medicali referitori la sânge de multe ori încep cu hemo- sau hemato- (de asemenea pronunțat haemo- și haemato-) de la cuvântul grec αἷμα (haima) care înseamnă "sânge". În termeni de anatomie și histologie, sângele este considerat drept o formă specializată de țesut conjunctiv, dat fiind faptul că își are originea în oase, precum și datorită prezenței fibrelor moleculare potențiale sub forma fibrinogenului.

Funcții

Sângele îndeplinește multe funcții importante în organism, printre care:

• Aprovizionarea cu oxigen (legat de hemoglobină, ce este transportată în hematii) a țesuturilor.
• Furnizare de nutrienți, cum ar fi glucoza, aminoacizii, și acizii grași (dizolvați în sânge sau legați de proteinele plasmatice (de exemplu, lipidele din sânge))
• Îndepărtarea reziduurilor precum dioxidul de carbon, ureea și acidul lactic.
• Funcții imunologice, incluzând circulația leucocitelor și detectarea de corpi străini de către anticorpi.
• Coagularea, răspunsul la un vas de sânge spart, transformarea sângelui din lichid în gel semisolid pentru stoparea hemoragiei.
• Funcții de mesager, incluzând transportul hormonilor și semnalizarea țesuturilor avariate.
• Reglarea pH-ului din organism.
• Reglarea temperaturii interne a corpului.
• Funcții hidraulice.

Părțile constituente ale sângelui uman

Sângele constituie 7% din greutatea corpului uman, având o densitate medie de aproximativ 1060 kg/m3 (foarte apropiată de densitatea apei pure, de 1000 kg/m3). O persoană adultă medie are un volum de sânge de aproape 5 litri (1,3 gal), care este compus din plasmă și mai multe tipuri de celule. Aceste celule sanguine (care mai sunt denumite și corpusculi sau ”elemente formate”) constau din eritrocite (celulele roșii, CR), leucocite (celule albe) și trombocite (plachete). După volum, celulele roșii constituie cam 45% din totalul sângelui, în timp ce plasma reprezintă cam 54,3%, iar celulele albe cam 0,7%.

Sângele integral (plasma plus celule sanguine) prezintă o dinamică fluidă non-Newtoniană; proprietățile sale de curgere sunt adaptate pentru a curge efectiv prin vasele capilare mărunte cu o rezistență mai mică decât plasma însăși. În plus, dacă toată hemoglobina umană ar fi liberă în plasmă (nu conținută în celulele roșii), fluidul circulator ar fi prea vâscos pentru ca sistemul cardiovascular să funcționeze eficient.

Celulele

Informații suplimentare: hemograma completă

Un microlitru de sânge conține:

• 4,7 până la 6,1 milioane (în sângele masculin), 4,2 până la 5,4 milioane (în sângele feminin) de eritrocite: Celulele roșii conțin hemoglobina sângelui și distribuie oxigen. Celulele roșii mature din sânge nu au nucleu și organite la mamifere. Celulele roșii ale sângelui (împreună cu celulele vasculare endoteliale și alte celule) sunt de asemenea marcate cu glicoproteine care definesc diferitele grupe sanguine. Proporția de sânge ocupată de celulele roșii este numită hematocritul, și este în mod normal în jur de 45%. Suprafața combinată a tuturor celulelor roșii din organismul uman ar fi cam de 2000 de ori mai mare decât suprafața externă a corpului.
• 4.000 - 11.000 leucocite: Celulele albe din sânge sunt parte componentă a sistemului imunitar; ele distrug și îndepărtează celule îmbătrânite sau aberante, și resturile celulare, de asemenea atacă agenții infecțioși (patogeni) și substanțele străine. Cancerul leucocitelor se numește leucemie.
• 200.000 - 500.000 trombocite: Denumite și plachete, ele iau parte la închegarea sângelui (coagulare). Fibrina, în etapele formării cheagului, crează o plasă deasupra dopului plachetar.

Plasma

Aproape 55% din sânge este plasmă sanguină, un fluid care este mediul lichid al sângelui și care în sine este galben-pai la culoare. Volumul plasmei sanguine totalizează 2.7-3.0 litri (2.8-3.3 quarts) la un om obișnuit. Este în esență o soluție apoasă, conținând 92% apă, 8% proteine plasmatice și, sub formă de urme, alte materii. Plasma transportă nutrienți dizolvați, precum glucoza, aminoacizii și acizii grași (dizolvați în sânge sau legați de proteinele plasmatice) și îndepărtează produsele reziduale, precum dioxidul de carbon, ureea și acidul lactic.

Alte componente importante includ:

• Albumina serică
• Factori de închegare a sângelui (ce ușurează coagularea)
• Imunoglobuline (anticorpi)
• particule de lipoproteine
• Diverse alte proteine
• Diverși electroliți (în principal sodiu și clor)

Termenul de ser se referă la plasma din care au fost îndepărtate proteinele coagulante. Cele mai multe dintre proteinele rămase sunt albumina și imunoglobuline.

Gama restrânsă a valorilor pH-ului

PH-ul sângelui este reglat să stea în interiorul unui interval îngust de 7,35-7,45, făcându-l ușor bazic. Sângele, care are un pH sub 7,35 este prea acid, în timp ce pH-ul sanguin peste 7,45 este prea bazic. PH-ul sanguin, presiunea parțială a oxigenului (pO2), presiunea parțială a dioxidului de carbon (pCO2), și HCO3 sunt atent reglate de o serie de mecanisme homeostatice, care își exercită influența în principal prin intermediul sistemului respirator și al sistemului urinar pentru a se menține echilibrul acido-bazic și respirația. Un test al gazelor din sângele arterial va măsura aceste valori. Plasma de asemenea transportă hormoni care își transmit mesajele diferitelor țesuturi. Lista gamelor normale de referință pentru diferși electroliți din sânge este extinsă.

Sângele la vertebratele ne-mamifere

Sângele uman este de tipul aceluia al mamiferelor, deși detaliile precise privind numărul celulelor, dimensiune, structura proteică, șamd, diferă oarecum între specii. La vertebratele ne-mamifere, totuși, sunt câteva diferențe cheie.

• Celulele roșii ale vertebratelor ne-mamifere sunt aplatizate și de formă ovoidală și își păstrează nucleele celulare.
• Există diferențe considerabile în tipurile și proporțiile celulelor sanguine albe; de exemplu, acidofilele sunt în general mult mai obișnuite decât la oameni.
• Plachetele sunt doar la mamifere; la alte vertebrate, mici celule nucleate fusiforme, numite trombocite, sunt, în schimb, responsabile de închegarea sângelui

Fiziologie

Sistemul cardio-vascular

Sângele circulă prin corp prin vasele de sânge datorită acțiunii de pompare a inimii. La oameni, sângele este pompat din ventriculul stâng al inimii, prin artere, către țesuturile periferice și se întoarce în atriul drept al inimii prin vene. Apoi intră în ventriculul drept și este pompat prin artera pulmonară către plămâni, după care se reîntoarce în atriul stâng prin venele pulmonare. Sângele intră apoi în ventriculul stâng pentru a fi re-circulat din nou. Sângele arterial transportă oxigen din aerul inhalat, către toate celulele corpului, iar sângele venos transportă dioxid de carbon - un produs de excreție al metabolismului celulelor - către plămâni pentru a fi expirat. Singura excepție privește arterele pulmonare, care conțin sângele cel mai dezoxigenat din corp, în timp ce venele pulmonare conțin sânge oxigenat.

Un flux suplimentar de întoarcere poate fi generat de mișcările mușchilor scheletici, care pot comprima venele și împinge sângele prin valve în vene spre atriul drept.

Circulația sanguină a avut o descriere celebră făcută de William Harvey în 1628.

Producerea și degradarea celulelor sanguine

La vertebrate, diferitele celule sanguine sunt produse în măduva oaselor într-un proces numit hematopoieză, care include eritropoieza (adică producerea celulelor roșii) și mielopoieza (producerea celulelor albe și a plachetelor). În timpul copilăriei, aproape fiecare os uman produce celule roșii; la maturitate, producția de celule roșii este limitată doar la oasele mai mari: corpul vertebrelor, osul pieptului (sternul), coastele, oasele pelviene și oasele superioare ale mâinilor și picioarelor. În plus, în timpul copilăriei, glanda timus - care se găsește în mediastin - este o importantă sursă de limfocite-T. Componenta proteiformă a sângelui (incluzând proteinele coagulante) este produsă predominant în ficat, în timp ce hormonii sunt produși de glandele endocrine, iar componenta apoasă este reglată de hipotalamus și menținută de rinichi.

Eritrocitele sănătoase au o durată de viață în plasmă de aproape 120 zile înainte să fie degradate de către splină și celulele Kupffer din ficat. Ficatul curăță de asemenea și unele proteine, lipide și amino-acizi. Rinichii secretă activ produsele reziduale în urină.

Transportul oxigenului

Aproape 98,5% din oxigenul dintr-un eșantion de sânge arterial de la un om sănătos care respiră aer la presiunea de la nivelul mării, este combinat chimic cu Hgb. Aproape 1,5% este dizolvat fizic în alte lichide sanguine, nefiind legat de Hgb. Molecula de hemoglobină este principalul transportator de oxigen în cazul mamiferelor și a multor altor specii (pentru excepții a se vedea mai jos). Hemoglobina are o capacitate de combinare cu oxigenul între 1.36 și 1.37 ml O2 per gram de hemoglobină, ceea ce crește capacitatea totală a oxigenului din sânge de șaptezeci de ori (comparat cu situația când oxigenul ar fi transportat prin propria solubilitate de 0.03 ml O2 per litru de sânge per mm Hg presiune parțială, adică aproximativ 100 mm Hg în artere).

Cu excepția arterelor pulmonare și ombilicale și a venelor lor corespondente, arterele transportă sângele dinspre inimă către corp prin arteriole și capilare, unde oxigenul este absorbit; după aceea, venulele și venele transportă sângele dezoxigenat înapoi către inimă.

În condiții normale, la un adult aflat în stare de repaus, hemoglobina din sângele care pleacă din plămâni este saturat aproape 98-99% cu oxigen, obținându-se o livrare între 950 și 1150 ml/min de oxigen către corp. La un adult sănătos aflat în repaus, consumul de oxigen este de aproximativ 200-250 ml/min, iar sângele dezoxigenat care se întoarce la plămâni încă este saturat în proporție de 75% (70 până la 78%) cu oxigen. Creșterea consumului de oxigen în timpul efortului susținut reduce saturația de oxigen din sângele venos, care poate ajunge la mai puțin de 15% la un atlet antrenat; deși rata de respirație și fluxul de sânge, cresc pentru a compensa, saturația oxigenului în sângele arterial poate scădea până la 95% sau mai puțin în aceste condiții. Saturația cu valori așa de scăzute de oxigen este considerată periculoasă în cazul unui individ aflat în stare de repaus (de exemplu, în timpul intervenției chirurgicale sub anestezie). Hipoxia persistentă (oxigenarea mai mică de 90%), este periculoasă pentru sănătate, iar hipoxia severă (saturații mai mici de 30%) poate fi rapid fatală.

Un fetus, care primește oxigen prin placentă, este expus la presiuni de oxigen mult mai mici (aproximativ 21% din nivelul găsit în plămânii adulților), și, deci, fetușii produc o altă formă de hemoglobină cu o afinitate mult mai mare pentru oxigen (hemoglobina F ), în scopul de a funcționa în aceste condiții.

Transportul Dioxidului de carbon

CO2 este transportat în sânge în trei moduri diferite. (Procentele exacte variază în funcție de tipul sângelui, arterial sau venos). Cea mai mare parte a acestuia (circa 70%) este convertit în ioni de bicarbonat HCO-
3 de enzima anhidrază carbonică în celulele roșii de reacția CO2 + H2O → H2CO3 → H + + HCO-
3; aproximativ 7% este dizolvat în plasmă; și aproximativ 23% este legat de hemoglobină sub formă de compuși carbamino. Hemoglobina, principala moleculă purtătoare de oxigen din celulele roșii, transportă atât oxigen cât și dioxid de carbon. Totuși, legatura CO2 la hemoglobină nu se face în același loc cu al oxigenului, În schimb se combină cu grupurile N-terminale de pe cele patru lanțuri de globină. Însă, datorită efectelor allosterice asupra moleculei de hemoglobină, legarea CO2 scade cantitatea de oxigen legată în cazul unei anumite presiuni parțiale a oxigenului. Descreșterea legării bioxidului de carbon în sânge datorită nivelurilor crescute de oxigen este cunoscută ca efectul Haldane și este importantă în transportul bioxidului de carbon din țesuturi la plămâni. O creștere în presiunea parțială de CO2 sau un pH mai scăzut vor cauza descărcarea oxigenului din hemoglobină, care este cunoscută ca efectul Bohr.

Transportul ionilor de hidrogen

Unele oxihemoglobine pierd oxigen și devin deoxihemoglobine. Deoxihemoglobina leagă cei mai mulți dintre ionii de hidrogen având o afinitate mult mai mare pentru hidrogen decât oxihemoglobina.

Sistemul limfatic

La mamifere, sângele este în echilibru cu limfa care este formată continuu în țesuturi prin ultrafiltrarea capilară a sângelui. Limfa este colectată de un sistem de mici vase limfatice și direcționată spre canalul toracic care se varsă în vena subclaviculară stângă, unde limfa se reunește cu sistemul circulator sanguin.

Termoreglarea

Circulația sanguină transportă căldura prin corp și ajustările la acest flux constituie o parte importantă în termoreglare. Creșterea fluxului sanguin la suprafață (de ex., în timpul vremii călduroase sau exercițiului intens) cauzează încălzirea pielii, rezultând pierdere rapidă de căldură. Prin contrast, când temperatura exterioară este scăzută, fluxul sanguin către extremități și suprafața pielii este micșorat pentru a preveni pierderea căldurii și este direcționat preferențial către organele importante ale corpului.

Funcții hidraulice

Restricționarea fluxului sanguin poate fi de asemenea folosită de țesuturi specializate pentru a cauza congestionare, rezultând o erecție a acelui țesut; exemple sunt țesuturile erectile din penis și clitoris.

Un alt exemplu al funcției hidraulice este păianjenul săritor, al cărui sânge pompat cu presiune în picioare le cauzează îndreptarea pentru un salt puternic, fără a fi nevoie de picioare musculare, voluminoase.

Nevertebrate

La insecte, sângele (mai corespunzător numit hemolimfă) nu este implicat în transportul de oxigen. (Deschideri numite trahee permit oxigenului din aer să difuzeze direct la țesuturi). Sângele de insectă transportă nutrienții către țesuturi și îndepărtează produsele reziduale într-un sistem deschis.

Alte nevertebrate folosesc proteine respiratorii ca să crească capacitatea de transport de oxigen. Hemoglobina este cea mai obișnuită proteină respiratorie ce se găsește în natură. Hemocianina (albastră) conține cupru și se găsește la crustacee și moluște. Se crede că tunicatele (tunici de mare) ar folosi vanabine (proteine conținând vanadiu) pentru pigmentul respirator (verde deschis, albastru sau portocaliu).

La multe nevertebrate, aceste proteine transportoare de oxigen sunt liber solubile în sânge; la vertebrate ele sunt incluse în celule sanguine specializate roșii, ce permit o mai mare concentrație de pigmenți respiratori fără creșterea vâscozității sau prejudicierea organelor ce filtrează sângele precum rinichii.

Viermi tubulari gigant au hemoglobine neobișnuite ce le permit să trăiască în medii extreme. Aceste hemoglobine transportă de asemenea sulfide în mod normal fatale pentru alte animale.

Culoare

Aspectul culorii sângelui (hemocromie) se datorează în mare parte proteinei din sânge responsabilă cu transportul oxigenului. Diferite grupuri de organisme folosesc proteine ​​diferite.

Hemoglobina

Hemoglobina este principala determinantă a culorii sângelui la vertebrate. Fiecare moleculă are patru grupe de hem, iar interacțiunea lor cu diverse molecule modifică culoarea exactă. La vertebrate și alte viețuitoare utilizatoare de hemoglobină sângele arterial și cel capilar este roșu aprins, din moment ce oxigenul imprimă o puternică culoare roșie grupului de hem. Sângele deoxigenat are o nuanță mai închisă de roșu; acesta este prezent în vene și poate fi văzut în timpul donării de sânge și când sunt luate probe de sânge venos. Aceasta este deoarece spectrul luminii absorbite de hemoglobină diferă între fazele oxigenat și deoxigenat.

În intoxicația cu monoxid de carbon sângele este roșu aprins, deoarece monoxidul de carbon cauzează formarea de carboxihemoglobină. În intoxicația cu cianură organismul nu poate utiliza oxigen, așa încât sângele venos rămâne oxigenat, intensificându-și roșeața. Există câteva condiții ce afectează grupurile de hem prezente în hemoglobină ce pot face ca pielea să apară albăstruie - un simptom numit cianoză. Dacă hemul este oxidat se formează methemoglobina care este mai maronie și nu poate transporta oxigen. În situația rară de sulfhemoglobinemie, hemoglobina arterială este parțial oxigenată și apare roșu-închis cu o nuanță albăstruie

Venele apropiate de suprafața pielii apar albastre dintr-o varietate de motive. Cu toate acestea, factorii care contribuie la această alterare a percepției culorii țin mai degrabă de proprietățile de reflexie a luminii de către piele și de procesarea vizuala din cortexul vizual, decât de culoarea actuală a sângelui venos.

Șopârlele din genul Prasinohaema au sângele verde datorită acumulării unui produs rezidual, biliverdina.

Hemocianina

Sângele celor mai multe dintre moluște - incluzând cefalopodele și gastropodele - precum și al unor artropode (cum ar fi crabii potcoavă) este albastru, deoarece conține proteina hemocianină în concentrații de aproape 50 grame la litru. Hemocianina este incoloră când este dezoxigenată și albastru închis când este oxigenată. Sângele în circulația acestor creaturi, care trăiesc în general în medii reci cu tensiune scăzută de oxigen, este de la culoarea gri-alb la galben pal, și devine albastru închis atunci când este expus la oxigenul din aer, așa cum este văzut atunci când sângerează. Aceasta se datorează schimbării în culoarea hemocianiei atunci când este oxidată. Hemocianina transportă oxigenul în fluidul extracelular, care este în contrast cu transportul oxigenului intracelular de la mamifere, prin hemoglobina din globulele roșii.

Chlorocruorin

Sângele celor mai mulți viermi inelați și al unor polichete marine folosește chlorocruorina pentru a transporta oxigen. Este de culoare verde, în soluții diluate.

Hemerythrin

Hemerythrina este utilizată pentru transportul oxigenului în nevertebratele marine sipunculids, priapulids, brachiopode și viermele inelat, magelona. Hemerythrina este violet-roz, atunci când este oxigenată.

Hemovanadin

Sângele unor specii de ascidii și tunicate conține proteine ​​numite vanabine. Aceste proteine ​​sunt bazate pe vanadiu, și le dau acelor creaturi o concentrație de vanadiu în corp de 100 de ori mai mari decât ale apei de mare din jur. Nu este clar dacă aceste vanabine chiar transportă oxigen. Cu toate acestea, atunci când sunt expuse la oxigen, vanabinele capătă o culoare galben muștar.

Patologie

Tulburări medicale generale

• Tulburări de volum
  • Leziunile pot cauza pierdere de sânge prin sângerare. Un adult sănătos poate pierde aproape 20% din volumul de sânge (1 L) înainte ca primul simptom, agitația, să înceapă și 40% din volum (2 L) înainte să se instaleze șocul. Trombocitele sunt importante pentru coagularea sângelui și formarea cheagurilor care pot stopa sângerarea. Traumatismul organelor interne sau oaselor poate cauza hemoragie internă ce poate fi severă uneori.
  • Deshidratarea poate reduce volumul sângelui prin reducerea conținutului de apă. Aceasta ar putea produce rareori șoc (excepție făcând cazurile foarte severe) dar ar putea produce hipotensiune ortostatică și leșin.
• Tulburări ale circulației
  • Șocul este perfuzia ineficientă a țesuturilor și poate fi cauzat de o varietate de condiții care includ pierderea de sânge, infecția, insuficiența cardiacă de debit.
  • Ateroscleroza reduce fluxul de sânge prin artere, deoarece ateromul plachează arterele și le îngustează. Ateromul tinde să crească odată cu vârsta și dezvoltarea lui poate fi compusă din multe cauze incluzând fumatul, hipertensiunea, excesul de lipide circulante (hiperlipidemia) și diabetul zaharat.
  • Coagularea poate forma o tromboză care poate obstrucționa vasele.
  • Problemele cu compoziția sângelui, acțiunea de pompare a inimii sau îngustarea vaselor de sânge pot avea multe consecințe incluzând hipoxia (lipsa de oxigen) țesuturilor irigate. Termenul ischemie se referă la țesutul irigat inadecvat cu sânge și infarct se referă la moartea țesutului (necroză) ce poate apare când aprovizionarea cu sânge a fost blocată (sau foarte inadecvată).

Tulburări hematologice

• Anemia
  • Insuficiența masei celulelor roșii (anemia) poate rezulta prin hemoragie, tulburări ale sângelui precum talasemia sau deficiențe nutriționale și poate necesita transfuzie de sânge. Unele țări au bănci de sânge ca să acopere cererea de sânge transfuzabil. O persoană ce primește transfuzie de sânge trebuie să aibă grupa de sânge compatibilă cu cea a donatorului.
  • Anemia falciformă
• Tulburări cauzate de proliferarea celulară
  • Leucemia este un grup de cancere ale țesutului hematopoietic și celulelor sângelui.
  • Supraproducerea de celule roșii necanceroase (policitemie adevărată) sau de trombocite (trombocitoză esențială) poate fi premalignă.
  • Sindroamele mielodisplazice implică producerea ineficientă a uneia sau mai multor linii celulare.
• Tulburări de coagulare
  • Hemofilia este o boală genetică ce cauzează disfuncție în unul dintre mecanismele de coagulare a sângelui. Aceasta poate permite ca răni altfel fără importanță să devină pericol de moarte, dar mai degrabă să genereze hemartroză - sângerarea în capsula articulară ce poate crea șchiopătură.
  • Ineficiența sau insuficiența trombocitelor poate duce la trombopatii (tulburări ale sângerării).
  • Stadiul hipercoagulabil (trombofilia) rezultă din defecte de reglare ale plachetelor sau ale funcției factorului de coagulare și poate cauza tromboză.
• Tulburări infecțioase ale sângelui
  • Sângele este un vector important al infecției. HIV, virusul ce cauzează SIDA este transmis prin contactul cu sângele, sperma sau alte secreții corporale ale unei persoane infectate. Hepatita B sau C sunt transmise în primul rând prin contact sanguin. Datorită infecțiilor transmisibile prin sânge, obiectele pătate cu sânge sunt tratate ca biohazarduri.
  • Bacteriemia sau septicemia este infecția cu bacterii a sângelui. Viremia este infecția virală. Malaria și tripanosomiaza sunt infecții transmisibile prin sânge produse de paraziți.

Intoxicația cu monoxid de carbon

Și alte substanțe în afară de oxigen se pot lega de hemoglobină; în unele cazuri acest lucru poate cauza distrugeri ireversibile ale organismului. Monoxidul de carbon, de exemplu, este extrem de periculos când pătrunde în sânge prin inhalarea pulmonară, deoarece formează legături ireversibile cu hemoglobina - carboxihemoglobina - așa încât rămâne mai puțină hemoglobină liberă pentru transportul oxigenului, prin urmare mai puține molecule de oxigen pot fi transportate prin sânge. Acest lucru poate cauza sufocare insidioasă. Un foc arzând într-o cameră închisă, cu ventilație necorespunzătoare, poate prezenta un risc foarte periculos, deoarece se poate crea o acumulare de monoxid de carbon în aer. O parte din monoxidul de carbon se leagă de hemoglobină când se fumează tutun. [necesită citare]

Tratamente medicale

Produse de sânge

Mai multe informații: Transfuzia de sânge

Sângele pentru transfuzie este obținut de la donatori umani prin donare de sânge și este depozitat într-o bancă de sânge. Sunt multe tipuri diferite de sânge la om, sistemul de grupe ABO și sistemul de grupe Rhesus (Rh) fiind cele mai importante. Transfuzia de sânge de la o grupă sanguină incompatibilă poate cauza complicații severe, adesea fatale, astfel testul de compatibilitate este realizat pentru a evita transfuzia de sânge necompatibil.

Alte produse de sânge administrabile intravenos sunt trombocitele, plasma sanguină, crioprecipitatul și concentrate de factori de coagulare specifici.

Administrarea intravenoasă

Multe forme de medicamente (de la antibiotice la chimioterapice) sunt administrate intravenos, altfel nefiind ușor sau adecvat absorbite prin tubul digestiv.

După o hemoragie acută masivă, preparate lichide, în general cunoscute ca înlocuitori de plasmă, pot fi administrate intravenos, fie soluții saline (NaCl, KCl, CaCl2 etc.) la concentrații fiziologice sau soluții coloidale precum dextrans, albumină serică umană sau plasmă proaspăt congelată. În aceste situații de urgență un înlocuitor de plasmă este mult mai eficace în procesul de salvare a vieții decât transfuzia cu sânge, deoarece metabolismul hematiilor transfuzate nu reîncepe imediat după transfuzie.

Exsangvinare

În medicina modernă neempirică exsangvinarea sau sângerarea indusă (datul drumului la sânge) este folosită în tratarea câtorva boli rare incluzând hematocromatoza și policitemia. Totuși, datul drumului la sânge și folosirea lipitorilor erau intervenții nevalidate obișnuit folosite până în secolul al 19-lea, multe boli fiind incorect crezut a fi cauzate de un exces de sânge, conform medicinei lui Hipocrate.

Istoria

Conform Oxford English Dictionary, cuvântul „blood” („sânge”) datează din engleza arhaică, aproximativ din anul 1000 d.C. Cuvântul este derivat din engleza medievală în care derivă din cuvântul blôd din engleza veche fiind asemănător cu cuvântul bluot ce înseamnă sânge în dialectele germane de sud vechi. Cuvântul în germana modernă este (das) Blut.

Medicina greacă clasică

În medicina clasică greacă, sângele era asociat cu aerul, cu primăvara și cu o personalitate veselă și lacomă (sanguină). Se credea, de asemenea, că este produs de ficat.

Medicina hipocratică

În medicina hipocratică sângele era considerat a fi una dintre cele patru umori, celelalte fiind flegma, bila galbenă și bila neagră.

Sângele uman

Sistemul grupelor sanguine ABO a fost descoperit în anul 1900 de către Karl Landsteiner. Jan Janský este creditat cu prima clasificare a sângelui în patru grupe (A, B, AB, O) în 1907, care este în uz și astăzi. În 1907 a avut loc prima transfuzie sanguină încununată de succes. Prima transfuzie indirectă a avut loc în 27 martie 1914. Factorul Rhesus a fost descoperit în 1937.

Convingeri culturale și religioase

Datorită importanței sale pentru viață, sângele este asociat cu un mare număr de credințe. Una dintre cele mai primare este utilizarea sângelui ca simbol pentru relațiile de familie prin naștere/paternitate; a fi „rudă de sânge” înseamnă să fii înrudit pe linie strămoșească sau descendență, mai degrabă decât prin căsătorie. Aceasta conduce îndeaproape la liniile genealogice, de unde și zicători de genul „sângele apă nu se face" și „sânge rău", precum și „frate de sânge".

Sângelui i se acordă un accent deosebit în religia creștină și cea evreiască, deoarece în Leviticul 17.11 se spune „viața unei ființe este în sânge.” Această frază face parte din legea Levitică ce interzice băutul sângelui sau consumul de carne mustind în sânge (în loc să fie scurs afară).

Referirile mitice la sânge pot fi legate, uneori, de natura dătătoare de viață a sângelui, după cum este văzut în evenimente cum ar fi nașterea, spre deosebire de evenimentele legate de vărsarea de sânge sau de deces.

Australienii indigeni

În multe tradiții ale populațiilor de aborigeni indigeni din Australia, ocrul (roșu în special) și sângele, ambele cu un mare conținut de fier și considerate Maban, sunt aplicate pe corpurile dansatorilor pentru ritual. Precum afirmă Lawlor:

În multe ritualuri și ceremonii aborigene, trupurile goale ale dansatorilor sunt vopsite cu ocru roșu. La ceremoniile masculine sacre și secrete, sângele extras din venele brațelor participanților este schimbat și frecat pe corpurile lor. Ocrul roșu este utilizat în mod similar, în ceremonii mai puțin secrete. Sângele este, de asemenea, folosit pentru a fixa penele de păsări pe corpurile oamenilor. Penele de păsări conțin o proteină care este extrem de sensibilă magnetic.

Lawlor remarcă faptul că sângele folosit în acest mod este păstrat de acești oameni pentru a-i acorda pe dansatori la tărâmul energetic invizibil al Perioadei de Aur. Lawlor conectează apoi aceste tărâmuri energetice invizibile și câmpurile magnetice, pentru că fierul este magnetic.

Păgânismul european

În cadrul triburilor germanice, sângele era folosit în timpul sacrificiilor lor; blót-urile. Sângele era considerat ca având puterile celui sacrificat, iar după sacrificiu, sângele era stropit pe pereți, pe statuile zeilor, și pe participanții înșiși. Acest act de stropire a sângelui se numea blóedsian în engleza veche, iar terminologia a fost împrumutată de Biserica Romano-Catolică devenind a binecuvânta și binecuvântare. Cuvântul din limba hitită pentru sânge, ishar, era înrudit la cuvintele "jurământ" și "legătură", a se vedea Ishara. Grecii antici credeau că sângele zeilor, ichor, era o substanță otrăvitoare pentru muritori.

Ca o relicvă a legii germanice, cruentația, o ordalie în care cadavrul victimei se presupunea că începe să sângereze în prezența ucigașului, a fost folosită până în secolul al 17-lea.

Creștinismul

In Geneza 9:4, Dumnezeu i-a interzis lui Noe și fiilor săi să consume sânge (a se vedea Legea Noahide). Acest comandament a continuat să fie respectat de Ortodoxia Orientală.

De asemenea, este găsit în Biblie că atunci când Îngerul Morții vine pe lângă casa evreului, primul-născut nu va muri dacă îngerul a văzut sânge de miel uns pe pragul ușii.

La Consiliul de la Ierusalim, apostolii au interzis anumitor creștinii să consume sânge - acest fapt este documentat în Fapte 15:20 și 29. Acest capitol clarifică un motiv (mai ales în versetele 19-21): de a se evita ofensarea evreilor care au devenit creștini, deoarece codul Legii Mozaice interzice această practică.

Sângele lui Hristos este mijlocul de ispășire a păcatelor. De asemenea, "... sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui [Dumnezeu] ne curățește de orice păcat. "(1 Ioan 1:7), „... A lui [Dumnezeu] care ne-a iubit și ne-a spălat de păcatele noastre în propriul lui sânge". (Apocalipsa 1:5), și „Și ei l-au biruit pe el (Satan), prin sângele Mielului [Isus Hristos], precum și prin cuvântul mărturisirii lor..." (Apocalipsa 12:11).

Unele biserici creștine, inclusiv romano-catolicismul, Ortodoxia de Est, Ortodoxia orientală, și Biserica asiriană de Est învață că, atunci când este sfințit, vinul euharistic devine de fapt sângele lui Isus pentru credincioșii care-l beau. Astfel, în vinul consacrat, Iisus devine spiritual și fizic prezent. Această învățătură își are rădăcinile în Cina cea de Taină, cum este scris în cele patru Evanghelii ale Bibliei, în care Isus a declarat pentru discipolilor săi că pâinea pe care au mâncat-o a fost trupul, iar vinul era sângele lui. „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu, care se varsă pentru voi." (Luca 22:20).

Cele mai multe forme de protestantism, în special cele din ramurile Wesley sau prezbiteriană, predică faptul că vinul nu mai este decât un simbol al sângelui lui Hristos, care este prezent doar din punct de vedere spiritual nu și fizic. Teologia luterană predică faptul că trupul și sângele sunt prezente împreună „în, cu și sub" pâinea și vinul sărbătorii euharistice.

Iudaismul

În iudaism, sângele de animal nu poate fi consumat nici chiar în cea mai mică cantitate (Levitic 03:17 și în altă parte); acest lucru se reflectă în legile dietetice evreiești (Kașrut). Sângele este curățit din carne prin clătirea și înmuierea în apă (pentru a înmuia cheagurile), sărarea și apoi clătirea din nou cu apă de mai multe ori. Ouăle trebuie să fie, de asemenea, verificate și orice pete de sânge să fie îndepărtate înainte de consum. De asemenea, sângele de pește este cușer biblic, este interzis rabinic pentru consum sângele de pește pentru a evita apariția rupturii în prohibiția biblică.

Un alt ritual ce invocă sângele invocă acoperirea sângelui de pasăre și pradă după sacrificare (Leviticus 17:13); motivul oferit de Tora este: „Deoarece viața animalului este [în] sângele lui (ibid 17:14). În legătură cu ființele umane, Kabbalah expune asupra acestui verset ca sufletul animal al unei persoane este în sânge și dorința fizică are rădăcina în el.

De asemenea, motivul mistic pentru sărarea sacrificiilor din temple și a cărnii sacrificate este de a îndepărta sângele ține de înlăturarea pasiunilor animale de la om. Îndepărtând sângele animalului, sunt îndepărtate energiile, precum și forța vitală a animalului conținute în sânge, făcând carnea bună pentru consumul uman.

Islamul

Consumul de alimente conținând sânge este interzis, conform legilor alimentare islamice. Acest fapt derivă din enunțul Coran-ului, sura Al-Ma'ida (5:3): „Interzise îți sunt (alimente): carnea de animal mort, sângele, carnea de porc și cea asupra căreia s-a invocat alt nume decât al lui Allah.”

Sângele este considerat a fi necurat, din moment ce există metode fizice și ritualice pentru a se obține curățirea după ce s-a produs sângerarea. Reguli specifice și interdicții se aplică în cazul menstruației, a sângerărilor postnatale și a sângerărilor vaginale neregulate. Cu toate acestea, în vremurile moderne, transfuziile de sânge nu sunt considerate a fi împotriva regulilor.

Martorii lui Iehova

Bazându-se pe interpretarea lor a scripturilor precum Faptele Apostolilor 15:28, 29 (" Abține-te ... de la sânge. ”) Martorii lui Iehova nu consumă sânge și nu acceptă transfuzia de sânge sau a componentelor majore ale lui: celulele roșii de sânge, celulele albe de sânge, trombocitele și plasma. Membrii pot singuri să decidă dacă acceptă procedurile medicale care implică propriul lor sânge sau substanțe care ulterior sunt fracționate din patru componente de bază.

Cultura est-asiatică

În cultura populară Est Asiatică, este adesea spus că dacă nasul unui bărbat produce un flux mic de sânge, el se confruntă cu o dorință sexuală. Aceasta adesea apare în limba chineză și filmele din Hong Kong la fel ca și cele din culturile japoneze și coreene adesea parodiază în animații, manga și drama. Caracterele, cu precădere bărbați, adesea fiind arătate cu nasuri sângerânde doar dacă ei au văzut pe cineva nud sau puțin îmbrăcat, sau dacă au gând erotic sau fantezie; aceasta este bazat pe ideea că presiunea sângelui bărbatului se va ridica dramatic când este excitat. [ sursă nedemnă de încredere? ]

Legendele vampirilor

Vampirii sunt creaturi mitice care beau sângele direct pentru subzistență, de obicei cu preferință pentru sângele uman. Culturile din întreaga lume au mituri de acest fel; spre exemplu, legenda „Nosferatu”, un om care ajunge blestemul și nemurirea bând sângele altora, își are originea în folclorul european de est. Căpușele, lipitorile, țânțarii femele, liliecii vampiri și un asortiment de alte creaturi naturale consumă sângele altor animale, dar numai liliecii sunt asociați cu vampirii. Aceasta nu are legătură cu liliecii vampiri, care sunt noi creaturi mondiale descoperite mult după originile miturilor europene.

Aplicații

În științele aplicate

Reziduul de sânge poate ajuca cercetătorii medico-legali să identifica armele, să reconstruiască o acțiune criminală și să lege suspecții de crimă. Prin analiza modelului de pata sanguină, informația medico-legală poate, de asemenea, fi câștigată de la distribuția spațială a petelor de sânge.

Analiza reziduurilor sanguine este o tehnică folosită, de asemenea, în arheologie.

În artă

Sângele este unul dintre fluidele corpului, care a fost folosit în artă. În particular, performanțele lui: Viennese Actionist Hermann Nitsch, Istvan Kantor, Franko B, Lennie Lee, Ron Athey, Yang Zhichao, Lucas Abela și Kira O' Reilly, împreună cu fotograful Andres Serrano, au încorporat sângele ca un element vizual proeminent. Marc Quinn a făcut sculpturi folosind sânge închegat, incluzând un model al propriul său cap folosind propriul sânge.

În genealogie și istoria familiei

Termenul sânge este folosit în cercurile genealogice pentru a referi strămoșii cuiva, originile și fundalul etnic ca în cuvintele: linie sanguină. Alți termeni unde sângele este folosit în sensul istoriei familiale sunt: sânge albastru, sânge regal, sânge mixt și rudă de sânge.